Noi / Dosar

« Spre un nou medievalism economic »

Mircea  Vulcanescu

Editie ingrijita de Marin Diaconu

 

Cuvînt înainte

Despre originalitatea gîndirii lui Mircea Vulcănescu și rolul său în formarea strălucitei
« tinere generații »* interbelice s-a scris și se va mai scrie. La mai bine de 100 de ani
de la naștere, omul continuă să uimească. În toate domeniile în care s-a implicat,
Mircea Vulcănescu « n-avea măsură », își amintește C. Noica.**
Într-o lume normală - cum n-a fost lumea « sîngerosului secol XX » -, gînditorul ar fi fost un firesc « șef de școală », lucrările sale s-ar fi bucurat de numeroase ediții, textele i-ar fi fost îndelung comentate și interpretate. O soartă nemiloasă, care și-a pus pecetea asupra majorității colegilor și colaboratorilor lui Mircea Vulcănescu, a făcut ca în urma lui
să rămînă doar texte și amintiri despre, toate dînd la iveală un fel de uomo universale,
un gînditor complet, capabil de o metodică iscodire a lumii sale, dar posedînd și intuiția profundă, surprinzătoare a esențelor ei. « Avea ceva din ceea ce spunea Guicciardini despre Savonarola : cînd vorbea filosofie, părea că se naște din el », observa Noica în aceleași amintiri. Dar Mircea Vulcănescu nu era doar filosof. Alături de Dimitrie Gusti, a fost
unul dintre întemeitorii Școlii monografice de la București și articolele sale sociologice arată că era un observator extrem de avizat al realității sociale de la noi. În sociologia românească au rămas cu opere mulți dintre colaboratorii lui Gusti (H.H. Stahl, T. Herseni, A. Golopenția ș. a.), unii au supraviețuit « sub vremi », au putut să încheie cercetări, să lase în urmă lucrări « rotunjite » în laboratoarele maturității. Vulcănescu a lăsat « scrieri », fragmente, și asta nu doar pentru că destinul său a fost tragic. « Ceea ce totuși îl trăgea
în jos din absolutul său era și ceea ce îl prefăcea într-o binefacere pentru alții : capacitatea sa de a renunța la creativitatea activă pentru o formă de creativitate reactivă », mai notează
C. Noica.
Mircea Vulcănescu re-acționa, într-adevăr, la toate provocările epocii sale, căuta soluții pentru situațiile problematice, elabora proiecte. Juristul, eticianul sau economistul care a fost era mereu « în priză », căuta să înțeleagă și să prevină efectele « vremilor ». Vremuri, cum se știe, tulburi, de restriște, în care crizele, confruntările, războaiele s-au succedat într-un vîrtej amețitor, afectînd comunități și indivizi, impulsionînd sau frîngînd destine - în vîrtej a fost prins, de altfel, chiar Vulcănescu. Gînditorul capabil să conducă o generație nu putea sta deoparte. Mircea Vulcănescu era gata să coboare oricînd din « eterul culturii » pe solul dur al realității sociale ori economice, răspunzînd unui impuls irepresibil :
« impulsul de a sluji ». Prietenul și colegul lui de generație Constantin Noica o spune prea bine : « Nu numai capacitatea sa de a intra în gîndul altora și de a-i salva îl trimitea
în afară [...], ci și convingerea că sîntem datori țării mai puțin cu afirmații personale,
oricît de strălucite, cît cu o bună administrație. »***
Noica se miră că un om atît de « dotat » pentru ale spiritului se lăsa acaparat de servituțile concretului, ale materiei. Pentru un om capabil de a inventa și de a se inventa, tentația
« administrativului » însemna o trădare, o abdicare de la vocație, o dovadă
de « slăbiciune ». Pentru majoritatea membrilor grupului Criterion, a face « cultură
mare » (cultură superioară, angajată sau liberă) era o datorie patriotică și o « investiție » în viitorul țării. Pentru Mircea Vulcănescu și pentru alți cîțiva din « tînăra generație », această datorie era una concretă, directă, trăită în prezentul țării. România Mare, abia născută după pustiitorul război mondial (1914-1918), avea nevoie, ca să propășească, de o bună pătură de funcționari publici superiori, în stare, prin competență și strictețe, să facă lucrurile să meargă bine.
De ce n-a urmat, așadar, Mircea Vulcănescu destinul celorlalți « criterioniști », de ce nu
s-a realizat în « cultura superioară », cînd avea toate datele s-o facă ? Nu doar Noica, ci și Eliade, Cioran, Ionescu, Botta ș. a. au remarcat imensul potențial creator al « făuritorului de proiecte ». Ce l-a împins deci pe strălucitul elev al lui Nae Ionescu să renunțe la construcția metafizică închegată, la opera teoretică în genere, pentru a se înscrie, ca funcționar, în « administrativ » ? Instinctul sau impulsul de a sluji ? Vulgarele nevoi materiale ? Să fi simțit Mircea Vulcănescu datoria de a administra, una asemănătoare cu cea care-i împingea pe nobilii englezi să plece, generație după generație, să civilizeze India ? « Bunicul meu, spunea el, a fost agent fiscal la țară, tatăl meu a ajuns secretar la Finanțe, eu am urcat pînă la treapta de subsecretar de Stat. »****
Privind în urmă, putem constata că o astfel de « datorie » au simțit și alți colegi
de generație, mai puțin cunoscuți decît creatorii de « cultură superioară ».
N. Georgescu-Roegen, V. Rădulescu-Pogoneanu, C. Enescu și-au urmat și ei instinctul
de a sluji integrîndu-se în administrația statului, mobilizîndu-se pentru rezolvarea problemelor ei curente. Cu toții au elaborat proiecte, au căutat soluții la dificultățile de moment, au încercat să schimbe relele obiceiuri ale unei funcționărimi formate în pripă într-o țară tînără, în care modernizarea și tranziția nu reușeau să elimine reflexele bizantine și balcanice. Proiectele și construcțiile teoretice datorate lui Vulcănescu și companionilor lui într-ale « administrativului » aveau un temei profund, realmente patriotic : acela că viitorul, în care « cultura superioară » investește și pe care îl luminează, nu se poate clădi fără un prezent cumsecade, obținut prin transformări de esență.
Suficiența absolutismului comunist, dogmatismul său doctrinar în « citirea » realității concrete ne-a obișnuit (și obligat) să ne refugiem în cultura superioară, în cultura trecutului « revalorificată ». După obsedantul deceniu al negaționismului proletcultist însă, pînă și regimul care l-a ucis pe Vulcănescu și i-a constrîns la exil sau la tăcere pe alți membri ai generației lui a înțeles că fără valorile (filtrate și cenzurate) impuse de epoca interbelică, cultura românească - « specificul național », cum i se spunea - nu poate supraviețui. Treptat, timid, producătorii de « cultură înaltă » au reapărut astfel în spațiul vieții publice. Pentru regimul comunist, « revalorificarea trecutului » era și o supapă potrivită pentru surdele nemulțumiri sociale. Comuniștii nu au « revalorificat » însă decît parțial, și nu au făcut-o decît după ce contribuțiile economiștilor, juriștilor sau chiar sociologilor interbelici au căpătat recunoaștere în alte orizonturi simbolice. Un Mihail Manoilescu, un N. Georgescu-Roegen au fost reeditați sau editați, folosind aceeași zgîrcită grilă selectivă, după ce scrierile lor au fost propulsate în circuitul internațional al valorilor de admiratorii și continuatorii lor de aiurea. Închistat în propria-i dogmă economică, regimul comunist din România nu avea nevoie de soluții administrative, de proiecte economice și sociale originale.
Scrierile din domeniu ale lui Mircea Vulcănescu i-au împărtășit destinul tragic. Textele sale economice nu au fost reeditate înainte de 1989. De altfel, autorul lor nu le-a
« rotunjit » niciodată într-o carte. Articolele și broșurile economice pe care le-a publicat, manuscrisele sale pe teme economico-sociale ar fi rămas, probabil, în colbul arhivelor sau s-ar fi pierdut, dacă efortul admirabil al lui Marin Diaconu nu s-ar fi finalizat prin repunerea lor în circulație. Pînă la aceste « reluări » recente a predominat impresia
de ne-terminare, de împrăștiere sterilă a gîndirii vulcănesciene, care i-a însoțit și contribuția metafizică, « opera » culturală în ansamblu. Așa cum această impresie s-a risipit în ceea ce-l privește pe filosoful și eticianul Vulcănescu prin publicarea în totalitate (prin grija aceluiași Marin Diaconu) a lucrărilor de specialitate, ea va dispărea și în cazul economistului, al teoreticianului posibilităților de relansare economică a României în tranziția ei interbelică. Funcționarul de stat serios și aplicat, înaltul administrator care a fost Mircea Vulcănescu a reușit și în această « întreprindere » în care experiența, dar și cunoașterea critică a doctrinelor economice ale epocii și-au spus cuvîntul.
« Spre un nou medievalism economic » dezvăluie un profesor în economie extrem de coerent, informat și re-activ la conjuncturile traversate de România într-o lume în schimbare. Primul război mondial îi permisese Vechiului Regat să reunească toate provinciile românești într-un stat național, suveran și unitar. Făurirea României Mari nu a fost însă deloc ușoară. La suferințele provocate de război se adăugau problemele spinoase ale armonizării unor spații în care etnicitatea și spiritualitatea comune nu excludeau forme de organizare diferite, comportamente nuanțate, atitudini și finalități distincte. Pe scurt, pe umerii unei țări abia conectate la Europa - căci România Mică era încă un « stat tînăr » -, Marea Unire din 1918 a pus și un alt proces tranzitoriu : un galop vizînd standardizarea socială și economică, regruparea claselor și categoriilor, uniformizarea juridică și, nu în cele din urmă, reconstrucția psiho-sociologică. Dificultățile interne inerente aveau parte de un context extern complicat de schimbarea centrelor civilizaționale, de reorientarea fluxurilor economice europene și mondiale, de crizele postbelice, culminînd cu Marea Criză Economică Mondială (1929-1933), și de amenințările din imediata apropiere. Într-o perioadă atît de tulbure, noua Românie trebuia să acționeze rapid pentru a rezista presiunilor de tot felul. Independența deplină presupunea, în situația geopolitică dată, realizarea unei minime autarhii economice, o dezvoltare industrial-agrară care să pună țara la adăpost de zdruncinările datorate răsturnărilor de alianțe politice, schimbărilor de regim din metropolele continentale și mondiale. Cu alte cuvinte, România avea nevoie de soluții și strategii de aplicare a lor în plan social și economic. Iar asumarea soluțiilor și strategiilor presupunea o anume solidaritate a elitelor, căci numai o voință politică unitară permitea « saltul » asigurator în fața unui viitor imediat plin de amenințări.
Citind textele economice ale lui Mircea Vulcănescu, ești izbit de uluitoarea lor actualitate. Dacă face abstracție de datele concrete ale momentului, lectorul cel mai obiectiv și-ar putea spune că, în privința României, aproape nimic nou nu este sub soare. După deceniile de paranteză istorică ale comunismului, țara se află iar în tranziție : comportamentele și reacțiile economice, pervertite sub totalitarism, sînt încă departe de cele ale lumii occidentale, manifestările clasei politice sînt în continuare egoiste și balcanice, iar nevoia de « o bună pătură de funcționari superiori » este la fel de actuală ca în perioada interbelică. Chiar și contextul, deși aparent schimbat prin aderarea la UE și la NATO, dar și în urma procesului de globalizare, se poate vădi, în ultimă instanță, amenințător pentru stabilitatea unei țări ce nu și-a găsit totuși, se pare, nici deplina identitate și nici autosuficiența economică. În situații asemănătoare se recomandă, îndeobște, soluții asemănătoare. Cele ale economistului Mircea Vulcănescu sînt rezultatul unei reflecții profunde și obiective, lipsită de tulburarea cauzată de angajări ideologice sau parti-pris-uri politice. Economiștii și strategii economici ar trebui, din această perspectivă, să se aplece asupra lor, renunțînd la a mai prelua de-a gata așa-zise modele universal valabile. În România, finalizarea tranziției nu este doar o chestiune materială, limitată la atragerea unor fonduri investiționale și utilizarea lor judicioasă, ci și o problemă de schimbare a psihologiei sociale, de reconstrucție a ceea ce obișnuim să numim forma mentis.
După Mircea Vulcănescu, orientarea spre « un nou medievalism economic », adică întoarcerea la o economie în care oferta și cererea să nu mai funcționeze asincronic, provocînd crizele ciclice legate de creditare, acoperire monetară, supraproducție - cu efecte sociale previzibile -, ține de o evoluție în « serie lungă », seculară a fenomenului economic, pe care globalizarea - presimțită încă de atunci - o amorsează. Marea Criză Economică interbelică, de o amploare similară cu aceea pe care o cunoaște acum economia mondială, a modificat radical datele procesului capitalist de extindere. Limitarea piețelor, dezvoltarea industriilor autohtone din țările încă subdezvoltate și creșterea potențialului agrar al țărilor « de top », însoțite de accentuarea problemelor demografice, au impus nu numai noi strategii manageriale, ci și eforturi pentru a obține o planificare și previziuni cît mai riguroase. Aceste eforturi trec inevitabil prin reducerea spațiului de manevră al posesorilor de capital și printr-un dirijism etatist atent calculat. Vulcănescu pare să fie adeptul unor formule de intervenționism economic de tip marxist sau keynesian, dar, în fapt, el încearcă să realizeze calea spre echilibru a procesului prin armonizarea « seriilor scurte », sezoniere și conjuncturale, cu « seria lungă », seculară. Soluțiile propuse de el României în situația de atunci sînt exemplare și, mutatis mutandis, încă valabile.
Pentru România, diagnoza vulcănesciană este, practic, exactă. Potențialul agrar al țării
s-a prăbușit, iar industria petrolului și gazelor este aproape de epuizare. Å¢ara, odinioară
« eminamente agricolă », importă produse alimentare, își vinde pe redevențe minime resursele energetice, are o industrie învechită (un « morman de fiare vechi ») și prost concepută. Iar corupția și lipsa acelei « pături de buni funcționari » face restul. Dacă nu ar avea conotații tragice, un articol precum cel intitulat « Carteluri, politică liberală și dictatură economică » ar putea fi luat drept o ironie la ceea ce se întîmplă acum în România. « Moștenitori ai tranziției lui Vintilă Brătianu - scrie, de exemplu, Mircea Vulcănescu -, liberalii nu uită că scopul esențial al stăpînirii politice este dobîndirea de avantagii economice cu ajutorul organizației de stat. » Nu mai vorbesc de drama satului românesc, descrisă cu o uimitoare precizie, și de soluțiile viabile propuse pentru propășirea lui prin blocarea procesului de pulverizare a proprietății și urbanizare. Extrem de interesante sînt și proiectele legate de industrializare la nivelul resurselor țării și de reorientarea fluxurilor ei de schimb prin politici de vecinătate adecvate. Actualitatea scrierilor economice ale lui Mircea Vulcănescu este evidentă. Iar pe măsură ce citești, cauza pentru care el a renunțat în mare parte la angajarea în « cultura superioară » devine tot mai limpede.
Trebuie, în final, remarcat și densul efort metodologic al cercetătorului : veritabil om de știință, Mircea Vulcănescu nu operează decît cu metode de cercetare sigure, cu indici și indicatori susceptibili de confirmare intersubiectivă. Textele lui, impecabile prin logică, soliditatea argumentației, fermitatea concluziilor, sînt adevărate modele de cercetare, la care orice specialist în domeniu ar trebui să se raporteze. Mircea Vulcănescu și colegii
lui din « administrativ », proveniți, alături de el, din « tînăra generație », pot fi socotiți în planul științei economice la fel de valoroși și originali precum partenerii lor din epocă, realizați în aparent mai spectaculoasa « cultură superioară ». Restituirea operei economice a lui Mircea Vulcănescu este încă un pas spre recuperarea valorilor de care, uneori împotriva voinței ei, România s-a păgubit.

* Vezi Mircea Vulcănescu - « Tînăra generație ». Crize vechi în haine noi, Editura Compania, București, 2004.
** C. Noica - « Amintiri despre Mircea Vulcănescu », în Mircea Vulcănescu. Pentru o nouă spiritualitate filosofică, Editura Eminescu, București, 1992, p. 5.
*** C. Noica - op. cit., p. 7.
**** Idem.

Toma Roman

Portrete istorice ale romanilor

Domni, regi, eroi, carturari, oameni politici, literati
Dan Berindei

Cuvânt înainte

Modelele sunt necesare mai mult ca oricând. Ritmul în care se dezvoltă umanitatea, implicit și țara noastră, s-a intensificat, mutațiile ce au loc în societate și în devenirea fiecărui om creează adesea adevărate stări de confuzie. Nici sistemul de învățământ nu le mai poate asigura tinerilor un climat în care fiecare dintre ei să-și poată găsi modelele cuvenite.
Locul științelor cu caracter umanist se restrânge sub presiunea, oarecum firească, creată de expansiunea și necesitățile științelor exacte. Cartea de față este, astfel, menită să umple un gol.
Portretele dau viață cursului general al devenirii - îl însuflețesc, îl « colorează », îl « umanizează » într-un fel. Prin ele poate fi trezit interesul chiar și pentru momente istorice aparent prin nimic atrăgătoare. Modelele sunt pilduitoare - « învață », educă, sugerează căi de urmat, ieșiri din situații complicate, ce par uneori de nedepășit. Portretele mai au un rost, mai ales în zilele noastre : acela de a oferi exemple uitate sau neștiute din trecut într-o lume în care figurile exemplare, din păcate, au cam dispărut, o lume în care dăruirea de sine, jertfa, iubirea de țară au fost înlocuite de profit și îmbogățire, individualism exclusivist
și multă necinste.

Fără îndoială, mersul înainte al societăților umane, astăzi ca și ieri, presupune o implicare a tuturor, căci acțiunile individuale se pierd cu ușurință sau sunt neîndestulătoare. Pe de altă parte, este evident că întotdeauna intervenția unor personalități care înțeleg sensul evoluției joacă un rol decisiv în desfășurarea proceselor istorice. « Personalități » sunt cei ce au forța necesară pentru a-și asuma țeluri și a le atinge, dar și cei care sunt dispuși la jertfă, inclusiv a propriei persoane, pentru ca țelul să fie atins. Personalitățile de seamă au, de asemenea, forța de a-i atrage pe cei mulți, de a-i însufleți și de a-i conduce pe căile cele mai propice atingerii scopurilor. Nu arareori, marile figuri sfârșesc prin a se instala în imaginarul popular, căci impresionează durabil și fascinează chiar.

Am încercat să pun la dispoziția cititorului o imagine a devenirii istorice prin oameni de seamă, cei care se găsesc totdeauna în primele rânduri ale marșului umanității și, desigur, al națiunilor, schițând perspective pentru deplina înțelegere a acestui avânt. În ansamblu, portretele din volum sunt menite să deschidă ferestre către timpurile trecute. Prin personalități ne putem apropia mai pe înțeles de evenimentele istorice, putem pricepe mai ușor țesăturile complicate ale evoluției noastre.

Cu opt ani în urmă a apărut prima ediție a acestei cărți, sub titlul Portrete istorice.
În ediția de față m-am oprit numai asupra personalităților românești. Am adăugat 12 portrete la cele din ediția anterioară, am revizuit și am « îmbogățit » unele dintre cele deja existente, întregind și majoritatea titlurilor. Unele portrete sunt simple eseuri, altele au la bază un amplu studiu. În cazul celor pe care i-am întâlnit în cursul vieții, am introdus și amintiri personale, dorind să contribui și pe această cale la mai deplina lor « descifrare ».
și de data aceasta, aria mea de interes și de specializare - cea a ultimelor veacuri și,
cu deosebire, procesul complicat al constituirii României moderne - s-a reflectat prioritar
în portretele cuprinse în volum.

Cui i se adresează această carte ? Bineînțeles, oricui dorește să se apropie de figuri marcante ale trecutului, dar mai ales profesorilor și tinerilor. Acestora din urmă, prin diminuarea treptată a învățământului istoriei și, în general, a contactului cu disciplinele umaniste, informația istorică le-a fost mult restrânsă. Ei sunt însă cei dintâi care au nevoie de exemple, de modele pentru a acționa, în condiții diferite și într-o altă epocă istorică, pentru ca România să-și poată ocupa locul cuvenit printre celelalte națiuni. Cu siguranță, scoaterea din uitare a acestor personalități-model le este de folos noilor generații și poate inspira chiar apariția unor noi modele.

                                                                                  Acad. dr. Dan Berindei

 

Martorul-surpriza

Fotografii necenzurate din comunism
Andrei Pandele
Prefață de Petru Romoșan

Ediție bilingvă română-engleză / bilingual Romanian / English edition (Surprise Witness. Uncensored photos from the Communist years Versiune engleză / English version : Mike Ormsby)