Despre carte

Din respect pentru adevar. Memorii
Stelian Octavian Andronic

« Ceaușescu a refuzat Grupul Bilderberg »

« Guvernul Mondial » a încercat racolarea dictatorului în anii ’70, susține fostul ofițer
de informații Stelian Octavian Andronic

Veteranul serviciilor de informații externe, aflat la post la Amsterdam în anii ’70, este ofițerul care l-a informat pe Nicolae Ceaușescu în 1973, la vizita sa oficială din Olanda, asupra existenței unei societăți secrete, așa-numitul « Grup Bilderberg », al cărui fondator era chiar prințul Bernard, soțul reginei Iuliana. Grupul se înființase în secret, în 1954, la hotelul Bilderberg din localitatea Oosterbeek, de lîngă orașul Arnhem. Sinteza realizată de ofițer, în exemplar unic, cuprindea și declarația prințului privind intenția Grupului de a înființa un « Guvern Mondial » pînă în anul 2000. Andronic dezvăluie, în exclusivitate pentru ZIUA, o informație nouă : Bilderberg a încercat recrutarea lui Ceaușescu încă din 1971 !

La întîlnirea cu aghiotantul lui Ceaușescu, un general al DSS, acesta i-a înmînat informarea în plic, dîndu-i ordin să ardă nota și toate materialele legate de aceste aspecte. La deschiderea plicului, ofițerul a constatat că nota specială transmisă președintelui român, invitatul de onoare al familiei regale olandeze, era plină de sublinieri sub cuvintele « Bilderberg » și « Bernard ». Ceaușescu s-a reîntîlnit cu cuplul regal olandez la București în 1975. În cartea sa de memorii, 36 de ani în serviciile secrete ale României – din respect pentru adevăr, recent publicată de Compania, Octavian Stelian Andronic afirmă că, reîntîlnindu-se la București cu generalul care l-a însoțit în misiune pe Ceaușescu la Amsterdam, acesta i-a sugerat să păstreze tăcerea asupra notei « Bilderberg ». A fost însă anul 1973 prima oară cînd Ceaușescu s-a întîlnit cu un reprezentant de vîrf al Grupului ? s-a întrebat atunci ofițerul DIE.

Eliminat de Trilaterală
Stelian Octavian Andronic, care de atunci a supravegheat activitatea societăților secrete internaționale, este în măsură să ne ofere, în exclusivitate, o informație nouă : Bilderberg a încercat recrutarea lui Ceaușescu încă din 1971.
« În 1971, înaintea de constituirea Trilateralei, în 1973, cineva care făcea parte și din serviciile secrete și membru al Grupului Bilderberg a încercat să-l racoleze pe Ceaușescu. Nu pot să dezvălui identitatea acestuia, dar este o persoană foarte cunoscută pe plan mondial », ne spune fostul spion. « Reacția lui Ceaușescu a fost categoric împotrivă. Dacă ar fi fost de acord, soarta lui și a României, poate, ar fi fost cu totul alta. El a fost lichidat, exclus de pe scena istoriei chiar de către Trilaterală. Informațiile noastre au fost clare : în ianuarie 1989, reprezentanții Trilateralei, America – Henry Kissinger, Europa – Valéry Giscard d’Estaing , și Asia – Yasuhiro Nakasone, s-au întîlnit la Moscova cu Mihail Gorbaciov. După care Gorbaciov, la ultima întîlnire cu Ceaușescu, i-a spus : „ne vedem în decembrie... dacă ne mai vedem !“» […] 

Victor Roncea
Ziua, 19 mai 2009, p. 2

« Ceaușescu a dat cu flit Ocultei Mondiale »

În acest weekend, Atena este gazda celor mai puternici oameni din lume. În cetatea zeilor, demiurgii economici ai lumii moderne se vor întîlni la adunarea anuală a grupului Bilderberg. Chiar dacă, în prezent, România nu are nici un reprezentant de seamă la « masa bogaților », în trecut, diplomația română a luat în considerare influențarea grupului pentru a accelera dezvoltarea țării. Puțină lume știe că Nicolae Ceaușescu, în anii ’70, nu era deloc străin de intențiile Grupului Bilderberg și de dezideratul acestei societăți de elită de a crea un guvern mondial. Ziarul « ring » a aflat de la prima mînă, adică de la « sursa lui Ceaușescu » (mai precis de la un veritabil spion), cum a reacționat în anii ’73-’74 fostul dictator atunci cînd a primit, din Olanda, informații « top secret » despre prințul « Garoafă », cum era poreclit prințul-consort Bernard, o persoană-cheie a Grupului Bilderberg […]

« Îmi amintesc […] de informațiile pe care le-am trimis în țară în legătură cu conferințele anuale ale așa-numitului Grup Bilderberg, ce avuseseră loc în acea perioadă (n.r. – anii ’72-’74) în Belgia și în Suedia. Calificativul „NU PREZINTÄ‚ INTERES DEOSEBIT“ pe care mi l-au transmis specialiștii din Centrala noastră (n.r. – DIE) m-a nedumerit oarecum, mai ales că informarea mea conținea date aproape complete despre temele care constituiseră agenda secretă a reuniunilor », își amintește, în carte, colonelul Andronic. « Una dintre principalele teme ale agendei semnalate de mine Centralei după întrunirile Grupului din anii 1972 și 1973, care au avut loc în Belgia și Suedia, înainte și după vizita lui Ceaușescu în Olanda, era criza petrolului, declanșată atunci de țările arabe, și măsurile de contracarare a acesteia. Ulterior, am aflat că răspunsurile date de Centrală se datorau faptului că informațiile transmise de mine nu putuseră fi confirmate și pe alte linii, fiindcă existența grupului nu era cunoscută de alte ambasade, iar Centrala nu deținea date în legătură cu această organizație », mai spune fostul spion. « Prima informație în legătură cu Grupul Bilderberg am obținut-o în 1972, atunci cînd strîngeam materiale menite să-mi permită redactarea fișelor personale ale membrilor familiei regale olandeze ce urmau să-i fie prezentați președintelui Ceaușescu în vederea vizitei sale oficiale în Olanda din luna aprilie 1973. Am cunoscut atunci un intelectual respectabil din afara Beneluxului, care mi-a fost recomandat de un ziarist din Benelux. Aflînd că mă documentez despre prințul „Garoafă“, cum îl numea acel domn pe prințul Bernard (soțul reginei Iuliana era un om rafinat, de o eleganță deosebită, care purta mereu la rever o garoafă albă, proaspătă). I-am răspuns că materialele pe care le dețin provin doar din surse oficiale, majoritatea de la Casa Regală, plus cîteva articole din presa olandeză. Omul mi-a relatat unele cancanuri care circulau pe seama prințului Bernard, fapte legate de trecutul său politic și sentimental, precum și rolul jucat de prinț în crearea a ceea ce numea „Grupul secret de la Bilderberg“, despre care eu nu avusesem habar », mărturisește fostul agent. […] 

Mirela Pipirig, Beatrice Ciubotaru și Christian Levant
Ring, 12 mai 2009, pp. 14-15

« ședința secretă a Guvernului mondial »

[…] « Religia New Age »
Dezideratele grupului au fost, încă de la înființare – după cum a declarat la vremea respectivă prințul Bernard –, ca pînă în anul 2000 să realizeze un « Guvern Mondial », o armată și o religie unică, ecumeniste, numită « new age », care să stea la fundamentul așa-numitei « noi ordini mondiale », concept revenit în forță pe plan global după alegerea lui Barack Obama la Casa Albă. Punctul numărul 1 a fost atins, afirmă azi ofițerul de informații : « Ei au creat Guvernul Mondial pînă în 2000. Toată chestiunea e cum interpretăm acest Guvern. Pentru că unii se așteaptă ca Guvernul Mondial să fie așa, cum este Guvernul Boc – cu un prim-ministru, cîțiva miniștri etc. Nu ! Ei chiar susțin că nu fac politică, ci că doar analizează problemele cu care se confruntă omenirea și apoi fac cunoscută opinia lor Guvernelor lumii. Dar, de fapt, ce se întîmplă în realitate ? S-a constatat că aproape toți conducătorii marilor puteri au fost membri sau s-au aflat sub influența Grupului Bilderberg. Ca un exemplu, din SUA : președintele Bill Clinton – și soția –, renumitul secretar de stat Henry Kissinger, chiar și președintele Obama a fost preferatul Grupului… Apoi, șefii familiilor Rockefeller și Rothschild. Grupul Bilderberg este o forță nu pentru că ar fi constituit ca un consiliu de miniștri, ci pentru că prin membrii săi și prin persoanele influențate de acest Grup se realizează de fapt politica globală a lumii », afirmă veteranul informațiilor.

Legăturile cu societățile oculte mondiale
În privința celorlalte societăți secrete mondiale existente, Stelian Octavian Andronic spune : « Grupul Bilderberg este în legătură cu Comisia Trilaterală, Grupul celor 300, Consiliul pentru Relații Externe, Clubul de la Roma, din care fac parte și 2-3 români. Membrii acestora din urmă pot fi și membri ai Grupului. Trilaterala, constituită în 1973, centralizează ; ea înseamnă Europa, America și Asia. Nu există o separare clară, ele interrelaționează. Un alt exemplu, ca să înțelegeți mai bine : înainte de a se înființa Trilaterala ea a fost anunțată. De Grupul Bilderberg ! Societățile secrete nu trebuie ignorate. Ele sînt și lucrează continuu, la fel ca și serviciile secrete. Conspirația există. și este în defavoarea României », afirmă consilierul. […] 

Victor Roncea
Ziua, 18.05.2009, p. 2

« Memoriile unui spion (II). Inedit – Pacepa folosit drept glonț împotriva lui Ceaușescu »

[…] Pacepa a declarat că a părăsit țara pentru că Ceaușescu i-ar fi cerut să-l asasineze pe Noel Bernard, directorul secției române a postului de radio « România Liberă », însă a refuzat, alegînd exilul.
Chiar dacă, susținea el, a comis fapte pe care le regretă, nu s-a implicat în omoruri. Stelian Andronic îl contrazice pe Pacepa. În cartea sa de memorii, Andronic vorbește despre trei scenarii vehiculate după 1978 în cadrul Direcției de Informații Externe, devenită, după fuga lui Pacepa, Centrul de Informații Externe. Primul scenariu – Pacepa a fost recrutat de Serviciile secrete vest-germane și, ulterior, preluat de către americani. Această ipoteză a fost sugerată și de către Mihai Pelin, după ce a studiat dosarul întocmit de Securitate în urma dezertării generalului. Cu ani în urmă i-am cerut lui Mihai mai multe detalii legate de acest aspect, dar mi-a spus că, din păcate, nu le are.

Un « ilustru necunoscut » arde etapele
A doua variantă, Ion Mihai Pacepa a părăsit România speriat că ieșeau la iveală afacerile sale oneroase – era vorba despre contrabandă. Pe marginea acestui subiect a curs de asemenea multă cerneală.
Despre a treia variantă, consemnată în cartea sa de către Andronic s-a mai scris, însă el vine acum cu informații inedite. Așadar, Pacepa ar fi fost încă de cînd a intrat în spionajul românesc omul KGB. În opinia fostului agent, un « ilustru necunoscut » nu putea ajunge în vîrful ierarhiei comuniste atît de repede decît dacă era sprijinit de spionajul sovietic. Apoi, susține Andronic, cînd KGB a considerat că momeala a devenit apetisantă pentru americani, l-a « livrat » acestora.
L-am întrebat pe Andronic dacă a ajuns la această concluzie prin deducție ori pentru că deține informații în acest sens. « Nu mă bazez doar pe presupuneri ». Așadar, e vorba și de informații, dar fostul agent nu spune mai mult. El spune că americanii l-au înghițit pe Pacepa, dar nu știe dacă pe nemestecate. În opinia lui Andronic, livrarea lui Pacepa către CIA a fost oricum o lovitură năprasnică asupra lui Ceaușescu, care devenise pentru sovietici un instrument periculos în mîna Occidentului. Este prima dată cînd un agent secret, un om care a lucrat 30 de ani în spionaj, spune clar că Pacepa a fost folosit de către sovietici drept glonț împotriva lui Ceaușescu. O ipoteză demnă de luat în seamă. Mai ales că sovieticii au avut în România oameni capabili să infiltreze agenți în cercurile înalte ale puterii de la București. Andronic mai susține că, dacă Pacepa a fost omul unui serviciu străin, a jucat magistral și, în această situație, nu a trădat. Dacă nu, « dacă a fost de-al nostru », mai susține fostul agent secret, este doar « un simplu, dar periculos trădător ». […]

CIA s-a spălat pe mîini
Pe de altă parte, trebuie remarcat faptul că, dacă generalul Pacepa le-ar fi fost livrat americanilor de către sovietici, CIA a știut exact ce să facă cu darul otrăvit. L-au folosit pentru a lovi chiar la temelie sistemul care-l propulsase în America pe fostul adjunct al spionajului românesc, nu doar pe Ceaușescu, cum doreau sovieticii, conform celor afirmate de Andronic. Mai mult, se pare că CIA l-a ținut la distanță pe general. Oare de ce ? Este o întrebare de 1 000 de puncte, la care nu există însă un răspuns. O dovadă că Pacepa nu a fost omul americanilor atunci cînd a părăsit România – a primit cetățenia SUA după 10 ani. Nu a beneficiat de un regim preferențial. Asta în timp ce, de pildă, Mircea Răceanu, alt demnitar român care a lucrat pentru SUA înainte de căderea lui Ceaușescu, condamnat și el la moarte din acest motiv, de mai mică anvergură decît generalul, a primit-o într-un an și jumătate. De consemnat este și modul în care CIA s-a spălat pe mîini precum Pilat din Pont. și asta nu cu multă vreme în urmă. Pe site-ul oficial al Agenției s-a scris că volumul « Programat să ucidă : Lee Harvey Oswald, KGB și asasinarea lui Kennedy », semnat de Pacepa, este « imaginativ ». […] 

Emil Berdeli
Gardianul, luni 3 noiembrie 2008, p. 8

Cedarea Basarabiei si a nordului Bucovinei
Mihai Pelin
Prefata de Florin Constantiniu 

« Săptămîna patimilor »

[...] Putem spune că Mihai Pelin s-a documentat toată viața pentru această carte, deoarece evenimentul cedării nordului Bucovinei coincide cu momentul nașterii sale, familia lui retrăgîndu-se și cunoscînd calvarul românilor ocupați de sovietici în vara anului 1940.
Cartea lăsată de Mihai Pelin înainte de a trece printre cei drepți este o adevărată istorie locală, personajele sale fiind nu numai politicienii cunoscuți ai timpului, ci și oameni simpli - țărani, mici funcționari sau intelectuali - a căror poveste a aflat-o din arhive sau din conversațiile purtate pe parcursul a zeci de ani cu bucovinenii săi. [...]

Ilarion Ţiu
Jurnalul Național, 6 iulie 2008, p. 21 

« Raptul Basarabiei, minut cu minut »

[...] « Săptămîna patimilor (23-28 iunie 1940) : cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei », ultimul proiect editorial al regretatului autor Mihai Pelin, vine să elucideze gravele circumstanțe politice și militare în care România Regală a fost obligată să accepte ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940, rapt teritorial care a declanșat drama României Mari din vara fatidicului an 1940. Rînd pe rînd, vechile teritorii românești ale Basarabiei, nordului Bucovinei, Ardealului de Nord-Vest și Cadrilaterului sînt ocupate de către Uniunea Sovietică, Ungaria horthystă și Bulgaria. Consecințele umane și politice nefaste ale tratatului Molotov-Ribbentrop persistă și astăzi.

[...]

În seara zilei de 23 iunie 1940, Viaceslav Mihailovici Molotov, comisarul pentru Relații externe al Rusiei sovietice, l-a convocat la Kremlin pe Friederich Werner von Schulenburg, ministrul Germaniei la Moscova, comunicîndu-i că soluționarea problemei Basarabiei nu mai îngăduie nici o amînare. Profitînd de prevederile secrete ale tratatului Molotov-Ribbentrop și de angajarea militară germană în vestul Europei, Moscova obține acordul Berlinului pentru ocuparea Basarabiei și a nordului Bucovinei, înmînînd la 26 iunie prima notă ultimativă
a URSS către România, prin care solicita imperativ « rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei către Uniunea Sovietică ». Cererile guvernului URSS către guvernul regal al României cuprindeau două puncte : să înapoieze cu orice preț Uniunii Sovietice Basarabia și să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit unei hărți alăturate. În a doua notă din 27 iunie, guvernul român este somat să cedeze teritoriile în 4 zile (1 iulie - n. r.), stipulînd că trupele sovietice vor intra din 28 iunie în Basarabia și nordul Bucovinei. [...]

Victor Roncea
Ziua, 23 iunie 2008, p. 14

Alexandru Barladeanu despre Dej, Ceausescu si Iliescu.
Convorbiri Maurer si lumea de ieri. Marturii despre stalinizarea Romaniei Convorbiri neterminate cu Corneliu Manescu
Lavinia Betea 

« Între mica și marea istorie »

Cuvînt către cititori

În pregătirea acestei noi ediții m-a încercat, desigur, tentația introducerii unor note noi în textul inițial, care să corecteze ori să întregească conținuturile convorbirilor vechi. Mi s-a părut însă necinstit față de interlocutorii mei care, trecuți din lumea aceasta, nu-și mai pot exprima părerile. Aș avea totodată senzația zădărniciei, căci scrierea istoriei, mai ales a celei recente, nu e și nu poate fi niciodată completă ori încheiată. Datorită acestor munci am multe datorii pe care nu voi putea niciodată, la modul personal, să le plătesc. În primul rînd față de interlocutorii care m-au îngăduit în intimitatea lor povestindu-mi despre zonele de intersecție ale biografiei lor cu marea istorie ; de obicei i-am supărat cu maniera declarat obiectivă a relatărilor și interpretărilor publice ale acestor povești de viață. Prieteni care
m-au ajutat să fac costisitoarele drumuri din capătul vestic al țării în Capitală ori m-au găzduit cînd îmi petreceam concediul în arhive și convorbiri. Jurnaliști care au semnalat și comentat cărțile mele și universitari care m-au invitat la reuniunile lor științifice. Funcționari publici de ranguri și din instituții diverse care m-au spijinit pe parcursul birocratic al eliberării permiselor de cercetare și călăuzirii cererilor de documentare. Necunoscuți care
mi-au scris ori telefonat oferindu-mi sprijinul lor.
Le mulțumesc, încă o dată, tuturor !

Lavinia Betea
Jurnalul Național, joi, 3 aprilie 2008, p. 12 

«În umbra "marelui frate" »

[...] Cei trei nu au fost doar martori (deși asta vor cel mai adesea să sugereze), ci și actori
ai « piesei ». Nici unul nu a jucat ca « figurant », dimpotrivă, au fost personaje centrale, cu remarcabile prim-planuri, cu posibile « replici » ce puteau să schimbe « firul roșu » al acțiunii. Ion Gheorghe Maurer, primul-ministru comunist cu cel mai lung mandat,
recunoaște - de exemplu - că numirea lui Ceaușescu drept succesor al primului dictator stalinist al României, Gheorghiu-Dej, i se datorează. Cu un alt urmaș, România ar fi arătat - poate - altfel. Bârlădeanu afirmă - alt exemplu - că a înțeles rapid precaritatea mecanismului economic etatist, dar, soldat disciplinat al « Partidului », nu și-a permis să-l pună în discuție. Toți cei trei demnitari pozează în critici ai regimului, dar, în realitate au fost doar oponenții dictaturii personale a lui Ceaușescu. Nici unul dintre ei, din varii, dar « nobile », motive (independența țării, unitatea « partidului », păstrarea « deschiderii democratice » etc.) nu s-a răsculat împotriva sistemului atunci cînd aveau « pîrghiile » lui în mîini. Opoziția față de « clanul de familie » al lui Ceaușescu a început să se concretizeze abia după ce dictatorul i-a « eliberat » din funcții, cînd beneficiile « sistemului » au încetat să se mai reverse din plin asupra lor. Micile istorii pe care le povestesc sînt, așadar, de la început, mistificări. Dl. Bârlădeanu recunoaște, la un moment dat, că « istoria nu i-a dat dreptate » și că adevărații eroi ai ei sînt anticomuniști veritabili, precum Corneliu Coposu, care au suferit în închisori și în zonele de deportare « dreptatea » regimului. Dar, același « actor » afirmă că, practic, nu știa mare lucru despre represiunea « partidului » împotriva poporului
(orice « revoluție » avînd - desigur - « victime colaterale »), și știa foarte puțin despre nemiloasa confruntare din interiorul formațiunii, despre lupta dintre « facțiuni », cataloage de cîștigători, după conjuncturi de stînga sau de dreapta, naționaliste sau cosmopolite. Din perspectiva marii istorii, zicerile lor sînt concludente deci numai indirect, ca documente ale unei psihologii deformate, ca mărturii despre « tehnicile de supraviețuire », ca exemplificări
ale dedublării și machiavelismului politic.

[...]

Cei trei au, pînă la un punct, un destin asemănător. Provin din clasa de mijloc, fac studii juridice, se simt atrași de idealurile stîngii. Perioada interbelică este în România Mare una tulbure. Alipirea la Vechiul Regat a Transilvaniei, Banatului, Bucovinei și Basarabiei a pus țării probleme greu de rezolvat, iar presiunea externă a unor vecini incomozi le-a accentuat. S-ar fi putut aproape spune că, la granițe, România nu avea decît un prieten : Marea Neagră. În plus, dispariția prematură a celor doi « piloni » ai Marii Uniri, regele Ferdinand și premierul Ion I.C. Brătianu, a destabilizat scena politică, lăsînd loc ambițiilor « mîntuitoare » ale unor aventuri, precum Carol al II-lea sau C. Zelea-Codreanu. Puțini intelectuali, în raport cu floarea « intelighenției » românești, irezistibil atrasă de dreapta totalitară, s-a situat în stînga comunizantă, în minusculul și conspiratul PC(d)R, partid ilegal (din 1924) pentru că susținea că statul român are « caracter imperialist ». Printre ei s-au situat și cei trei, mai puțin din convingere și mai mult din frustrări sau calcul politic, în contextul ascensiunii totalitarismului fascist fiind previzibilă ciocnirea cu « marele vecin de la răsărit », URSS-ul. Mărturisirile despre raporturile din « partidul deplin conspirat », despre presiunile Cominternului de la Moscova, despre luptele intestine ale diverselor grupuscule (cel « din închisori », din exterior sau cel « moscovit ») sînt însă extrem de interesante, dezvăluind modul în care s-a gătit pentru asaltul puterii un partid aproape inexistent, dar care avea în spate o viitoare armată de ocupație, Armata Roșie. Abia după preluarea puterii, în urma înfrîngerii în cel de-al doilea război mondial, « partidul » se impune aplicînd, în prezența ocupantului sovietic, modelul acestuia de construcție socială. Într-un partid în care « trecutul glorios de luptă » putea deveni oricînd o « trădare mîrșavă », Bârlădeanu, Maurer și Mănescu și-au făcut carierele, cu suișuri și coborîșuri, pe baza apropierii de cel mai calculat, cel mai viclean și, probabil, în raport cu competitorii săi de marcă, cel mai puțin cultivat conducător comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ascensiunea lui Ceaușescu , pe care au susținut-o, după decesul lui Dej, cu vaga speranță că îl vor domina, a marcat și începutul marginalizării lor în sistem, pensionarea reprezentînd la comuniști o moarte civică, chiar dacă ea era una « aurită ».
D-na Lavinia Betea a reușit, prin promovarea acestor « mărturisiri » în care personajele își precizează selectiv implicările, obținerea unor excelente documente subiective, ce trebuie însă luate cu titlu de inventar în reconstituirea adevăratei istorii a comunismului românesc pentru că, pe de o parte, regimul pe care-l slujiseră cu sîrg nu mai exista și, pe de altă parte, la limita biologică a vieții, fiecare își proiecta într-un anume fel posteritatea. Există însă, dincolo de nuanțele specifice ale unor destine asemănătoare din pricina conjuncturilor în care, mai mult sau mai puțin întîmplător, au reacționat la fel, o ciudată atitudine comună a celor trei « baroni roșii » față de « Partid », de conducătorul său, de deciziile acestuia. Nici unul nu știe, decît din bîrfe și zvonuri, cum se luau deciziile în acest « partid al egalilor », nici unul nu este dispus să își asume vreo responsabilitate individuală pentru marile traume provocate societății, nici unul nu are amintiri despre crimele împotriva ansamblului comunității, ce par mai degrabă a fi făptuite de alții, de necunoscuți. Crimele din Partid sînt însă explicate aproape ca o « selecție naturală » : în lupta politică, cine pierde dispare. Cîștigători cu Dej, pentru care au un fel de admirație necondiționată (chiar și slăbiciunile umane fiindu-i înțelese), ei au pierdut cu Ceaușescu, fără să accepte că, în fapt, și în cazul lor a funcționat aceeași selecție.
« Cele mai însemnate "dezvăluiri" ale interlocutorilor mei -, scrie, în prefață, autoarea - au fost informațiile și opiniile ce nu apar niciodată în documentele oficiale din arhive : animozitățile ori simpatiile din cercul puterii, modul în care acestea sînt influențate de personaje aflate în plan secund prin intermediul unor legături afective, grilele de evaluare și selecție a actorilor din scenariile puterii, intențiile, temerile sau speranțele care au condus la adoptarea unor decizii. » Aceste « dezvăluiri » centrate pe propria persoană în cazul fiecăruia dintre cei trei, sînt, mai degrabă, importante pentru refacerea imaginii organizației din care au făcut parte și pentru care « au activat » aproape întreaga lor viață : Partidul. Nici o formațiune politică din cele cunoscute (cu excepția, probabilă, a partidelor fasciste) nu a fost atît de strict ierarhizată, atît de clar dominată de arbitrariul liderilor, atît de parazitată de o « birocrație de partid » (« activiștii ») precum Partidul Comunist. Doctrina marxistă, utopia inițială aproape nu a contat, liderii grupării - în majoritatea absolută de o mediocritate și o incultură crasă - necunoscîndu-le decît prin nenumărate filtre și numai în linii mari. [...]

Toma Roman
România literară, nr. 12/28 martie 2008, p. 21

« Partea lor de adevăr »

La Editura Compania a apărut volumul « Partea lor de adevăr » de Lavinia Betea. Pasionată de istoria recentă a României, autoarea a adunat sub acest titlu trei ample interviuri apărute anterior separat : « Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu. Convorbiri », « Maurer și lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României » și « Convorbiri neterminate cu Corneliu Mănescu ». Cartea conține numeroase informații « la prima mînă », care nu apar în documentele oficiale ale epocii. Cei trei foști înalți demnitari ai puterii comuniste, invitați de Lavinia Betea la o incursiune în trecut, dezvăluie culisele regimului comunist în aceste convorbiri, veritabile piese documentare necesare oricui vrea să înțeleagă regimul comunist din România.

Lucia Verona
Săptămîna financiară, luni, 10 martie 2008, p. 46

Interviu realizat de Mariana Marin
Oana Orlea 

Responsabilitatea pentru tragediile atîtor persoane și familii nu poate fi elucidată doar prin « condamnarea comunismului » în general, ci trebuie vorbit despre date concrete, despre victime și torționari cu chip și nume. Incitată de întrebările Marianei Marin, foarte interesată și implicată afectiv în ceea ce pătimise o adolescentă înaintea nașterii ei, Oana Orlea își învinge neplăcerea de a dezgropa din memorie fapte, trăiri, suferințele pe care le îngropase adînc, pentru a putea merge înainte și a se bucura de viață (« am ținut și țin enorm la viață » - spune la un moment dat). și depășește chiar dificultatea de a împărtăși experiența - intransmisibilă în mare măsură - a pușcăriilor staliniste ( « Nimic din spaima permanentă, din umilințele suportate sau tristețea sfîșietoare ce se abătea cîteodată asupra noastră, nimic din toate acestea nu se poate transmite, oricît de mare ar fi dorința interlocutorului de a înțelege... ») Așa că, pe un ton de o directețe, o sinceritate și o luciditate neaburită nici de sentimentalisme, nici de ură, fără pic de « literaturizare », povestește fapte, evocă oameni și întîmplări din cei trei ani de detenție, în care a fost mutată de 13 ori de la o închisoare la alta. La 16 ani, elevă în clasa a X-a, Marioana Cantacuzino este băiețoasă, sportivă și năstrușnică. Îndoctrinarea de la școală despre eroismul partizanilor sovietici împotriva nemților avusese asupra ei un efect paradoxal : se voia și ea eroică, un fel de Zoia Cosmodemianskaia, dar de partea luptătorilor din munți împotriva comunismului invadator. Împreună cu patru băieți, prieteni din copilărie, decide să fugă în munți, la partizani. Neputînd afla unde să-i găsească, se apucă să facă manifeste plasate în cutii poștale și chiar să tragă cu praștia în mașina lui Petru Groza. ( « N-aveam simțul primejdiei. Eram absolut nebună - gesturi copilărești. » ) Arestată, bătută și anchetată zile și nopți de ofițeri brutali, fata plină de viață, veselă și naivă, cunoaște în celulele de la Rahova tortura fizică și psihică a deținutelor, umilite prin agresiunea verbală permanentă, prin obligația de a-și satisface funcțiile fiziologice sub ochii gardienilor, prin foame, frig, suspiciune, lipsă de igienă. Brutalizată, purtată din închisoare în închisoare - Jilava, Ghencea, Mislea, Tîrgșor, Ploiești, Rahova, Malmaison etc. -, stă în celule cu soții de oameni politici, studente și intelectuale acuzate de spionaj doar fiindcă frecventaseră Institutul Francez sau fuseseră denunțate că citiseră o carte interzisă, cu femei de la țară, călugărițe, dar și cu prostituate, hoațe sau criminale, învățînd să supraviețuiască în climatul de suspiciune și de cumplite privațiuni. Fără să-și piardă însă curajul nebunesc (de exemplu, torționarului ei, locotenentul Georgescu, îi spune că o să vină americanii și atunci o să stea el la pușcărie ; sau cînd acesta o înjură pe soția mareșalului Antonescu, Maria, slăbită și flămîndă, Oana îl admonestează : « Cum vă permiteți să spuneți asta unei femei bătrîne ? », ceea ce îi aduce două luni de carceră cumplite). Pasajele adăugate după 17 ani convorbirii din 1990 sînt de excepțional interes, fie că e vorba de turnători - dinăuntrul și din afara închisorilor, de dosarele de Securitate, de torționarii cunoscuți, pe care nimeni nu-i deranjează, deși există atîtea mărturii ale bestialității lor, fie că se lămurește problema repatrierii osemintelor lui George Enescu și se incriminează nerespectarea clauzelor donației făcute de bunica ei, Maruca Cantacuzino, statului român. Cînd a apărut, în 1991,
la « Cartea Românească », prima ediție a acestei cărți, lumea era încă năucită de brusca eliberare de sub dictatură, trăiam febril și pătimaș evenimentele în desfășurare și nu prea aveam timp să privim în urmă. Abia acum putem înțelege cu dreaptă cumpănire ponderea mărturiilor Oanei Orlea și meritul regretatei poete de raftul întîi, Mariana Marin, de a le fi provocat și consemnat.

Adriana Bittel
Formula As, nr. 806, februarie 2008, p. 25 

« Fiziologia Gulagului feminin »

[...] Arestată în 1948, Oana Orlea - pe numele adevărat, Maria Ioana Cantacuzino - este fiica lui Constantin « Bîzu » Cantacuzino, nepoată a Marucăi Enescu. În mod semnificativ, spre a evidenția înjosirea victimei cu nume nobil, titlul a devenit Cantacuzino, ia-ți boarfele și mișcă !, sinistră metaforă a eliberării comuniste... Din loc în loc, autoarea inserează, cu corp mic de literă, secvențe explicative recente, într-un dialog peste timp cu propriul dialog din 1990. Expresive, pline de autenticitate existențială, paginile fixează implicit o sociologie a feminității arestate și, totodată, o fiziologie hiper-realistă a detenției : « Mai întîi și întîi, erau nevestele oamenilor politici din partidele tradiționale, cele mai multe avînd ca singură vină aceea de a fi soțiile lor... (Noi, cele tinere, nu știam mare lucru despre aceste partide, PNÅ¢ și PNL). Ni se păreau puțin închise, rigide. Le admiram pe unele pentru demnitatea lor. Altele ni se păreau prea supuse. Erau și țațe printre ele. Iar noi le păream, probabil, ridicole și smucite. »

[...]

Prin cruzimea autenticistă, mărturia devine un soi de ecorșeu al unei femei care nu se eroizează, asumîndu-și fățiș normalitatea și declarînd celor ce o persuadau să-și evoce detenția că a suferit mai puțin decît altele. Expuse cu autoironie și umor, efectele sînt teribile prin aparentul firesc : « Multe politice plăteau prostituatele (în haine, țigări sau pîine) ca să ducă hîrdăul în locul lor cînd le venea rîndul. [...] Cu Marina și cu prostituatele cîntam în cor "Marșul căcănarilor".
Ne plăcea mai ales versul care proclama democrația mațului, același și cu aceleași funcții la o prințesă dalbă sau la o c... de tractir. » Lecția e trasă în versuri sfidător-coprolalice, de carnaval masochist : « De vei mînca fazan sau icre negre,/De vei mînca cîrnatul Trandafir,/De ești prințesă dalbă ca o floare,/Te caci la fel ca curva de tractir./Trageți la pompe haznaua
s-o goliți/și cui nu-i place să ne pupe unde știți/ Trageți la pompe, să pută împrejur/și cui
nu-i place să ne pupe drept în cur. » Ei da, poezia închisorilor nu se reduce la litanii cucernice !
Sordida odisee carcerală a tinerei Cantacuzino se derulează, copleșitor, în regia Poemului pedagogic al lui Makarenko...

Paul Cernat
Dilemateca, mai 2008, p. 24 

Reeditarea interviului realizat de Mariana Marin cu Oana Orlea (pe numele ei adevărat Maria Ioana Cantacuzino), despre anii petrecuți în închisorile comuniste, este un adevărat eveniment editorial (prima ediție fiind epuizată de mult și aproape inexistentă în biblioteci) !
Pentru cine nu știe, Oana Orlea este nepoata Marucăi Cantacuzino și a lui George Enescu, ceea ce n-a împiedicat-o (ba chiar a ajutat-o...) să se « plimbe », vreme de trei ani, între închisorile comuniste, fără a avea parte în tot acest timp de vreun proces. Impresionant este faptul că Oana Orlea povestește fără patimă (ba chiar cu o doză de umor) întîmplările prin care a trecut, anchetele, umilințele, apelativele de care a avut parte la vîrsta adolescenței (era elevă la liceu cînd a fost arestată). Deci, fetelor, puneți mîna pe această carte ! Motivele sînt mai multe decît aș putea enumera aici... Dar măcar pentru mostra de caracter pe care o veți găsi între copertele sale.

Mihaela Spineanu
Elle, martie 2008, p. 66

« Închisoare cu dinți »

[...] Ești obișnuit să te gîndești că doar bărbații făceau închisoare. Cartea Oanei Orlea are acest efect, că luminează o parte necunoscută a epocii : universul concentraționar feminin. Al bătrînelor soții de liberali sau țărăniști care făceau temniță grea doar pentru că fuseseră soții. Al femeilor arestate pentru spionaj sau pentru sprijinirea rezistenței anticomuniste.
Al amestecului dintre deținutele de drept comun și cele politice. Cînd citești că o femeie era chinuită de torționari prin spînzurarea cu capul în jos și apoi lăsarea bruscă la pămînt astfel încît să se izbească cu capul de podea, nu-ți prea vine să mai rîzi. Dar tonul pe care vorbește Oana Orlea are din plin un optimism și o putere care o înalță deasupra caznelor. Pînă și titlul e jucăuș, deși în spatele lui stă o realitate cruntă. Repetat ca laitmotiv, te face să zîmbești din cînd în cînd, deși nu ar trebui.

Alexandru Vărzaru
Academia Cațavencu, nr. 7, 20-26 februarie 2008

« Copii între zidurile de închisoare »

[...] Nu-mi doresc compătimire

Într-o mărturisire inedită făcută din Franța, Marioana Cantacuzino spune : « Destinul meu s-a legat, și nu prea rău, pînă la urmă. Am avut noroc. De aceea mă simt stînjenită cînd sînt privită cu compătimire : "Săraca, a făcut pușcărie." Compătimire, da, poate, pentru mine, cea de atunci, dar nu pentru mine, cea de azi. În revista Memoria am găsit numele altor tineri arestați și am resimțit această compătimire pentru ei. Ani grei au fost și după eliberare, cînd, ca fostă deținută, nu îmi găseam de lucru, însă destinul a fost clement și am depășit perioada cu o oarecare ușurință. Apoi am forțat destinul, hotărînd plecarea din țară în 1980. N-a fost ușor, mi-au trebuit 15 ani să mă hotărăsc și, ajunsă în Franța, încă mi se părea că visez. Acum știu că viața mea în mijlocul naturii e o realitate. Tînără, priveam natura din fugă, cînd hălăduiam prin munți ; astăzi
o privesc din și în grădina mea, mă bucur de fiecare floare răsărită, fac planuri pentru cărțile și drumurile viitoare... »

Avantaje, aprilie 2008, p. 101

« Pușcăriile tinereții cea fără de vină »

[...] Relatarea, odiseea prin pușcăriile comuniste a unei tinereți fără de vină, îmbină halucinant candoarea percepției adolescentine a existenței cu viziunea tragică indusă de maturizarea galopantă, contrară firii, în labirintul încarcerării abuzive. Iată un fragment din acea biografie « defel cuminte » : « Oana Orlea (Marioana Cantacuzino), prozatoare, născută la 21 aprilie 1936, la București. Tatăl : Constantin (Bîzu) Cantacuzino ; mama : Anca Diamandi. Nepoata lui George Enescu [...] Arestată în 1952, ca elevă în clasa a X-a, sub acuzația de complot și acțiune subversivă împotriva statului. Condamnată la patru ani închisoare. Eliberată după trei ani de detenție » (După Florin Manolescu - Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989, Editura Compania, București, 2003). Însă eliberarea are loc tot într-o închisoare, doar că oleacă mai mare, cît o întreagă țară aflată la cheremul unei dictaturi parșive. Așa că aristocrata Marioana Cantacuzino își cîștigă existența la început ca ajutor de sondor, taxatoare la IRTA, șamponeză la cooperativa Higiena. Abia mai apoi se metamorfozează în scriitoarea Orlea și publică șapte cărți în doisprezece ani. Destul de mult. Să fi fost pornirea irepresibilă de a fugi în ficțiunea ocrotitoare ?! În Franța, după 1980, publică alte ficțiuni. După propria-i mărturisire, despre pușcăriașa la șaisprezece ani nu reușise să scrie decît trei schițe, și acelea nepublicate. De parcă rememorarea refuza să se întrupeze din jalea existențială a unei experiențe la limita suportabilității omenești. Numai că Mariana Marin a reușit să facă o breșă în zidul de autoapărare al conștiinței partenerei de dialog - nu neapărat cu ajutorul întrebărilor, mai degrabă, bănuiesc, pentru că am cunoscut-o, datorită acelei atitudini care provoca la franchețe morală. și pentru Oana Orlea, vreme de trei zile, cît a durat conversația din grădina picardă, memoria-fluviu, amintirea programatică și istoria așa-cum-a-fost au împins în plan secund ficțiunea. Realitatea seduce dur și definitoriu prin autenticitate. O fată de 16 ani purcede într-o călătorie ale cărei halte au nume ce provoacă spaima adîncă, viscerală : RAHOVEI (știu, dar nu vreau să spun), JILAVA (Valea Plîngerii - condamnații la moarte), GHENCEA (Centrul de triere. Prostituate, hoațe și politice), PIPERA (Ferma roșie - muncă la cîmp) TÎRGșOR (Lucrul pe bandă. Marile criminale), MISLEA (Secretul mare. Două luni de carceră), PLOIEșTI (Reluarea anchetei. Gardianca deținută. Lila și Fecioara), JILAVA 2 (Greva foamei). Autorul rememorează, narează și, astfel, cartografiază un trecut românesc apăsat pînă la horcăială de rău, în care binele (citește solidaritatea umană), totuși, se încăpățînează să se ivească rar, timid și demn. Întîmplări adevărate par parabole : interogarea a doi adolescenți (ea și el), care, fiecare, își asumă șefia « grupului conspirativ » pentru a-l salva, eroic, pe celălalt ; cîntatul colindelor de Crăciun la carceră, într-o noapte geroasă, cînd femei și bărbați care nu se vedeau, fiind despărțiți de pereții celulelor, au fraternizat ; povestea de dragoste, superbă, cu deținutul niciodată văzut, poreclit Jaguarul, împlinită doar în « vorbirile amoroase » realizate prin bătăile în țeava de metal care traversa celulele. Persoane adevărate par personaje purtătoare de simbol : mama Leana, maica Ionela, sfîntă sau simplă simulatoare, fosta madamă Bidgica, hoața Frusina, serafica prostituată Edith care recita din Baudelaire. Simple observații asupra unor incidente adevărate par speculații sapiențiale : trăsnăile de tip « Gavroche » făcute gratuit în fața torționarilor ; normalitatea « anormală » a orașului văzut prin vizeta dubei care transporta deținuții ; cedarea morală sau fizică sub tortură.
Cu o luciditate precum chinina, amară și tămăduitoare, Oana Orlea ne povestește cum a fost.
Ca să nu uităm. Lipsa memoriei colective afectează grav comunitatea.

Gabriel Rusu
Luceafărul, nr. 7, 2008

La 16 ani, poți începe să descoperi lumea, poți să fii teribilist și să ai impresia că totul îți este permis. Imaginați-vă însă cum la 16 ani totul începe să se prăbușească. Cum lumea și realitatea ți se înfățișează așa cum sînt, oribile și de netrăit. Cum la 16 ani devii un « gunoi ». Cum, dintr-o dată, ziua ta începe cu clănțănitul lanțurilor, continuă cu anchete și coșmarul mersului la WC cînd cel puțin o pereche de ochi nu se dezlipește de tine, iar noaptea înseamnă somn chinuit și supravegheat, într-o singură poziție, înseamnă frig, șobolani și mizerie.
La 16 ani, Marioana Cantacuzino avea un mare dușman : propriul nume. și un altul, mai mic : teribilismul, care acum poate fi pus pe seama vîrstei. Atunci, a trimis-o în închisoare. Timp de doi ani și unsprezece luni, « m-am foit prin țară, de la o pușcărie la alta, de treisprezece ori », începînd cu Rahova, de o « murdărie inimaginabilă », pînă la Mislea cea de coșmar, trecînd prin celebra Jilava, cu brîul de lalele căcănii.

« Nu mă uit în urmă, mă pasionează prea mult prezentul », a răspuns Marioana Cantacuzino la începutul anilor '90, cînd, într-un balcon cu mușcate de diferite culori din arondismentul 5 al Parisului, Mariana Marin a întrebat-o de ce nu a scris niciodată despre anii de pușcărie. Trecuseră 38 de ani de atunci, între timp Marioana Cantacuzino devenise celebră, semnîndu-și cărțile Oana Orlea, lăsase în urmă România, cu tot cenușiul ei și tristețea anexată amintirilor despre o tinerețe distrusă, ceruse și căpătase azil politic în Franța.

Interviul, realizat de Mariana Marin în acele zile, într-un sat picard de lîngă Paris, a apărut în '91 la Cartea Românească, în condiții grafice nu tocmai grozave. În tulburii ani de atunci, cartea a trecut practic neobservată. În același an, apare la Seuil versiunea în limba franceză a cărții. Editorii francezi au preferat varianta memoriilor, așa că Les Années volées. Dans le goulag roumain a 16 ans a pierdut aspectul de interviu. În 2003 Mariana Marin a murit și sînt prea puțini cei care o știu altfel decît ca pe o poetă extraordinară. Oana Orlea are 72 de ani și trăiește în același sat picard de lîngă Paris. Anul trecut, a publicat un volum de schițe, Rencontres sur le fil du rasoir, la Gallimard.
Editura Compania a reeditat recent interviul apărut în '91. Cantacuzino, ia-ți boarfele și mișcă ! este o recuperare a primei ediții și ceva mai mult : Oana Orlea a intervenit cu mai multe adăugiri - apar cu litere distincte, o să vă convingeți de utilitatea lor citind cartea -, firești după trecerea a aproape 20 de ani de la prima apariție.

[...]

La 16 ani, Marioana Cantacuzino, fata celebrului aviator Constantin (Bîzu) Cantacuzino, nepoata nu mai puțin celebrului George Enescu, devine deținut politic, și la « politice » își va parcurge drumul între închisori. Nici o nuanță revanșardă, nici o picătură ranchiunoasă nu veți găsi în aceste « amintiri tîrzii » din închisorile trăite între 16 și 18 ani. Energia Oanei Orlea este molipsitoare și, paradoxal, umorul nu lipsește de acolo, din celula împuțită, de lîngă palma anchetatorului, din castronul cu apă stătută și înghețată, din nesfîrșitul șir de WC-uri insalubre, din hainele rupte și părul nespălat.

Elena Vlădăreanu
România liberă, 11 februarie 2008, p. 22

« Nici critică, nici analiză ! Scrisoare către Oana Orlea »

« Draga mea Oana, am citit mărturiile tale apărute la Editura Compania, unde în 2006 au ieșit și povestirile mele către Lavinia Betea, Am făcut Jilava în pantofi de vară.

Interlocutoarelor noastre, la insistențele lor de a ne spovedi, le-am răspuns : tu : "A quoi bon ?" eu : "Cui folosește ?". Amîndouă, la distanță de 3 000 de km una de alta ne-au răspuns : "Tineretul de azi vrea să știe cum au trăit părinții și bunicii lor cînd valul roșu acoperise o bună parte a Europei." Tu ești o Cantacuzino adevărată, eu o Berindei prin alianță, dar să știi că inimile noastre bat la fel și am beneficiat amîndouă de apelativul "Cantacuzino, ia-ți boarfele și mișcă !" ; "Berindei, ia-ți boarfele și mișcă !"
Eu, la 27 de ani, am fost arestată, în vara lui 1950, condamnată la doi ani pentru omisiune de denunț, am fost însă eliberată abia în 1953.
Tu, la 16 ani ești arestată (în 1952) și ieși din infern în 1954.
De ce simt nevoia să-ți scriu ? Critica o lăsăm în seama specialiștilor. Amîndouă - oricît am povesti, cu un nod în gît - sîntem destul de echilibrate ca să putem relata toate ororile oarecum detașate - fără ură - pentru că nu merită să ne îngreunăm sufletul coborîndu-ne sub nivelul celor născuți ticăloși sau celor mulți și amărîți îndoctrinați. Repet, de ce îți scriu ? Vreau să te felicit pentru perfecta, clara și cu toate punctele pe i, analiză pe care o faci în cartea ta.

[...]

Eu am intrat în pușcărie în 1950, tu în 1952. La Interne, Jilava, Văcărești și Mislea ai mers pe urmele mele și, citindu-te, aveam impresia că mă recitesc pe mine. La Mislea, nici eu n-am vrut să lucrez la atelier sau la covoare și am trecut la corvezi. Am spălat podelele dormitoarelor, am desfundat spălătorul, după ce se spălau fetele ieșite din tură, am cărat tărgi cu bolovani pentru pavatul unor drumuri. Am desfundat closete și bineînțeles că milițienii ne cereau ca hîrdaiele să fie pline ochi. Vezi ce era pe fustele noastre pînă ajungeam să le vărsăm la rădăcina merilor din livada fostei mănăstiri, ctitorită de domnitorul Radu Paisie (era o bijuterie, păcat că au dărîmat-o !).

[...]

Am vorbit de mine ca să-ți explic fenomenul "Mislea" și cîte aș mai avea să-ți spun ! Ești singurul analist clar și lucid al infernului prin care au trecut bieții noștri români, și noi cu ei. De vii în România, m-aș bucura să mă cauți. Dacă am sta noi două de vorbă și ne-am povesti - la rece - prin ce am trecut și mai ales de cine ne-am lovit, ar fi un unicat. Adevăratul proces al comunismului ! Nu caricatura care se petrece sub ochii noștri !

Dragoste,
Ioana Berindei »

Ioana Berindei,
Cultura, 13 martie 2008, nr. 10, p. 25 

Istoria Europei Libere prin documente de Securitate

Mihai Pelin

« In memoriam Mihai Pelin »

Mihai Pelin s-a născut în vara lui 1940 la Cernăuți. Absolvent al Facultății de Filosofie din București, a fost jurnalist la Scînteia tineretului, Tribuna României, Ramuri și Flacăra. Membru al Uniunii Scriitorilor, a debutat editorial cu volumul Redactori și pianiști (1967).

Opera

Pasiunea pentru necunoscutele istoriei și gustul pentru risc al căutătorilor de adevăruri ascunse i-au favorizat șansa, rară pentru acele vremuri, de a edita la Veneția trei volume masive de reconstituiri, documente civile și militare din anii participării României la cel de-al doilea război mondial. A colaborat, de asemenea, cu serviciul specializat al Crucii Roșii din München (Suchdienst) la lămurirea disparițiilor unor militari germani în 1944 în România. Aceste și alte asemenea contribuții au fost răsplătite cu demnitatea de Comandor al Ordinului Solidarității Italiene.

După 1990 a fost angajat al revistelor românești pentru străinătate și al publicațiilor Baricada, Expres Magazin și Independent, în ultimii doi ani fiind colaborator permanent al ziarului Jurnalul Național. Dorinței exprimate în chiar lozincile purtate și strigate de demonstranții
din 1989 de a avea acces la adevărul asupra istoriei recente, Mihai Pelin i-a răspuns cu întreagă putere și fidelitate. În cele aproape două decenii ce s-au scurs, și-a consacrat tot efortul și timpul de care dispune un pasionat de cercetare investigației și studiilor în arhivele comunismului românesc. Printre scormonitorii în arhivele speciale, Pelin a fost cercetătorul și publicistul de excepție care a făcut publice documente esențiale din zonele puterii, fără a urmări șantaje pesonale. În paradoxurile « democrației originale » , prin « curățarea » din arhive a multora din informațiile consemnate de Pelin, înseși cărțile sale s-au metamorfozat acum în documente valoroase.

Investigatorul

Faptul că a fost primul cercetător care a intrat în arhivele fostei Securități în scopul publicării documentelor studiate i-a adus popularitate și prestigiu, numeroși colaboratori, dar și puternici și nemeritați dușmani. Rezultat al acestor documentări, a coordonat editarea primelor patru volume ale Cărții Albe a Securității (1996-1997). Mai cu seamă, dintre acestea, volumul
Istorii literare și artistice (1969-1989) a generat dezbateri și patimi.
Alte volume, avînd la bază documente inedite din arhivele speciale, au fost adevărate best-seller-uri ale istoriografiei și publicisticii post comuniste. Sioniștii sub anchetă (1993), Culisele spionajului românesc (1997), Operațiunile Melița și Eterul. Istoria Europei Libere prin documente de Securitate (1999), Artur - Dosarul Ion Caraion (2001), Iluziile lui Iuliu Maniu (2001 și 2002), Opisul emigrației politice (2002), Un veac de spionaj, contraspionaj, contraspionaj și poliție politică (2003), SIE & SRI - Trecutul nu se prescrie (2004), Viețile pictorilor, sculptorilor, și arhitecților români între legionari și staliniști (2005) sînt cîteva dintre cărțile semnate de Mihai Pelin, din raftul ce-i este consacrat în biblioteca specialiștilor și iubitorilor de istorie. Plecat prea devreme dintre noi, odihnește-te în pace, Mihai Pelin. Rămînem cu cărțile tale.

Lavinia Betea
Jurnalul Național, 17 decembrie 2007, p. 7 

« Ne-a părăsit Mihai Pelin, un Cavaler al Adevărului »

Mihai Pelin a fost, pînă vineri cînd s-a stins din viață, unul dintre cei, tot mai puțini, gazetari români care au trăit și au scris și înainte, și după 1989. Marea Răvășire nu l-a tulburat de fel, pentru că, și înainte, și după, făcea presă și cărți așa cum credea el de cuviință, adică așa cum îi dicta conștiința. Îi deranja prin aceasta și pe mai-marii zilei de dinainte, și pe mulți dintre cei de după. Ce scria și cum scria îi incomoda și pe unii, și pe alții. Pentru că își alegea subiectele grele, nebătătorite, ocolite din prudență sau oportunism de majoritatea colegilor de breaslă.
A fost un reporter de investigații, un detectiv prin documente secrete pe care îl interesa adevărul cît mai complet și mai purificat de mistificări. Iar după 1989, a avut - și-a creat, probabil - șansa de acces la arhiva comunistă și precomunistă din istoria României, din care a valorificat și restituit publicului larg mai mult, mai prob și mai onest decît toată liota de institute și comisii prezidențiale sau guvernamentale, care mai degrabă se opintesc să instrumenteze politic o istorie încă fierbinte, decît să o înfățișeze așa cum a fost, în toată complexitatea ei. Din păcate, n-a reușit să-și termine lucrarea, copleșitoare pentru un singur om, în care s-a angajat. știa că nu va putea duce la bun sfîrșit tot ce și-a propus și lucra într-o luptă crîncenă cu timpul, care părea să nu mai aibă răbdare cu el. A lăsat o operă care, prin dezvăluirile și deslușirile sale, se constituie într-un rechizitoriu fără drept de apel al comunismului, dar și al imposturii anticomuniste. Un demers neegalat de încercările similare ale unor emuli (și detractori penibili) ai săi, fie ei « cercetători » sau « colective ». Mihai Pelin n-a fost nici un comunist înflăcărat, nici un anticomunist înverșunat, ci un publicist, scriitor și istoric, care s-a dovedit a fi - și a fost - un lampadofor al Adevărului. De aceea, ironie a soartei, chiar denigratorii săi sînt nevoiți să se întemeieze pe documentele date la iveală de el pentru a-și susține propriile aserțiuni.
Ne-am cunoscut personal doar de cîțiva ani, dar, de la bun început, ne-am simțit de parcă am fi fost prieteni de-o viață. Interiorizat, subtil, ironic, competent, neînfricat, își sictirea cu un dispreț suveran adversarii de opinie, își iubea profund și cu discreție prietenii. știa lucruri bine ascunse și ciudate, dar nu le etala niciodată ostentativ și, mai ales, nu colporta, nu denigra, nu mistifica. Verdictele sale - de om aplecat spre cercetare și om al condeiului, desigur - se așezau ca o lespede definitivă peste oameni controversați și evenimente controversate. Bunăoară, Mihai al nostru i-a așezat așa cum se cuvine în cartea istoriei pe alți doi Mihai - ultimul rege al României, implicat între altele în afacerea sulfuroasă a tablourilor, și căpetenia securistă devenită general defector, care nu încetează să picure otravă în lumea românească de azi.
Personaj singular al unei epoci zbuciumate, Mihai Pelin proiectează, și după dispariția sa pămîntească, o lumină constantă a Adevărului asupra realității cu mari zone de umbră și efecte optice înșelătoare pe care a traversat-o cinstit și lucid. Cronica Română a fost unul dintre ziarele privilegiate de scrisul lui Mihai Pelin. Dacă aș fi prozator, aș scrie o carte despre el. Dacă aș fi regizor, aș face un film. Dar așa, fie ca Mihai să-și găsească, în sfîrșit, odihna creștinească bine meritată.

Corneliu Vlad
Cronica Română, 17 decembrie 2007, p. 3 

« Mihai Pelin, așa cum l-am cunoscut »

Noi, ziariștii mai bătrîni, știm cine a fost Mihai Pelin. Pe mine m-a impresionat faptul că a murit și mi se pare normal - dacă nu cumva este chiar o datorie - să scriu ceva în memoria lui. L-am cunoscut în anul 1979, parcă.
Colaboram la ziarul Informația Bucureștiului. Scrisesem un articol care acolo a fost refuzat.
În vremurile acelea, un tînăr care nu avea serviciu era numit « parazit ». Eu, deși terminasem liceul, facultatea și fusesem și patru ani profesor, mi-am propus să intru în pielea unui parazit, să văd cum este. Ce frumos era ! Eram șaten și slab, mi-am pus o geacă din piele direct peste un lanț gros. Aveam niște cizme roșii, ceas - parcă nu, dar inel - da. M-am dus să mă angajez pe unde era bine și toți și-au bătut joc de mine. Am scris un articol. La Informația Bucureștiului am fost certat și respins. Pe vremea aceea, George Cușnarencu, scriitorul de astăzi și colegul meu de grupă, nu era nominalizat la premiile « Zece pentru România ». Era doar ceva pe la revista Flacăra. M-am dus cu articolul la el, cum fac țăranii care se duc la un consătean. Era în concediu. Atunci, acolo, la Flacăra, m-am dus la NICOLAE CRISTACHE, pe care îl consideram, la momentul respectiv, cel mai bun ziarist. Am vrut să îi spun că tata este ziarist la România Liberă și că eu colaborez la Informația Bucureștiului și, mă rog, ceea ce credeam eu despre mine. Mi-a dat flit. M-a întrebat ce fel de articol adusesem. I-am spus. Mi-a zis :
« Camera 7, Mihai Pelin ». Am mers acolo. Era un bărbat bine, îmbrăcat cu un costum de blugi (pe vremea aceea era mare lucru). Citea Sportul. Am luat-o de la capăt : că tata e ziarist, că eu colaborez la « Informația », că am încercat să intru în pielea unui parazit. Părea că nu îmi dă atenție și că nu mă ascultă. Mi-a spus să îi las articolul și un număr de telefon. Mai mult sictir nu văzusem. Am făcut cum mi-a spus el.
Pe vremea aceea, tatăl meu, Dumitru Tabacu, lucra la România Liberă de aproape 40 de ani și era un ziarist mai important decît cei la care fusesem. M-am dus la tata să mă plîng și să îi spun cum mă trataseră cei de la Flacăra. Îl uram pe Mihai Pelin, camera 7. Tata mi-a spus că nu este nici o problemă, așa se face. Mihai Pelin nu a citit articolul în fața mea, dar cred că a făcut-o repede și l-a pus în revistă. Mai mult - eu țin minte pentru că eram la început -, am fost la el marți, cînd mi-a dat flit. Articolul a apărut joi. Asta înseamnă că el l-a apreciat și a schimbat niște pagini ca să îi facă loc. Debutul în Flacăra mi s-a părut mie, atunci, echivalent cu premiul Pulitzer. și chiar așa era.
De atunci lucrez și eu în presă și, în ultimii ani, cu oameni mult mai tineri ca mine. Fac așa cum a făcut el, îi iau în serios. Nu am apucat să îi spun ce m-a învățat pentru că, de atunci, nu l-am mai întîlnit niciodată. Nici nu am apucat să îi spun că îi port respect decît acum.

Horia Tabacu
Atac, 17 decembrie 2007 

« Mihai Pelin s-a dus să cerceteze Arhivele Divine »

Scriitorul și ziaristul Mihai Pelin nu mai e printre noi. Colegul nostru ne-a părăsit vineri seara, la ora 21.00. O boală necruțătoare l-a răpus înainte de a ne mai fi dezvăluit multe informații prețioase din arhivele secrete. Născut la Cernăuți (25 august 1940), Pelin și-a început activitatea publicistică după absolvirea Facultății de Filosofie din București. Înainte de 1989, a lucrat ca ziarist și a publicat mai multe volume. Consemnăm doar titlurile Redactori și pianiști, șa pierdută pe mare, Speranța. După decembrie 1989, a reușit să obțină aprobarea de a studia documente din Arhivele Securității de la colegul său de facultate Virgil Măgureanu și a coordonat volumele deja celebrei Cărți albe a Securității. Cel mai citit dintre acestea a fost, fără îndoială, Istorii literare și artistice, tipărit în 1996. Apoi, Pelin a mai publicat trei cărți de căpătîi pentru cei care vor să afle cum au funcționat Securitatea și spionajul românesc înainte de 1989. Ele sînt din ce in ce mai valoroase și pentru că o mare parte dintre documentele studiate de Mihai Pelin, în special cele care privesc spionajul, nu au mai apărut în arhivele CNSAS. Este vorba despre Culisele spionajului românesc, publicată în 1997 - o frescă a Serviciului secret extern (DIE) din perioada 1955-1980 cum nu s-a mai scris niciodată in România -, Operațiunile Melița și Eterul. Istoria Europei Libere prin documente de Securitate (1999), ARTUR - Dosarul Ion Caraion (2001). Alte două lucrări - Opisul emigrației române (2002) și Un veac de spionaj, contraspionaj și poliție politică (2003) fac radiografia destinelor a mii de oameni tot prin prisma documentelor Securității și sînt, de asemenea, lucrări de referință. În ianuarie 2006, Mihai Pelin a primit de la președintele Italiei înalta distincție de Comandor cl. a II-a al Republicii Italia pentru contribuția adusă de lucrările sale la elucidarea activității umanitare a unor medici militari italieni in timpul celui de-al doilea război mondial. Pelin a fost singurul care a studiat într-un timp record mii și mii de documente din arhivele Securității, dar și ale Armatei, pe care apoi le-a sintetizat cu claritate și concizie în cărți de o valoare incontestabilă. Nimeni nu a mai reușit o asemenea performanță în România și e greu de crezut că le va fi egalată prea curînd. Paradoxal, toți criticii săi s-au folosit, într-un fel sau altul, de informațiile din volumele sale, de documentele studiate de el in arhivele secrete, iar asta chiar îl face unic. Ziariștii de la Gardianul sînt alături de familia îndoliată. Înmormîntarea va avea loc marți,
ora 12.00, la cimitirul Străulești II.

Dumnezeu să-l odihnească în pace !

Emil Berdeli
Gardianul, 16 decembrie 2007 

« Operațiunile Melița și Eterul »

[...] Un prim aspect ce se poate extrage, în urma lecturii acestei cărți, este caracterul amplu
al informațiilor, rezultat al decriptării miilor de documente, mai mult sau mai puțin relevante pentru toți acei ani de teroare și suspiciune. Ca urmare, se poate ușor observa faptul că autorul și-a structurat cartea după o grilă ce urmărește seducerea cititorului la o lectură intensă, prin diversitatea aglomerațiilor fenomenologice, fără a pierde din atenție nominalizarea acelor actanți care i-au oferit postului de radio « Europa Liberă » vitalitatea și-n același timp motiv de atac, pe căi mai ales diversioniste, din partea Securității Române.
și totuși, dintre obiectivele principale avute de autor în vedere se remarcă tendința elucidării obiective a prezenței Securității în viața societății, printr-o abordare sistematică și obiectivă, încercîndu-se astfel să se elimine acea « anormalitate flagrantă », respectiv « în mai toate demersurile prevalînd patima, prejudecățile și tezismul », în expresia autorului, de unde necesitatea abordării acestor sinuoase probleme « cu ceva mai mult calm și cu ceva
mai multă luciditate ».
Astfel, autorul declară, contrar atîtor puncte de vedere, că « faima serviciilor de Securitate din Est a fost umflată » și inclusiv și a Securității Române, unde « ca și regimul politic de care a fost născocită, Securitatea internă din România a fost răvășită de confuzie, obtuzitate, birocrație, nepotism și ineficiență ». Dar, prin aceste observații și catalogări, autorul nu urmărește nicidecum o abordare simplistă a demersurilor Securității în raport cu « dușmanii poporului », inclusiv incisivul post « Europa Liberă », ci în scopul adevărului, cum însuși o declară : « Dacă vrem să înțelegem cîte ceva din tot ce ni s-a întîmplat, este necesar să abandonăm criteriile și clișeele în baza cărora a fost apreciat acest organism în anii Războiului Rece. » [...]
Războiul Securității cu « Europa Liberă » nu ar fi trebuit să fie o cauză a Securității, dimpotrivă, « Securitatea a fost împinsă în el într-un abuz, ca urmare a impotenței intelectuale cronice a conducerii politice a regimului comunist... incapabile să se angajeze într-un dialog pertinent, prin care să-și apere interesele... au preferat să împingă în față Securitatea ».

[...]

Lăudabilă ne apare și preocuparea autorului de a oferi documente, note, surse, indice de nume
și de unități militare, mijloace prin care cartea își oferă căi multiple de comunicare cu cititorii săi. Apreciabilă ne apare și poziția pe care se postează autorul, în al său « Cuvînt înainte », asumîndu-și doar privilegiul « de a scoate din uitare identitățile cîtorva zeci de persoane
care s-au consumat pentru un ideal ».

G.R.T.
Revista Nouă, nr. 1-2/2008, p. 15 

« Aici Radio Europa Liberă »

Mihai Pelin, scriitor și publicist, prematur dispărut, și-a consacrat mulți ani istoriei recente a României, dezvăluind, chiar înaintea înființării CNSAS, legăturile dintre Securitate și unele personalități publice. Ultima sa carte este versiunea revăzută a volumului Operațiunile Melița și Eterul. Istoria Europei Libere prin documente de Securitate, publicată acum de Editura Compania. Dacă pentru majoritatea românilor Europa Liberă este o « gură de aer », o punte de comunicare cu restul lumii și o esențială sursă de știri, pentru Securitate acest post de radio a fost o preocupare permanentă. Operațiuni speciale aveau loc pentru a folosi Europa Liberă ca pretext de șantaj sau platformă de manipulare, se încerca, uneori cu succes, infiltrarea unor agenți printre redactorii și colaboratorii postului. Un volum extrem de interesant, plin de informații despre vremurile cînd, pe furiș, românii întorceau butonul aparatului de radio
pentru a auzi « Aici Radio Europa Liberă ».

Lucia Verona
Săptămîna financiară, luni, 14 ianuarie 2008, p. 40 

« Colaborarea inedită dintre Securitate și Europa Liberă »

Propaganda Radio și Securitatea

La 10 august 1988, grupa operativă « Eterul » a alcătuit o « situație statistică a acțiunilor de ripostă » în războiul pe care-l purta împotriva studiourilor din München. În anexă, documentul conținea și o listă de 23 de articole apărute în presa din țară și în publicațiile emigrației, despre care se afirma că ar fi fost redactate ca urmare a colaborării autorilor cu Securitatea. Fiind vorba și de cîteva nume apreciate în publicistica timpului. Autorul acestui text nu își îngăduie să reproducă întocmai lista în speță, spre a nu leza anumite susceptibilități și, totodată, spre a nu oferi unor ziare motive pentru a se năpusti asupra unor oameni nevinovați. Cu atît mai mult cu cît documentul pe care îl am în vedere este, cu certitudine, un raport fals. O modalitate a Securității de a-și aroga niște merite care nu-i reveneau. Astfel încît prefer să fac demonstrația acestui fals pe propria mea piele.
În listă figura și o reconstituire istorică, intitulată « Hăituirea și hăcuirea Iugoslaviei », pe care o publicasem în « Almanahul estival » al revistei Luceafărul din 1987. Evocam o serie de evenimente consumate în primăvara îndepărtatului an 1941, care nu aveau nici un fel de legătură cu « Europa Liberă » sau cu misiunile grupei operative « Eterul ». și stau să mă întreb și astăzi : de unde și pînă unde prestația mea publicistică de atunci, realizată pe temeiul unor cercetări realizate în arhivele militare, putea fi apreciată drept un aport la efortul Securității de a limita efectele propagandei radiofonice occidentale ? și nu găsesc un alt răspuns rezonabil decît cel prezumat mai sus. Lista este alcătuită la întîmplare, prin frunzărirea publicațiilor timpului, într-un moment în care trebuiau raportate niște realizări.
O singură dată am polemizat cu un colaborator al Europei Libere, la începutul anilor '80. Publicasem un articol referitor la destinul unor artiști plastici din anii '50, în care Jules Perahim nu apărea într-o lumină prea favorabilă. Drept urmare, într-una din emisiunile sale de la Europa Liberă, Virgil Ierunca a binevoit să mă recomande ca un antisemit incurabil. Întîmplător, chiar în acele zile încheiasem lectura volumului său intitulat Românește, apărut la Paris, în 1964, sub egida Fundației Regale universitare Carol I, procurată de mine, bineînțeles, pe căi ilicite din punctul de vedere al Securității. În acel moment era încorporată și o tabletă, percutantă și bine scrisă, în care preopinentul meu comenta prima prezență postbelică a artiștilor plastici români la Bienala de la Veneția. Comisarul expoziției românești de atunci fiind însuși Jules Perahim, prezentat drept un politruc cultural îndoctrinat la Moscova, sosit în țară călare pe tancurile sovietice care au invadat România în august 1944. Ceea ce nici măcar nu era prea departe de adevăr. De fapt, în 1981, eu afirmasem același lucru, însă în termeni ceva mai atenuați decît cei folosiți de Virgil Ierunca în 1955 la postul de radio Paris. Deci, în 1955, Virgil Ierunca nu era antisemit. Eram eu, în 1981. și chestiunea, trebuie să recunosc, m-a cam enervat, motiv pentru care, în scurta polemică în care m-am angajat, am sărit uneori peste cal, potopindu-l pe adversarul meu de atunci cu acuze pe care azi le regret.

[...]

Mihai Pelin
Ziua, luni, 17 decembrie 2007, p. 5

Romania si declansarea conflictului sovieto-iugoslav (1948-1950)

Florin Constantiniu si Adrian Pop 

« Politica antititoistă a comuniștilor balcanici »

[...] La sugestia Moscovei, liderii partidelor comuniste, rebotezate muncitorești, și-au schimbat atitudinea față de Mareșalul Tito. Din eroul antinazist, slăvit de popoarele democrațiilor populare, Tito s-a transformat în « spionul trădător ». De la Varșovia pînă în Tirana, elita politică iugoslavă era demonizată, iar atașamentul față de Kremlin era proclamat cu tărie.

Lepădarea lui Dimitrov

Proiectata federație dintre Iugoslavia și Bulgaria dăduse mari bătăi de cap lui Stalin. Intervenția brutală în relațiile diplomatice ale celor două state l-a speriat pe Gheorghi Dimitrov, fostul conducător al Cominternului și liderul Partidului Comunist Bulgar (PCB). Pentru a-i demonstra Moscovei credința, Dimitrov a declanșat atacul propagandistic asupra fostului său prieten Tito. După moartea lui Dimitrov (iulie 1949), sarcina de acuzator a revenit lui Raico Damianov, membru de frunte al Biroului Politic al PCB. Acesta a imaginat o « monstruoasă » alianță între Iugoslavia și Turcia capitalistă, îndreptată împotriva... Bulgariei. A inclus chiar și Grecia în alianța antibulgărească ! O altă învinuire ce se aducea « clicii lui Tito » era prezența nestingherită a « agenților imperialiști » americani pe teritoriul Iugoslaviei, deghizați în « specialiști și business-meni ».

[...]

« Iuda Tito »

În România, primele reacții la adresa exluderii Partidului Comunist Iugoslav din rîndul Cominformului au apărut în presă. Leonte Răutu, ideologul partidului, a publicat la 1 iulie 1948 un articol pe tema rezoluției semnate la București. Tonul părea blînd, se mai spera într-o întoarcere a iugoslavilor « pe calea cea bună ». Deși nu contesta rolul lui Tito în lupta împotriva nazismului, Răutu îl acuza de a fi uitat că « factorul hotărîtor al victoriei finale a fost Armata Sovietică ». Ana Pauker reproșa însă « tovarășilor » iugoslavi refuzul autocriticii, greșeală de neiertat pentru adevărații comuniști. Abordînd probleme doctrinare, îi recomanda lui Tito studierea « cursului scurt al istoriei staliniste a Partidului Comunist al URSS ». Treptat, comuniștii români și-au înăsprit tonul. Noile « descoperiri » legate de afaceri de spionaj iugoslav în favoarea Occidentului trebuiau valorificate propagandistic.
În luna noiembrie 1949, Gheorghe Gheorghiu-Dej a citit raportul despre situația internă a Iugoslaviei în plenul ședinței Cominformului. Regimul titoist era descris în cele mai sumbre culori. Teroarea, cenzura, înfometarea populației erau « la ordinea zilei ». Politica Iugoslaviei era definită ca « național-șovinistă, rasială de tip fascist ». Acuzația supremă ce s-a adus lui Tito a fost legătura cu serviciile secrete « imperialiste ». [...]

Autorii volumului prezintă o serie de 40 de documente, însoțite de un studiu introductiv. Culese din fondurile Arhivelor Centrale Istorice Naționale, dar și din arhivele americane și rusești, documentele sugerează amploarea diplomatică a conflictului sovieto-iugoslav. Pe lîngă punctele de vedere ale părților implicate - iugoslavă (scrisori ale lui Tito, discursuri ale subalternilor săi M. Djilas și E. Kardjeli, comentarii ale agenției de presă Taniug) și sovietică (corespondența lui Stalin și M. Suslov) -, sînt inserate și interesante mărturii ale reprezentanților Legației americane de la București. Viziunea românească despre conflict este surprinsă prin redarea unor documente ale Comitetului Central al PMR

Florin Mihai
Jurnalul Național, 10.05.2007 

În cadrul programului « Cartea lunii la MAE. », va avea loc lansarea volumului « Schisma roșie. România și declanșarea conflictului româno-iugoslav (1948-1950) », semnat de acad. Florin Constantiniu și prof. univ. dr. Adrian Pop și publicat recent de Editura Compania, în colecția « ClarObscur ». Manifestarea va avea loc marți, 25 septembrie a.c., la orele 11:00, în sala Gafencu, la sediul MAE.
Lucrarea de față se adresează în egală măsură istoricilor, studenților, precum și tuturor celor interesați de cercetarea istoriei. Documentele publicate în volum provin atât din arhiva Comitetului Central al PCR (fondurile Cancelarie, Relații Externe, Propagandă și Agitație), cât și din fondurile arhivistice de la National Archives II (College Park, Maryland) și ilustrează linia urmată de regimul comunist din România, trasată în realitate de Kremlin, în desfășurarea conflictului Tito-Stalin. Schisma dintre Moscova și Belgrad, conflict derulat în perioada 1948-1953, s-a desfășurat și prin intermediul liderilor comuniști de la București, situați în avangarda campaniei antititoiste.
Autorii volumului oferă un fragment din istoria recentă a României prin documente care ilustrează rolul jucat de țara noastră în raporturile dintre Rusia și sateliții săi, cu toate efectele acestei implicări pentru populația din zonă (viața românilor de pe valea Timocului, deportarea în Bărăgan a circa 40 000 de bănățeni care locuiau de-a lungul frontierei iugoslave ș.a.).
Evenimentul va fi onorat de prezența: acad. Dan Berindei, președintele secției de istorie a Academiei Române, acad. Florin Constantiniu și prof. univ. dr. Adrian Pop - autorii volumului, Adina Kenereș, editor, a domnului Anton Niculescu, secretar de stat MAE, precum și a unor personalități ale mediului academic, cultural și ale societății civile.

Ministerul Afacerilor Externe - 21.09.2009 

« Titoismul și Planul Marshall »

[...] Autorii iau în considerare două motive pentru reținerea URSS de înlăturare pe cale militară a lui Tito : 1. Amintirea eficacității războiului de gherilă în zonele muntoase ale Iugoslaviei împotriva Wermacht-ului ; 2. Eventualitatea unei confruntări directe cu SUA, după intervenția promptă a Statelor Unite pentru apărarea Coreei de Sud. Stalin pune, atunci, în practică boicotul economic, cu efect invers, dat fiind că duce la întărirea relațiilor comerciale ale Iugoslaviei cu Vestul. Inițiază campania mediatică antititoistă, propagandă-bumerang : crește cota de interes față de Tito în Vest. Proiectează un asasinat. Nu se cunosc exact cauzele eșuării. Tot ce-i reușește lui Stalin este să stopeze răspîndirea titoismului creînd « o adevărată isterie a dușmanilor strecurați în partid », favorabilă luptei pentru putere în toate statele lagărului ex-sovietic, implicit și România.

[...] Care era situația în România ? Într-un raport al generalului Susaikov, locțiitorul președintelui (în realitate, conducătorul) Comisiei Aliate de Control din România către superiorul lui de la Moscova, Lesakov (8 august 1947) se precizează existența a două grupuri care luptă pentru monopolul conducerii PCR : grupul - Gheorghiu-Dej și grupul - Ana Pauker. Într-o notă informativă, înaintată de Bodnăraș generalului Susaikov, tot în 1947 , se arată că ministrul Marii Britanii la București, Holman, l-a lăudat pe Dej că este un « comunist național » și acesta nu a replicat, consimțind tacit afirmația. Adversarii grupului Dej știau că o asemenea etichetare, folosită curent împotriva lui Tito, putea servi drept armă. Dej se află, însă, în gardă, manifestîndu-se la consfătuirea Cominformului din '49 de așa manieră, încît Jdanov, Malenkov și Suslov îi raportează lui Stalin : « Dej s-a solidarizat cu poziția PC (b) al URSS și a caracterizat comportarea conducătorilor iugoslavi ca trădătoare. » După execuția lui Marcel Pauker, soțul Anei, pe baza unei acuzații fabricate, Ana Pauker simte cum o pîndește primejdia și încearcă să ia măsuri de precauție.
În septembrie '49, într-o convorbire cu Zoto, însărcinatul sovietic ad interim cu afaceri la București, îi comunică neliniștea ei legată de constituirea la Praga a unui nou centru de activitate antidemocratică « în țările de democrație populară ». Precauție inutilă. Este arestată la cîteva săptămîni după procesul Slansky. Pretextul era titoismul sau « devierea de dreapta » ; motivul real - același antisemitism. [...]

Iulia Deleanu
Observator cultural, nr. 125, 26 iulie-1 august 2007, p. 9

Henri Prost

Cît de mult se poate comprima cursul evenimentelor în istorie și cît de accelerat și variat poate deveni ritmul împrejurărilor care se succed în viața unei generații o dovedește Destinul României cuprins între 1918-1954. Practic, două generații în termeni demografici.
Nimeni nu putea concepe la 1918 sau 1925 absurdul rostogolindu-se peste vieți și idealuri în mai puțin de 30 de ani, începînd cu 1945. Să pierzi totul la pocnitura din degete a vreunui oportunist de moment, iar toți acei dragi ție să fie risipiți prin locuri nebănuite și din care adesea nu s-au mai întors. […]

Adrian Majuru
TimeOut, 1-14 septembrie 2006, p. 54

« Henri Prost, față-n față cu destinul României »

[…] Henri Prost deținea experiența necesară abordării problemelor economice, sociale și politice ale lumii balcanice, din care făcea parte și România. A petrecut 10 ani în Bulgaria, în calitate de specialist al Comisiei Interaliate însărcinate cu lichidarea datoriei de război a fostului nostru inamic din Marele Război, apoi în calitate de director adjunct al Băncii Balcanice și de director general adjunct al Băncii Ipotecare a Bulgariei (însărcinată cu finanțarea dezvoltării rurale). La București, a îndeplinit funcțiile de consilier tehnic al Creditului Ipotecar Agricol al României (o emanație liberală), de vicepreședinte al Societății Petroliere Franco-Române Colombia și, în ultimele treizeci de luni ale stagiului său românesc, de reprezentant al Oficiului Bunurilor și Intereselor private de pe lîngă Legația Franței. Aceste sarcini presupuneau formarea unei rețele de legături, cu multiple ramificații la toate nivelurile de decizie – politic, social și economic – ale societății românești interbelice și postbelice. După expulzarea sa deghizată, din luna mai 1950, Henri Prost menține strînse legături cu emigrația românească, spre a-și putea completa informațiile necesare conceperii și redactării unei lucrări majore asupra spațiului românesc, dintr-o perspectivă nouă. Mort în decembrie 1970, el este menționat în Bulletin d’information pour les Roumains en exil drept un « prieten devotat al României ». Cartea sa este un text necesar oricui dorește să cunoască și să înțeleagă istoria națională cu destulă finețe, într-o atmosferă de acribie științifică, de necesară echidistanță. 

Dragoș Carciga
Altitudini, nr. 18/august 2007, p. 18

« O carte franceză despre România »

[…] Henri Prost își dezvăluie metoda de lucru : « La București, unde am locuit fără întrerupere din septembrie 1931 pînă în mai 1950, i-am cunoscut pe mai toți cei care au jucat un rol în viața publică. Am urmărit îndeaproape evoluția evenimentelor, am citit presa locală, am parcurs aproape tot ce s-a scris despre România contemporană. Am notat în fiecare zi tot ce mi se părea demn de a fi reținut ». Așa s-a născut această carte importantă despre România dintre cele două războaie mondiale, perioadă care odată cu acceptarea țării noastre în Uniunea Europeană va fi din ce în ce mai mult pusă în discuție. Ceea ce firește în sine nu este un fapt negativ. Dar rămîne întrebarea : cu ce scop ? Oare cu unul pur științific ?
Demnă de interes este scurta, dar pertinenta prefață a ediției princeps a cărții – reluată în această reeditare –, prefață semnată de Albert Mousset. Cîteva observații merită scoase în evidență : « E posibil ca pentru istoricii viitorului, perioada interbelică să treacă drept vîrsta de aur a țărilor din Europa de Est. Destinul acestora a fost dominat multă vreme de antagonismul germano-rus. După 1918, presiunile la care erau supuse alternativ dinspre Est și Vest au dispărut. Unul dintre cei doi giganți care le exercitau, Germania, fusese scos din cursă ; celălalt, Rusia, dispăruse de pe scena europeană ». Cîtă actualitate are în continuare această chestiune ! Este oare posibil ca țările aflate între Germania și Rusia să înflorească doar în împrejurările în care cele două mari puteri se află în stare defensivă ?
O altă chestiune fierbinte – pusă în termeni foarte expliciți de Albert Mousset – privește raporturile dintre românii din diferitele provincii istorice : « De la un război la altul, vedem această țară și vecinii săi confruntîndu-se cu aceleași probleme : relațiile dintre românii din Transilvania și cei din Vechiul Regat ne amintesc (cu mai puțină duritate) de cele dintre cehi și slovaci sau dintre sîrbi și croați… ». Diferențele regionale de ordin istorico-cultural impun ele oare tensiuni în sînul comunității românești ? Este oare pentru românii ardeleni și bănățeni « transilvanismul » cu adevărat o soluție ? […]
[…] acuitatea observației în caracterizarea clasei politice, a principalelor personalități ale acesteia, a dat la iveală portrete memorabile. Un asemenea tablou, aproape în sensul propriu al cuvîntului, este cel al lui Ionel Brătianu, « un bărbat falnic, înalt, robust, cu părul bogat și cu o barbă precum cea a boierilor de odinioară. Te uimea blîndețea privirii sale. Întreaga sa ființă degaja farmec. Avea o cultură cuprinzătoare și variată. Deși inginer, era la fel de informat în materie de istorie și mecanică. Biblioteca sa nu se putea compara decît cu cea a Academiei Române. Aducea cu un mare senior medieval. Era pătruns de rolul pe care era chemat să-l joace familia sa, de responsabilitățile pe care el însuși și le asuma în fața istoriei. În el pulsa România. Patriotismul îl făcea și să se încrunte cu ușurință, ceea ce nu-i ușura relațiile cu străinii. În ochii românilor, autoritatea sa nu era comparabilă decît cu cea a regelui » (p. 40). Alte portrete sînt cele ale lui Ion Mihalache – a cărui caracterizare reflectă multă simpatie –, Iuliu Maniu, Take Ionescu – « din plămada celor mai mari parlamentari francezi » – N. Iorga și N. Titulescu, pe care îi vedea însă prea caricatural, neținînd cont de meritele lor. […] 

Mihai Sorin Rădulescu
România literară, nr. 2, 19 ianuarie 2007, p. 19

« Istoria văzută și altfel decît ideologic »

[…] Mai puțin tributar anecdoticii și presiunilor din epocă, Prost, care a trăit o bună bucată de timp în Bulgaria (între 1921 și 1931), iar apoi s-a stabilit la București ca înalt consilier bancar, a avut șansa să asiste la o perioadă extrem de turbulentă din istoria noastră : cea dintre anii 1931 și 1950. A fost martor, și trebuie spus că unul foarte atent și obiectiv, la toate evenimentele politice care au cutremurat societatea românească a epocii, de la criza economică la apariția și ascensiunea extremismului de dreapta, de la restaurația regală pînă la dictatura antonesciană, de la dezmembrarea țării în prejma războiului mondial al doilea pînă la ocuparea și desfigurarea României de barbaria asiato-sovietică. El a consemnat cu mult talent literar cele trăite în calitate de observator neimplicat – pînă la un punct.
În excelentul studiu introductiv al lui Valer Moga, intitulat « Un francez în Balcani », sînt prinse asemenea cîteva episoade de « activism subiectiv » ale autorului francez. Atunci cînd, de pildă, interesele franceze au fost primejduite de politica « ușilor închise » a guvernării liberale tutelate de Vintilă Brătianu, el nu a ezitat să critice atitudinea Bucureștiului. Sau atunci cînd tratatul economic cu Germania din martie 1939 își intrase pe rol, Henri Prost a manifestat tendința de a inflaționa prezența germană în mai toate sferele vieții sociale românești, lucru nu tocmai adevărat, cel puțin nu în acel moment. […]
Metodic în calitate de memorialist, acesta se așază în apropierea evenimentelor și faptelor istorice, studiindu-le în contextul consumării lor, dar și în acela al consecințelor viitoare. Din acest punct de vedere, coerența proiectului auctorial este una remarcabilă, căci Destinul României reprezintă o oglindă deosebit de fidelă pentru istoria modernă a țării noastre.
Însă probabil că meritul principal al lucrării semnate de Henri Prost îl constituie maniera percutantă (în sensul punctualității observației istorice, dar și al simțului estetic implicit) în care radiografiază progresiva rinocerizare a mediului politic românesc datorată invaziei sovietice. Occidentalul din el nu putea să nu reacționeze, vădit revoltat, la sumedenia de nedreptăți, abuzuri, crime și episoade teroriste al căror teatru devenise țara noastră după 23 august 1944. Comunizarea României are în Henri Prost un excelent pictor, iar analizele sale, istoriografic teribil de precise, sînt, în mare măsură, utile și astăzi. Iată suficiente motive ca nici un român amator să-și cunoască istoria modernă să nu ocolească această minunată carte scrisă de francezul Henri Prost.

Valentin Protopopescu
Cultura, 25 ianuarie 2007, p. 24

Jurnal 1945-1948

Emil Dorian

« Sertarul scriitorului român »

Pe degetele unei singure mîini se pot număra marile cărți care au « zăcut » pînă în 1989 în sertarul secret al scriitorului român. și ele nu aparțin literaturii de ficțiune, beletristicii, care, și cu providențialul ajutor al lui Esop, a putut înfrînge ori păcăli vigilența cenzurii exercitată sub diverse forme - inclusiv autocenzura - în regimul totalitar. Entuziasmul stîrnit de singurul roman nepublicabil înainte de '89 : Luntrea lui Caron de Lucian Blaga, mărturie prețioasă, nici vorbă, nu justifica superlativele cu care a fost primit. Cu această excepție, discutabilă sub aspect artistic, « sertarele » deschise la începutul anilor '90 și de atunci încoace n-au îmbogățit literatura română cu valul de opere așteptate. Surprizele, mari și revelatoare, au venit din altă parte, dinspre o specie subalternă, încadrată de teoreticieni într-o categorie ambiguă și corcită : « literatura de frontieră ». Cîteva jurnale ținute la zi de-a lungul anilor în comunism de autori aflați sub regim de recluziune autoimpusă ori domiciliu obligatoriu au salvat, se poate spune, onoarea civică a literaturii române. Peste noapte, jurnalele unor Ion D. Sîrbu, Nicolae Steinhardt și Petre Pandrea au devenit capodopere ale veritabilei « literaturi a rezistenței » românești. Puținătatea acestor forme directe și « netransfigurate » de împotrivire a fost surclasată, aparent paradoxal, de valoarea lor specifică, aceea care le conferă și le asigură statutul de capodopere literare. Dacă mai adăugăm și Jurnalul lui Mihail Sebastian - operă, din păcate, destul de manipulată de la apariție și pînă acum - epuizăm « fabulosul » sertar al scriitorului român. Restul, valul de « jurnale » încropite în fugă, post festum, care au umplut piața literară reprezintă o ficțiune, ca să nu spunem impostură. Două constatări sar în ochi la cei patru mari scriitori citați mai înainte. Prima : cu toții năzuiesc să-și asigure posteritatea prin « sertarul » literaturii de ficțiune, prin romane, piese de teatru, mari fresce epice etc. Însă nici Sîrbu, nici Sebastian n-au, prin romane ori piese de teatru, posteritatea lungă pe care le-o pot asigura jurnalele și mărturiile lor de o calitate umană tulburătoare și cu o excelență literară indiscutabilă. Asta poate spune mult chiar despre metamorfoza ideii de literatură sub presiunea istoriei care mușcă adînc din bietele fantasme ale ficțiunii. În al doilea rînd, toți acești « jurnalieri » mărturisitori vin dinspre o stîngă idealistă și dezamăgită de paradoxurile tragice ale istoriei pe care au traversat-o : confirmă ideea că doar ravagiile intime ale idealului contrazis produc autenticele drame de conștiință și pot naște o mare literatură. A apărut recent încă un document existențial și literar a cărui valoare îl situează în rîndul celorlalte cîteva capodopere din aceeași specie :
« Cărțile au rămas neterminate. Jurnal 1945-1948 » de Emil Dorian (Editura Compania, cuvînt înainte de Margareta Dorian, prefață de Valentin Protopopescu). G. Călinescu vedea în Emil Dorian (1891-1957) un imitator liric al lui Emanoil Bucuța, « însă fără efort artistic și chiar dulcegării », considerînd, exagerat, că « celelalte opere ale autorului sînt lipsite de valoare ». Lipsite de valoare nu sînt ficțiunile epice, romanele lui Emil Dorian, dacă nu chiar minore, departe de capodopere. Jurnalul, în schimb, mărturia unei mari drame de conștiință, este o operă capitală pentru înțelegerea unui destin exponențial : de la iluziile naive și realist-socialiste (!) ale unui înflăcărat « comunist din convingere » cu puseuri anarhiste de tip « troțkist » revărsate în melancolii suicidare și pînă la « conflictul interior » ca marcă a dramei trăite de cronicarul dezabuzat al unui « timp crepuscular ». Are dreptate prefațatorul să recomande astfel marele jurnal rămas de la Emil Dorian : « s-a visat un inspirat poet și romancier. Dreptul la glorie și l-a cîștigat însă postum, printr-un extraordinar jurnal ». Romancierul « ratat » a îngropat în paginile jurnalului un bestiar uman comparabil, prin plasticitate, cu seria « neagră » a lui Tudor Arghezi, prin ascuțimea observației morale cu galeria portretelor din memorialistica lui E. Lovinescu, iar prin analiza rece și ascuțită a « chestiunii evreiești », cu acela, mai subțire sub raport literar, al mult comentatului Mihail Sebastian.

C. Stănescu
Gîndul, 15 aprilie 2006

« ... jurnalul 1945-1948, anii în care România începuse să alunece, încet dar sigur, în sfera de influență sovietică. Este momentul de început al bolșevizării țării... Lumea veche, burgheză, civilizată și aproape europeană a României încă nu fusese distrusă, iar lumea nouă, proletară, resentimentară și nivelată a socialismului real încă nu se născuse. România se afla atunci sub
un orizont crepuscular... »

Valentin Protopopescu
Prezent, p. 39, nr. 18, 1-7 iunie 2006

« Spre deosebire de Mihail Sebastian - scriitor marcant al generației tinere din România interbelică, elev al lui Nae Ionescu și prieten al lui Mircea Eliade -, autorul, medic de profesie, traducător asiduu din Heine și din poeții idiș, a fost un modest intelectual evreu de stînga, atașat cauzei emancipării etnice și sociale. Nu aș merge pînă la a afirma că jurnalul de față este mai valoros, literar vorbind, decît cel publicat la Humanitas, deși intensitatea notațiilor sale intime, limpezi și acute, pătrunzătoare, încărcate de ironie amară și, pe alocuri, de melancolie, se menține mereu la cote ridicate (chiar și acolo unde scrisul se contaminează, entuziast, de frazeologia lemnoasă). Dorian excelează în arta portretului moral - uneori, cu demonstrații de fantezism grotesc -, în evocările de atmosferă (este un excelent peisagist) și în observația caracterologică dezabuzată. Este un sensibil și un afectiv vulnerabil, un "loser" angajat în serviciul unei iluzii, mereu contrariat de cupiditatea celor din jur.

Intelectualul evreu, între angajare și însingurare

Dacă Sebastian e un tînăr cosmopolit monden și frivol care, sub presiunea unei istorii atroce, se întoarce solitar spre rădăcinile sale comunitare, un nealiniat individualist care, în urma terorii antisemite, sfîrșește prin a încerca ispita alinierii, "domesticul" Dorian este un familist cuminte și un scriitor umanist, devotat comunității sale. Cunoscute unor scriitori apropiați (Ury Benador, T. Arghezi, Sonia Cluceru, I. Călugăru ș. a.), cele 24 de caiete ale jurnalului de față vor fi scoase din țară clandestin după moartea autorului, cu infinite precauții relatate în cuvîntul introductiv de către fiica sa, Margareta. O aventură comparabilă celei, nu mai puțin rocambolești, vizînd salvarea caietelor lui Mihail Sebastian... În paranteză fie spus, cele cîteva fragmente din jurnalul acestuia din urmă, publicate postum în săptămînalul Lumea 1945, nu îl entuziasmează "estetic" pe diaristul postbelic (orgoliu auctorial ?), iar grotescul comemorărilor comunitare (cu ideea de a da numele lui Sebastian unui... etaj de clădire !) îl oripilează.

Privit prin grila subiectivă, perceptivă și ideologică a lui Emil Dorian, jurnalul oferă nu numai o radiogramă neconcesivă a vieții comunitare, ci și o fidelă foaie de temperatură a oportunismului, de la "recuperările" comuniste ale unor foști legionari (în frunte cu medicul V. Ciocîlteu, poetul Nicolae Tăutu, Ion Marin Sadoveanu etc.) la "aranjamentele" unor coreligionari ex-colaboraționiști sau oportuniști.
[...]
Nu avem de-a face, desigur, cu un jurnal strict "etnic" : întreaga lume românească postbelică, inclusiv cea literară, e prinsă în franjurii săi. Însă ca document subiectiv al comunității evreiești imediat postbelice, cu toate "straturile" ei sociale și facțiunile ei politice (marea burghezie "reacționară", afaceriștii colaboraționiști, fidelii vechilor lideri Filderman și Zissu, sioniștii, socialiștii, comuniștii de tot felul, marea masă traumatizată), volumul rămîne o adevărată mină de aur. Captivii stereotipurilor antisemite au, o dată în plus, ocazia să constate : 1) cît de complexă și de eterogenă politic era comunitatea evreiască din România postbelică ; 2) cît de autentice erau speranțele multora în promisiunea "eliberatoare" și "purificatoare" a comunismului, privit - pe fondul justificatului resentiment antifascist - ca vehicul laic și universalist al emancipării sociale și al denazificării. Ce s-a ales de aceste speranțe - care nu aparțineau numai minoritarilor oprimați ! - se știe. Înainte de a arunca însă anatema, acuzatorii din oficiu ai postcomunismului ar trebui să recunoască un lucru : multe din aceste adeziuni au fost rezultatul direct al ororilor unui antisemitism de masă, comparabil ca pondere cu securismul ceaușist din anii '80. O povară istorică pe care trebuie să ne-o asumăm ca popor, cu toată responsabilitatea, renunțînd la căutarea de justificări ipocrite și inutile.

Moralist sceptic, însingurat și inadaptat

Inapt pentru politica reală, funcționarul progresist al Comitetului Democrat Evreiesc afirma fără înconjur : "[...] nu știu să fac politică. Ceva mai grav : nu știu nici măcar să simulez că o fac. Mă întreb adesea cu o mirare naivă cum izbutesc alții mai proști decît mine ?" Va muri peste numai un deceniu în sărăcie, cu iluziile făcute țăndări. "Dezalienarea" prin punerea sa în slujba acțiunii sociale se dovedește o himeră. Ca și la Mihail Sebastian, ceea ce triumfă e natura contemplativă, de moralist sceptic, însingurat și inadaptat : "Mi-am frînt izolarea meditativă, sterilă și m-am dus regulat printre oamenii de acțiune, în locuri de muncă organizată. Pînă la urmă nu m-a interesat, m-au obosit oamenii, m-au decepționat metodele. O vreme am luptat să fiu interesat, să mă îmbarc în atmosfera de lucru, dar n-am izbutit... Trebuie să conchid că vina e în mine și se află adînc în structura mea nenorocită, care liricizează și singularizează viața. Nici la Comunitate
n-am putut realiza o comuniune cu oamenii, cu spiritul lor, cu atmosfera de acolo, cu lucrăturile și micimile cunoscute. [...] În definitiv, omul se poate înșela, chiar după ce a făcut verificări de o viață întreagă. Drumurile se închid..." În această rezervă intimă a idealistului constrîns de realitatea umană la scepticism se află însăși rațiunea de a fi a acestui jurnal impresionant. »

Paul Cernat
Observator cultural, nr. 327, 29 iunie 2006

« "Dacă refaci, mai ales, capitolul de viață de după încheierea războiului, te trezești cu un dar nevisat, viața, care trebuia să amuțească într-un gîlgîit de sînge, undeva, pe un cîmp înghețat.
și apoi te întrebi ce să faci cu ea...", notează Emil Dorian la sfîrșitul lui '45. Care sînt datele ecuației ? Mai întîi - segmentele care intră în compoziția populației. Cele mai importante sînt mica burghezie, în expectativă - intelectuali, negustori, funcționari -, gravitînd în jurul lui Filderman, și sioniștii de toate orientările. Cel de-al doilea segment cîștigă vizibil teren din motive politice "internaționale" și psihologice, interne. Un alt segment este al foștilor deportați, oameni care și-au pierdut familia, agoniseala de-o viață, fără acoperiș deasupra capului, haine, loc de muncă. În afara cercului se situează o categorie foarte subțire : ilegaliștii, combatanți în mișcarea de rezistență antifascistă, discipoli ai unei utopii sociale, care, pentru moment, le ține loc de realitate. Pentru ei, pentru "internaționalismul proletar", din care se reclamă, singurul criteriu de interes este "clasa". Nu realizează, nu vor să realizeze că, subteran, atît populația evreiască cît și societatea românească îi consideră evrei.
[...]
Unul din meritele cărții este capacitatea autorului ei de a "prinde" psihologia colectivă.
23 august 1945, la Sinaia ; butaforia : "Lumea cîntă, ascultă cuvîntări, aplaudă, dar înlăuntrul inimii păstrează rezerva unei rezistențe pe care nimic n-o poate frînge. Este o ipocrizie care nici nu se poate bine masca." 5 mai 1945 ; marea păcăleală a retrocedării proprietăților evreiești : "Ministrul Nicolau a făgăduit în numele guvernului că [...] toți ceneriștii [evreii cărora li s-au confiscat proprietăți, în timpul legislației rasiale, de către Centrul Național de Românizare -
n. r.] își vor avea rezolvată problema. Acum, bomba : nu intră nimeni !" 24 septembrie 1949. Nepăsarea opiniei publice față de judecarea, la Nürnberg, a criminalilor de război naziști : "Lumea citea din cînd în cînd despre această penibilă și trenantă judecată [...] Sentința a zgîlțîit nițel indiferența și abandonul oamenilor." Moralistul pune reflectorul cu aceeași intensitate asupra abjecției și sublimului uman în situații de viață-limită : orgiile protipendadei după evacuările ghetoului din Cernăuți în timpul "domniei lui Stere Marinescu" ; "ticăloșiile evreilor față de propriii frați în Transnistria" ; zguduirea sufletească la lectura spovedaniei lui Traian Popovici, primarul cernăuțean care a salvat de la deportare și moarte 20 000 de evrei concetățeni. Uneori duritatea materiei cercetate este spartă de poezie : "Ploaia [...] o poți trăi cu toate simțurile : o vezi, o auzi, o miroși, o guști, o pipăi." Sau : "Castanul meu s-a îmbolnăvit. Vîntul nu-l mai leagănă. Păsările nu-l mai interesează. Ploile îl lasă nepăsător." Uneori glosează : "În tinerețe nu există sentimentul timpului, ceea ce, atunci cînd îmbătrînești devine din ce în ce mai clar și mai conturat în conștiință." Alteori apelează la satiră : "pentru cineva un milion - înaintea stabilizării - înseamnă a trăi o lună, pentru altcineva - a deschide o partidă de poker sau a cumpăra o cravată." Sînt secvențe de jurnal care pun în valoare înzestrările sale de dramaturg : forța vizualizării, prin enumerare (obiecte casnice ale celor deportați și uciși în Transnistria : "ghete, fotografii cu dedicație, o fărîmă de covor...") ; dialog, plasticitate emoțională a gestului ; economie verbală. Este vorba de scena în care o mamă vine în subsolul sediului comunitar în care zac obiectele foștilor deportați, pentru a recupera fotografia fiului pierdut în Transnistria. "S-a răscolit magazia pînă cînd, într-un fund de garderob hodorogit s-a găsit chipul mortului într-o ramă ieftină. Femeia l-a luat în mînă, l-a identificat și apoi a spus : Nu-mi mai trebuie nimic! și apoi a plecat..." »

Iulia Deleanu
Observator cultural, 16-22 august 2007, pp. 12-13

Convorbiri cu Ioana Berindei
Lavinia Betea

[…] Am făcut Jilava în pantofi de vară – carte apărută în condiții grafice excelente la Editura Compania, în seria de memorii, jurnale, scrisori, anchete ș.a.m.d. « ClarObscur » – strînge laolaltă, iscodite de remarcabilele abilități de comunicare ale intervievatoarei, documente subiective întinse de-a lungul unui întreg secol de istorie. Spre care Ioana Berindei, doamna octogenară crescută în spiritul lumii vechi, interbelice, în spiritul toleranței și al renunțării înțelepte, privește cu seninătate. Se naște în 1923 la Paris, unde familia se stabilește pe durata studiilor doctorale ale lui Ioan Hudiță. Face parte din prima generație de femei românce educate pentru a deveni independente. Își amintește că, întorși în țară, tinerii săi părinți aduc cu ei nu suveniruri, mărunte obiecte de lux, ci lăzi întregi de cărți. Tatăl, fiul unor învățători de sat cu copii numeroși, are vederi înaintate și își încurajează fiicele (Ioana și Teodora) să-și aleagă profesii intelectuale. Ar vrea chiar, subliniază Ioana Berindei cu tandră ironie, ca acestea să devină feministe. Fiica cea mare, Ioana, preia însă, probabil pe filieră maternă, atașamentul pentru valorile tradiționale ale comunității ; atmosfera patriarhală din casa bunicilor de la Zorleni (țărani înstăriți și știutori de carte) o cucerește definitiv în copilărie. Elevă strălucită (la « Carmen Sylva » și apoi la « Iulia Hasdeu »), după bacalaureat se înscrie la Facultatea de Istorie, la insistențele tatălui, deși o atrag mai mult științele naturale. Politica nu o interesează în mod deosebit, deși în familie asistă zilnic la discuții pe teme politice și are ocazia să cunoască oameni importanți, ca Maniu și Mihalache. Îi place să citească, visează să aibă o casă a sa, cu grădină și mulți copii. Războiul nu-i tulbură prea mult visele domestic-patriarhale. Se căsătorește cu Dan Berindei, eminent coleg de facultate, obține licența în Istorie cu « magna cum laude », îl are pe Mihnea. Venirea comuniștilor la putere destramă însă o viață care curgea aparent normal. Încep arestările politice, e închis mai întîi Ioan Hudiță, apoi din ce în ce mai mulți apropiați. În 1950, Ioana Berindei se vede ea însăși nevoită să-și părăsească familia, acuzată de omisiune de denunț, ia calea închisorii de la Interne, apoi pe aceea a Jilavei, trece pînă în 1953 prin închisorile Văcărești și Mislea. Mama e închisă într-o celulă alăturată, dar nu pot comunica. Episod traumatizant : al doilea copil, Ruxandra, se naște în închisoare, sub supravegherea milițianului și a unei moașe, deținută de drept comun. Primele 11 luni de viață, fetița și le trăiește prin penitenciare. Despre toate acestea, despre nesfîrșitele indigențe, despre frig, foame, umilințe, Ioana Berindei povestește calm, fără nici o tresărire de ură. Ceea ce impresionează este plăcerea de a evoca gesturile frumoase ale torționarilor, momentele mai puțin negre, atîtea cîte au fost, ale anilor de detenție. Nu se victimizează. Nu acuză. Vrea cu orice chip să vorbească despre partea umană a « călăilor ». Pe care îi privește doar cu aristocratic dispreț, surprinsă că « sînt istorici care vin cu ură, deși n-au suferit ». Lecția de viață a Ioanei Berindei : « Cu ură nici nu mai poți înțelege prezentul (…) pe oameni îi iubesc și, dacă sufăr din cauza unora, mă retrag, dar fără scandal (…) Fac o pledoarie pentru umanitate, umanism, corectitudine. și pentru a face istoria dreaptă, fără părtinire (…) Să folosești sursele și să nu le interpretezi după capul tău, după interesul tău de partid. Pentru că atunci nu mai faci istorie, faci politică ». […] 

Bianca Burța-Cernat
Bucureștiul cultural, p. 6, în Revista 22, 13-19 iunie 2006, nr. 849

« Cu Lavinia Betea despre „A trăi în prezent“ »

[…] ”” Ce este pentru tine această nouă carte de interviu cu Ioana Berindei care are ca titlu declarația șocantă a intervievatei « Am făcut Jilava în pantofi de vară » ?
””Am cunoscut-o pe doamna Berindei, soția istoricului Dan Berindei, ea însăși licențiată în istorie, absolut întîmplător. O femeie trecută de 80 de ani, gingașă și diafană cum n-am văzut o alta. Privind-o, am avut impresia că încurc datele : aflasem din presă că Ioana Berindei, fiica fostului fruntaș țărănist Ioan Hudiță născuse în timpul detenției o fetiță, dar mi se părea cu neputință ca o femeie atît de senină și delicată, precum cea din fața mea, să fi trecut printr-o asemenea dramă. Convorbirea lămuritoare m-a adus într-o altă mirare : în vacarmul vocilor care se întreceau în a-și clama suferințele în trecutul regim, aducînd uneori ca dovezi închisorile unor unchi ori bunici tăinuiți înainte de 1989 pentru « a nu le strica dosarul », discreția și sinceritatea de mare eleganță a acestei doamne făceau notă discordantă.
”” Asta te face să scrii despre ea că e un martor exemplar ?
”” Poate fi martor exemplar și în sensul acesta psihologic : scormonind întruna amintirile unor mari dureri, te dezechilibrezi psihic. Ca și în cazul nașterii, uitarea are o funcție terapeutică. Te ajută să trăiești în prezent. Spre deosebire de aceia care vorbesc asurzitor, Ioana Berindei a trăit cu adevărat o mare traumă. Sporită și de contraste : se născuse la Paris, fusese fiică de ministru, se măritase cu un bărbat dintr-o familie de viță boierească. și, dintr-o dată, fără vreo vină, se pomenește în închisoare. Unde își dă seama că e gravidă. Povestește experiențe de viață la limită. Mărturiile ei sînt dublu prețioase deoarece sînt filtrate prin cultura și sensibilitatea de femeie foarte instruită. […] 

Convorbire realizată de Dumitru Toma
Informația Aradului, nr. 1, miercuri, 1 martie 2006, p. 14

« Urmașii țărăniștilor în pușcăriile comuniste : Ioana Berindei, fiica lui Ioan Hudiță »

[…] Multe dintre persoanele intervievate de către Lavinia Betea narează evenimente din trecut pe care le-au observat și la care au luat parte. Opinia lor este adesea influențată de orientări ideologice sau de mediul social din care provin. Elementul remarcabil al ultimei cărți de convorbiri editate este faptul că principalul personaj al narațiunii povestește și descrie evenimentele vieții într-o manieră diferită de a altor personaje din epocă. Ioana Berindei dă dovadă de o detașare rar întîlnită printre persoanele care au avut de suferit în timpul regimului comunist. Ea nu judecă oamenii, ci doar sistemul și doctrina totalitară, una malignă pentru societatea românească. O povestire realizată sine ira et studio, pe baza întîmplărilor trăite de un om persecutat de justiție și Securitate. O descriere ce conține o reflecție matură și senină asupra faptelor regimului comunist din România.
Într-o introducere binevenită, Lavinia Betea prezintă viața « martorului exemplar », Ioana și îngerul ei. Cititorul este familiarizat cu viața familiilor Hudiță și Berindei, din România interbelică și postbelică. Un loc important îl ocupă biografiile membrilor importanți ai familiei, între care bunicii, părinții, soțul și socrii. Sînt invocate fragmente din istoria politică și a partidelor politice, instaurarea regimului comunist și suprimarea sistemului pluripartidist din România. Tot ca introducere în atmosfera epocii, Lavinia Betea vorbește despre persecutarea și chiar exterminarea fizică a unei întregi clase sociale. Criteriul de aplicare a sentințelor nu consta în probele deținute ori în circumstanțele agravante, ci în particularități, irelevante juridic, din biografia celui arestat. Nivelul de pregătire profesională, gradul de prosperitate economică și poziția socială deținută erau motivele reale ce determinau acuzațiile și condamnările în regimul totalitar de inspirație sovietică. Astfel a fost cazul lui Ioan Hudiță, care, fără să fi fost condamnat, a petrecut aproape un deceniu în închisorile comuniste. Faptul că ocupase funcția de ministru în anii 1944-1945 și că a fost un reprezentant de frunte al Partidului Național Å¢ărănesc au fost suficiente pentru a-l priva de libertate. […] 

Rudolf Cristian
Altitudini, anul II, nr. 18, august 2007, p. 19

[…] Octogenară cu o bună memorie, doamna Ioana Berindei vorbește despre suferințele prin care a trecut fără încrîncenare. Incapabilă de ură (« cu ură nu mai poți înțelege nici prezentul, dar trecutul… »), ea preferă să evoce luminile vieții, scînteile de umanitate întîlnite chiar și în cele mai negre experiențe ce i-au fost date. De ce e Ioana Berindei un « martor exemplar » pentru categoria persecutaților ? În primul rînd, prin origine. Este fiica lui Ioan Hudiță care, pornit dintr-o familie de la țară, cu mulți copii, a ajuns, datorită inteligenței și străduinței, să-și ia un doctorat strălucit la Paris și să predea istorie diplomatică la universitățile din Iași și București. Convingîndu-se că reușita în carieră e dependentă de sprijin politic, în 1931 a intrat în Partidul Å¢ărănesc Democrat, care în 1934 a fuzionat cu PNÅ¢. În 1944-1945 a fost ministru al Agriculturii în guvernele Sănătescu și Rădescu, dar, începînd din 1947, « recunoștința față de tovarășii de drum » avea să-l azvîrle în închisoare. […]
Căsătorită la 21de ani, în 1945, cu Dan Berindei (coleg la Facultatea de Istorie și iubirea vieții ei, chiar și azi, după șase decenii de căsnicie), provenit acesta din vechi familii boierești de spiță brâncovenească, Ioana Berindei menționează că, după instaurarea terorii roșii, 22 de membri ai familiei ei au fost închiși și condamnați ca « dușmani de clasă », unii pierzîndu-și viața în pușcării. În iulie 1950 a fost arestată și ea. Lăsa acasă un băiețel de doi ani, Mihnea (ajuns azi un reputat medievist și turcolog la Paris), și nu știa că e însărcinată. Fetița Ruxandra (stabilită azi în Olanda) s-a născut în închisoare și a fost crescută în celulă, pînă la aproape un an. Scene impresionante din pușcăriile de femei de la Jilava și Mislea (de pildă, cum și-a anunțat mama, aflată în altă celulă, că e din nou bunică), evocări ale colegelor de detenție, ale suferințelor comune sînt povestite calm, cu surîs chiar. Căci, în chiar cea mai deprimantă situație, Ioana Berindei a găsit puterea să nu deznădăjduiască, să se salveze agățîndu-se de lucruri mărunte, dar cu atît mai impresionante (de exemplu, în fiecare seară își punea părul pe niște « moațe » improvizate, pentru ca eliberarea s-o găsească pieptănată frumos ; sau se abstrăgea promiscuității și mizeriei, visînd la construirea și mobilarea unei case frumoase pentru ai ei). Din toată această oribilă perioadă, preferă să vorbească nu despre sadismele și umilințele la care era supusă, ci despre gesturi de solidaritate, de căldură umană. Lavinia Betea, foarte avizată cunoscătoare a epocii și a personajelor ei, intervine discret, orientînd discuția spre fapte de interes istoric, dar lăsînd libertate înlănțuirii de amintiri și divagațiilor – și ele semnificative pentru personajul luminos-feminin, nutrit cu iubire, care e Ioana Berindei.

Adriana Bittel
Formula As, anul XVI, nr. 703, 6-13 februarie 2006, p. 17

« Jilava, prin ochii unei femei »

[…] La nici trei ani după căsătorie, mamă deja a unui băiețel, Mihnea, ea e arestată și face 3 ani de închisoare pentru vina de a fi rudă cu omul politic Ioan Hudiță (toți membrii familiei ajung în pușcărie din același motiv, cu excepția soțului și a surorii ei mai mici, Teodora). Plecată de acasă « în pantofi de vară », tînăra femeie nu-și pierde nici o clipă speranța că va fi eliberată : în fiecare seară, înconjurată de lacrimi, disperare, mizerie, lipsă de demnitate, ea își pune părul pe moațe pentru că « voia să arate omenește ». « Cum să ajung ca o nebună acasă » ? se întreabă eroina, cu o candoare siderantă, care n-o părăsește nici după ce descoperă că e însărcinată și după ce o naște pe Ruxandra. Un copil iubit de mai mult de 40 de mame într-o casă cu o singură încăpere, protejat atît cît se putea în condițiile respective. Un copil pe care bunica lui, aflată în celula alăturată, nu-l poate ține în brațe. Poveștile mamei legate de prezența mîngîietoare a copilului într-un mediu atît de vitreg sînt tulburătoare : « Madam Covrig mă ruga : „Sînt tuberculoasă, dar lăsați-mă s-o plimb. C-o țiu cu spatele lipită de mine, să-mi amintesc și eu de copiii mei “. »
Dincolo de dramatismul experienței-limită pe care Ioana Berindei o descrie în paginile acestei cărți, descoperim, nu fără surpriză, o femeie distinsă, educată, sensibilă, cu o putere pe care noi cei care ne amintim din fotolii de acele vremuri nu putem decît s-o admirăm. 

Florina Pîrjol
TimeOut București, 31 martie-13 aprilie 2006, p. 68

« Jurnal public. Memoriile Ioanei Berindei (1) »

[…] Ioana Berindei alege o cale mai simplă și, după mine, mai inteligentă : relatează calm ororile, știind că exactitatea, liniștea morală și spirituală a narațiunii pot sugera mai mult și mai bine decît poate spune un pamflet învolburat și sîngeros. Așa a procedat, înaintea ei, și Nicolae Steinhardt în « Jurnalul fericirii » și, pînă la un punct, Lena Constante în cele două cărți în care reconstituie anii ei de pușcărie. Ioana Berindei răspunde la întrebările profesoarei Lavinia Betea, specialistă în psihologia socială și psihologia politică, și răspunde bine, fără emfază, fără să-și construiască un dosar de ilegalist, în fine, fără să ceară răsplată pentru jertfa ei patriotică. Nu-și teatralizează suferința, nu cere răzbunare, nu vrea în nici un fel să devină vedetă. Relatează, pe scurt, romanul ei existențial trecînd peste multe elemente probabil abominabile. « O călătorie în memorie », zice Lavinia Betea. O călătorie în infernul prin care trece o femeie tînără, curajoasă și, cum să zic mai bine ?, plină de o remarcabilă demnitate (umană, foarte umană, lipsită de orice notă de teatralitate !). […]
« Trebuie să spui adevărul – zice ea – să încerci să povestești ce s-a întîmplat, indiferent în care parte ai fost ; cu binele și cu răul care au fost, și să nu fii cu ura în suflet, să n-o povestești de așa manieră încît să sădești tot ură mai departe ; Doamne, dar cum să nu terminăm cu ura aceasta […]. Fără ură. Fac o pledoarie pentru umanitate, corectitudine. și pentru a face istoria dreaptă, fără părtinire. Fără ură. Nu știu dacă mă puteți înțelege. »
Cu aceste fraze se încheie mărturisirea absolut excepțională a acestei minunate doamne, nepoată de răzeș și fiică de ministru, o intelectuală fără ifose, care are în ea tăria de a spune adevărul fără a spori ura și, prin ea, răul din lumea prin care trece. […] 

Eugen Simion
Ziua, 18-19 februarie 2006, p. 6

« Viața unei femei »

[…] Ajunsă în detenție ca urmare a acestui scenariu caragialean (pe care protagonista îl califică drept « stupid »), Ioana Berindei nu-și pierde nici cumpătul, nici feminitatea, nici dezinteresul pentru politică. Întreaga forță a acestei mărturii se găsește, cred, aici : în păstrarea normalității și a bunului-simț într-o lume întoarsă pe dos, în autenticitatea persoanei care rămîne intactă într-un carusel al mistificărilor și care nu se politizează sau eroizează nici în momentul mărturiei. […]
Cu o nuanțată cunoaștere a vieții, fosta deținută refuză, de altfel, să împartă lumea în buni și răi : « Nicăieri nu e doar așa, numai rău și oameni răi… Doamnă, eu dacă aș mai apărea într-o emisiune, aș face-o doar pentru a le mulțumi oamenilor care s-au purtat bine în mizeria aceea cumplită .» De altfel, scene aproape rusești de distribuție a omenescului au loc și după ieșirea din închisoare. Una dintre prietenele apropiate de acolo se mărită cu un fost securist care nu-i mai dă voie să păstreze legătura cu colegele de pușcărie ; la moartea prematură a soțului, ea le caută și ridică împreună un parastas.
Cu viața fracturată și deviată de la cursul dorit, cu copiii emigrați din țară în anii ’70 (prilej de noi hărțuiri și umilințe), cu « tribul […] răspîndit în cele patru vînturi, ca și copiii noștri », Ioana Berindei are darul povestirii, știința nuanței și un imperativ căreia i se supune : « Să n-o povestești de așa manieră încît să sădești tot ură mai departe ». Ideologiei luptei de clasă și lumii clădite de ea, Ioana Berindei îi opune luminozitatea feminității sale, discreția, generozitatea, puterea de a ocroti. Beneficiind de asistența Laviniei Betea, un martor calificat (profesional și uman), editată în foarte bune condiții (nu lipsesc fotografiile și mărturiile însoțitoare ale altor membri ai familiei), Ioana Berindei întrunește calitățile necesare « unui martor exemplar pentru categoria sa » (în expresia Laviniei Betea), dar are și acea singularitate emoționantă pe care o dă viața unică și irepetabilă. 

Sanda Cordoș
Vatra, nr. 7/2006, pp. 22-23  

«Ioana Berindei, în convorbirile avute cu Lavinia Betea. „Am născut în închisoare !“ »

[…] « Mica prințesă »
Au trecut de atunci mai bine de 55 de ani. Femeia suavă și mereu blîndă mărturisește că, « după atîta suferință, i-am iertat pe toți, iubirea este mai mare… ». Dar nu a uitat niciodată loviturile de la duș, cu bățul cu care se aducea hîrdăul, ale unui milițian sau cimentul rece pe care a trebuit să doarmă, și nici mirosul înțepător de urină pe care trebuiau să-l suporte ea și încă 46 de femei, colege de celulă. Ioana Berindei este poate una dintre multele femei care și-au văzut tinerețea sfărîmată de zidurile închisorilor. Dar poate printre puținele care s-au născut în chip norocos la Paris. Era considerată « mica prințesă », « una dintre cele dintîi domnișoare de „familie“ ». […]

Supravegherea umilitoare
Ruxandra, fetița soților Berindei, s-a născut sub ochii milițienilor și ai ofițerului politic al închisorii Văcărești. Mama a trăit atunci umilința fără precedent a facerii supravegheate politic. Își aduce aminte de brațul ofițerului cu mîna proptită în perete, pentru ca, în chinurile nașterii, piciorul femeii să-și găsească un punct de sprijin. În minte îi apare chipul fetiței, după cîteva luni de viață în celulă : « Ce înfometată era Ruxandra cînd a venit acasă ! », povestește doamna Berindei din spusele soțului ei, care avea să aibă grijă de doi copii, Mihnea și Ruxandra, mai bine de un an. « Am făcut cerere ca Dan să ia copilul acasă. Nu mai aveam ce mîncare să-i dau. Înainte de a fi judecată și condamnată primeam de la Interne lapte, biscuiți și... struguri, vara. După condamnare, s-a sistat hrana fetiței. și mîncarea pe care o primeam eu o spălam și i-o dădeam Ruxandrei. Spălam boabele de fasole, spălam bucățile de cartofi ca să poată înghiți. Începea să slăbească. După 11 luni a fost luată acasă. În toată această perioadă, Dan a făcut cereri mereu la raport, rugîndu-i să o lase pe Ruxandra acasă. După ce a fost adusă acasă, mînca întruna, astfel că, scăpată o vreme din ochi, a mîncat abajurul unei lămpi, așa foame mare avea… » […] 

Carmen Preoteșoiu
Jurnalul Național, vineri, 24 februarie 2006, p. 27

« S-a stins din viață un om cu un destin exemplar. Memoria Ioanei Berindei »

Lumea veche
Nunta Ioanei și a lui Dan Berindei a fost ultimul eveniment monden din vechea « lume bună ». Cum tatăl miresei, Ioan Hudiță, era atunci ministrul țărănist al Agriculturii, iar mirele venea dintr-o familie cu mulți fruntași liberali, nași au fost Gheorghe Brătianu și soția sa. « În momentul acesta, cu fiica dumitale, se unește Partidul Liberal cu Partidul Å¢ărănesc », i-a spus socrului mic nașul.
« În 18 februarie, duminica – a povestit în amintirile sale Ioana Berindei –, la Domnița Bălașa : acolo a fost ultima clipă în care toate partidele s-au întîlnit în biserică. Adică era Lupu, erau socialiștii, era Victor Papacostea. Era Titel Petrescu, Constantinescu-Iași, comuniștii. Era Iuliu Maniu, care a venit tîrziu și s-a așezat pe trena mea… »

[…] Cu fiecare om care trece « dincolo » dintre noi, se spune că dispare o lume. Viața Ioanei Berindei și-a țesut însă firul peste deosebite lumi. Căci destinul ei a cunoscut culmi și abisuri ca o poveste. […]

Martor exemplar
Diafană și grațioasă, Ioana Berindei amintea, prin făptură și vorbă, de domnițele altor vremi. Cei mulți dintre cunoscuții familiei Berindei au prețuit-o și stimat-o pentru virtuțile de soție și mamă.
A început să scrie tîrziu și cu sfială. Viața și amintirile Ioanei Berindei – atîtea cîte ne-au rămas – sînt însă exemplare pentru memoria colectivă a celei de-a doua jumătăți a secolului XX în România. Ultima dată cînd am vorbit, noutățile se legau tocmai de recunoașterea harului ei. Publicase recent, în revista Cultura, un episod din amintirile ei exemplare și primise multe felicitări. « Memoria calului » unui unchi de-al ei era o poveste despre sufletul țării copleșit de război. Îi adusesem și eu o înștiințare. O scenaristă de filme documentare îi pregătea împlinirea dorinței de-a se-ntîlni cu Oana Orlea, la Paris, pentru a convorbi – ca-ntre foste « politice » – despre istoria comunismului. Fără părtinire și fără ură. Cu binele și răul ce-a fost de fiecare parte… Ca îngerii cînd vor trece prin vămi sufletul ei.
Rămas-bun, Ioana Berindei ! 

Lavinia Betea
Jurnalul Național, joi, 11 septembrie 2008, p. 19

Refugiul si salvarea evreilor la granita romano-maghiara (1940-1944)
Zoltan Tibori Szabo
Traducere de Florica Perian

« Noua frontieră româno-maghiară, stabilită prin Dictatul de la Viena în vara anului 1940, a creat noi spații ale suferinței în interiorul unui teritoriu care nu mai aflase în istorie o astfel de delimitare. Volumul editat de Editura Compania tratează într-o primă parte, comparativ, am putea spune, situația evreimii în România și situația evreimii în Ungaria ; radiografii ale unor raporturi umane și sociale de multe ori determinate politic. Urmează apoi o particularitate interesantă, aflată cumva între România și Ungaria, două lumi cu aspecte ideologice și paliere culturale variate : situația evreimii din Transilvania. Aflăm că "tratatele de pace de la sfîrșitul primului război mondial au pus într-o situație foarte dificilă evreimea din Transilvania, care era majoritar de limbă maternă maghiară. Spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, ea fusese deja în mare măsură asimilată. Avînd cetățenie și aparținînd unei confesiuni legal acceptate, s-a găsit, de-a lungul celor douăzeci de ani de după Trianon, în situația de dublă minoritate".
A doua parte a cărții cartografiază granița româno-maghiară din perspectiva destinelor salvate înainte de 1939 și pînă în 1945. Sînt descrise amănunțit traseele, emoțiile, spaimele, împrejurările care dictau peste voința oamenilor. Informațiile sînt completate de convorbiri cu supraviețuitori și martori. Istoria suferințelor trăite în spațiul ardelean în timpul celui de-al doilea război mondial "este o ironie a istoriei", afirmă Randolph L. Braham în prefața cărții.
și aceasta pentru că "de-a lungul celui de-al doilea război mondial, evreii care s-au identificat entuziast cu cauza maghiară au avut mult mai mult de suferit de pe urma ungurilor decît din pricina românilor, îndeobște considerați mai xenofobi și mai antisemiți. În timp ce evreii din sudul Transilvaniei, ca și cei din Vechiul Regat au supraviețuit aproape cu toții războiului, evreii din Transilvania de Nord, aflată sub stăpînirea maghiară, au ajuns la Auschwitz".
Frontiera dintre viață și moarte este "un dosar complet al infernului" uman atunci cînd timpul istoric deraiază în ideologii dezumanizante. »

Adrian Majuru
Cultura, nr. 4, 12 ianuarie 2006, p. 21

« Editura Compania a publicat de curînd traducerea (semnată de Florica Perian) cărții unui ziarist transilvan care a stîrnit la vremea ediției maghiare ceva discuții pe tema istoricelor relații interetnice în Ardeal. Frontiera dintre viață și moarte. Refugiul și salvarea evreilor la granița româno-maghiară (1940-1944) de Zoltán Tibori Szabϳ reface, pornind de la puținele documente și multele mărturii, adevărul unei legende postbelice - cea a trecerii în masă a evreilor unguri în România, peste granița Dictatului de la Viena. Legendă care a alimentat derapajele istorice ale "purificării" regimului Antonescu, care-ar fi sprijinit, astfel, salvarea nu numai a evreilor români, ci și a celor refugiați din Ungaria hortistă, dincolo de hotarul Feleacului. Cartea lui Tibori Szabϳ este o analiză bine pusă la punct a situației minorității mozaice din România și Ungaria înainte și în timpul celui de-al doilea război mondial, pe fundalul căruia cîțiva oameni, nu toți eroi, nu toți din altruism, nu toți deveniți celebri, și-au riscat viața pe o frontieră imaginară. »

Info Editorial
Observator cultural, nr. 37 (294), 10-16 noiembrie 2005

« Volumul jurnalistului ardelean Zoltán Tibori Szabϳ reprezintă, indiscutabil, unul dintre cele mai complexe studii despre Holocaustul evreilor transilvăneni, în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial și în cursul acestuia. Bibliografia "selectivă și adnotată" - listată la sfîrșitul cărții, atent fișată de-a lungul a 40 de pagini - e aproape intimidantă. Ea conține nu doar studii consacrate, validate de comunitatea științifică internațională, ci și articole apărute în reviste și în ziare de diverse orientări, susceptibile de deformări și derapaje de la adevărul nemijlocit al faptelor. Cartea sobrului ziarist de origine maghiară, cunoscut pentru scrierile "așezate" și echilibrate din Echinox, The New York Times, Washington Post sau Népszabadság, acceptă provocarea dialogului cu discursurile furibunde extremiste, brodate pe marginea temei. Sînt avute în vizor în special publicațiile ultranaționaliste (Almanahul Flacăra, Totuși iubirea, România Mare), în paginile cărora au semnat de-a lungul anilor personaje controversate, martori ai tragediei evreimii din prima jumătate a secolului trecut. Avem, așadar, în subsidiarul analizei lucide a situației istorice, o "fenomenologie" a receptării nu mai puțin interesantă, prin intermediul căreia putem identifica distorsiunile apărute în reflectarea imaginii Holocaustului, înainte și după 1989. și, mai ales, dacă mergem mai departe pe firul analizei fără a-i trăda spiritul, cauzele acestor falsificări. În principiu, se înțelege din cartea lui Z.T. Szabϳ, cauzele ar fi două, însă doar strînsa lor corelare a făcut posibilă mistificarea. Întîi, legendele eroice pe seama salvatorilor de victime de pe teritoriul țării noastre au în spate intenția guvernului ceaușist de a instiga la ură împotriva străinilor și de a încuraja iubirea-de-sine a românilor, pentru a-și justifica emoțional politica izolaționistă lansată de la începutul anilor '70. (Din păcate, grupările cu simpatii extremiste de dreapta au prelungit cu minime modificări această linie naționalist-șovină pînă în ziua de azi.) Cealaltă cauză pare, cel puțin în primă instanță, inocentă din punct de vedere politic : este veleitarismul, care apare oriunde și oricum, din "pura" dorință de vizibilitate. Indivizi care au avut o contribuție mai mult sau mai puțin modestă în operațiunile de salvare a evreilor ghettoizați la Cluj sau în împrejurimi își arogă post bellum virtuți de adevărați eroi. Ei doresc pur și simplu să ajungă celebri, să cîștige privilegiile recunoscute internațional ce decurg din obținerea statutului de "prieten al evreilor" în vremuri de restriște. Interesul celor doi factori implicați în falsificare e reciproc : sistemul politic are nevoie de mărturiile mincinoase ale veleitarului, pentru a dovedi cu probe-n regulă "generozitatea românului" vs. "barbaria ungurului", după cum veleitarul folosește portavocea propagandei pentru a-și face auzit glasul cît mai departe, atît în țară, cît și peste hotare.
Z.T. Szabϳ atinge doar în treacăt aspectele teoretizante și se lansează cu atît mai puțin în speculații precum cele de mai sus, preocupîndu-se în schimb - ca orice jurnalist care se respectă ! - de cazuri concrete. Pe urmele profesorului american Randolph Braham (care semnează și prefața cărții), el susține cu argumente greu de contracarat pe viitor că Raoul șorban (universitar clujean, distins cu titlul "Drept între popoare" pentru ajutorarea evreilor în timpul războiului, de curînd deconspirat de CNSAS ca fost informator al Securității) și Moshe Carmilly-Weinberger și-au exagerat cu mult meritele în acțiunile de salvare, creînd legenda unei vaste organizații românești care ar fi scăpat mii de evrei de la deportarea la Auschwitz, ajutîndu-i să fugă în România și netezindu-le calea spre Palestina, Tărîmul Făgăduinței. Comparînd sursele credibile de care dispune și confruntîndu-le cu mărturiile supraviețuitorilor, autorul ajunge la concluzia (firească și previzibilă) că salvatorii aparțineau tuturor etniilor, ca și trădătorii, de altfel. Alte declarații scandaloase ale intelectualului român ("Evreimea din România a fost salvată de mareșalul Antonescu însuși !") sînt demontate sec prin rapelul la statisticile preluate din mai multe izvoare (Jean Ancel, Radu Ioanid, Gerald Reittinger, Dinu C. Giurescu etc.) care atestă, dincolo de fluctuațiile cantitative importante, numărul monstruos de victime ale regimului autoritarist antonescian. Dar demascarea stereotipurilor, demitizarea clicii politice profasciste nu înseamnă și "compromiterea imaginii României", "defăimarea ființei naționale" etc. Dimpotrivă, figuri luminoase de români există (avocatul Aurel Socol, pe lîngă mulți anonimi), numai că ele sînt scoase din "grădină vrăjită" a naționalismului, pentru a fi redate lumii întregi. Mai exact, după cum sugerează cercetătorul maghiar în titlul unui capitol, nu "toleranța specific românească", ci "omenia" i-a făcut să inițieze acțiunile de salvare, în care s-au implicat, de altfel, și reprezentanții altor etnii (Ari Hirsch, Rudolf Kasztner etc.). Dincolo de eroi - prezentați mereu cu o binevenită moderație - apare în planul secund un grup mult mai numeros de oameni mînați de intenții nobile, dar care nu ajung să le pună în practică decît parțial, din cauza împrejurărilor istorice. Aceștia - care au ceva din dualitatea lui Schindler din filmul lui Spielberg - oscilează indefinit între teamă și temeritate, implicîndu-se în acțiuni cu semnificații ambigue, uneori contradictorii. Aceste nuanțe sufletești ies la suprafață mai ales din confesiunile supraviețuitorilor, redate în anexa publicată în premieră în ediția românească (cea originală maghiară apărînd în 2001, înainte de data realizării multor interviuri).
Dincolo de radiografierea mentalităților și a componentelor față de "problema evreiască",
Z.T. Szabϳ schițează și o succintă, dar revelatoare, analiză comparativă a politicilor antisemite promovate în epocă la nivelul oficialităților din România și Ungaria. În funcție de evoluțiile politice, evreii transilvăneni sînt nevoiți să se gîndească serios la trecerea graniței cînd într-o direcție, cînd în cealaltă, înspre statul unde garanțiile securității sînt mai ferme. În primii ani de după Dictatul de la Viena, Ungaria horthystă este mult mai tolerantă decît România antonesciană, care își trimite evreii în lagărele transnistrene sau îi prigonește în țară. E perioada "trenurilor morții", a pogromurilor de la Iași, Dorohoi etc. Dar în anii 1943-1944, situația se inversează. În timp ce guvernul-marionetă condus de Sztojay la Budapesta îi internează pe evrei la Auschwitz-Birkenau, dictatorul român intuiește căderea Axei și, precaut, își înlesnește ieșirea din război îmbunătățind sensibil condițiile de viață ale celor pe care îi oprimase (și nu îi suprimase încă !). Gestul de clemență, invocat de obicei de naționaliști în apărarea lui Antonescu, are, așadar, resorturi politice și nicidecum umanitare. Discursul mareșalului rămîne antisemit pînă la sfîrșit, iar invocatul change d'âme e strict conjunctural. Ceea ce a dus, poate, la salvarea a sute de mii
de evrei (după ce alte sute de mii fuseseră exterminați), dar nu îl poate transforma într-un erou exponențial. De fapt, raționamentul echilibrat de mai sus, făcut numai după cîntărirea scrupuloasă, chiar pedantă, a argumentelor pro și contra, ilustrează perfect demersul lui Z.T. Szabϳ. Pentru explicarea atît de complicatului, înneguratului context istoric, el alege întotdeauna calea rațiunii, ocolind cu mare grijă meandrele afectivității. »

ștefan Firică
Altitudini, nr. 3, mai 2006, p. 27

Vietile pictorilor, sculptorilor si arhitectilor romani intre legionari si stalinisti
Mihai Pelin

« Arta între paginile cărții »

Editura Compania a lansat la Galeria ArTei Deceniul prăbușirilor (1940-1950) de Mihai Pelin, un volum despre viețile artiștilor români între legionari și staliniști, dar și despre controversata dispariție a 41 de tablouri din România. Autorul a spus că perioada la care se referă cartea a fost pentru România un adevărat coșmar, fiind « răstimpul în care românii au pierdut practic tot ce cîștigaseră din 1918 pînă în 1938 : părți importante din teritoriu, structuri statale și administrative consolidate cu trudă, reperele unei democrații orientate spre un viitor plauzibil ». Mihai Pelin a scris cartea încă din anii ’80, iar ulterior a revizuit-o în urma informațiilor la care a avut acces după revoluție, atît prin discuții cu diverși pictori, sculptori sau arhitecți, cît și din arhivele militare și cele ale Muzeului Național de Artă al României. Volumul reprezintă un inventar al pierderilor, ce începe cu teritoriile și sfîrșește cu speranța. Cîteva din capitolele cărții de 700 de pagini sînt : Adio Bugaz ! Adio Balcic !, Cazul Ion Frunzetti, Legiunea și artele, Breasla Barabas Miklos și arta Transilvaniei de Nord, Pe simezele Europei în plin război, Un campion al autorității : M.H. Maxy, Asasinarea pictorului Anatol Vulpe, Tragica dispariție a sculptorului Ion Grigore Popovici. Ultimul capitol, intitulat Marele rapt legal, se referă la 41 de tablouri din colecția Coroanei României, adică din patrimoniul național, ce ar fi fost scoase din țară de regele Mihai, principalii vinovați fiind comuniștii, care, « ca să stăpînească țara după voia lor, nu au ezitat să arunce peste bord, în străinătate, și lest cultural, și valori materiale », potrivit lui Pelin. Autorul susține că, în noiembrie 1947, cînd regele Mihai a fost invitat la Londra pentru a participa la căsătoria reginei Elisabeta a Marii Britanii, la plecarea sa din țară, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Petru Groza i-au permis suveranului să scoată în Occident tot ce dorea, inclusiv o parte din tablourile respective. Pelin notează că « nu e exclus să fi existat o înțelegere între cele trei personaje, condiția cedării celor 41 de tablouri scoase de rege din țară fiind condiția abdicării fără scandal a unui monarh scos din joc de mersul istoriei ». Autorul susține că Mihai s-a întors fără tablouri, iar cînd a abdicat, a mai scos din țară altele. La lansare, Cornel Nistorescu a declarat că regele Mihai « este obligat să clarifice această situație, dacă își iubește poporul », deoarece prin aceasta « s-a adus un prejudiciu României de cîteva sute de milioane de dolari ». [...] 

Mediafax
Jurnalul Național, 12 mai 2005, p. 11

« O carte de referință în cultură »

[...] este o lucrare monumentală, de aproape 700 de pagini, cu un impresionant indice de nume, reproduceri aproape pe fiecare pagină, informații inedite, analize substanțiale. Vom aminti doar cîteva dintre numele artiștilor și oamenilor de cultură evrei, care nu sînt deloc neglijate, la fel ca și multe alte nume importante din cultura românească : Max Arnold, Hans Arp, Victor Brauner, Marcel Iancu, Izsak Marton (din păcate, clujeanul Egon Lövith nu este amintit), Vasile Kazar, Nicolae Vermont, M.H. Maxy (i se dedică un capitol special, un « caz » în epocă), Tia Peltz, Jules Perahim, Mima Maxy-șaraga, Radu Bogdan ș.a. [...]
Cu ocazia lansării, [...] cei care au luat cuvîntul au pus în evidență actualitatea și informarea obiectivă oferită de cartea nou apărută, talentul scriitoricesc al autorului ; au fost citați, în sprijinul celor afirmate, ca și al modului de prezentare sub aspect istoric, Tudor Vianu, Petru Comarnescu ; au fost amintite « cazurile » lui Ion Frunzetti, ambiguitatea în care erau obligați să se refugieze personalități ca George Oprescu, Maxy, consecvența unor artiști ca Th. Pallady, Al. Ciucurencu (supus unor umilințe în public), persecuția față de artiștii evrei în anii 1940-1945, în parte și după această perioadă, ca și faptul că nici un artist nu s-a coborît la preamărirea fascismului (a spus Radu Varia). Au fost destui « politruci », « agenți mascați ai Securității » în lumea artiștilor sub regimul comunist, dar nu apartenența etnică îi caracteriza, ci gradul « de înregimentare ». Mihai Pelin a adăugat că nu numai regimul comunist, dar și « spiritul de gașcă », încurajat de regim, au contribuit la degradarea vieții artistice în perioada de după 1945. Vom reveni cu o prezentare propriu-zisă a cărții. 

B. Mehr
Realitatea evreiască, 22 aprilie-18 mai 2005, p. 11

« Artiști români în cumpăna istoriei »

[...] Cartea este o veritabilă istorie a tribulațiilor prin care au trecut « zugravi » de geniu, ca și arhitecți faimoși într-o perioadă care a coincis cu prăbușirea României Mari și cu destrămarea unei dinastii care a făcut posibilă o Românie cu adevărat europeană. Monumentalul op (677 de pagini) are ca surse documentare arhive ale Bucureștiului, dar și ale cîtorva muzee sau unele arhive personale, ca să nu mai vorbim de puzderia de cărți cu caracter memorialistic sau paginile unor ziare interbelice și postbelice filtrate cu acribie de autor. Este rezultanta unei munci laborioase, specifică tipului de jurnalist de anchetă care-l definește pe Mihai Pelin, dar scrisă cu acel stil detectivistic care face sarea și piperul cărților sale.
Viețile după Vasari nu puteau fi mai interesante : cum au pierdut pictorii noștri Balcicul, acel loc unic unde lumina Mării Negre se topea în pînze semnate de Mützner, Tonitza, Dărăscu sau Petrașcu, calvarul pierderii Basarabiei, cu cohorta de nenorociri care s-a abătut asupra operelor de artă de acolo, afectul pictorilor noștri pentru Legiunea Arhanghelului Mihail și, implicit, pentru figura lui Codreanu, în tentativa nereușită de concepere a unei estetici legionare, dictatura carlistă, cu Carol Caraiman în postură de Mecena preocupat să-i înroleze și pe artiști în Frontul Renașterii Naționale (de remarcat refuzul lui Minulescu, deoarece era francmason !) pînă la plutoanele de propagandă pro-URSS și evocarea precis documentată a instalării unui regim care nu i-a cruțat pe artiștii deveniți dintr-o dată oameni care plăteau cu viața.
Mihai Pelin reușește să creioneze o atmosferă de visu, în care tragediile unor mari artiști se împletesc cu tragedia unui întreg popor, într-un amestec de disperare și speranță peste care cade cortina de fier a iraționalului politic ce amendează arta după acel principiu cazon al înrolării în frontul în care nu mai mișcă nimeni decît la o unică comandă. După 1945, avangarda se reciclează la « noua pedagogie » și artiști independenți sînt siliți să semneze pactul de vasalitate cu un regim care, deși iubea afișul, nu se dădea în lături de la a fi imortalizat în fresce gigantice ce se doreau nemuritoare, aidoma picturilor rupestre de la Altamira. Mascarada epurărilor constituie un capitol important al cărții : « comisia de epurație a artiștilor », unde M.H. Maxy făcea figură loyolescă, vizîndu-i pe artiști importanți care erau acuzați de aderență la Legiune sau la plutoanele de propagandă antisovietice, unde artiștii erau înrolați, cu pistolet sau ciocan, pentru zdrobirea inamicului de la Răsărit, este noua Inchiziție culturală a nației. Sînt « demascați », între alții, Oscar Han, Dan Ialomițeanu, Valentin Hoeflich, Lucia Dem. Bălăcescu, Milița Petrașcu, Petre Grant, Paul Miracovici, Mac Constantinescu, Aurel Jiquidi, ultimul epurat pentru o lună (!) pentru că la nervi i-a strigat unui funcționar superior în timp ce trîntea ușa : « Noapte bună, bă, noapte bună » !
Resentimentarii conduși de cel ce semna tablouri ca « Primirea Armatei Sovietice eliberatoare la București » (culmea, refuzate chiar la expoziția de artă românească de la Moscova !) aveau acum ocazia să-și ia revanșa. Cartea lui Pelin este o excelentă analiză și sinteză în care distruse sau trecute vieți de artiști reînvie, chiar dacă, sau mai ales pentru că, trecerea timpului se face altfel pentru creatorii de frumos. Ideologizat sau nu. 

Nicolae Coande
Cuvîntul libertății (Craiova), 7-8 mai 2005, p. 4

« Pictorii, sculptorii și arhitecții români, între legionari și staliniști »

[...] Sursele autorului (inventarul lor ocupă peste 20 de pagini de carte) au fost arhivele militare ale Marelui Stat Major, arhivele fostului Minister al Artelor (pe care, după cum afirmă Pelin, nu le mai cercetase nimeni), Arhivele Statului sau fondul documentar al Muzeului de Artă al României. De asemenea, o sursă importantă au fost discuțiile avute de autor cu diverși pictori, sculptori sau arhitecți care au supraviețuit cumplitului deceniu cinci. « Dintre multele categorii profesionale existente, cea a plasticienilor captivează prin omenescul rănilor ei vii, dar discrete. În urma pictorilor, sculptorilor și arhitecților – ființe de regulă pașnice și nu prea vorbărețe – ne-au rămas puține pagini de memorialistică, un număr restrîns de interviuri și mărturii ale celor ce i-au frecventat. În anii ’70-’80, cînd încă nu era prea tîrziu, cine le putea cîștiga încrederea, abordîndu-i fără prejudecăți sau viclenii, avea parte de confesiuni și rememorări în care sticlea chiar conturul de sentiment al timpului revolut. Pornind la acea vreme în căutarea acestor mărturii, m-am pomenit brusc într-o altă lume decît aceea statuată de istoriografiile oficiale », scrie Mihai Pelin. Surpriza e că în anii ’80, cînd Pelin a făcut documentarea cărții, toate aceste fonduri documentare erau accesibile fără un permis special. Accesul e mai dificil acum, afirmă Mihai Pelin. « Nu m-au interesat rațiunile estetice, pe mine m-a interesat viața, felul cum au trăit acești artiști. și nu au trăit prea bine », spune autorul. El mai destăinuie că în lumea pictorilor și galeriștilor volumul a avut parte de o primire excelentă.
Cîteva dintre capitolele cărții de 700 de pagini sînt : « Adio Bugaz ! Adio Balcic ! », « Cazul Ion Frunzetti », « Legiunea și artele », « Breasla Barabás Miklϳs și arta Transilvaniei de Nord », « Pe simezele Europei în plin război », « Un campion al autorității : M.H. Maxy », « Asasinarea pictorului Anatol Vulpe », « Tragica dispariție a sculptorului Ion Grigore Popovici ».
Născut la 25 august 1940, la Cernăuți, Mihai Pelin a absolvit Facultatea de Filosofie în 1969. Înainte de 1989 a lucrat ca ziarist la Scînteia tineretului, Tribuna României, Ramuri, Flacăra, iar după revoluție a scris la publicațiile Baricada, Expres Magazin, Evenimentul Zilei sau Cotidianul. Este autorul a numeroase volume. A coordonat elaborarea primelor patru volume din Cartea Albă a Securității, bazate pe documente din arhiva fostei Securități. 

Mihai Iovănel
Averea, marți 14 iunie 2005, p. 8  

 « O carte document. Legionari și staliniști »

[...] De ce Deceniul prăbușirilor ? Ce s-a prăbușit atunci ? « Deceniul cinci, afirmă Mihai Pelin, a fost răstimpul în care românii au pierdut practic tot ce cîștigaseră din 1918 pînă în 1938 : părți importante din teritoriu, structuri statale și administrative consolidate cu trudă, reperele unei democrații orientate spre un viitor plauzibil ».
Din păcate, viitorul real a înghițit fără milă viitorul virtual, iar România a fost aruncată pe infernalul pod rulant al unei dictaturi de dreapta și apoi al unei dictaturi de stînga. Cea dintîi a fost sinistră, dar, ca toate dictaturile de dreapta, a durat relativ puțin și a avut consecințe dureroase, dar limitate în timp. În România, cum bine spune Mihai Pelin, nu s-a produs nici o operă cu caracter fascist. Cealaltă dictatură, tot sinistră, s-a perpetuat decenii de-a rîndul, timp suficient pentru a frînge coloana vertebrală a unui edificiu, în primul rînd moral, construit de-a lungul veacurilor.
Stranii coincidențe apropie aceste regimuri : refuzul libertății de creație, înregimentarea artiștilor, arta văzută ca instrument de propagandă, cultul platitudinii, oroarea de altitudine și de spiritualitate, înlăturarea maeștrilor adevărați, care nu pot fi subordonați, ca Theodor Pallady sau Gheorghe Petrașcu, pletora de mediocri, de politruci artistici și de oportuniști venali aduși în primul-plan.
[...] Cazul unui om inteligent și cultivat, cum era Ion Frunzetti, care-i atrage atenția îndelung autorului acestui volum, rămîne exemplar. L-am cunoscut pe acest om învățat și pot spune că reprezintă în felul lui o imagine a tragediei intelectualului român redus la sterilitate, la lipsa de dragoste prin izbitura valurilor uriașe și nefaste ale istoriei în care s-a avîntat mai întîi și s-a văzut angrenat mai apoi. De el e semnată frază : « Artei-scop în sine și artei-mijloc de propagare a ideilor, Mișcarea Legionară le opune deopotrivă arta-funcție vitală a organismului vital. »
Iar Petru Comarnescu, alt simbol al tragediei noastre intelectuale, atît de devotat artiștilor, creației lor, vreme îndelungată nu a avut dreptul să publice. Cartea lui despre Theodor Aman e semnată Anton Coman. Umilință supremă, acest om de curaj, format în universitățile americane, era redus, atunci cînd l-am cunoscut, pe la începutul anilor ’60, să se bucure că un tovarăș sau altul de la Direcția Presei găsise corect articolul său.
Legionarii, ca și comuniștii, se constituie în inamici ai « influențelor străine », pentru cei din urmă influența sovietică nefiind, în mod evident, o influență străină.
Intervenind în această falsă, dar persistentă dilemă a neaoșului, în 1943, Haralamb Georgescu, cu prilejul unei discuții despre marele arhitect Horia Creangă, scrie cu amărăciune : « Sîntem de acord să afirmăm că arta este universală, dar, cînd un artist al nostru reușește să forțeze prin opera lui fruntariile de creație în care ne complacem să ne limităm, se ridică proteste și acuzări de înstrăinare. Se poate contesta că un Creangă a fost neaoș român ? Arhitectura lui Horia Creangă rămîne românească, zămislită de creier românesc, pe pămînt românesc. » Evident. Iar eu mă întreb aici dacă a existat vreodată o discuție similară într-o țară cu adevărat civilizată și sigură pe sine ? [...]
Capitole de o imensă bogăție documentară și semnificativă sînt rezervate de Mihai Pelin salvării operelor din muzeele noastre în timpul războiului, cînd România n-a mai avut imprudența să le încredințeze prietenilor care nu le mai restituie, ca la războiul dintîi. Pagini remarcabile ca informație sînt consacrate distrugerii muzeelor și colecțiilor particulare.
Din rîndul colecționarilor, Zambaccian apare, așa cum și era, drept cel mai important și cel mai generos. Încă dinainte de 23 august 1944 el se hotărîse să doneze Statului Român formidabila lui colecție de 205 picturi, 39 de sculpturi, 8 piese de mobilier și dreptul de proprietate a imobilului unde e muzeul de azi. Asta nu l-a scutit de privațiunile pe care le-am resimțit în prezența lui atunci cînd l-am cunoscut, prin 1958, în apartamentul de la etaj pe care-l mai păstrase acest « ctitor al neamului nostru », cum îl numise Mihail Sadoveanu.
« Fac această danie – scrie Zambaccian – drept omagiu către poporul român și în amintirea tatălui meu decedat, Agop K. Zambaccian, născut în Cesareea Capadociei, în anul 1860, și stabilit la Constanța încă de pe vremea stăpînirii Dobrogei de către turci, și care m-a crescut și instruit în limba și spiritul culturii românești și în dragostea pentru țara unde m-am născut. »
Cîteva capitole pasionante sînt destinate influenței în declin a masoneriei, agenților de diferite culori recrutați printre pictori, freneziei proletcultiste în distrugerea monumentelor publice, « marelui rapt regal » din colecțiile naționale și clarificării unor asasinate nelămurite de șase decenii, ale căror victime au fost tineri artiști înregimentați în Plutoanele de propagandă ale Marelui Stat Major : gravorul Ion Diaconescu, pictorul Anatol Vulpe, sculptorul Ion Grigore Popovici. Cel dintîi a fost decapitat pe timp de noapte în gara Tîrgu Ocna, în noiembrie 1945, poate pentru o simplă operațiune de tipul davai-ceas. Cît despre asasinarea pictorului Vulpe, în aprilie 1946, conform mărturiilor citate de autor, Florica Cordescu știa, dar nu putea spune, cine anume le vînduse sovieticilor legenda că acesta ar fi descins din ultimul țar. Ea trăise unsprezece ani de  « tandrețe » cu Anatol Vulpe, iar acum la orizont apăruse Eugen Jebeleanu. În vara lui 1946, Ion Grigore Popovici era ciuruit cu același tip de gloanțe care l-au răpus pe Vulpe, și care nu făceau parte din dotarea Armatei române. Întreprinsese o investigație personală care-l apropiase prea mult, după cîte se pare, de adevărul morții prietenului său. [...]

Radu Varia
România literară, nr. 26/6-12 iulie 2005, pp. 18-19

« Cronicarul dezastrelor »

[...] Mihai Pelin este un cronicar maniacal al dezastrelor, atît de atașat ocheanului catastrofic prin care privește momente din istoria lumii românești, încît ar fi în stare să vadă ori să inventeze dezastre chiar și acolo unde ele nu sînt. Criticul Eugen Simion ar zice că un astfel de cronicar e bolnav de sinistroză… Din nefericire, însă, sinistroza aceasta de care suferă și Mihai Pelin nu e o boală de ipohondru incurabil, ci un reflex veridic al realității istorice, aceeași care îl făcea și pe cronicarul veacului al XVII-lea să ofteze pe seama așezării noastre « în calea tuturor răutăților ».
Noua carte semnată de Mihai Pelin cuprinde, firește, un alt episod din istoria dezastrelor românești : Deceniul prăbușirilor (1940-1950). Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților români între legionari și staliniști, apărută la Editura Compania. Subtitlul cărții, Viețile pictorilor…, cochetează, cum vedem, cu celebritatea italianului veacului al XVI-lea, Georgio Vasari din Arezzo, autorul prețioasei lucrări Vie des plus excellents peintres, sculpteurs et architectes, carte luminoasă și fermecătoare, care n-are nici o legătură cu cronica dezastrelor din deceniul prăbușirilor descris de Minai Pelin. [...]

C. Stănescu
Gândul, 16 iulie 2005, p. 9

Amintitile unui fost yiarist comunist
Sorin Toma
redactor-șef al Scînteii din 1947 pînă în 1960

« Sorin Toma și „cazul Arghezi“ »

[…] Fiind aproape douăzeci de ani în inima propagandei comuniste, ca ziarist la Scînteia în ilegalitate, apoi ca redactor-șef adjunct (1946) și-n urmă redactor-șef (1947-1960), fiind deputat și membru al CC al PCR, Sorin Toma a făcut parte din lumea înaltă a statului represiv comunist. Privind în urmă, vede o mulțime de personaje din anturajul puterii (Leonte Răutu, Emil Bodnăraș, Moghioroș, N. Ceaușescu), prezentați, ca și ceilalți, cu lumini și mai ales cu umbre, dar arareori se prezintă și pe sine. Dacă ar fi să-l credem, ar fi fost un ins inofensiv și ascultător, care scria ce i se dicta. Cam acesta este și rolul pe care și-l atribuie în « regretabila afacere » Arghezi. Articolul ar fi fost conceput de mai multe creiere politice dar, recunoaște, punerea în pagină, elaborarea și redactarea îi aparțin exclusiv : « Am scris articolul. Nu au fost alte condeie. L-am scris ca o sarcină de partid, dar am gîndit, în esență, ceea ce scriam ». […]
Cum vede în 2004 lucrurile Sorin Toma, cînd este să se privească în oglindă ? Recunoaște că a scris articolul « ca o sarcină de partid », e conștient, afirmă, de « erorile săvîrșite », ceea ce însă, precizează, « nu implică renegarea idealurilor pure ale tinereții ». Idealurile partidului pe care Sorin Toma le-a slujit și ale cărui sarcini le-a îndeplinit, una din ele fiind batjocorirea lui Tudor Arghezi și scoaterea lui din viața literară pentru aproape un deceniu.
Atunci Sorin Toma era tînăr, avea 34 de ani, avea « idealuri pure ». Nonagenar, recitindu-și articolul, îl găsește « aberant », dar « nu lipsit de unele notații mai mult sau mai puțin valabile ». Care ar fi acelea nu ne-am putut da seama. Venerabilul critic marxist, cu toată intenția de revizuire, continuă să-și facă iluzii că ele există. 

Ana Selejan
România literară, nr. 25/29 iunie-5 iulie 2005, p. 18

« Un fost militant comunist se explică »

Nonagenar, emigrat din 1979 în Israel, controversatul Sorin Toma își explică, fără menajamente, activitatea în slujba regimului stalinist, oferind detalii importante din culisele aparatului de partid al anilor ’30-’60. Apărut anul trecut (Editura Compania, 2004), volumul memorialistic « Privind înapoi. Amintirile unui fost ziarist comunist redactor-șef al Scînteii din 1947 pînă în 1960 » a rămas puțin comentat. Indiferent de judecata noastră etică, mărturia merită atît atenția istoricilor de meserie, cît și a tuturor celor care vor să știe « cum a fost ». Sigur, Sorin Toma e « parte », mărturia sa e un exercițiu subiectiv de asumare (« Decepția și căința pentru erorile săvîrșite nu implică renegarea idealurilor pure ale tinereții »), însă autorul face un vizibil efort de onestitate. Experiența biografică este suprapusă peste o informată analiză a sistemului privit atît din interior, cît și din exterior.
Pentru cititorii obișnuiți, fiul poetului (de tristă amintire) A. Toma rămîne cunoscut ca autor al oribilului articol-denunț din 1948, « Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei », în urma căruia Tudor Arghezi a fost scos pentru șapte ani din viața literară. După 50 de ani, ziaristul revine arătînd că textul nu putea fi scris din inițiativă personală, ci la indicațiile lui Iosif Chișinevschi și ale forurilor superioare de partid. Cei care, mai tîrziu, l-au acuzat că intenționa să-l elimine pe Arghezi în favoarea lui A. Toma n-au făcut, deci, decît să transfere asupra unei persoane responsabilitatea sistemului, prin găsirea unui țap ispășitor. Indicația scrierii articolului a venit de la însuși Gheorghiu-Dej, cel care în 1955 l-a reabilitat pe autorul « Florilor de mucigai » făcîndu-l – contra servicii... – academician și poet național. Între timp, Dej preluase controlul absolut, iar după raportul Hrusciov, PMR aspira să fie nu doar partid de mase, ci și un partid « național », legitim...
Sorin Toma este un apărător afectiv al grupului « deviaționiștilor de dreapta » : Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu ș.a. Pe această linie, el se întîlnește cu investigațiile istorice ale lui Robert Levy. O anumită idealizare partizană își face simțită prezența. E greu să-l urmezi pe autor cînd scrie că, dacă aceștia n-ar fi fost eliminați de « utilitaristul » Dej, sistemul ar fi fost mai tîrziu reformat din interior, ca în Ungaria sau Cehoslovacia, prevenindu-se astfel instalarea paranoiei ceaușiste. și nu-ți poți reprima un zîmbet amar citind că proiectul Casei Scînteii a fost conceput inițial ca o sinteză « armonioasă » între monumentalismul sovietic și tradiția românească a mănăstirilor de la Cozia și Horezu. […]
Cartea insistă, patetic, asupra motivațiilor interioare ale angajării : « ne închipuiam că posedăm o busolă miraculoasă, o știință-talisman care, ea însăși infailibilă, ne călăuzește pe un drum ce exclude rătăcirile. Unii dintre noi se întorceau dintr-o lume apocaliptică, aceea a închisorilor, a lagărelor de concentrare și exterminare […] a masacrelor hitleristo-fasciste și a fronturilor unui război nemaivăzut de sîngeros. În lumina flăcărilor acestui incendiu, totul ne apărea clar delimitat : Dreptatea și Nedreptatea, Adevărul și Minciuna, Binele și Răul. În tabăra aceasta – Noi, Salvatorii, Eliberatorii. În tabăra cealaltă – Ei, Slujitorii Răului, Păstrătorii Robiilor Seculare. »
Oricum, ca să înțelegem mai bine ce a fost și de ce, toate vocile martorilor istoriei trebuie ascultate, fie că e vorba de aparatcici, de oameni « obișnuiți » sau de victime. Adevărul e plural și, înainte de structuri, legi sau sisteme, istoria e făcută de oameni. 

Paul Cernat
Ziua, 13 octombrie 2005, p. 10

« Memoria fostului redactor-șef al Scînteii »

Am citit volumul nou apărut al venerabilului nonagenar Sorin Toma cu sentimente amestecate. Autorul, activist de partid din ilegalitate, redactor-șef al Scînteii și membru al nomenclaturii preț de 13 ani, astăzi un « fenomen al naturii » nu mai puțin impresionant decît Marius Mircu sau Silviu Brucan, de pildă, sub raportul lucidității, clarității și ordinii cu care mînuiește faptele unui trecut devenit deja istorie recentă, încearcă (și reușește în mare măsură) să trezească la viață o epocă întreagă cunoscută de el cam « de sus », dar, oricum, în mod nemijlocit. Sînt evocate mai întîi situația din România interbelică și luptele social-politice ale unor aprigi revoluționari comuniști în frunte cu Gheorghiu-Dej care, odată ajunși la cîrma țării, aveau să devină conducători despotici însetați de putere sau constructori obedienți ai « societății socialiste ». O societate în care se vorbea și se scria întruna (așa cum face și Sorin Toma în carte) despre inustrializare, construcția de mașini, colectivizarea agriculturii, succesele tot mai strălucite ale celor ce muncesc, despre omul nou și fericirea poporului, dar în care se petreceau în realitate lucruri cumplite, știute și neștiute. […]
Se derulează în schimb în fața noastră cu precizie și claritate secvențe ale multor evenimente istorice – interne și internaționale – pîndite de umbrele uitării individuale, flashbackuri reactivînd – firește, cu ceva în plus – propriile noastre reprezentări de altădată : despre actul de la 23 august și scenariul preluării puterii de către grupul stalinist al lui Dej ; despre conflictele din partidul condus cu o mînă de fier de acesta din urmă, soldate treptat cu decapitarea – morală, socială și fizică – a rivalilor reali sau imaginari ai șefului, precum și a colegilor acestuia care îndrăzniseră să exprime unele vagi critici sau idei personale, să zicem neconformiste (Foriș, fostul secretar general al partidului și, mai tîrziu, Lucrețiu Pătrășcanu, asasinați din ordin expres ; « devierea de dreapta » Ana Pauker-Teohari Georgescu-Vasile Luca, ultimul decedat în închisoare ; cazul Jar, cazul Miron Constantinescu etc., etc.) ; episodul antititoist ; revoluția din Ungaria din 1956 ; moartea lui Stalin și raportul lui Hrusciov la Congresul XX al PCUS, cu ecourile lor în România ; diverse plenare ale partidului, inclusiv nelipsitele prelucrări în mase ale « liniei », cu ale ei tribulații oglindite în limba de lemn a Scînteii, activitatea din redacție ocupînd, cum era și firesc, un loc important în amintirile fostului său redactor-șef.
Ceea ce face, cred, interesul principal al acestei treceri în revistă este dezvăluirea needulcorată a manierei machiavelice, lipsite de scrupule în care a știut Gheorghiu-Dej să manipuleze aceste situații : în primul rînd în folosul propriei puteri personale îngemănate cu regimul său de teroare, iar în subsidiar în vederea realizării pe termen lung a unui grad de independență față de URSS. […] 

Gina Sebastian Alcalay
Minimum (Israel), nr. 216, martie 2005, p. 57

« Scăpările de memorie cu antidoturi plicticoase »

[…] Am citit de curînd o carte de Sorin Toma, Privind înapoi, amintirile unui fost ziarist comunist. Omul are o vîrstă care îl scutește de prea multa exactitate – 90 de ani. Totuși, cum se întîmplă că memorialistul are amintiri perfecte despre discuțiile sale cu Gheorghiu-Dej sau despre împrejurările în care a scris articolul din Scînteia împotriva lui Tudor Arghezi și nu-și mai amintește întîmplări de familie, cum ar fi ascensiunea poetului A. Toma, tatăl său ? Sau ce alte articole în care erau executați cu preaviz și alții au apărut în ziarul pe care îl conducea ? Același tip de memorialistică parțială au produs și Pavel Å¢ugui, și Dumitru Popescu, și generalul Pleșiță, mizînd fiecare în parte că lumea a uitat sau n-a știut ce făcea.
Prin comparație cu ei, oamenii din lumea artei care își reformulează trecutul, după împrejurări, par niște bieți elevi care improvizează pentru o notă de trecere. Tehnica e aceeași, a memoriei selective.
Cu cîțiva ani în urmă, Zigu Ornea răsfoia în felul său o carte în redacția României literare. S-a dus exact la paginile pe care eu nu le citesc. Trimiteri și bibliografie. Le-a luat la rînd, apoi a închis cartea. Apoi mi-a povestit-o în linii mari. Iau cartea acasă, o citesc. Așa era. […]

România literară,
23 februarie-1 martie 2005, p. 31

« Amintiri roșii »

[…] Altă chestiune surprinzătoare prin ponderea pe care o ocupă în ansamblul volumului este ampla și minuțioasa discuție despre nașterea Casei Scînteii. Practic, paginile respective sînt un adevărat poem menit să apere demnitatea unui proiect arhitectonic îndelung și constant criticat pentru că urma un model stalinist, considerat megalomanic și străin spațiului românesc. Fiind implicat dintru început în plănuirea și realizarea ctitoriei laice destinate presei socialiste, Sorin Toma împărtășește în detalii semnificative în ce fel colosul acesta rămîne totuși o expresie a gustului autohton și un produs din care notele naționale nu lipsesc. Nu contează dacă astăzi sîntem sau nu de acord cu judecățile estetice emise de memorialist la adresa uriașei clădiri. Esențial rămîne că prin mărturia fostului redactor-șef de la Scînteia se intră în posesia unei patetice pledoarii, presărate cu trimiteri la contextul istoric și artistic al « obsedantului deceniu », pentru demnitatea arhitecturii într-o vreme de mari presiuni ideologice. Este, într-un anume sens, un pandant la meditația lui G. Călinescu din Bietul Ioanide și merită citit și valorizat și din această perspectivă.
Desigur, un loc important în narațiune îl ocupă portretele liderilor comuniști. Dintre ei, cel care reține cel mai intens atenția lui Sorin Toma este Gh. Gheorghiu-Dej. Versatil, inteligent, cu nimic dintr-o figură gregară, de ins cu reflexe tiranice simplificate, omul care răsare din paginile memorialistului nu poate decît să suscite interesul cititorului. O dată în plus, senzația este că sîntem deocamdată departe de evaluarea calmă a acestui stalinist de vocație care totuși și-a recuperat rădăcinile românești după ce vreme îndelungată păruse să le pună în paranteză, creînd premisele cotiturii întrupate în primii săi zece ani de guvernare de tînărul – încă – Nicolae Ceaușescu. Între liderul comunist care reușea să detroneze echipa moscovită a Anei Pauker și să o înlocuiască în grațiile tătucului Stalin ori cel care decidea execuția lui Lucrețiu Pătrășcanu pentru a-i împrumuta ulterior ideile și a se dispensa de prezența Armatei Roșii în țară, pe de o parte, și conducătorul României de după 1958, angajată tot mai mult în reliefarea propriilor tradiții, se înscrie un parcurs oarecum enigmatic, ale cărui etape nu se deslușesc prea bine momentan. Pentru astfel de strădanii, paginile lui Sorin Toma, scrise cu forță de evocare, completează salutar ceea ce știam din memoriile lui Silviu Brucan ori din alte documente (precum mărturiile adunate de Lavinia Betea și de foștii lideri de partid și de stat, în cărțile ei de interviuri).
Citită în continuarea publicisticii militante a lui Panait Istrati, cartea de amintiri a lui Sorin Toma descoperă privirilor o altă Românie decît cea mitizată în urma performanțelor de tot felul ale interbelicilor. Este vorba despre o lume socială a subdezvoltării și a încleștărilor cu forțele polițienești vizibile ori secrete, a conspirativității și a căutării de alianțe acolo unde, după cum s-a văzut, era de găsit doar gulag și dominare prin forță, dictatură a proletariatului și pierdere a libertăților cetățenești. și totuși, ea face mai inteligibilă depoziția lui Eduard Mezincescu, ce relata că, în fața ascensiunii fascismului, URSS a putut părea democraților campionul libertății și aducătorul veștii unei lumi mai bune. […] 

Ovidiu Pecican
Apostrof, nr. 8, august 2007, p. 29

Cronica a doi romani in exil la Paris
Sergiu Grossu
Traducere de Mioara Izverna

« Mărturii zguduitoare ale persecuțiilor religioase din timpul comunismului »

[…] Cei doi români a căror « cronică » o publică acum Editura Compania (în seria « ClarObscur », coordonată de Petru Romoșan) sînt – desigur – autorul volumului și soția sa, Nicole Valery Grossu, eroina cărții Binecuvîntată fii, închisoare, care a stat la baza impresionantului film religios al regizorului Nicolae Mărgineanu. Volumul Biserica persecutată este o vastă panoramă a persecuțiilor anticreștine operate de regimurile comuniste din spatele « Cortinei de fier » (în Europa) și al « Cortinei de bambus ») (în Asia), o radiografiere crudă a deicidului bolșevic, făcută cu documentele pe masă, timp de 21 de ani, în publicația Catacombes din Paris, unde soții Grossu și-au transformat exilul într-o campanie de demascare a ororilor « ateismului științific » din țările aflate sub ocupație sovietică (mai ales în România).
Iată și cele 12 capitole în care este structurată materia bogată (424 de pagini !) a documentelor, suferințelor și mărturisirilor unor cunoștințe, a căror rezistență prin credința în Dumnezeu a fisurat blocul comunist, pînă la prăbușirea lui : La începutul exilului, Aventura revistei Catacombes,  Fața perversă a comunismului, Universul totalitar, Arsenalul punitiv, Biserica în fața puterii atee, În spatele « cortinei », Apărarea credincioșilor, Nepăsătoarea lume liberă, Profilul spiritual al Bisericii Tăcerii, Rațiunea de a fi a luptei noastre, Concluzia. Această carte este cu totul binevenită într-un climat românesc în care o serie de ierarhi trecători și forțe nebuloase din Biserica Ortodoxă Română lucrează pe față la reabilitarea celor care l-au trădat pe Cristos și pe Dumnezeu, transformînd Biserica într-o unealtă a propagandei comuniste atee. Cîtă vreme vor apărea asemenea cărți există o speranță că mistificatorii nerușinați ai istoriei se vor spulbera și ei ca fantasmele ororilor comuniste în fața adevărului mereu invincibil. […]

Ion Zubașcu
România liberă, 20 martie 2004, p. IV din suplimentul București

« Biserica persecutată » 

Una dintre instituțiile care au fost supuse în cel mai înalt grad presiunii regimului comunist ateu a fost, fără îndoială, Biserica, a cărei rațiune de a fi contrazicea însăși esența ideologiei marxist-leniniste. Dar, mai mult decît instituția Bisericii ca atare, au avut de suferit de pe urma represiunii comuniste cei care au refuzat să accepte necondiționat dogmele marxiste și să renunțe la credința lor. Sergiu Grossu, unul dintre românii persecutați pentru credința sa religioasă, care a ales calea exilului, realizează în cartea sa Biserica persecutată. Cronica a doi români în exil la Paris o radiografie lucidă a relației dintre Biserică și statul comunist ateu. […]
Unul dintre cele mai neașteptate obstacole pe care cei doi le-au avut de înfruntat imediat după sosirea la Paris și care denotă o stare de spirit generală a fost tocmai indiferența lumii occidentale, derivată din alienarea sa spirituală. Multă vreme demersurile lui Sergiu Grossu și ale soției sale nu și-au găsit ecoul mediatic și impactul dorit, ceea ce l-a determinat să afirme : « După ce am trăit și suferit înlăuntrul Bisericii Tăcerii din România, iată-ne înconjurați de tăcerea și de indiferența Occidentului creștin, marcat de mercantilismul credinței sale, de incapacitatea intelectualilor francezi de a înțelege rolul ziditor al valorilor spirituale, de un fel de cenzură invizibilă îndreptată spre orice activitate care încearcă să trezească și să orienteze conștiințele șovăielnice, izbite în plin de valurile dezlănțuite ale propagandei marxiste. » În aceste condiții, lupta politico-religioasă capătă o dublă miză : pe de o parte, lumea occidentală trebuia să deschidă ochii și să redevină lumea unor valori spirituale, a credinței, iar pe de altă parte, adevărata natură a regimului comunist trebuia dezvăluită în toată vehemența ei antireligioasă. « Căci prin atitudinea sa implacabil ostilă oricărei manifestări religioase, comunismul, intolerant și fanatic, s-a dovedit a fi, întotdeauna și pretutindeni, plin de dușmănie față de religie. De unde și persecuția religioasă și acel summum sinistru al dezlănțuirii politicii anticreștine : închisorile, lagărele de muncă forțată și spitalele psihiatrice. »
Mijloacele de luptă utilizate de cei doi purtători de cuvânt ai suferinței creștinilor în lumea comunistă au variat de la scrisori și alte demersuri similare pe lîngă persoane cu influență pînă la crearea de organisme speciale sau popularizarea ideilor proprii prin intermediul mass-media. La capitolul încercări de instituționalizare a unor eforturi personale se încadrează formarea asociației « Acțiunea evanghelică pentru Biserica Tăcerii » și a celei supraconfesionale cu denumirea « voluntarii luptei cele drepte ». Îndreptată împotriva răului absolut reprezentat de regimul comunist, aceasta din urmă nu a fost niciodată oficializată din cauza reticenței față de caracterul său supraconfesional. Un mai mare impact a avut însă asociația radiofonică « Lanțul » (La Chaîne), care a transmis pe calea radioului mesaje în sprijinul Bisericii Tăcerii în perioada mai 1971-august 1974. Cea mai mare realizare în lupta pentru credință și împotriva statului comunist ateu a fost însă apariția revistei Catacombes, în octombrie 1971. Cele 239 de numere publicate pînă în decembrie 1992 au servit scopului explicat chiar de autor : « să oferim tuturor creștinilor, la care puteam avea acces, un ziar creștin intransigent, cu tendință supraconfesională, după chipul spiritual al Bisericii Tăcerii… Acest ziar își propunea să adune în jurul său toate forțele spirituale, intelectuale și teologice care manifestau afecțiune pentru Biserica redusă la tăcere în Est, pe toți cei plini de zel și arzînd de nerăbdare să dea în vileag nedreptățile, constrîngerile și tiraniile secolului XX… să evaluăm și să cîntărim lipsa de dragoste și nepăsarea lumii libere față de creștinii oprimați și captivi. »
[…] Publicarea revistei Catacombes a prilejuit demascarea mijloacelor inumane folosite de comuniști pentru descurajarea și pedepsirea credincioșilor. Incompatibil cu creștinismul, regimul comunist și-a făcut din persecuția religioasă o caracteristică intrinsecă. Aceasta s-a manifestat atît direct – prin distrugerea bisericilor, interzicerea întrunirilor religioase, calomnierea credincioșilor, închiderea lor în lagăre de muncă forțată sau în spitale psihiatrice, cît și indirect – prin subminarea manifestărilor de tip religios. […]

Iulia Huiu
Caietele INMER, decembrie 2004, pp. 24-26

« Catacombele care vorbesc – Biserica persecutată »

[…] De cînd a plecat din România, Sergiu Grossu nu și-a irosit – se poate spune – nici o zi pentru a demonstra occidentalilor care sînt ororile comunismului, sub ce măști se poate deghiza, ce politică pune în practică pentru a seduce puterile străine. Numai că, spre deosebire de Zinovlev sau Bukovski bunăoară, care au demontat comunismul într-un mod laic, folosind doar argumentul rațional, Sergiu Grossu a imprimat textelor sale un formidabil pathos creștin. A nu se uita că el a activat în cadrul mișcării religioase Oastea Domnului, persecutată și înainte de război și interzisă de autoritățile comuniste. Pentru el, creștinismul nu se rezumă la formula liturgică, ci presupune forță catehetică. Sergiu Grossu este de fapt un bun predicator, multe din textele prezente în volum putînd fi expuse și de la înălțimea unui amvon. Iată titlurile câtorva capitole : La începutul exilului, Univers totalitar, Arsenalul punitiv, Biserica în fața puterii atee, Apărarea credincioșilor, Nepăsătoarea lume liberă, Profilul spiritual al Bisericii Tăcerii, Rațiunea de-a fi a luptei noastre. Volumul are și o prefață semnată de Jean Marc Berthoud, care încă de la început arată : « În contextul actual al unui Occident odinioară creștin, acum în plină decadență morală și spirituală, apariția cărții constituie un eveniment de importanță capitală… o asemenea lucrare își va putea reconforta și întări cititorii, creștini adeseori debusolați, care încearcă să persevereze pe calea credinței autentice… » Sergiu Grossu a publicat numeroase volume, toate subsumate crezului său de a-i reforma pe oameni prin cuvînt. Dar activitatea sa ar fi de neînțeles dacă ar fi despărțită de cea a soției sale, Nicole, autoarea unei cărți celebre, Binecuvîntată fii, închisoare a mea, ecranizată anul trecut și premiată la un festival de film din Montreal. Amîndoi au știut că a fi creștin înseamnă a coborî în catacombe, așa cum au trăit și au crezut primii creștini în secolele de clandestinitate și martiraj. De aceea a și înființat revista Catacombes, scoțînd astfel în evidență sensul bărbătesc al luptei din ascuns. Tocmai fiindcă a crezut foarte mult în semnificația religioasă a catacombei a și intrat în conflict cu ierarhia vizibilă a Bisericii, pe care nu de puține ori a acuzat-o de nevrednicie și netrebnicie. Multe din textele incluse în carte se ocupă de acest aspect. Chiar dacă unele accente sînt prea severe, efortul lui Sergiu Grossu de-a sparge carapacea tăcerii și a conformismului este excepțional. Grație lui putem să sperăm cu adevărat în îmbunătățirea omului și a oamenilor. Traducerea din franceză e semnată de Mioara Izverna.

Dan Stanca
România liberă – Aldine, 26 martie 2004, p. III

Destine in 1222 de fise alcatuite pe baza dosarelor din arhivele Securitatii
Mihai Pelin

« Cupa de fiere a diasporei lui Pelin »

Ultima carte a prodigiosului Mihai Pelin a stîrnit încă din fașă vii și disperate dispute. Dacă reacția lui Adrian Păunescu n-ar fi fost disproporționat de isterică cu privire la împrejurările în care numele lui apare în opis, probabil că interesul pentru carte n-ar fi fost chiar atît de imediat. Păunescu însă a ajuns un fel de moașă secundară a lui Pelin, iar circumstanțele în care numele lui este asociat din nou cu cel al Securității nu puteau să-i declanșeze decît îndreptățita criză de rabie. În mod ciudat, turbarea bardului nu se răsfrînge asupra Securității căreia i-a fost client, nici asupra lui Pelin, căruia i se datorează enormul travaliu al cercetării a mii de documente din arhivele SRI și întocmirii a 1 222 de fișe-destine, ci asupra lui Cornel Nistorescu, care îndrăznește să comenteze fragmentul incriminator. Despre ce e vorba : Securitatea îl folosește pe Păunescu, ca agent de influență în 1970, în încercarea regimului Ceaușescu de a și-l apropia pe Mircea Eliade. Pe 2 decembrie ’70, bardul îi scrie lui Zaharia Stancu, în timpul bursei la Iowa City : « În urma unei discuții pe care o avusesem cu tov. Nicolae Ceaușescu, înainte de plecare, cu privire la posibilitatea de a-i vedea și apropia pe românii valoroși și onești din străinătate, am încercat să aflu ce e, de fapt, cu Mircea Eliade. » Căruia îi va lua pînă la urmă un interviu, mutilat abominabil de Securitate. Reacția viscerală a lui Păunescu împotriva lui Nistorescu nu este decît prima șarjă dintr-o serie de cupe de fiere care va să urmeze. și în care vor fi dărîmate socluri de statui în clipa în care cititorul va afla că domni precum Nestor Rareș și Doru Braia au semnat angajamente cu Securitatea, respectiv Miliția, înainte de a părăsi România cu acte în regulă, sau că Pamfil șeicaru, condamnat la moarte în contumacie de Tribunalul Poporului, în 1945, pentru crime de război, va fi achitat post-mortem abia după revoluția din 1989. Repetăm, pentru a evita confuziile, că lucrarea se bazează pe documentarea și analiza documentelor Securității, așa cum se regăsesc ele în Arhivele SRI. Ba mai mult decît atît, cînd cititorul își va fi dat seama cam ce efort de documentare presupune o asemenea lucrare, va ajunge la concluzia că Mihai Pelin este cel de-al 1 223 exilat din cuprinsul cărții. Exilat în enormul și implacabilul imperiu al arhivelor. 

Cornel Ivanciuc
Academia Cațavencu, 9-15 iulie 2002, p. 14

« Emigrația politică românească în arhivele Securității »

[…] Domnii Mihai Pelin și Petru Romoșan au avut amabilitatea să accepte invitația Curierului Românesc de a purta o discuție pe marginea acestei cărți. […]

 « Arhiva Securității este o junglă »

Reporter : Publicarea Opisului emigrației politice a stîrnit deja reacții diverse în presă, dar nimeni din cîte știu nu a negat oportunitatea lui. Cum s-a născut ideea acestei cărți ?
Mihai Pelin : Ideea cărții s-a născut atunci cînd am aflat că în fondurile de arhivă ale fostei Securități există un dosar referitor la emigrația română. L-am cerut, avea vreo șaizeci și ceva de volume și am fișat tot ce am putut găsi acolo. De asemenea, am fișat tot ce am găsit în dosarele referitoare la Europa Liberă și la alte posturi de radio care emit în limba română, unde de asemenea existau biografiile redactorilor, toți emigranți. A trebuit să caut și în alte dosare, să cer dosare de urmărire informativă etc. Această arhivă este ca o junglă.
Petru Romoșan : Talentul scriitorului Mihai Pelin pune în evidență liniile de forță ale exilului românesc din ultimii cincizeci-șaizeci de ani. Aflăm astfel despre soldații români din Legiunea Străină, apoi ceilalți legionari, membri ai Gărzii de Fier…
M.P. : O alta e cea a evaziunilor aeriene. Inginerii de la uzinele din Brașov au părăsit țara chiar la bordul avioanelor produse de ei.
P.R. : Sînt după aceea plecările oamenilor de afaceri, ale industriașilor importanți, nucleul economiei naționale. și intelectualității i se acordă un spațiu important, dar nu reprezintă decît o felie, mozaicul societății românești îl regăsim reprezentat complet în emigrația politică, grație dosarelor Securității cercetate cu răbdare de Mihai Pelin. […]
Rep. : Un alt nume de rezonanță, care a fost asociat de curînd cu niște acuze surprinzătoare, este cel al regretatului Mihai Botez. Același comentator citează pe un membru al serviciilor de informații, al cărui nume nu îl dezvăluie însă, care susține că Mihai Botez ar fi fost « produsul de lux al spionajului românesc ».
M.P. : Eu am descoperit documentul care îl disculpă de acuzația care i se aduce. Sora lui Mihai Botez a primit copia xerox de la instituția deținătoare de arhive. Deci, este o minciună ordinară. Zvonul acesta a fost lansat de Securitate imediat după ce Mihai Botez a plecat din țară. […]
Rep. : Lucrînd nemijlocit cu dosarele acestea, ce impresie v-a făcut Securitatea ca instituție ? În epocă exista impresia că dacă în alte domenii de activitate lucrurile mergeau prost, Securitatea era un fel de instituție perfectă, care funcționa ca un ceas…
M.P. : Nu funcționa deloc ca un ceas. De fapt, Securitatea nici nu trebuia să se ocupe de emigrație, decît în cazuri cu totul și cu totul excepționale, cum a fost atacul împotriva Legației române de la Berna, care a fost o chestiune pe care orice stat ar fi urmărit-o, căutînd să pedepsească pe cei care au săvîrșit-o.
Dar ei trebuiau să își justifice munca. și atunci și-au creat compartimentele acestea speciale referitoare la emigrație. Emigrație care, repet, nu putea reprezenta nici un pericol pentru stat. Se făcea puțină gălăgie în cîteva reviste care erau tipărite în tiraje confidențiale, se mai vorbea pe la posturi de radio.
Oricum, acestea erau agresiuni împotriva regimului, nu a statului român : erau agresiuni care trebuiau combătute ideologic. Dar Dumitru Popescu și alți ideologi ai României comuniste au dat toată chestiunea pe mîna Securității, lucru care a convenit foarte mult, pentru că astfel instituția își justifica existența.
Trebuie să știți că și înainte de ’89, și la ora actuală, în Securitate și respectiv în SRI sînt mai mulți generali decît în Ecuador, Bolivia, Peru și Paraguay la un loc. Colonei sînt cîtă frunză, cîtă iarbă. Iar aceștia trebuiau să-și justifice salariile. și atunci urmăreau după ureche tot felul de lucruri. Dar a fost departe de a fi o instituție perfectă din punct de vedere informativ. Represiv, era redutabilă, în sensul că intrai în mîinile ei și puteai să nu mai ieși, dar din punct de vedere informativ, cred că a fost cel mai bleg serviciu din lume. și mințea din gros. Era, de fapt, un serviciu de dezinformare.
L-au mințit pe Ceaușescu pînă în ultima clipă că el este buricul pămîntului și că mapamondul îl adoră. Securitatea a lucrat foarte mult la edificarea cultului personalității lui Ceaușescu. […]
M.P. : […] Eu n-aș fi vrut, de pildă, să fac publice informațiile despre colaborarea lui Nestor Rateș cu Securitatea, înainte de a lămuri el însuși chestiunea. Eu l-am rugat în urmă cu ani de zile să clarifice lucrurile acestea, pentru că le vor descoperi și alții. El susține în continuare că nu e adevărat, dar din documente reiese că a fost informator al Securității ani buni înainte de a pleca. […] 

A consemnat Liviu Bleoca
Curierul românesc, anul XIV, nr. 9 (188), septembrie 2002, pp. 8-10

« Mihai Pelin – repere biografice »

Mihai Pelin s-a născut în 1940, la Cernăuți. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universității București. A fost ziarist la Scânteii tineretului, Tribuna României, Ramuri și Flacăra. A emigrat în Italia în 1985.
Revenit în țară în 1992, a fost primul cercetător care a reușit să intre și să studieze în misterioasa arhivă a Securității, avînd printre cercetătorii de arhivă reputația unui privilegiat în relațiile cu administratorii acesteia.
« Am fost coleg de școală cu Măgureanu. Prima dată i-am cerut permisiunea să cercetez procesele sioniștilor din anii ’49-’50 pentru că mă rugase Moses Rosen. Eram în conflict cu ei, demonstrasem că acel Curzio Malaparte care a scris cartea „Kaputt“, – cu un capitol despre ce s-a întîmplat la Iași – era, de fapt, la Huși în timpul pogromului, deci n-a fost martor ocular al masacrului. și ei s-au supărat. Pînă la urmă am ajuns prieten cu Moses Rosen și el m-a rugat să scriu ceva despre sioniștii lui », a explicat Pelin modalitatea prin care a ajuns să studieze arhivele fostei Securități.
De pe urma cercetărilor în această arhivă au rezultat mai multe volume, precum « Sioniștii sub anchetă » (1993), « Culisele spionajului românesc » (1997), « Operațiunile Melița și Eterul. Istoria Europei Libere prin documente de Securitate » (1999), « Artur – Dosarul Ion Caraion » (2001), « Opisul emigrației politice. Destine în 1 222 de fișe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele Securității » (2002). Solicitat de fostul director al SRI, Virgil Măgureanu, a coordonat elaborarea primelor patru volume din « Cartea albă a Securității ». 

Cristina Diac
Jurnalul Național, 29.03.2005, p. 8

« Cărți despre Securitate »

În plin scandal al acuzațiilor aduse de membra PRM, Daniela Buruiană, lui Andrei Pleșu, Mircea Dinescu și H.-R. Patapievici cum c-ar fi « agenți ai unor puteri străine », în toiul confruntărilor dacă România trebuie sau nu să-i elimine pe securiști în caz că vrea să fie admisă în NATO, în fine, în plin cataclism mediatic provocat de anunțul membrilor Consiliului pentru Studierea Arhivelor Securității, privitor la publicarea listei securiștilor care au făcut poliție politică, două cărți au în centru activitatea atît de misterioasei Securități. Este vorba despre Banalitatea răului. O istorie a Securității în documente (Editura Polirom), datorată lui Marius Oprea, probabil cel mai avizat investigator al vieții secrete a funestei organizații de inspirație NKVD-istă, și Opisul emigrației politice. Destine în 1222 de fișe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele Securității (Editura Compania). Autorul Opisului, Mihai Pelin, este binecunoscut pentru facilitățile avute la arhivele strașnic păzite ale Securității, și, mai ales, pentru seria – profund contestabilă, în opinia mea – Cartea albă a Securității. […]
Am s-o spun din capul locului : voluminoasa lucrare a lui Marius Oprea mi se pare superioară « dicționarului » compus de către Mihai Pelin într-un punct esențial : dacă istoricul Oprea cunoaște valoarea documentului și e conștient de importanța lui în aflarea adevărului, mult mai versatul Mihai Pelin își permite nenumărate libertăți și ambiguități. Ca să dau un singur exemplu, mi se pare inadmisibil ca o lucrare bazată pe documente ale Securității să-l incrimineze, să spunem, pe Nestor Rateș (fost director al « Europei Libere », fost comentator politic și editorialist de la Washington al aceluiași post de radio), speculînd pe marginea unor articole de presă : « Cîteva publicații – Lumea liberă (New York), Ziua etc. – au reprodus documente în facsimil din care rezultă că a fost informator al Securității. » E cel puțin o inabilitate ca integritatea unui jurnalist atît de bine cunoscut să fie pusă sub semnul întrebării pe baza unor simple informații gazetărești. […] 

Mircea Mihăieș
www.dw-world.de, 02.07.2002

« Zădărnicia cu două fețe (III) »

Dincolo, deci, de mulțimea detaliilor despre care nu vorbim toată ziua, bună ziua (v. Traian Boeru, care ar fi fost dispus în anii ’70 să-și plătească repatrierea, Nadia Gray-Cușnir, soția lui Bâzu Cantacuzino, jucînd în La dolce vita lui Fellini, relația dintre Gogu Rădulescu și fiul generalului Eremia Grigorescu, ideea lui Ion Pantazi de a organiza în 1988 la Paris un Congres Mondial Românesc pe modelul celui evreiesc, precum și întregul capitol al Misiunii Opran, p. 240), există o mulțime de nume, întîmplări și destine demne de tot interesul. Iată cîteva.
Gheorghe Mandache, strungarul recrutat în 1951, în fapt spion sovietic, a cărui răpire din RFG s-a încercat în 1974. Ion Crețu, recrutat în 1965 de Brigada U, specializată în agenți ilegali și « fantome », trimis sub acoperire în SUA și care « uitase tot ce se investise în el ». Ion Marcu, ofițer superior în 1970, apropiat de Intelligence Service, stabilit în Canada cu vreo două milioane de dolari, Alexandru Scărlătescu, prin care s-ar fi vizat asasinarea lui Ion Iacobescu și Constantin Răuță, și care a oferit DIE cîteva zeci de mii de dolari « ca s-o scoată pe Vasilica Teodoru din țară ». Ioan Stana, consul la Tokio în 1976, recrutat de CIA, condamnat la 20 de ani de închisoare la Aiud și strecurat în ianuarie 1990 către Washington. Constantin Dumitrăchescu, trecut de la SSI la New Dehli, apoi la Tel Aviv (1968-1972), vector DIE cu « malversațiuni financiare ». Valentin Furtunescu, tot de la Brigada U, readus în țară cu forța, « probabil drogat și sub nume fals » și ajuns... inginer la Danubiana... (v. și ștefan Moisa, Vasile Tipănuț, Toma Elekeș, « identități legendare » precum Mihai Atanasie, arestat de francezi în septembrie 1969, agenți-fantomă precum Ion ștefan Agheană, dat mort și devenit John Pearson, redactor-șef adjunct la Business Week, în sfîrșit, figuri cvasifabuloase precum Viktor Bogomoletz, Nicolae Penescu, Vasile Dumitrescu, ca și biografiile segmentate pînă la incredibil ale unor Apostol Caciuperi, Ion Valeriu Emilian, Leonard Kirchen). […] 

Dan C. Mihăilescu
Ziarul de duminică (supliment Ziarul financiar), 13 septembrie 2002, p. 2

« Selecția Formula As »

[…] Oricare Poliție politică manipulează datele celor cercetați, în funcție de interesul deținătorilor conjuncturali ai puterii. O preluare brută a acestora ar risca, în consecință, să adîncească blamul moral sau minciuna sub semnul cărora au stat – în « dosare » – destinele unor oameni vinovați doar de faptul că, la un moment dat, au intrat în opoziție cu un regim totalitar (din 1940 pînă în 1990, România a stat sub trei dictaturi : regală, antonesciană și comunistă), care exclude, prin definiție, orice manifestare independentă, orice reacție individualistă. Mihai Pelin a trebuit, deci, inevitabil, să restabilească adevărul, prin scurte comentarii critice, atenționări sau puneri la punct, tocmai pentru că « datele » au fost adesea deformate intenționat, în funcție de interesele sau aspirațiile momentane ale celor care au exercitat puterea. Întotdeauna un sistem social blamabil încearcă să se « albească » în fața lumii atît prin propaganda oficială, prin potemkiniade deliberate, cît și prin « utilizarea » (citește șantajarea, corupția, amenințarea) propriilor cetățeni stabiliți în afară, unii dintre ei deveniți personalități culturale recunoscute (cum ar fi Eliade, Cioran, Ionesco, Palade etc.). […]
Cei care vor citi fișele celor 1 222 de nume selectate dintre zecile de mii de români care au părăsit țara între 1940 și 1990 vor avea mari surprize. Alături de adversarii necondiționați ai regimului totalitar, pentru care se sugerau diverse mijloace de « neutralizare », apar și « caii troieni », disidenții « cu voie de la stăpînire », trimiși în emigrație cu « misiune », defectorii – condamnați penal în țară și urmăriți pentru anihilare în afară, cetățenii vînduți, pur și simplu, de Securitate pe sume pentru care nu s-au dau niciodată chitanțe. Cititorul va fi uimit și de meticulozitatea smintită a funcționarilor acestei Poliții politice, de « candoarea » lor, atunci cînd informațiile pe baza cărora au elaborat « fișele » au fost fragmentare sau insuficiente. Mihai Pelin a încercat o riscată exorcizare a unora dintre « acțiunile » detestatei instituții, demitizînd concomitent impresia de omnipotență și omnisciență cu care a intrat în mentalul colectiv. Opisul ar putea fi, desigur, citit ca un pasionant roman polițist, dacă n-ar fi vorba de radiografia rece a unei tragedii care a marcat – și marchează încă – istoria recentă a României. Pentru cei interesați realmente de soarta țării (care e alcătuită din oamenii ei), Opisul constituie un element în judecarea trecutului. Trecutul, se știe, își pune întotdeauna amprenta asupra prezentului și condiționează viitorul. El trebuie, de aceea, cercetat fără patimă, oricît de dureros ar fi, ca să nu se mai repete. 

Toma Roman
Formula As, 16-23 septembrie 2002, p. 16

« Stupidele abureli ale SRI »

În România literară nr. 29/2002, un cititor al cărții « Opisul emigrației politice » (Editura Compania) îmi reproșa faptul că, în sprijinul unei afirmații referitoare la domnul Nestor Rateș, nu am trimis la un document oficial, cum am făcut-o în alte ocazii. În nr. 30 al aceleiași publicații am explicat rațiunea reținerii mele și am indicat preopinentului meu documentul lămuritor, aflat în Arhivele SRI, Fondul D, dosar nr. 10947, vol. 13, f. 211. Era vorba despre fișa personală de Securitate a domnului Nestor Rateș, fostul director al « Europei libere », Secția română, document emis la 5 ianuarie 1989. O fișă cvasiidentică fusese emisă la 29 iunie 1976 și a apărut în publicațiile Lumea liberă de la New York și Ziua din București în iunie 1998. și am mai scris în dreptul la replică : « Aceste dosare se află la CNSAS și nu va fi nici o problemă să se ajungă la ele. Au fost răsfoite și de domnul Nestor Rateș. »
Au trecut cîteva săptămîni fără să se întîmple nimic. Apoi, domnul Horia Roman Patapievici mi-a telefonat într-o seară și mi-a spus că dosarele respective, într-adevăr, au fost predate de către SRI CNSAS, au fost răsfoite de domnul Nestor Rateș, dar fila indicată de mine lipsește din corpul documentar aflat în discuție. Iar marți, 30 iulie a.c., în prezența unor membri ai Consiliului de conducere al instituției, am verificat situația și am constatat că numerotarea inițială a volumului nr. 13 curgea în avans față de numerotarea operată de CNSAS în momentul preluării dosarului 10947. Pînă la fila 210, cel puțin o duzină de pagini fuseseră puse deoparte de SRI, fără nici un motiv plauzibil. De la f. 210 se sărea de la f. 213, deci filele 211 și 212 lipseau, fiind vorba despre acte care nu puteau aduce nici o atingere siguranței naționale a României, pe care SRI pretinde că o apără cu ghearele și cu dinții.
Cu același prilej, s-a mai verificat un dosar din fondul documentar, cel cu nr. 10966, în curs de predare-primire de la SRI către CNSAS. Publicasem o mulțime de documente din dosarul în speță, în volumul « Istorii literare și artistice », apărut în 1996, indicînd și cotele lor exacte. Aici ar trebui să se afle și unele documente privindu-l pe domnul Dan Petrescu, despre care SRI afirmă, cu piciorul pe inimă, că nu le găsește. În prezent, volumele la care ne referim nu mai au nici un fel de numerotare, fiind ștearsă cu radiera, filă cu filă, iar conținutul lor, rărit fără nici o reținere. și asta în timp ce SRI afirmă că nu se umblă deloc la dosare ! […] 

Mihai Pelin
Cotidianul, 25 august 2002, p. 9

« O apariție instructivă. Opisul emigrației politice la Compania »

[…] De data aceasta, Mihai Pelin prelucrează datele acestei noi « Cărți albe a Securității », organizîndu-le într-un dicționar pe care nu-l intitulează astfel în mod deliberat, fiind cu alte cuvinte conștient de lipsurile sau erorile pe care le presupune documentarea de la securitate. După ce aflăm cîteva nume surprinzătoare în lista de intelectuali care au semnat pactul cu Securitatea, e drept, cei mai mulți sînt repede « lăsați la vatră » pentru « activitate necorespunzătoare », adică pentru că nu-și turnaseră prietenii și cunoscuții, după ce aflăm și o mulțime de alte informații despre oameni de care am auzit uneori de la « Europa liberă » sau prin telefonul fără fir, vine rîndul inexactităților, dintre care o citez pe aceea din fișa lui Andrei Codrescu, fantezist alcătuită de Securitate. Poetul nu a fost student la București și nu a trecut ilegal granița, emigrînd odată cu mama sa, după moartea tatălui său, pe cînd era încă elev la Sibiu. Vin apoi o serie de neclarități, fișe din care nu reiese emigrația politică a subiecților, cum ar fi acelea despre Silvia Marcovici, celebra violonistă, despre poeta Gabriela Melinescu sau despre mai vechiul muzician Stan Golestan, ca să citez doar cîteva dintre cele mai cunoscute. […]
Haosul românesc din această filială a KGB-ului a făcut, poate, posibil faptul ca unii « dușmani ai poporului » să scape cu viață ; el, acest haos, este ilustrat parțial și de « informațiile » pe care le poți găsi în aceste arhive, care azi nu mai sînt disponibile nici măcar pentru CNSAS, intrînd la un SRI care zice că nu are nimic comun cu vechea Securitate. Dar arhivele, domnilor, dar arhivele ? 

N. Prelipceanu
România liberă, vineri, 5 iulie 2002, p. 2

« Un opis necesar. Nu și suficient »

Lectura « Opisului emigrației politice » (Editura Compania) al lui Mihai Pelin mi-a reconfirmat un lucru pe care l-am observat și altădată : în ciuda imensului ei aparat uman și logistic, Securitatea lucra după ureche. De altfel, e și logic : nu se putea ca într-o țară în care totul (sau aproape totul) mergea prost, Securitatea să lucreze (din punctul ei de vedere) ireproșabil. De asta mi-am dat seama prima oară în 1988, cînd pe una din terasele bucureștene am nimerit la masă cu – mi s-a șoptit – un proaspăt absolvent al unui « curs scurt » la școala de la Băneasa, pregătit pe « relația Vest », mai precis pentru Paris. Aflînd că sînt, mă rog, scriitor, ipochimenul și-a intrat imediat în pîine și m-a întrebat dacă Paul Goma știe franceză. « știe », am răspuns. « Cîtă ? » « Suficientă. » « Da’ Monica ? » « Care Monica ? » « Monica Lovinescu. » (A se observa familiaritatea folosirii prenumelui : între posibilul călău și posibila victimă se stabilea, în mintea primului, o relație aproape tandră.) « Ce-i cu ea ? » « Ea cum știe franceza ? » « Perfect », am răspuns. « ’Tu-i mama mă-sii », a căzut individul pe gînduri, nemulțumit că Monica Lovinescu știe așa bine franceza. Cam ăsta era nivelul modului în care băieții pregătiți pe « relația Vest » își recrutau informațiile și nu mă îndoiesc că la fel de superficial au procedat și-n cazul altor corifei ai exilului românesc (fapt remarcat și de Marta Petreu în « Apostrof »). și e meritul lui Mihai Pelin de a fi pus în evidență acest contrast grotesc între mărimea aparatului și amatorismul cu care funcționa. Mitul tîmpit al profesionalismului Securității a căzut definitiv. […] 

Ioan Groșan
Ziua, 27 iulie 2002, p. 4

« Mihai Pelin :
Dacă SUA o cer, în 24 de ore securiștii din SRI și SIE vor fi înlăturați ! »

[…] Cum se face că dumneavoastră ați avut totuși acces la aceste arhive ? și de ce tocmai dumneavoastră ?
Într-adevăr, am văzut mai multe decît oricine din arhivele Securității, și asta datorită unui context favorabil pe care nu l-am scăpat. Cu toate acestea, nu am arătat pe nimeni cu degetul și nu am provocat nimănui neajunsuri. Din păcate, unii dintre intelectualii noștri vestiți ai ecranelor de televiziune, în loc să mă calce în picioare ca să ajungă ei înaintea mea la dosarele respective, au preferat să stea la o parte și să mă acuze că vreau să-i manipulez. Să fi fost ei atît de fraieri încît puteam să-i manipulez pe toți ? Mă rog, toate chestiunile acestea au devenit istorie. Personal, nu mă mai deranjează. Îmi scriu cărțile și evit toate mediile intelectuale în care, ca să spun așa, se vorbesc discuții.

Una dintre cele mai importante obiecții care s-au adus Legii accesului la dosarele Securității a fost aceea legată de deținătorul arhivelor, adică SRI. Există opinia că oameni din SRI ar dori ca anumite documente să fie ținute în continuare la secret, deși publicarea conținutului lor n-ar mai avea cum să atingă siguranța națională. Este fundamentată această opinie ? De ce s-ar mai întîmpla așa ? Au trecut totuși atîția ani...
Într-adevăr, foștii ofițeri de Securitate din SIE și SRI țin cu ghearele și cu dinții de aceste arhive. Principalul motiv : nu au nici un interes ca opinia publică să cunoască toate găinăriile în care s-au implicat timp de patru decenii și care nu aveau nimic legat de siguranța națională a României. Analfabetismul lor, cuplat cu lipsa totală de fler, a generat documente de care se poate rîde cu lacrimi. Asta dacă în spatele lor nu s-ar ascunde atîtea tragedii. În plus, s-ar putea afla că instituția Securității nu a respectat nici măcar legislația în vigoare sub regimul totalitar, așa cum era ea, strîmbă și abuzivă. Au mințit și fraierit din răsputeri ceea ce cîndva se numea conducerea de partid și de stat pentru a-și întări și autoritatea, efectivele și soldele și ce mai vreți dumneavoastră. Au inventat organizații subversive și spioni care nu existau decît în mințile lor aburite de un exces de putere necontrolat. Securiștii au creat și complexul nefast că România s-ar afla în buricul pămîntului și ar fi ținta unei conspirații universale. Asta pe plan intern. În același timp, serviciul de spionaj, care nu înțelegea mai nimic din mutațiile geopolitice survenite pe plan mondial, s-a transformat într-o instituție coruptă pînă în măduva oaselor, cu mîinile vîrîte pînă la coate în afaceri dintre cele mai dubioase și, dintre structurile militare, a fost cea mai mare sursă de dezertori. Ei terorizau populația în căutarea unor agenți ai serviciilor speciale occidentale, și tocmai ei dezertau pe capete. […]
Cine a turnat și cine nu a turnat reprezintă doar partea picantă a arhivelor Securității. De fapt, acolo sînt îngropate date de interes istoric fundamental privind evoluția țării sub regimul comunist. Ciudat este faptul că se păstrează sub embargo și arhiva Siguranței de altădată. și asta numai datorită faptului că părinții unora dintre demnitarii noștri, din anii ’30, au făcut niște călătorii ciudate la Moscova. Din 1990 încoace, toți cei care s-au perindat la putere în România au făcut orice pentru a ascunde aceste date. De ce ? Este și asta o întrebare, dar nu putem răspunde la ea decît dacă vedem documentele. Deocamdată, securiștii din SIE și SRI au făcut tot ce le-a stat în putință să-i convingă pe demnitari și parlamentari că acolo s-ar ascunde grozăvii fără seamăn, în măsură să le creeze la toți neajunsuri. […] 

Interviu realizat de Ovidiu Nahoi
Evenimentul Zilei, 8 iunie 2002, p. 13

« Voci din public »

București, 23 iulie 2002
Stimate domnule Manolescu,
În nr. 29 din anul în curs al prestigioasei reviste condusă de dvs., sub semnătura d-lui Ioan T. Morar, au apărut unele considerații subiective referitoare la cartea Opisul emigrației politice și la persoana mea în calitate de autor. Vă rog să-mi permiteți să le semnalez, corectîndu-le, și vă rog să publicați ce urmează, ca un firesc drept la replică.
Nu am fost niciodată « un fan declarat » al d-lui Ion Iliescu și nu am scris nici măcar un rînd de articol elogios la adresa actualului președinte al țării. Probabil, privind la televizor, într-o seară cînd era surmenat, domnul Ioan T. Morar m-a confundat cu Octav Cozmâncă. Eu sînt categoric mai slab și nu port chelie. În același context, nu cred că e cazul să mi se impute carențe de atașament față de fostul președinte Constantinescu. Mai degrabă, cred că am dreptul să-i socot eu drept culpabili pe cei care l-au cocoțat în fotoliul din care ne-a condus spre dezastrul de azi.
Problema Vladimir Tismăneanu, care se pare că-l roade mai rău, e pusă pieziș de criticul meu, în al cărui discurs cred că se poate distinge și sunetul inimitabil al trompeților SRI. Nu e adevărat că nu se putea pleca din țară fără avizul unei unități speciale a Securității, marcat și de inițialele unui ofițer-garant. În 1971, eu însumi am părăsit România fără a beneficia de aviz, spre a mă întîlni cu președintele Asociației sașilor din Germania Occidentală, dr. Erhard Plesch. și am revenit în țară, ca să aflu că Securitatea nu-mi dă voie să plec ! De altfel, despre mai multe persoane din opis se confirmă documentar că au plecat în străinătate fără avizul Securității. De asemenea, argumentul domnului Ioan T. Morar, conform căruia la ședințele de partid de la « Viața studențească » și « Amfiteatru » se vorbea de trădare, ori de cîte ori un redactor uita să revină în țară, nu este în măsură să mă convingă. Eu mă refer la un document, nu la niște vorbe ocazionale. În relațiile cu cei ce alegeau libertatea, Securitatea nu opera decît cu două măsuri : pedeapsă pentru trădare și pedeapsă pentru refuz de înapoiere în țară, îndeobște substanțial mai redusă. și nu încape vreo îndoială că trădare însemna altceva decît refuz de înapoiere în țară. Totuși, să trecem și peste asta, deoarece nu obișnuiesc să acord o atenție deosebită unor persoane care au profesat marxism-leninismul la București, iar cînd au ajuns în străinătate au început să ne inițieze în liber-schimbism. Acesta fiind și motivul pentru care nu poate avea nici o noimă să-l « albesc » pe Aristide Buhoiu. După știința mea, în această țară, Aristide Buhoiu, așa cum e el, agreat sau neagreat, nu a îndesat în mințile nimănui lecții stupide de socialism științific. În opisul meu nu apar decît informații din dosarele care mi-au fost accesibile. Nu ar fi exclus ca în alte dosare să gesteze și surprize, dar și capcane.
Ceva mai complicat este cazul domnului Nestor Rateș. În urmă cu trei-patru ani, chiar în redacția din București a Europei libere, i-am înmînat personal o copie a fișei lui din arhivele SRI, în care era semnalată colaborarea sa cu Securitatea. Totodată, l-am asigurat că nu voi folosi semnalarea într-o carte ce urma să-mi apară, sub egida Editurii Albatros, dar l-am consiliat să-și clarifice cumva situația, deoarece s-ar putea ca și alții să ajungă la documentul în speță. Cînd Lumea liberă și Ziua au publicat documentul, într-o altă grafie, dar cu un conținut asemănător, l-am apărat pe domnul Nestor Rateș în Expres Magazin. Mai mult, să mă ierte Dumnezeu, nu puteam face ! În controversatul meu opis, nu am trimis la arhive, ca să înțeleagă și domnul Rateș că m-am ținut de cuvînt și nu m-am grăbit să divulg înaintea altora o situație evident neplăcută. Acum, obiecțiile devenite publice în România literară mă dezleagă de orice angajament. Dacă este curios, domnul Ioan T. Morar poate consulta documentul aflat în discuție în arhivele SRI, fond D, dosar nr. 10947, vol. 13, f. 211. Aceste dosare se află la CNSAS și nu va fi o problemă să ajungă la ele. Au fost răsfoite și de domnul Nestor Rateș. Dacă acesta încă nu și-a lămurit situația, nu este vina mea, este vina lui, vorba lui Păstorel. […]
De regulă, nu a fost colaborator al Securității cine vrea să fi fost domnul Ioan T. Morar, cu tot dinadinsul. Aluziile la domnii Virgil Tănase și Grigore Arbore, neînsoțite de probe documentare, îl pot costa mai mult decît își închipuie. Pe de altă parte, m-aș bucura să știu că domnul Ioan T. Morar nu s-a numărat printre cei care l-au nenorocit pe ziaristul Bruno Crimi, asmuțindu-l împotriva lui J.C. Drăgan. Revista Panorama de la Milano, în care J.C. Drăgan a fost atacat fără probe, a fost nevoită să plătească daune considerabile omului de afaceri în cauză, astfel încît Bruno Crimi nu mai înseamnă nimic în presa peninsulară de astăzi, datorită unor inși din țară și din exil, care l-au mobilizat, cu o documentație insuficientă și lacunară, adică numai cu vorbe, împotriva unui pericol de paie. J.C. Drăgan nu a fost legionar, ceea ce se poate constata din arhivele Siguranței de odinioară. Securitatea l-a urmărit pentru că finanțase asistența juridică a emigranților români care au atacat Legația română de la Berna. Dispun de stenogramele tuturor conversațiilor lui cu Nicolae Ceaușescu și știu ce vorbesc atunci cînd afirm că ambele părți au jucat la quintă spartă și cacealma.
În sfîrșit, documentele pe care le-am editat la Veneția, fără nici o relație cu tracismul sau alte ipoteze ale obscurantismului de natură istorică, documente la care domnul Ioan T. Morar face aluzii insinuante, s-au vîndut la librăria bucureșteană Noi cu 450 000 de lei per volum, pînă la dispariția din rafturi. Ceea ce înseamnă că prezentau un oarece interes, nu-i așa ? De ce ar fi o crimă faptul că eu am publicat cel dintîi totalitatea corespondenței lui Iuliu Maniu, Dinu Brătianu și Gheorghe Tătărescu cu mareșalul Ion Antonescu ? Desigur, am și eu părerile mele despre J.C. Drăgan, poate deloc favorabile, dar, mai ales atunci cînd e acuzat de aiureli neprobate, nu pot să înjur ca birjarii un om care nu mi-a făcut nici un rău.
În încheiere, îi mulțumesc domnului Ioan T. Morar pentru indicațiile lui prețioase, fără a-i promite că le voi urma. Pot să-i cer scuze că nu pot gîndi decît cu creierul meu. 

Mihai Pelin
România literară, 31 iulie-6 august 2002, p. 31

Atunci si după 44 de ani
Tibor Méray
Traducere de Marilena Alexandrescu, Vlad Ranetescu și Tibori Szabϳ Zoltán (capitolul 8 și postfața) 

« Adevăruri după 44 de ani »

Uimitoare pot fi asemănările dintre Revoluția din 1956 de la Budapeste și cea din 1989 din România. și la Budapesta totul a pornit de la o demonstrație de stradă. și acolo s-a ținut o cuvîntare într-un balcon. și acolo mulțimea s-a îndreptat spre radiodifuziune (televiziune nu exista încă). Nici acolo nu se știe cine și de ce a tras prima oară. și acolo mulțimea a vrut să vorbească în direct la radio. și acolo armata a fraternizat cu revoluționarii. și la Budapesta, pe străzi, tinerii defilau cu steagul Ungariei din care fusese decupată stema de tip sovietic și lăsată o gaură. și acolo au fost chemați rușii ! A durat aproape 20 de ani pentru a afla cine i-a chemat, Imre Nagy sau primul-ministru demisionat, András Hegedüs ! și acolo a murit un ziarist străin, Jean Pierre Pedrazzini, de la Paris-Match ! și acolo s-a vorbit despre forțele străine, despre sprijinul din străinătate acordat revoluționarilor. și acolo s-au făcut guverne pe genunchi, și acolo  a existat un « colonel Oancea » care a întors armele (generalul Maleter), dar care nu a devenit primar, ci a fost executat mai tîrziu. și acolo s-au format un fel de comitete FSN pe instituții și pe fabrici (se numeau Consilii muncitorești), și acolo securiștii au fost bătuți (unii din cei de la AVO – poliția politică – au fost chiar linșați). Atît de multe similitudini există, încît chiar îți vine să crezi că nu e vorba de simple și șocante coincidențe. Poate că oamenii implicați în răsturnarea lui Ceaușescu au citit cărți despre Revoluția maghiară și s-au inspirat din ele. Ceea ce ar presupune că erau persoane cu un anume statut, care le permitea să-și facă rost de cărți despre Revoluția maghiară, editate în străinătate. În România, pînă astăzi cînd a apărut pe piață cartea lui Tibor Méray, intitulată Budapesta 1956 (Editura Compania), nu s-a publicat nici o monografie sau studiu despre evenimentul în cauză. S-or fi inspirat românii din cele petrecute în Ungaria sau coincidențele vin de la faptul că și românii, și ungurii au reacționat la fel în fața dictaturii ? Iar comportamentul mulțimilor înflăcărate nu se deosebește cu nimic într-un loc sau altul.
Exact astăzi, cînd se împlinesc 44 de ani de la izbucnirea Revoluției din Ungaria, Editura Compania a lansat pe piață cartea unui mare ziarist și scriitor maghiar, el însuși participant la evenimentele din 1958. E vorba de Tibor Méray, refugiat la Paris, autorul unei relatări fascinante. Cartea sa despre Revoluția din Ungaria e un document palpitant. E și istorie, și literatură, și confesiune, și analiză politică lucidă a perioadei. Abia acum, după 44 de ani, românii află cu adevărat ce s-a întîmplat la Budapesta în 1956. Ungurii au încercat să dărîme dictatura comunistă (o naivitate cu consecințe tragice), dar cu 35 de ani înaintea noastră și într-un mod care îi onorează. Pornirea revoluționară a tineretului universitar, urmată imediat de mai toată populația Ungariei, avea să fie înăbușită în sînge de tancurile sovietice, iar țara – readusă în frontul cuminte al țărilor socialiste dependente de Moscova. Budapesta 1956 e povestea impresionantă a unei revolte curate, imposibil de imaginat în acei ani. Cartea are o importanță extraordinară și pentru publicul românesc. Întîi de toate, se referă și la ecourile acestei revoluții în România, unde tinerimea studioasă din Transilvania « s-a contaminat » cu spiritul evenimentelor de la Budapesta. Cei care au crezut că a venit vremea libertății au fost condamnați și executați. În al doilea rînd, în capitolul final, Tibor Méray adaugă o sumedenie de informații despre soarta lui Imre Nagy, deportat împreună cu cîțiva apropiați la Snagov, lîngă București. Mai mult, această carte îi pune lui Petre Roman o problemă biografică majoră. Valter Roman a fost cel care a negociat cu Imre Nagy exilul în România, exil ce s-a dovedit a fi prizonierat. Pe 14 aprilie 1957, în deplină cunoștință de cauză, autoritățile românești l-au predat pe Imre Nagy miliției maghiare care l-a dus la Budapesta și, mai tîrziu, l-a executat (pe 16 iunie 1958). Valter Roman apare în cartea lui Tibor Méray ca general de armată, trimis de Moscova în România. Din cauză că era maghiar (se numea Erno Neulander), a fost trimis la Budapesta să îl convingă pe Nagy să accepte exilul în România. Din carte se înțelege clar că Valter Roman și-a trădat prietenul de pe vremea cînd lucrau împreună la Moscova !
Tristă descoperire după 44 de ani !
P. S. În Jurnal de noapte lungă, de Paul Goma, la pagina 302, scrie că o comisie condusă de Ion Iliescu s-ar fi ocupat direct de campania de exmatriculări ale studenților nearestați după Revoluția maghiară din 1956 !

Cornel Nistorescu
Evenimentul zilei, 23 octombrie 2000, p. 1

« Trecutul așa cum vrea Petre Roman »

Ministrul nostru de Externe s-a supărat foarte pe cartea unui ziarist maghiar. Cînd volumul Budapesta 1956 de Tibor Méray a apărut în românește, l-am comentat în acest colț de pagină pentru valoarea lui documentară. La sfîrșitul cărții, ziaristul maghiaro-francez scrie despre rolul lui Valter Roman în a-l convinge pe Imre Nagy să accepte azilul politic în România, unde, de fapt, a devenit prizonier. Cartea ziaristului maghiar acreditează ideea că Valter Roman și-a trădat prietenul din vremea cînd lucrau împreună la Radio Moscova. Este pentru prima dată cînd imaginea lui Valter Roman întră în contradicție violentă cu ceea ce Petre Roman încearcă să acrediteze de mai mulți ani. Din momentul apariției cărții în limba română, Petre Roman are o problemă ! E vorba despre o contradicție între portretul lui Valter Roman prezentat de către fiu și cel care reiese din documentele istorice.
Chiar sîntem obligați să înțelegem și să acceptăm respectul și afecțiunea pe care Petre Roman le poartă tatălui său. Oricare dintre noi am simți la fel. Atîta doar că președintele Partidului Democrat a încercat să construiască și o imagine publică favorabilă a celui pe care l-a stimat ca tată. Dar sentimentele familiale nu pot ține loc de istorie. Ea înlătură toate considerentele afective și încearcă să țină cont numai de dovezi. De îndată ce am publicat fragmente și un comentariu din și despre Budapesta 1956, Petre Roman ne-a adresat o scrisoare (pe care am și tipărit-o), trimițîndu-ne totodată și un exemplar al cărții sale – Libertatea ca datorie – ce conține și scrisoarea lui Valter Roman către M.M. Litvinov. Cu multe luni înainte de asta, la Moscova, istoricul rus Tofic Islamov a descoperit o altă scrisoare adresată lui M.M. Litvinov. Stupoare ! Scrisoarea din arhivele rusești arată cu totul altceva decît cea din volumul publicat în România de Petre Roman. În scrisoare i se demonstrează lui Litvinov de ce este nevoie ca Transilvania să devină un stat comunist independent, sub controlul direct al Moscovei. Între cele două epistole e o diferență de numai patru zile. De unde această deosebire enormă între prima scrisoare, în care Valter Roman susținea că Transilvania trebuie să rămînă la România, și cea care argumentează ideea unui stat independent ? S-o fi speriat Valter Roman de ceva ? O fi fost amenințat sau scrisoarea din arhivele rusești o fi falsă ? Sau cea publicată de Petre Roman e numai un vis frumos pe care tatăl n-a avut puterea să-l susțină pînă la Moscova ?
Deocamdată nu știm ! Dar despre a doua epistolă știa și Petre Roman încă din mai 2000, după cum o atestă scrisoarea sa trimisă cercetătorilor ruși Islamov și Pokivailova. Nu știm de ce s-a folosit Petre Roman de antetul Ministerului de Externe pentru a-și apăra tatăl. Nu e treaba noastră, ci a guvernului. Pentru noi, important este că președintele Partidului Democrat și, în același timp, ministru de Externe al României, în loc să încerce el însuși să afle adevărul, ne ia la bastoane și se întreabă dacă « această diversiune nu este realizată cumva pe o veche filieră periculoasă pentru țara noastră » ? Nu știm la ce filieră se referă. Petre Roman nu ne spune. Promitem că vom verifica dacă nu cumva redactorii Evenimentului zilei, istoricii ruși, ziaristul maghiar din Franța, Editura Compania și redactorii de la suplimentul Provincia nu sînt legați între ei prin cine știe ce misiuni secrete, dacă nu cumva și ei au venit cu tancurile de la Moscova pentru a pune în operă un plan despre care noi, deocamdată, nu avem habar. Cu siguranță că Petre Roman e iritat (ieri, Partidul Democrat ne-a transmis că oprește orice publicitate în Evenimentul zilei) pentru că există încă o scrisoare a tatălui său, alta decît cea pe care o tot invocă el. și, în loc să încerce să demonstreze falsitatea acesteia, el o consideră un atac la ideile sale și o conspirație pentru a-l opri din cursa pentru președinția la care nu are nici o șansă. Mai mult, Petre Roman încearcă să lipească mămăliga de tavan, spunînd că este și singurul care se pronunță « pentru a reuși autoritatea legii, pentru a reuși o ordine normală… pentru a lovi corupția la ea acasă ». Nu ne mai rămîne decît să căutăm prefectura !
Petre Roman (ca și domnul Ion Iliescu) ar dori ca trecutul să nu se mai ia în considerație ! Sau să conteze numai așa cum vor dînșii. Chiar dacă electoratului nu-i pasă (și, din cauza foamei, chiar nu-i pasă), scrisoarea lui Valter Roman de la Moscova și discursurile lui Ion Iliescu din 1956-1957 există. Ce vină avem noi că hîrtiile spun altceva decît sentimentele ?

Cornel Nistorescu
Evenimentul zilei, 8 noiembrie 2000, p. 1

« Cum a devenit Tibor Méray un scriitor român cunoscut ? »

Népszabadság publică, în numărul său din 21 noiembrie a.c., o convorbire a lui Zoltan Tibori Szabϳ cu editorul român Petru Romoșan. Anul acesta, Editura Compania din București a publicat, în cinstea zilei de 23 octombrie, în limba română, cartea lui Tibor Méray : Budapesta 1956. Atunci și după 44 de ani. Cartea a apărut pentru prima oară la Paris, la Editura Robert Leffont (1966), după aceea în Anglia, SUA și Italia, dar încă nu a fost editată în limba maghiară. […]
Petru Romoșan a declarat între altele reporterului : « Voi fi veșnic recunoscător Ungariei pentru că mi-a acordat azil politic în 1987. Am fugit în Ungaria de regimul lui Ceaușescu. M-au primit cordial și m-au ajutat să ajung la soția mea, care trăia deja la Paris. Am cunoscut atunci, la Budapesta, un om remarcabil, Pál Bodor, care s-a ocupat personal de problema mea. Ajutorul lui mi-a prins foarte bine, pentru că nu cunoșteam limba maghiară și nu aveam prieteni în Ungaria. Bodor m-a ajutat pur și simplu, pentru că amîndoi eram scriitori. »
Cuplul de editori preconizează și editarea unor cărți care să servească apropierii dintre popoarele român și maghiar, dezamorsării și explicării divergențelor de opinii, greșelilor, neînțelegerilor și lipsei unor informații : « Nu putem uita nici o clipă cît de aproape ne aflăm unii de alții, și nici faptul că în România trăiește o considerabilă comunitate maghiară. Trebuie să conviețuim pînă la sfîrșitul lumii. Trebuie deci să întreprindem pași pentru înfăptuirea cît mai rapidă a unei conviețuiri pașnice ».
Romoșan este de părere că drumul spre Europa va trece prin Ungaria nu doar din punct de vedere geografic, dar și politic. El are convingerea că orice pas care se face pe calea apropierii este avantajos în primul rînd pentru ei, românii, iar prin apropierea lor de maghiari, ei încearcă să-și afirme de fapt propriile interese.
Pe Tibor Méray, Romoșan l-a cunoscut în urmă cu zece ani, la Paris : « Nu am fost întotdeauna de acord în discuțiile noastre, de multe ori susțineam puncte de vedere ostile. Uneori mă amuzam, pentru că dl Méray mă socotea un român care se află de cealaltă parte a barierei și în unele cazuri era bănuitor față de mine. Deși nu am avut niciodată o atitudine ostilă față de maghiari, am intrat în acest joc pe care îl practicam în cafeneaua noastră preferată și îl provocam deseori. De fapt, era vorba de un joc a doi oameni exilați la Paris, un joc care nu făcea rău nimănui. La un moment dat, pe un stand de cărți, am observat această carte a lui Méray. Nu știam că a scris o asemenea carte, dar mi-am dat seama imediat cît de importantă ar fi apariția acestei cărți în limba română, fiindcă despre această problemă nu apăruse încă nimic în România. »
Volumul lui Méray a provocat un larg ecou în România. Tema era aproape necunoscută, mare parte a românimii nu cunoștea istoria evenimentelor din 1956. În afara calității prezentării evenimentelor, faptul că Tibor Méray a devenit astăzi « un scriitor român cunoscut » se datorează și unor motive politice actuale. Cartea nu prezintă în culorile cele mai favorabile activitatea desfășurată în perioada revoluției din Ungaria pe Valter Roman, tatăl actualului ministru român de externe, Petre Roman, iar acest lucru a avut drept rezultat un atac vehement imediat din partea fiului său. Petre Roman a declarat : « Politologul Tibor Méray din Ungaria este un cunoscut iredentist. » Presa română i-a luat apărarea lui Méray, iar Romoșan crede că în urma acestei dezbateri, în România s-a format o imagine deosebit de bună despre autorul însuși – lucru dovedit, în opinia sa, de faptul că se află în pregătire deja o nouă carte scrisă de Méray : « Datorită faptului că presa cotidiană și periodică de mare tiraj din România a publicat săptămîni de-a rîndul fragmente din această carte și au apărut numeroase critici despre ea, numele autorului a devenit aproape de la o zi la alta arhicunoscut în România. și de cînd ministrul nostru de externe, Petre Roman, l-a atacat pe autor în mod fățiș, dar total nedrept, Méray s-a ales cu foarte mulți prieteni români. »
În opinia lui Petru Romoșan, este evident că înainte de a lansa atacul, Petre Roman nu a citit cartea lui Méray, pentru că dacă ar fi citit-o, ar fi fost mult mai circumspect. « În calitate de ministru de externe, a vorbi cu atâta lejeritate despre iredentism în cazul unui autor atît de cunoscut, care se bucură de prețuire atît în Ungaria, cît și în Franța, constituie o uriașă gafă. M-am abținut să-i replic lui Roman și să-i explic ce greșeală gravă a comis în privința domnului Méray. Dar nici nu a fost nevoie, deoarece, din fericire, i-au spus-o mulți alții », a adăugat Romoșan.
Romoșan este convins că dincolo de foloasele de pe urma polemicilor iscate pe marginea cărții lui Méray, astfel de cărți pot duce la topirea țurțurilor de gheață existenți încă în relațiile româno-maghiare.
Romoșan a conchis : « Românii pot înțelege în sfârșit că națiunea maghiară s-a ridicat eroic împotriva sovieticilor într-un moment în care nu exista nici o speranță de izbîndă, iar acest fapt este demn de stimă. Iar în cazul în care stimezi pe cineva, nu îl poți acuza cu atîta ușurință sau, cel puțin, te gîndești înainte de a o face. »

Adevărul literar și artistic, 28 noiembrie 2000, p. 12

[…] Scenariul Revoluției din 1956 de la Budapesta, așa cum e înfățișat de Méray, ne apare foarte asemănător celui din ’89 de la noi, cu deosebirea că « garda pretoriană » a lui Ceaușescu nu a avut sprijinul tancurilor sovietice. Pînă și portretul psihologic al mulțimii scăpate de sub control e asemănător. Mărturia directă, implicarea, nu alterează sagacitatea analistului politic și a istoricului ce stăruie în amănunt asupra duplicității sovieticilor, dar și a conducătorilor partidelor comuniste, impuși de ei în țările Estului. Deosebit de interesant pentru noi este rolul duplicitar al comuniștilor români, reprezentați de Valter Roman (colaborator al lui Nagy în timpul războiului civil din Spania), care l-au preluat pe fostul prim-ministru al Ungariei, l-au ținut în arest doi ani la Snagov, pentru ca apoi să-l predea (în ciuda dreptului de azil) celor care l-au « judecat » și spînzurat. Concluzia lui Tibor Méray este că Revoluția din 1956 din Ungaria a fost primul semnal al prăbușirii unui regim incapabil să se reformeze – regimul comunist. O lectură pasionantă și plină de subiecte de meditație, într-o ediție cu ilustrații și note explicative.

Adriana Bittel
Formula AS, nr. 438, noiembrie 2000, p. 17

« Povestea revoluției maghiare »

[…] mai toți cei care au trăit și în acel faimos an al unei autentice revoluții – poreclită contrarevoluție de staliniștii din toată lumea – cred că în cursul evenimentelor au avut loc nenumărate scene de cruzime, linșaje, crime, ceea ce a și legitimat intervenția sovietică. În realitate, crimele s-au petrecut într-un singur moment al revoluției, cînd ofițerii AVO (Securitatea ungară) au fost uciși cu bestialitate, spînzurați și cadavrele lor profanate. Era după ce aceștia înșiși săvîrșiseră nenumărate crime odioase. […]
Din cartea lui Tibor Méray mai aflăm că, înainte de 22 decembrie 1989, tricolorul maghiar a fost găurit în punctul unde figura stema stalinistă.
[…] După cum se știe, Imre Nagy și apropiații săi au stat un timp prizonieri în România, înainte de a fi transportați înapoi în Ungaria pentru a fi judecați și executați. Cea mai neagră figură a cărții, însă, este János Kádár, cel care a ordonat executarea prietenului său de familie și de « luptă revoluționară », Laszlo Rajk, János Kádár, cel care, coleg de guvernare liberă, între 29 octombrie și 4 noiembrie, cu Imre Nagy întoarce brusc « armele » și, în cele din urmă, deși Hrușciov căzuse de acord cu Imre Nagy și ai lui să nu fie executați, ia el însuși hotărîrea aceasta, pentru a nu se mai simți amenințat de gloria celuilalt, o figură legendară, încă din viață, pentru maghiarii anilor ’50. Ceea ce a urmat revoluției maghiare din 1956 a fost, de fapt, o crudă reglare de conturi de tip medieval. De altfel, multe dintre figurile de comuniști înfățișate de Tibor Méray în cartea sa sînt scoase din pandemonium-ul comunist, creație a Kremlinului.

Nicolae Prelipceanu
România liberă, 9 noiembrie 2000, p. 2

« O carte pentru memorie » 

[…]Document senzațional, oglindă fidelă sîngerosului episod, cartea lui Méray, scrisă cu imens talent și cu patetism măsurat într-un stil superior, deconspiră secrete și crime vechi de aproape o jumătate de secol. Pentru ținuta sa exemplară atît stilistic, cît și istoric, volumul citat – publicat în traducerea Marilenei Alexandrescu, a lui Vlad Ranetescu și a lui Tibori Szabo Zoltán la Editura Compania din București – a adus autorului prestigiosul Premiu Pulitzer.
[…] Budapesta 1956 oferă filmul complet, atît cît este cunoscut, al evenimentelor : fapte de stradă, împrejurări, decizii, entuziasm, dezamăgiri și, în fine, invazia criminală a blindatelor rusești. Luptele eroice, reacțiile occidentale, comentariile sovietice, poziția lui Tito – se bucură de un spațiu larg. De asemenea, un capitol întreg este dedicat participării directe a liderilor români la decapitarea Revoluției maghiare. La fel, sînt expuse cu obiectivitate consecințele tragice pe care le-au îndurat studenții români și unguri din România ca urmare a fraternizării lor cu mișcarea revoluționară. Departe de a fi o reacție conservatoare, o revoltă anarhică sau un complot imperialist, insurecția de la Budapesta a reprezentat primul episod major în istoria disoluției blocului bolșevic. La rigoare, datele Revoluției române din 1989 nu sînt cu mult diferite de cele ce caracterizează insurgența ungară. Cu diferența că, la noi, deși tardivă, ridicarea populară a reușit să abolească sistemul dictatorial. […]

Valentin Protopopescu
Radio România, 27 noiembrie – 3 decembrie 2000, p. 2

Treizeci de ani de jurnal secret la Romania libera
Boris Buzila

« Amintirile urîte ale scrisului »

« Mînia proletară » pe care o mai puteți găsi prin cîte un articol de ziar are în spatele ei o poveste lungă. Ea vine din « anii socialismului victorios », cînd era singura revoltă permisă în presa română. Evident, împotriva capitalismului corupt. Pentru cititorul de astăzi, mai ales pentru cel tînăr, copleșit de diversitatea publicațiilor de pe tarabe, care de care mai liberă, infernul lipsei de libertate devine o amintire din ce în ce mai ștearsă. Unora chiar nu le spune nimic. Parcă nici n-ar fi existat. Dacă Editura Compania n-ar fi tipărit jurnalul secret al lui Boris Buzilă, intitulat În prezența stăpînilor, mai că am fi îngropat mizeria și nici n-am înțelege de unde vin păcatele unor ziare și ziariști, prejudecățile și ifosele, slăbiciunile și limbajul, militantismul și disponibilitatea pentru aranjamente. Ziaristul « Epocii de aur » era și el un privilegiat de linia doi-trei. Partidul Comunist Român îl considera activist și îi lăsa cîteva firimituri de la masa cea mare, dar nu prea multe. și cînd întindea lanțul, îi mai arăta bățul sau îi ardea una peste bot. În acei ani, în afara militanților cretini (pentru că ziarele erau pline de asemenea « conștiințe » harnice și devotate), mai supraviețuiau și duplicitarii. Mai mult sau mai puțin devotați și plini de zel, ei cîrteau în particular sau printre rînduri și vîsleau în două bărci de nevoie. O slujbă, o facilitate, un program călduț în schimbul unei complicități, al unei terori psihologice care împingea pe toată lumea într-o patologie socială de mari proporții. Îmi amintesc de prima vizită făcută lui Boris Buzilă la România liberă (atunci publicația cea mai cuminte dintre organele de presă). Un domn înalt, uscat, morocănos, un « soldat » cuminte, pe care nu-l bănuiai nici în ruptul capului că, printre comenzi ideologice și sarcini redacționale, notează observațiile sale despre viața intimă a redacției, a secției de presă și despre modul în care se transmiteau « sarcinile de sus ». Acum, după 15-20 de ani, totul pare monstruos, dement, nefiresc și împins pînă în miezul operei lui Eugen Ionesco. Arta de a scrie fără a spune nimic despre nenorocirile din preajmă atinsese performanțe inegalabile, Adrian Păunescu rămînînd marele campion al formelor rimate. Curios este că lumea amețitoare descrisă de Boris Buzilă n-a dispărut. El nu povestește despre figuri de muzeu și despre nume de pe cruci, ci despre oameni care trăiesc și astăzi și pentru care jurnalul său este o oglindă necruțătoare. Unii și-au mai coafat nițel imaginea, au mai schimbat partidul sau gruparea, încercînd să pară nou-născuți și ocupînd locuri importante între personajele tranziției. Din acest punct de vedere, jurnalul lui Boris Buzilă mai domolește puțin discursul moral al lui Octavian Paler sau « anvergura » de disident a lui Ion Iliescu.
Cartea lui Boris Buzilă (din care tipărim cîteva fragmente în aceste zile, în avanpremiera lansării de la Tîrgul Bookarest ’99 de săptămîna viitoare) are meritul de a ne atrage atenția asupra unui lucru extrem de important : libertatea presei. Absurdul comunismului n-a putut fi posibil decît în absența acesteia. Prețul plătit a fost enorm și se va mai simți și dincolo de tranziție. Decît o presă slugarnică, tipărită numai pentru a justifica spiritul și comportamentul totalitar al unei caste politice, mai bine o media nărăvașă, pătimașă, adeseori pigmentată cu greșeli și patetisme (ceea ce nu înseamnă totuși iresponsabilă). Sînt mult mai folositori politicienii enervați, pîndiți la fiecare colț, șifonați de adevărurile despre ei, decît o liotă scăpată de sub control și conducînd după reguli nedemocratice, create de propria scăfîrlie.
Cum fiecare dintre cei care am trecut și am supraviețuit sau nu acelei perioade avem partea noastră de vină (inclusiv subsemnatul), nu ne rămîne decît să ne privim în această oglindă, oricît de incomod ar fi gestul. Iar cititorii și ziariștii care n-au traversat « Epoca de aur » află și el un lucru pe care nu-l mai simt acum. Cît de importantă este libertatea presei și de ce trebuie apărată ca lumina ochilor ! Iar cei care au servit în mai multe « regimuri » vor putea socoti că au fost izbăviți măcar de o parte din păcate abia cînd România va fi intrată deja între țările cu o democrație consacrată și cu o presă independentă, fără nici o legătură cu trecutul.

Cornel Nistorescu,
Evenimentul zilei, 29-30 mai 1999

« Treizeci de ani de jurnal secret la „România liberă“ »

Dl Boris Buzilă, vechi publicist, care și-a mîncat viața în presă, fiindcă acesta era ordinul de la stăpînire, dar care în realitate a fost un om de credință, foarte atras de teologie, mai ales de teologii ruși (Schmeman, Florenski etc.) din care a și tradus foarte mult, propune la acest tîrg o carte necruțătoare, citită în mod sigur nu doar de cei care sînt numiți aici, ci de toată lumea pentru care presa comunistă pînă în 1989 nu a fost simplă funcționăreală, ci autentic calvar. Acest jurnal de trei decenii, intitulat În prezența stăpînilor, aluzie la romanul lui Nicolae Breban, În absența stăpînilor, este o mărturie absolut necesară pentru a vedea prin ce am trecut. Categoric, semnatarul acestor rînduri este intrucîtva subiectiv, deoarece a trăit pe propria piele o parte din secvențele relatate de Boris Buzilă, dar aprecierea nu se lasă cîtuși de puțin influențată de faptul că am fost și eu actor în tot carnavalul descris. Doamna Tia șerbănescu, prefațatoarea cărții, îi puncrează excelent calitățile, încheind astfel : « Cartea domnului Boris Buzilă este de fapt o carte despre indecență. Este totodată prima descriere pe viu a unei vieți aservite – în care fiecare semn de normalitate, de politețe sau bunăvoință riscă să te bage la mari îndoieli, dacă nu direct în sperieți. Iar întrebarea pe care o ridică această carte rămîne tulburătoare : ne-am eliberat oare de toate acestea ? Sau, dimpotrivă, învățați cu răul, nu facem decît să-l exersăm fără limite, surpîndu-ne libertatea ? » Din cîte cunosc, și Tia șerbănescu este autoarea unui jurnal din ultimii ani ai ceaușismului – dacă nu chiar din ultimul an – din care au apărut fragmente în LAI Cotidianul, deci știe foarte bine ce importanță au asemenea mărturii care depășesc simpla judecată de ordin estetic, fiind documente remarcabile ale sufletului chinuit. Tot ea, obiectivă, îl mustră pe autor fiindcă, în ciuda jurnalului curajos, nu s-a putut atinge de pix în ianuarie 1989, cînd cei trei – P.M. Băcanu, A. Uncu și M. Creangă – au fost arestați, alături de șt. Maier și A. Chivoiu.
Este foarte greu să citezi din această carte fiindcă mai toate însemnările sînt scrise pătrunzător, emoționîndu-ne, interzicînd comentariile, pînă la urmă inutile, dar solidarizîndu-ne printr-o tăcere nobilă. Să amintim doar momentul 23 august 1984, cînd din cauza unei greșeli stupide de tipar, numele lui Ceaușescu a apărut cu o sedilă pe al doilea C. Mare tărăboi, panică, amenințări, sancțiuni, o furtună într-un pahar cu apă, de fapt, o furtună în cușca în care toți, ziariști și cititori, eram închiși ! De altminteri, Boris Buzilă încheie foarte frumos jurnalul său, cu un fragment din povestirea lui Soljenițîn, O zi din viața lui Ivan Denisovici, în care marele scriitor arată, din proprie experiență, cum se poate supraviețui în condiții de opresiune concentraționară : « în lagăr, dacă nu te abrutizezi, dacă nu îți înăbuși sentimentele, nu reziști. Eu însumi așa m-am salvat… » Ceea ce i s-a întîmplat lui Soljenițîn în gulag, adaugă Boris Buzilă, ni se întîmplă și nouă într-un lagăr cît o țară întreagă… Volumul a apărut la Editura Compania și – mai trebuie spus – are o structură aproape clasică : anii șaizeci, anii șaptezeci, anii optzeci…

Dan Stanca,
România liberă, 29 mai 1999

Istoria fugii mele din Romania
Linu Dragu Popian
Traducere de Dana Cojocaru

« Credința să ceri » 

Această carte este o mărturisire. Jurnalul de bord al evadării din închisoarea « ale cărei ziduri taie nefericitul Berlin, Balcanii, Africa, Indochina, Coreea și Oceanul Înghețat de Nord ». Autorul este preotul Linu Dragu Popian, cel a cărui voce am ascultat-o între 1976 și 1994 la Radio Europa Liberă sub numele Ion Cătălin. Un erudit călăuzit de credința în Dumnezeu. « Toți cei care citesc această carte trebuie să vadă în ea o poveste cît se poate de adevărată, pînă în cel mai mic amănunt. Dar și un manual pentru clipa în care vor fugi, atunci cînd în calea vieții lor vor întîlni tirani și demoni care vor încerca să pună stăpînire pe sufletele lor. Oricum, să nu procedeze ca mine : să fugă și să lase în urmă o iubire prea mare, cu gîndul de a o răscumpăra ulterior ; iar inima lor să fie prea sensibilă și slabă pentru o atare tragedie. Să fugă întotdeauna împreună cu iubirea lor : fie că este vorba de un bunic sau o bunică – așa cum a fost în cazul meu –, de un prieten sau o prietenă, de un copil sau de o soție. Dacă au credință cît să ceară să se înfăptuiască miracolul pentru ei înșiși, de ce să fie atît de sfioși cu Dumnezeu încît să nu-I ceară ceea ce lor li se pare cu neputință de făcut ? »

Marina Roman-Boiangiu,
Lumea Magazin, nr. 6, iunie 2000, p. 72

Cartea preotului Linu Dragu Popian, publicată și re-publicată la Udine în 1988 și 1997, se numea, în varianta originală, astfel : I 24 giorni della fuga. Traducerea românească poartă un subtitlu mult mai echivoc (Istoria fugii mele din România), ce reflectă ambiguitatea scrierii înseși. Pe de o parte, cartea e o cronică a emigrării și ar putea constitui, de aceea, un important document de « istorie ». Pe de altă parte, aluzia din subtitlu la « fuga » din Egipt, reiterată și explicitată de mai multe ori în text, anticipează o altă posibilă izotopie. Așadar, care ar fi Hinterland-ul memoriilor lui Linu Dragu Popian : istoria sau mitul ? Intenția mistagogică e mărturisită, în spiritul unui Antim Ivireanu, încă din cuvîntul introductiv : « să-i învăț pe alții cum să ceară minuni mari și cum să fugă din fața nedreptății ». Emigrarea însăși e socotită de scriitorul-preot o operă a Proniei. Din această concepție decurge și o rafinată strategie de ascundere a cauzalității evenimentelor. Sosirea tancurilor sovietice în România a fost anunțată de răspîndirea unei legende : « Așadar au venit. Nu înainte ca la noi să fi ajuns povestea unui fost general țarist. » Ofițerul Armatei Albe ar fi răsucit cu susul în jos, în fața revoluționarilor, un baston făurit din aur la vîrf și din lemn putred la coadă. Rotirea simbolizează, desigur, răsturnarea ierarhiilor în regimul comunist. Evenimentele au mereu un antecedent în lumea legendelor sau a Cărților Sacre și par elementele unui scenariu apocaliptic, repetabil și anistoric. Emigrarea din România ceaușistă e pentru autor o altă ieșire a lui Iona din burta chitului. Mituirea vînzătoarelor de la ghișeul de bilete al companiei poloneze LOT e echivalentă cu gestul lui Barbu Craiovescu, banul care, la 1453, răscumpăra de la turci moaștele Sf. Grigorie Decapolitul, plătindu-le greutatea în aur. Impresia pe care o lasă mereu textul e aceea că între momentul experienței și acela al reflecției s-a interpus o distanță apreciabilă, atît în timp (de altfel, prima ediție italiană a apărut la 13 ani după emigrare), cît și în atitudine. Oare cum ar fi arătat un jurnal al tînărului emigrant Cătălin ?
Cartea nu poate fi încadrată în specia memorialisticii, așa cum nu poate fi considerată încă literatură teologică. Deși concepută în lumea liberă, ea deține aceeași poziție ambiguă pe care o are, în sfera ficțiunii, romanul « obsedantului deceniu », oscilînd între statutul de document și acela de eseu. Semnificativ, voit sau nu, e și numele Colecției din care face parte volumul : « ClarObscur ». E clarobscurul frescelor baroce în care, după stilizări succesive, legătura cu modelul « real » e obnubilată.

ștefan Firică,
Observator cultural, 9-15 octombrie 2001, p. 27

[…] Cartea Zbor peste cortina de fier apare, după cum mărturisește autorul, « la douăzeci și patru de ani de la marea fugă și la nouă ani de la întoarcere ». Nu este un volum care se remarcă prin stil, nu este un monument de literatură. Este o carte simplă, dureroasă. În « Cuvînt înainte », autorul mărturisește : « Această carte descrie o evadare numită eufemistic „fugă“. Dintr-o închisoare foarte modernă, al cărei patent exclusiv îi aparține secolului nostru. O închisoare ale cărei ziduri despart orașe, străzi, palate, cîmpii, munți, văi și, evident, familii, oameni care se iubesc, ursite și destine. O închisoare în care plîng, se roagă, mor de groază, chin și foame milioane de sclavi, a căror soartă nu interesează pe nimeni. […] Cine citește Apocalipsa poate să stea liniștit : este o profeție pentru care probabilitatea de a rămîne literă moartă nu există. »
Ceea ce este cel mai șocant în această carte nu este destinul, atît de dramatic, al unui exilat din fostul lagăr comunist, cît indiferența, absolut de neînțeles, a celor liberi. Există încă și astăzi, în Occident, un tabu în ceea ce privește ororile comunismului ; pentru mulți dintre ei, compararea lagărului comunist cu Holocaustului, este o adevărată blasfemie, mai rău, o dovadă de antisemitism. Părintele Linu Dragu Popian a experimentat la propriu aceste realități. Este și motivul pentru care revenit în țară, în țara pe care a părăsit-o numai pentru că o voia liberă. Tot în « Cuvînt înainte » declară : « Dedic această carte fugarilor de ieri, de azi și de mîine, celor care fug să găsească Idealul, Virtutea, pe Dumnezeu ; popoarelor înghițite de abis, popoare ce trăiesc din România cea de neuitat pînă în Etiopia, de la Berlin la Pekin ; popoare diferite între ele înainte, asemenea unul cu altul după ; care, cu trecerea anilor, se afundă tot mai adînc în genune și teroare ; prietenilor răspândiți prin lumea liberă, care îmi sînt de-acum rude și apropiați pentru totdeauna. » Cartea Zbor peste cortina de fier este o mărturie. Singurul lucru pe care îl mai poate face un om umilit pentru vremurile viitoare.

B.S.,
Cotidianul, 26-27 august 2000

Afacerea Roessler
Pierre Accoce si Pierre Quet
Traducere de Claudia Dumitriu

« Despre a fi sau a nu fi… neutru în cartea Războiul a fost cîștigat în Elveția »
Conform istoriei, 1515 este anul în care Elveția a încetat să participe la conflictele din Europa. Elveția a păstrat amintirea acelui an, cînd armata lui Francisc I a obținut o mare victorie la Marignan – Lombardia, deoarece trupele sale, aflate în slujba ducelui de Savoia, au dus-o la pierzanie. Așa s-a născut neutralitatea, statut de invidiat, recunoscută ca instituțională de către toate celelalte națiuni europene în timpul Congresului de la Viena, din 1815. Destinul acesta excepțional a stîrnit curiozitatea lui Pierre Accoce, unul dintre autorii Rețelei Caraman, care, împreună cu Pierre Quet, a așternut pe hîrtie rezultatul unei anchete incomode pe care au efectuat-o în Elveția în anii ’60. Au ieșit la iveală secrete și ambiguități, virtuți și păcate din 1939-1945, care au declanșat un adevărat scandal răsturnînd ordinea convențională a manualelor de istorie. În cartea Războiul a fost cîștigat în Elveția. Afacerea Roessler, apărută la Editura Compania în traducerea Claudiei Dumitru, autorii demonstrează că cel de-al doilea război mondial nu mai este ceea ce părea să fi fost. Nici neutralitatea Elveției nu a fost tocmai neutră. Elveția « a mizat, cu măsură, pe mîna Aliaților. Printre altele, și pe o afacere de spionaj. Afacerea rețelei conduse din Lucerna de un refugiat german, Rudolf Roessler, care primea informații de la prieteni rămași în posturile lor din Wermacht și le trimitea neîntîrziat Confederației și Franței, Londrei și Moscovei. O epopee din umbră care a făcut să se încline balanța armelor », susțin autorii. La apariția ei, cartea a creat adevărate șocuri, zguduind Elveția, înfuriind politicienii care credeau că secretele sînt bine îngropate, a provocat jenă, ba chiar rușine unei populații care știa cîte ceva, dar nu-și imagina proporțiile.

Manuela Golea
Ziua, 30 septembrie 2000, p. 7

[…] Dincolo de prezentarea « militară » a celui de-al doilea război mondial – descrierea unor bătălii, înfățișarea unor mari comandanți –, ancheta lui Accoce și Quet oferă cititorilor o altă imagine a războiului : confruntarea dintre serviciile de informații inamice pe teritoriul unui stat neutru. Totodată, află lucruri interesante despre poziția Elveției în cursul războiului.
Dar această carte este importantă mai ales din perspectiva a ceea ce presa mondială numește « scandalul aurului din Elveția ». Prestigioase bănci elvețiene au fost acuzate că adăpostesc sume uriașe, depuse de naziști în anii războiului și care provin de la victimele Holocaustului. Accoce și Quet au fost printre primii care au dezvăluit, încă din anii ’60, aceste informații cutremurătoare. Iar astăzi se scrie foarte mult pe tema aurului elvețian (Pierre Hazan – Răul elvețian, 1998; Tom Bower – Aurul nazist. Băncile elvețiene și evreii, 1997 ; Hans-Ulrich Jost – Salariul neutrilor. Elveția 1938-1948, 1999 etc.).
Războiul a fost cîștigat în Elveția prezintă activitatea unei rețele de informații conduse, de la Lucerna, de Rudolf Roessler, care a transmis Elveției, aliaților occidentali și apoi Moscovei, între 1939 și 1945, informații despre secretele militare cele mai bine păzite ale naziștilor.
[…] Rudolf Roessler și rețeaua sa, denumită apoi cu precădere « Linia Viking », transmiteau informațiile serviciilor secrete elvețiene, Parisului, Moscovei, cu condiția ca nimeni să nu insiste să afle care erau sursele. Roessler a profitat de poziția specială a Elveției, care, fiind neutră în timpul războiului și înconjurată de o Europă în flăcări, a trebuit să mențină un echilibru periculos între naziști și Aliați. În același timp, poziția sa duplicitară este ilustrată de faptul că a permis activitatea reprezentantului serviciilor secrete americane în Europa (O.S.S.), Allen Dulles, dar și-a închis în același timp granițele pentru mulți refugiați evrei de pe continent, preferîndu-i pe cei bogați.
Apelurile lui Roessler nu au fost întotdeauna luate în serios, dovadă că munca serviciilor secrete nu era apreciată la justa ei valoare. În schimb, dușmanii săi, naziștii, i-au urmărit îndeaproape activitatea. Prin centrele de radio-goniometrie din Reich și grație unei veritabile invazii de agenți secreți în Elveția, Serviciul de Siguranță al Reich-ului, condus de Walter Schellenberg, a căutat să descopere adevărata identitate a membrilor rețelei din Elveția. În acest sens, Schellenberg a încercat din răsputeri să-și fructifice contactele cu șeful serviciilor secrete elvețiene, colonelul Roger Masson.
Lui Roessler nu i s-a dat nicicînd de urmă. În toamna lui 1942, contraspionajul elvețian (BUPO) a descoperit rețeaua sovietică a lui Alexander Rado, iar un an mai tîrziu a trecut la arestări. L-a arestat într-un tîrziu și pe Roessler. Astfel, membrii « Liniei Viking » au fost puși la adăpost de investigațiile naziștilor și eliberați atunci cînd pericolul trecuse. […]

Mihai Manea
Evenimentul zilei, 17 august 1999

[…] Informațiile erau obținute de către Rudolf Roessler, un neamț idealist, stabilit în Å¢ara Cantoanelor în momentul ascensiunii nazismului. În țara natală, el fusese mentorul unui grup de ofițeri antinaziști care, lucrînd acum la Statul Major, nu au ezitat – în numele idealului vechii Germanii raționaliste și civilizate – să îi transmită lui Roessler, chiar din Centrul de radioemisie al Wermacht-ului, toate planurile operative ale acestuia. Planuri care, cu acordul Serviciilor Secrete elvețiene, ajungeau la sovietici. În primele luni de război, neîncrezător, Stalin nu le-a luat în considerare, dar cînd informațiile s-au verificat, Roessler a devenit cel mai important agent și sursa principală a victoriilor rusești, începînd cu Stalingradul. Tolerînd pe teritoriul ei activitatea rețelei, « neutra » Elveție a contribuit astfel la victoria Aliaților (ca o compensație la afacerile făcute cu naziștii). După război, Moscova n-a recunoscut deloc nici contribuția hotărîtoare a lui Roessler, nici înlesnirea Elveției. « Genialul strateg » de la Kremlin nu voia să împartă cu nimeni meritul victoriei. Ca și prietenii săi din N.K.V.D., Roessler a murit în anonimat. Despre rolul său major în înfrîngerea hitlerismului s-a aflat abia datorită acestei cărți, extraordinar de pasionante.

Adriana Bittel
Formula AS, nr. 380, septembrie 1999, p. 13

« Lecția elvețiană »

[…] Dincolo de lumea războiului și a « Afacerii Roessler », cartea celor doi francezi mai scoate la lumină un fapt care merită analizat cu atenție de politicienii și de serviciile secrete românești. Cum a procedat Elveția, o țară mică, pentru a-și apăra independența și interesele, ca să supraviețuiască în anii tulburi și periculoși ai războiului ? A jucat pe mai multe fronturi. A tolerat rețeaua de informatori a Statelor Unite, a primit și evrei (pentru a nu fi acuzată), dar nu prea mulți (pentru a nu-i irita pe germani și pentru ca numărul de imigranți să nu perturbe țara). În același timp, șeful serviciului secret elvețian, Roger Masson, s-a întîlnit de mai multe ori cu șeful serviciului de siguranță al Reich-ului, Walter Schellenberg. Dacă se putea obține ceva pentru securitatea Elveției, de ce nu ? În același timp, cînd serviciile secrete germane s-au apropiat prea mult de rețeaua lui Roessler, elvețienii i-au arestat pe toți cei care contribuiau la servirea Moscovei. Dar nu ca pedeapsă, ci ca modalitate de a-i proteja. Oricît ar părea de straniu, Rudolf Roessler a murit de bătrînețe, iar cei zece ofițeri din Înaltul Comandament al Armatei Germane vor rămîne necunoscuți pentru totdeauna. Ce putem înțelege noi, dincolo de lectura fascinantă a cărții ? Că în istorie se joacă dublu și chiar triplu, că esențial este interesul național, pentru care, în anumite momente, merită folosite și mijloace mai puțin curate sau ortodoxe. Elvețienii și-au declarat și redeclarat neutralitatea în timpul celui de-al doilea război mondial. Asta la vedere, căci, dincolo de cortină, au făcut mișcări de mare rafinament în toate direcțiile. Au jucat cu mare abilitate la mai multe capete. În ce măsură înțeleg politicienii români morala acestei cărți nu vom putea afla niciodată. Mi-e greu să cred că, în timp ce România își afirma poziția pro-NATO, cineva a comunicat totuși cu Moscova ! Sau că, pe de o parte, am susținut bombardarea Serbiei, iar de cealaltă, i-am ajutat pe sîrbi. Dumnezeu știe, dar asemenea tranzacții încurcate au adeseori un rol covîrșitor în modul în care se fac cărțile istoriei.

Cornel Nistorescu
Evenimentul zilei, 30 august 1999, p. 1