Aşa e la noi dintotdeauna. Şi tot e plină ţara de politicieni nemulţumiţi de poporul lor, de popor nemulţumit de conducătorii lui, de culturnici care sfidează publicul şi de public care nu se sinchiseşte de culturnici. Ca într-un corp fără vene şi artere, cu o circulaţie ciudată, bazată pe purici care sar de colo-colo, cînd şi cît au chef. Modelul neobişnuit se perpetuează graţie puţinelor globule de carte : noi vrem să credem că lumina vine numai de sus – ca soarele, revelaţia şi ordinele –, pe cînd alţii o iau de jos, de unde aleargă ochii pe pagini ; la noi, curajul de a gîndi liber, critic vine de la boala excentrică a independenţei contaminate de şcoală, pe cînd capul plecat, şi deci netăiat, se vede bine cît e de sănătos şi fălcos, recitînd numai ce scrie pe firmane. Cu sistema asta, şi puricii sînt pe cale de dispariţie, iar ţara seamănă din ce în ce cu o culegere de firmane. Cam cum era în ultimii ani fanarioţi, înainte de Tudor, la 1821. Sau cum era în anii tulburi de după revoluţia de la 1848. E destul să te uiţi la evoluţia producţiei de carte din România de la începuturile ei pînă la 1870 ca să înţelegi ce e cu noi – astăzi inclusiv, în al treilea an de descreştere a cifrelor –, aşa cum în anii 1970 Emmanuel Todd a putut prevesti căderea URSS de peste două decenii analizînd doar datele demografice, singurele rămase neminţite în imperiul socialismului biruitor.

Adina Kenereş

[…] S-a spus că minciuna are o gradaţie. Şi anume : în primul rând, minciuna propriu-zisă, apoi sperjurul şi, în sfârşit – atingerea perfecţiei în materie –, statistica…
Şi totuşi, nimic nu ni se pare mai elocvent pentru oglindirea acestui drum străbătut decât câteva date statistice pe care le dau la iveală diversele bibliografii.

Astfel, în tot secolul al XVI-lea – de la 1500 la 1600 – s-au tipărit 14 lucrări.
Secolul al XVII-lea înregistrează tipărirea a 94 de lucrări, din care 20 de la 1600 la 1650 şi restul de 74 de la 1650 la 1700.
În secolul al XVIII-lea, numărul cărţilor tipărite trece la 336, dintre care 101 între anii 1700-1750 şi 233 de la 1750 la 1800.
Un adevărat salt se face simţit în secolul al XIX-lea. Numărul cărţilor tipărite creşte an cu an şi faptul e vizibil urmărind această curbă ascensională deceniu cu deceniu.
De la 1801 la 1810 se tipăresc 86 de cărţi.
De la 1810 la 1820, 118.
De la 1830 la 1840, 622.
Aici deschidem o paranteză pentru că, în cuprinsul acestui deceniu, 1840-1850, intervin anii revoluţiei în care editura stagnează.
Astfel, între 1840 şi 1847 se tipăresc 540 cărţi, ca între anii 1848-1850 să nu se tipărească decât 226 lucrări.
Dar, imediat, dacă am căuta să redăm faptul într-o reprezentare grafică, curba îşi urmează cursul ei ascensional, făcând adevărate salturi.
De la 1851 la 1860 se tipăresc 1384 cărţi, adică aproape dublu cât s-a tipărit în tot deceniul precedent, şi de la 1861 la 1870 fenomenul pare că se repetă, tipărindu-se în acest răstimp 2420 de lucrări.

Niculae Th. Ionniţiu – Istoria editurii româneşti, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1943, pp. 228-229.