E prilej de uimire să vezi azi că apare pe undeva o librărie. În ţara cotropită de bănci, farmacii şi săli de joc, trendul e dispariţia, nu apariţia librăriilor. Deşi numărul tipografiilor a crescut vertiginos pînă în 2008 – peste 1300, chiar dacă multe erau, de fapt, mici ateliere specializate în fluturaşi şi pliante –, ca să scadă apoi puţin cîte puţin, nu toate se bucurau să-şi bată capul cu producţia de carte. Chiar şi aşa, la cîte produceau carte cît de cît – cel puţin 600 –, nu mai numărăm de multă vreme tot atîtea librării. Ba nici măcar jumătate azi, dacă e să considerăm « librărie » orice « etalaj » de carte dintr-un supermarket sau centru comercial.
Cum stăteau lucrurile acum 100 de ani ? Sursele de informare sînt puţine. Totuşi, dintr-o lucrare a profesorului Gr. Creţu aflăm că la 1909 erau 54 de tipografii în Bucureşti şi ceva mai puţin de 100 risipite prin ţară. Asta după ce la 1830 funcţionaseră doar 8 cu totul ! Librăriile se înfiripează sistematic abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dezvoltarea lor e strîns legată de cea a învăţămîntului public – lucru de înţeles, căci viaţa librăriei depinde uneori direct de performanţa ei din luna septembrie, singura din an în care se vînd în valuri manuale, auxiliare şcolare şi papetărie. De un secol şi jumătate, în majoritatea librăriilor noastre comerţul rechizitelor e înfrăţit cu cel al cărţilor. Cele care se consacră azi strict cărţii adaugă uneori elemente de « farmec » şi « cadou » – ceai, cafea, hîrtie de împachetat, cărţi poştale… –, marcînd statusul consumatorului şi destinaţia consumului mai mult decît acele lucruri care ţin de filiaţia şi circulaţia ideilor. Sublinierea elitară a « buticii » apare ca perfect justificată într-un context economic păgubos. E oare imaginabil că stăm azi mai prost, în cifre brute, în « industria grafică » decît stăteam înainte de cel de-al doilea război mondial ? Şi totuşi, aşa arată lucrurile. Oricît am modula datele – discutînd asupra capacităţii de producţie, volumului şi cifrei de afaceri –, puţinătatea (cea din numere, dar şi cea a autenticei libere iniţiative şi a relaţiilor cu învăţămîntul, a stimulenţilor economici etc.) îşi face loc în percepţia noastră. În nici un caz nu mai avem vreo pornire de-a vorbi despre « progres », aşa cum vorbea Niculae Th. Ionniţiu în… 1943 !

 Adina Kenereş

[…] În materie de industrie grafică, avem în 1938-1939 – înaintea dezmembrării României prin răpirea Basarabiei, cedării Cadrilaterului şi bucăţii din Ardealul rupt din trupul ţării după arbitrajul de la Viena – 670 tipografii, din care 124 numai la Bucureşti, în afara litografiilor, în număr de 32. La care se adaugă 151 de legătorii speciale de cărţi – în afara celor instalate în tipografii –, dintre care 30 numai la Bucureşti.
Numărul librăriilor se ridică la aproape 800, dintre care 81 aflătoare în Bucureşti, iar în marile centre notăm : 11 la Iaşi, 12 la Cluj, 18 la Timişoara, 22 la Cernăuţi, 9 la Craiova, 8 la Chişinău, 13 la Braşov, 8 la Constanţa, 14 la Galaţi, 7 la Sibiu, 18 la Ploieşti.
Amintindu-ne de numărătoarea făcută în 1909, datorită profesorului Gr. Creţu, progresul e vădit şi încheierile trase din această confruntare sunt, desigur, în favoarea editurii româneşti în constantă luptă pentru progres.

Niculae Th. Ionniţiu – Istoria editurii româneşti, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1943, p. 227.