Toamna e din ce în ce mai udă şi curînd se afundă în iarnă. Nu numai la noi noaptea cade prea repede şi familiile sau amicii se adună seara, la lumina lămpii, la o cină care le cade uneori mai bine decît o ieşire la restaurant. Ce pun pe masă ? În Franţa, cel mai des, mîncăruri tradiţionale. Ţărăneşti adică, simple şi menite să ţină de foame. Ele se găsesc adesea şi în meniul bistrourilor şi restaurantelor, întreţinînd flacăra unei adevărate arhive naţionale a gastronomiei deloc pretenţioase dar mîndre de gustul bun ieşit din materii prime de calitate.
Iată, de pildă, faimosul pot-au-feu – literal, « oală pusă pe foc » –, care aduce mult cu ceea ce noi cunoaştem drept « rasol » şi-atît, şi pe care îl asociem cu hreanul. Gustul francez exaltă muştarul, aşa că exit hreanul. Pentru 6-7 oameni, se pun să fiarbă într-o oală mare 1,5 kg de rasol de vacă şi o coadă, tot bovină, sau măcar o bucată din ea. În cei 3-4 l de apă se adaugă doar sarea şi piperul. După ce s-a luat spuma, cam într-o jumătate de oră adică, oala mai primeşte 6-7 morcovi, 6-7 gulii (medii) şi praz (vreo 3 măturoaie în bucăţi cît mai mari). Gospodinele mai îndeasă (e aproape un automatism) frunze de ţelină şi amestecul standard de aromate, zis bouquet garni, în care găsim cel puţin foi de dafin şi cimbru. Compunerea asta fierbe acoperit la foc potolit 3-4 ceasuri. Supica rezultată se împarte în boluri, iar pe farfuria întinsă i se scoate fiecărui conviv o porţie conţinînd de toate şi i se scutură o linguriţă de muştar.
Foarte ciudat, nici un pot-au-feu nu e identic cu altul, nici o gospodină şi nici un local nu se lasă pînă nu-i agaţă o « tuşă personală ». Un lucru e însă cert : cartoful nu are ce căuta în această combinaţie. Străluceşte el în altele. Dar avem vreme : iarna, se spune, va fi lungă…