Cum vorbim

Una dintr-acele românce cari minunară cu frumuseţea şi deşteptăciunea lor marile oraşe ale Europei în prima jumătate a secolului nostru se afla într-o zi stînd de vorbă, într-unul din saloanele aristocratice ale Parisului, cu poetul francez Alphonse de Lamartine.
Vioiciunea, gingăşia, graţiele măiastre ale româncei, precum şi acea umbră de dulce melancolie, care trecea pe chipul ei întocmai ca norul alb pe seninul cerului, încîntaseră pe poet. O privea şi o asculta cu nesăturată plăcere, iar românca, cu cît se simţea mai învăluită în privirile calde ale poetului, cu atît mai mult, adorabilă cochetă, da zbor spiritului şi fanteziei sale.
— Doamnă, zise într-un rînd Lamartine, dumneata care vorbeşti limba franceză ca o marchiză din secolul trecut, care cunoşti atît de bine pe poeţii şi pe prozatorii noştri şi care ţi-ai însuşit cu atîta deplinătate tot ceea ce face farmecul nebiruit al francezei, mai mult încă, al parizianei, spune-mi, rogu-te, ce limbă se vorbeşte în ţara dumitale, într-acel depărtat Orient plin de soare şi de poezie ? Spune-mi cîteva versuri în limba românească…
La această rugăciune a poetului, românca rămase pentru o clipă mută. Această tăcere era îndreptăţită de cauza cea mai puternică : „românca nu ştia româneşte“. Dar, pentru că mai lesne şi-ar pierde un călugăr partea sa din rai decît femeia prezinţa sa de spirit, românca noastră găsi îndată portiţa de scăpare dintr-această cumplită încurcătură.
— Mă dusei – povestea dînsa mai tîrziu la Bucureşti – mă dusei cu gîndul în Ţara Românească şi-mi adusei aminte că, vara, la moşiele tatălui meu, cînd stam pe seară în pridvorul casei şi mă uitam cum vin de la păşune turmele şi cirezile satului, auzisem flăcăi şi fete cîntînd cîntece de dor, în cari cuvintele „frunză verde“ se repetau mereu. Această amintire mă scăpă. Imitînd melopeea tristă şi înduioşătoare cu care se zic doinele române, recitai poetului două versuri care nu erau tocmai variate :

Frunză verde, frunză verde,
Frunză verde şi iar verde.

„Je le mettais au vert“ cu româneasca mea. Din fericire însă, poetul mă întrerupse ca să-mi spună că limba românească este de o dulceaţă admirabilă şi de o sonoritate fără seamăn. M-am încredinţat şi eu de aceasta, dar mai pe urmă, cînd am învăţat să vorbesc româneşte.
„A vorbi româneşte, vorbim româneşte“ – putem zice poate astăzi, şi încă nu cu deosebită hotărîre, noi oamenii oraşelor României, noi tîrgoveţii cari zilnic ne folosim de atîtea şi atîtea lucruri noi.
În tinereţea însă a româncei, prietenă cu Lamartine, a vorbi româneşte era a înfrăţi cu de-a sila cuvintele hodorogite ale turcilor cu cuvintele piţigăiate ale grecilor ; era a greciza cu terminaţiunea „isire“ cuvintele franceze şi a face cuvinte ca „pretendarisire, fraparisire, regularisire şi interpelarisire“ ; era a te servi de cuvintele muscăleşti cari, printre săltăreţele şi melodioasele cuvinte române, păreau întocmai ca nişte urşi în mijlocul unor cete de sprintene căprioare.
Greceasca, ruseasca, turceasca şi năzdrăvana franţuzească de contrabandă năpădiseră în limba română care, ca totdeauna primitoare şi prea primitoare, se da la o parte din stînga, se da la o parte din dreapta, se da din toate părţile îndărăt, aşa că fu un timp cînd se vorbi pe româneşte cu tot felul de cuvinte, afară de cuvinte româneşti. La auzul limbei române, vorbită acum 40-50 de ani, nici o întrebare nu ar fi fost mai îndreptăţită decît următoarea : „ce este românesc într-această limbă românească ?“

(Din Conferinţa rostită la jubileul Ateneului
din 25 novembre 1890, în G.I. Ionnescu-Gion –
Portrete şi evocări istorice, ediţie îngrijită
de Vistian Goia, col. « Restitutio »,
Editura Minerva, Bucureşti, 1986, pp. 255-256)