Cică de ce n-am povesti şi despre vinuri, dacă tot scriem despre obiceiuri culinare franţuzeşti ? Păi, mi se întunecă mintea : cum să vorbeşti despre o altă galaxie ? Asta dacă e să luăm lucrurile în serios – şi aşa le iau foarte mulţi francezi cînd vine vorba despre vinuri, adică despre « sîngele » lor. Dintr-o pură întîmplare, aşa am ajuns să le iau şi eu. Pentru că am lucrat cîţiva ani buni în Franţa la tipărituri despre vinuri : cărţi, atlase, enciclopedii, ghiduri. Am avut de-a face cu specialişti şi editori devotaţi cauzei, am învăţat, am mai şi degustat. O, n-am devenit vreun expert din atîta lucru, dar am adunat un pic de ştiinţă – numai bună de uitat cînd se stă la masă cu vin la Bucureşti, ca să nu stric cheful nimănui.
Problema nu e nici măcar că vinurile lor ar fi « bune » şi ale noastre « rele », ci că noi nici nu ştim ce e în sticlă. Uneori chiar e vin ! Dar a doua zi, într-o sticlă identică, se poate găsi ceva ce… nu se ştie. Ieri, de pildă, am gustat la un tîrg un lichid roşu dat drept un soi de « monorasă » – un cabernet-sauvignon –, care era de fapt un asamblaj în care se simţea şi strugure de nordul Africii, un syrah, poate chiar la « pastilă » (!), dar şi zahărul unei şaptalizări indecente, o mînă de sulfat şi un iz de doagă, iar gradul alcoolic anunţat 12 % nu cred să fi ajuns la 9 %, deşi pe la noi el tinde să fie mai degrabă prea crescut decît prea scăzut. Deci, cum zice o vorbă la modă, despre ce vorbim ?!
În ultimii zece ani s-a muncit din greu la vie în România. În unele locuri s-au « importat » proprietari şi oenologi, s-au făcut investiţii serioase, mai ales în instalaţiile de vinificare, dar şi în sistemele de conservare, în replantări şi marketing. Lucrul bun merge însă încet la podgorie, iar străinii pricepuţi care se omoară cu firea pe la noi vorbesc cumpătat şi modest în interviuri, în timp ce reporterii le cer imperios să anunţe trufaş doborîri de recorduri. Într-o lume prin definiţie instabilă şi inegală, greu de domesticit şi de supus la reguli, produsul muncii e şi el dificil de stabilizat. Or, ca să poţi vorbi despre vinuri, trebuie să poţi pune degetul pe nişte identităţi, urmînd să selectezi an de an variante şi varietăţi. E un efort de decenii la cheie.
« Da’ vinu’ lu’ tata, ăla de la ţară, nu e bun ? » Ba e grozav ! De la ceaslaua de sub grindă pînă la zaibăr, tot ce se clatină-n ulcică, turnat generos şi cu voie bună, ne ajunge pentru următorii ani. Oricum, e un produs mai cinstit pînă şi la preţ decît cantităţile industriale îmbuteliate sub nume comerciale în care răsună şi cîte un colţ de apelaţiune prestigioasă. Dacă îţi aminteşti doar că vinul alb merge cu cărnuri albe şi peşte, cel roşu cu carne roşie şi vînat, roze-ul cu multe mîncăruri, mezeluri şi aproape orice dulciuri, ţi-ai luat de-o grijă. Pîn-om ajunge la rafinamentul curajos al unui anume roşu, puţin acid şi uşor, servit la stridii în loc de riesling sau sauvignon, ne mai trebuie o sută de ani pe puţin. Din păcate pentru noi, care ne vrem originali şi chiar sîntem nărăvaşi în toate, piesa vinului n-o putem cînta decît după partitura lui. E drept că avem potenţial şi tradiţie, dar amîndouă cer multă trudă competentă şi multă cinste umilă – căci nu noi stăpînim soarele, norul, ploaia, apa freatică, bruma, vîntul… – ca să ne putem bucura de ce au ele mai bun.