De cîţiva ani am devenit aproape exclusiv piaţa de desfacere a altora, clientul lor fără scăpare. Toată lumea ştia, puţini comentau, cei mai mulţi tăceau, ca să nu trezească tocmai buldogii puşi să vegheze mănoasele negoţuri. Acum, la ananghie, toată lumea strigă că a murit producţia internă, că nu avem bănci româneşti, că pînă şi comerţul ni-l fac alţii. Dacă n-ai şti cîtă tensiune e pe continent şi pe glob, ai zice că ne-am putea pregăti de un nou « război pentru independenţă ». Fiindcă pe la 1870, cînd nu mai ştiam cum să ne scăpăm mai iute de dependenţa faţă de Poartă, am deschis uşa larg – ca în urmă cu 6-7 ani – convenţiilor comerciale şi vamale avantajoase pentru Austro-Ungaria şi alte ţări din Vest, care ne-au inundat cu produsele lor. La 1875, adică foarte repede, Bucureştiul îşi schimbase deja înfăţişarea din această pricină şi nu mai găseai în el nici urmă de marfă românească. O spune Ion Ghica, iar uimirea lui nu e naivă, ci plină de năduf (între decembrie 1870 şi martie 1871 fusese preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Interne, deci om informat). Cum 1877 sigur nu se mai întoarce, ne putem doar aminti că după 1878 ne-am pus să trăim altfel şi le-am cerut celor ce semnează contracte să-şi pună ochelarii mai întîi cînd le citesc.

Din toate aceste industrii însemnate şi bănoase n-a mai rămas decît numele scris pe tăbliţe în răspîntiile cîtorva strade, nume care nu mai au azi nici un raport cu ceea ce există. În strada Căldărarilor ovreii vînd haine gata, croite şi cusute în Viena şi în Pesta, în Cea­prazari găseşti turnuri şi velutină ; dacă în Şălari mai vezi cîte o pereche de hamuri, fii sigur că ele vin de la Pesta sau de la Viena ; uliţa Işlicarilor s-a numit cîtva timp Uliţa Franţuzească şi astăzi poartă numele de strada Carol I, plină de marfă ovreiască. Livedea cu duzii s-a împodobit cu o mulţime de nume care mai de care ; citeşti pe tăbliţele dup-în răspîntii : « strada Sebastopol », « strada Occidentului », « înfundătura Emi­gratului », porecliri gratuite, care nici una nu ne spune măcar că acolo să fi fost odinioară o adevărată pădure, care producea mii de oca de mătase. Numirile care se dau azi de primăria noastră nu au nici un ra­port, ca altădată, cu obiceiurile şi cu ocupaţiunile lo­cuitorilor, cu vreun fapt istoric sau cu vreun om celebru. Auzi « strada Numa Pompiliu », « strada Apolodor » ; dar unde este astronomul, chimistul ? Nimeni, nici chiar primarul nu ne-o poate spune ; avem strada Florilor, poate fiindcă te iei de nas cînd te apropii, strada Gra­ţiilor, poate fiindcă unele domnişoare se arată numai în cămaşă la fereastră, strada Zînelor, pentru că pe din­afară unele case seamănă chiar pensioane.

Bucureştii au fost nu demult un adevărat centru manufactorial, astăzi însă este un oraş esclisivamente de consomaţiune şi de petrecere, prăvălie de prăvălie, cîrciumă de cîrciumă, grădină de grădină şi complet de complet ; se ţin lanţ, toate cu table de litere de aur d-un cot : « La Ştefan cel Mare », « La Napoleon », « La Mihai Bravul », « La Tudor », « la Franţ Iosef », « La Horea », « La Cloşca », « La Purcel » etc., etc., toate pline de marfă străină şi bere nemţească ; var şi cărămidă, sticlă şi lemn, unt şi zarzavaturi ne vine de peste nouă mări şi nouă ţări ; în casa cea mai modestă, ca şi în palatul cel mai somptuos, de la vlădică pînă la opincă, din duşumea pînă-n tavan, din tălpi pînă-n creştet nu poţi găsi un pat, un pahar, un scaun, un şervet, o cizmă, o căciulă care să nu fie adusă gata din străinătate. În ţara cînepii sacii şi sfoara le cumpărăm de la nemţi !

Ion Ghica – Convorbiri economice