Poate vi s-a întîmplat şi dumneavoastră să fluieraţi admirativ la vederea unor volume foarte vechi. Dacă eşti cît de cît familiarizat cu dificultăţile editării din zilele noastre, cele computerizate, în cazul cărţilor complicate, pline de coloane, note, tabele, indici, fluieratul dinaintea cărţilor « perfecte » de la 1800 şi un pic riscă să se prelungească. Nu poţi să nu te întrebi ce soi de oameni erau aceia care făceau o treabă atît de măiastră, de la cei cu fişele pînă la culegător – zeţar adică –, corector, înapoi la tipograf, iar înapoi la autori, şi tot aşa, cu siguranţă, de cîteva ori. Iar cînd cercetezi şi o legătorie frumoasă, parcă-ţi bate inima mai tare în piept. Cum mai toate cărţile astea minunate sînt străine, îţi răspunzi că era normal să facă unii şi alţii o treabă fără cusur pentru că uceniceau cu anii, erau devotaţi meseriei, învăţau mult, mă rog, poate că erau şi bine plătiţi, ţineau la blazon şi alte cîte şi mărunte din care cert se şi alege oarece adevăr cînd citeşti despre istoria adevărată a Cărţii.

Există însă şi momente de mare emoţie cînd vezi carte veche românească. Nu cine ştie ce liturghier bătrîn tare, ci chiar cîte o bucoavă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea care-ţi umezeşte ochii. De pildă, uite Bibliografia chronologică română sau Catalogu generalu de cărţile române… 1550-1873, Ediţiunea a doua, a lui Dimitrie Iarcu (« Vechiu Profesore şi Inspectoru de scóle », cum se prezintă chiar el pe pagina de titlu), tipărită de Imprimeria Statului în Capitală la 1873. Opul nu e necunoscut, ba e chiar prezentat în cursurile universitare de biblioteconomie. Nici nu e primul de felul lui, ci unul în care autorul îşi omagiază înaintaşii imediaţi (pe Cipariu şi pe Vasile Pop), deşi întreprinderea lui merită, după unii (cu care sînt de acord), laurii cuveniţi autenticului « începător ». Specialiştii îi fac acestei cărţi o prezentare succintă şi sobră, din care rezultă că ea înşiră, an după an, toate tipăriturile care s-au făcut la noi mai bine de trei secole, încercînd mereu să dea referinţa cît mai cuprinzătoare a fiecărei publicaţii. Prima ediţie, pe care n-am văzut-o, purta un alt titlu : Annale bibliografice române. Din notiţele redactate de bibliografii secolului XX aflăm că pagina de titlu avea diverse menţiuni, ca şi aceea a ediţiei ulterioare : că volumul a fost tipărit pe cheltuiala Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, că datele au fost « adunate de mai mult timp », că avea 120 de pagini şi formatul era de 20 x 24,5 cm. Ediţia a doua, pe care o ţin în mînă, are 17,5 x 25,5 cm, 164 de pagini propriu-zise + XX şi e legată, fără conservarea copertei. Informaţiile de aici, ni se spune, au fost « adunate în timpu apróape 30 ani ». Profesorul Iarcu a lucrat la multe manuale în viaţa lui, pînă şi la cărţi de contabilitate. Şi totuşi, cîte mii de foi trebuie să fi contabilizat în 30 de ani ca să listeze titluri după titluri, şi nu doar nume de autori, adesea doar de editori, ci şi locuri de apariţie, număr de pagini, tabele… ? E impresionant să vezi că apare şi o rubrică a cărţilor tipărite în străinătate despre români şi România. Nu eşti surprins să vezi că volumul se încheie cu o errata – aşa se lucra. Dar ce surpriză cînd începi să cercetezi paginile din deschiderea cărţii, cele din afara corpusului ! E acolo o lume întreagă : o introducere (« preacuvîntare ») substanţială, care e lecţie de istorie şi morală, descriere a conţinutului, a modului de funcţionare a cărţii şi a utilităţii ei ; o cronologie a faptelor legate de tipar şi editare în ţările române ; un « sumariu de chronicari şi scriitori (indigeni) » ; o « tabelă generală alfabetică (şi după dată) de autori şi traducători români… » ; « scriitori străini pe alfabetu » care s-au ocupat de români ; « seria de date istorice, relative la imprimeria in genere, şi în parte la imprimeriile noastre românesci » ; un « apendice » care adună pe categorii publicaţiile apărute pînă în 1873 (sînt 6 873 cu totul) ; « cărţi vechi în limbi străine tipărite, în tipografiele române » ; « librării » din Bucureşti şi din ţară ; o listă de cărţi, şcolare şi literare, bune « pentru etatea fragetă de ambe sexe » ; sugestii de titluri « mai apropiate sexului feminimu » ; o listă de « cărţi traduse şi edate de dame române ».
Incredibil inventar ! Dimitrie Iarcu s-a gîndit la toate : nu cumva să-i lipsească omului ce-i deschide cartea vreo minimă ştire, vreo idee ajutătoare, vreo justificare, paralelă, iluminare. Pur şi simplu, s-a aşezat virtual în fotoliile tuturor cititorilor posibili, bibliotecarilor, profesorilor, editorilor, şi le-a spionat mintea ca să le ofere pe tavă almanahul temei, ghidul ei practic, baza ei de date, vademecumul, agenda. Cum să nu-ţi dea lacrimile cînd pricepi că poţi citi, negru pe alb, răspunsul la cel puţin trei întrebări pe care nici n-ai apucat să ţi le formulezi ca lumea ? Oare ce soi de om a fost acela ? (Asta ar fi a patra…)