Petru Romoșan

Timpul diplomaţiei s-a epuizat, a început războiul în Ucraina. Toate întâlnirile, negocierile lui Joe Biden, Emmanuel Macron, Olaf Scholz cu Vladimir Putin au fost pierdere de vreme. La fel şi întâlnirile miniştrilor lor de Externe. Pentru acest eşec e vinovat mai degrabă Vladimir Putin sau Joe Biden ? Nu mai are nici o importanţă. Eşecul nu-l revendică nimeni niciodată.

 Unde ne găsim acum ? Să vedem ce spune Andrei Raevsky, „The Saker”, celebru analist militar cu foarte bune surse la Kremlin, rus alb născut în Elveţia şi trăitor în SUA, în Florida : „Cred că Putin va reuşi să-i impună Ucrainei toate exigenţele lui, ceea ce înseamnă două lucruri : 1. regimul de la Kiev se va prăbuşi, cel puţin de facto ; 2. restul Banderastanului va sfârşi prin a se sparge în regimuri şi state succesoare diferite. Cred că e foarte probabil ca Statele Unite şi NATO să deplaseze trupe în Ucraina de Vest pentru a-i „proteja populaţia şi infrastructurile” la Liov şi în împrejurimi şi pentru a declara că „demonstraţia lor de unitate şi hotărâre a împiedicat Rusia să invadeze toată Ucraina”. Nu cred că Rusia se va opune prea tare la acţiunile NATO în interior şi în regiunea Liov/Ivano-Frankovsk. Nu e vorba de teritorii istorice ruse şi nici nu prezintă, în fond, interes pentru Rusia. Dacă Statele Unite vor ca polonezii să-i oprime pe ucraineni în propria lor Ucraină occidentală, nici unui rus nu-i va păsa” („La Situation va rapidement s’aggraver, probablement dans les prochains jours”, lesakerfrancophone.fr, 24.02.2022).

O zi mai târziu, Raevsky adăuga : „Polonezii şi ungurii şi-au declarat temerea că se vor confrunta cu un val masiv de refugiaţi, şi deci vor desfăşura şi mai multe trupe la graniţă pentru a „ţine situaţia sub control”. Aceste trupe ar putea fi deplasate uşor şi rapid în interiorul Ucrainei occidentale pentru a pune stăpânire pe regiunile Liov şi Ivano-Frankovsk. Lucrul cel mai bun (pentru ei) e că pot fi practic siguri că ruşii nu se vor opune. Şi, cum toate înzestrările NATO din Ucraina sunt de-acum distruse, ruşii îi pot azvârli acest os (în esenţă, nazist şi îndepărtat) oricui din UE îl vrea (ungurii sunt probabil prea vicleni pentru asta, dar polonezii ???). Oricum ar fi, mă aştept la o operaţiune minoră a NATO în vestul Ucrainei în următoarele două zile” („L’Effondrement du Banderastan”, lesakerfrancophone.fr, 25.02.2022).

De ce se întâmplă războiul acum, după ce a fost evitat în ultimii 20-30 de ani ? Ne explică Éric Verhaeghe pe un site consacrat politicii şi geopoliticii la zi : „Ce aţi face în locul lui Putin, ştiind că avantajul de care dispuneţi nu va dura mult ? V-aţi recupera bunul şi aţi profita de moment pentru a îngenunchea Statele Unite. La modul ideal, aţi împinge avantajul până la a obţine maximumul de beneficii din situaţia dată : aţi invada toată Ucraina şi, la nevoie, aţi inoportuna vecinii ei, de exemplu, Polonia şi România, pentru a testa capacitatea de reacţie a NATO. […] Aşa se face că o revoluţie tehnologică modifică în profunzime de câteva luni echilibrul de forţe şi doctrina descurajării nucleare  : e vorba de inventarea rachetelor hipersonice. Aceste rachete ultrarapide, care pot fi dotate cu capete nucleare, pot da şah tuturor umbrelelor nucleare existente. Aşa se face, de asemenea, că două ţări sunt stăpâne pe acest tip de armament : Rusia şi, parţial, China. Statele Unite trebuie să reintre repede (şi chiar asta e problema) în plutonul fruntaş. Să recapitulăm : preţ de câteva luni, armata rusă dispune de un avantaj inedit, care o face să fie forţa cea mai distructivă din lume. Această superioritate sistemică, ce ar putea dispărea în 2023, îşi dă măsura, în esenţă, în caz de conflict nuclear” („Ukraine : Pourquoi Poutine ne se contentera pas de prendre Kiev”, lecourrierdesstrateges.fr, 25.02.2022).

Sarabanda sancţiunilor americane şi europene împotriva Rusiei ne spune că SUA şi marile democraţii occidentale continuă să fie orbite de pretenţiile lor de mărire şi de dominaţie mondială. Pentru că aceste sancţiuni vor arunca economia lumii în haos. Mai ales economia ţărilor din Europa Occidentală, în frunte cu Germania şi Franţa. Poate că va suferi mai puţin economia americană, care mai degrabă va profita de situaţie, cu petrolul şi gazul său lichefiat, vândute foarte scump europenilor. Bursele au luat-o la vale peste tot, începând chiar cu Bursa de la Moscova (-40 % joi 24 februarie, ziua ofensivei militare – „operaţiunea de demilitarizare şi denazificare”), ceea ce e foarte explicabil. Pentru că Bursa de la Moscova e în mare măsură o oglindă a coloanei a cincea a civilizaţiei occidentale în Rusia.

Cea mai expusă regiune a României la ofensiva militară rusă e Dobrogea. Ca şi litoralul bulgăresc, dacă nu cumva toată Bulgaria, ţară şi slavă, şi ortodoxă. Cea mai sigură regiune românească e Transilvania. Nu e deloc probabil ca armata rusă să vrea să ajungă din nou la Berlin sau la Paris. Dar baza americană de la Mihail Kogălniceanu e în prima linie, la fel ca întreg litoralul românesc al Mării Negre. Şi România, şi Bulgaria au fost citate în luările de poziţie recente ale ruşilor. Vom vedea cât de agresivă este Rusia dacă va ocupa şi Odesa şi, mai ales, Bugeacul, vechi pământ românesc.

Dacă Ucraina va pierde Odesa, aceasta ar trebui să se întoarcă la România. Odesa are o puternică amprentă românească şi evreiască (evrei români). Moldovanka (Moldoveanca) este un faimos cartier românesc şi evreiesc al vechilor şi noilor îmbogăţiţi, dar şi al artiştilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Chiar dacă a fost anexată şi de ţari, Odesa (de la Odiseu) a fost ridicată pe o străveche vatră românească. Să amintim aici şi Cetatea Albă, cetatea lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, şi care în Antichitate făcea parte din regatul lui Burebista. Ar trebui să revină şi ea la România.

Lucrurile se mişcă foarte repede, doar la Bucureşti ele stau pe loc. Klaus Iohannis ar fi plecat din nou spre destinaţia lui de weekend. Va „elibera” Rusia toată Ucraina sau se va opri la Nipru, inclusiv Kievul, şi se va mulţumi cu estul şi sudul Ucrainei, litoralul, construind o Novorusia-tampon ?

Petru Romoșan

Alegerile prezidenţiale franceze se anunţă decisive, de mare cumpănă atât pentru Franţa, cât şi pentru UE şi NATO. Dacă Emmanuel Macron (neoliberal, neomarxist, globalist) va câştiga un al doilea mandat, Franţa va prelua rolul Germaniei din ultimele decenii – Germania alunecă vizibil spre Rusia (Gerhard Schröder, Olaf Scholz, SPD). Adică „la Macronie” („Macronia”) va deveni intermediarul principal al politicii americane în Europa. Acelaşi rol îl va juca şi candidata dreptei conservatoare, Valérie Pécresse, care e percepută ca un Macron în fustă. Cei doi, Macron şi Pécresse (prin soţul său, Jérôme Pécresse) au participat la vânzarea controversată a unei mari părţi din întreprinderea strategică franceză Alstom (componenta nucleară şi de interes militar) către americanii de la General Electric.

            Marine Le Pen candidează pentru a treia oară la prezidenţiale şi aproape nimeni nu mai crede că ea ar putea câştiga. Prestaţia sa lamentabilă din confruntarea finală cu Emmanuel Macron de acum cinci ani a lăsat urme de neşters. Fără program, fără viziune, fără echipă, Marine Le Pen a turnat şi prea multă apă în vinul fostului Front Naţional (al tatălui său, Jean-Marie Le Pen), devenit un sterilizat Rassemblement National (pro-NATO, pro-UE, pro-euro, pro-orice). Alegătorii săi sunt clasele populare, mai ales cele care trăiesc în apropierea „ghetourilor” populate de arabo-musulmani (vezi Jérôme Fourquet – L’Archipel français, Seuil, Paris, 2019), fostul electorat al Partidului Comunist Francez.

            Singurul candidat major care aduce un suflu nou şi care a băgat în trepidaţie establishment-ul de la stânga la dreapta este ziaristul conservator (Le Figaro) şi scriitorul de mare succes Éric Zemmour (Destin français, Mélancolie française, Le Suicide français, La France n’a pas dit son dernier mot…). El a fost în ultimii 10 ani şi o foarte remarcată vedetă de televiziune. Nu numai că Zemmour e comparat cu Donald Trump, dar cei doi au avut recent o lungă conversaţie telefonică. Alegătorii săi sunt foşti alegători ai lui François Fillon, burghezia de dreapta, naţională. Programul lui Zemmour e simplu, consistent, şi deci uşor de înţeles, chiar dacă nu foarte convingător în materie de economie. Acesta doreşte să recupereze măreţia Franţei, să oprească imigraţia legală şi ilegală, să stopeze „Le Grand Remplacement” („Marea înlocuire” a francezilor cu arabo-musulmanii) în primul rând, dar nu numai. Candidatul îşi propune ca Franţa să părăsească comandamentul militar integrat al NATO, adică să revină la statutul obţinut eroic de Charles de Gaulle şi abandonat cu lejeritate de Nicolas Sarkozy. Nicolas Sarkozy e descris de adversarii săi (vezi Thierry Meyssan, analist militar) ca „agent CIA”.

            Deocamdată, doar cei patru au o şansă să ajungă în turul doi. Candidaţii de stânga, socialişti, comunişti, ecologişti, nu s-au înţeles ca să se preteze la nişte alegeri primare. Printr-un candidat unic, ar fi putut atinge, poate, turul doi. Candidaturile reprezentanţilor stângii rămân doar unele de orgoliu, fără consecinţe. Numele lor nici nu mai merită citate.

            Informaţiile din taberele celor patru (Emmanuel Macron, Valérie Pécresse, Marine Le Pen, Éric Zemmour) curg. Astfel, Éric Zemmour, într-un interviu pentru revista Elle, a anunţat că ar vedea-o foarte bine pe Marion Maréchal la Matignon, ca prim-ministru, dacă el va fi ales preşedinte al Republicii. Marion Maréchal (n. 1989) este nepoata lui Jean-Marie Le Pen, o strălucită reprezentantă a foarte tinerei generaţii de la care se aşteaptă salvarea Franţei. Ea şi-a exprimat deja preferinţa pentru Éric Zemmour în dauna mătuşii sale, Marine Le Pen.

            Marele miting al lui Valérie Pécresse, ţinut la Zénith cu câteva zile în urmă, a fost un fiasco. La despărţire, Éric Ciotti, cel care a jucat şi a pierdut la alegerile primare în faţa lui Valérie Pécresse, situat mai la dreapta decât centrista Pécresse, le-ar fi recomandat colegilor săi să se pregătească să-l susţină pentru turul doi pe Éric Zemmour. În ceea ce-l priveşte pe Emmanuel Macron, votat în 2017 de locuitorii din centrele marilor oraşe, nimeni nu mai crede în sondajele care-l dau câştigător sigur în turul întâi în 2022 cu 24-26 % (filosoful Michel Onfray, printre alţii).

            Emmanuel Macron încă nu şi-a anunţat candidatura, dar echipa sa de campanie, condusă de la Élysée, a strâns mai mult decât dublul de susţineri necesare (1 260 „parrainages” – „năşiri”) pentru a putea candida. La fel, Valérie Pécresse a strâns 1 824 de susţineri. Éric Zemmour are doar 250 de „năşiri”. În schimb, doi candidaţi de stânga, care vor face doar 2-3 procente, au deja cele 500 de recomandări necesare.

            Campania electorală oficială nu a început, dar de-acum nu se mai pot ivi mari surprize. Poate cu excepţia unei spectaculoase ieşiri din cursă a lui Emmanuel Macron. Mulţi aşteaptă apariţia unui dosar devastator, care să-l împiedice pe preşedinte să mai candideze. Atacul la soţia sa, Brigitte Macron, nu a dat rezultate. În schimb, afacerea Alstom, care a fost repusă pe tapet şi alimentată recent chiar de Macron, e departe de a fi clarificată. Emmanuel Macron e susţinut de oligarhi, de miliardari şi de media mainstream controlată integral de aceştia. „Macron nu e candidatul celor bogaţi, ci al celor foarte bogaţi” – François Hollande, fost preşedinte, dixit).

            După alegerile prezidenţiale franceze, care pot fi şi ele contestate pe modelul alegerii lui Joe Biden în SUA, vor veni la scurt timp, în iunie, alegerile parlamentare. Partidul prezidenţial LREM, care a fost fabricat pe picior, cu CV-uri de amatori în politică trimise pe Net, a pierdut în toate alegerile intermediare (locale, regionale, europene) şi nu a reuşit să se înrădăcineze în teritoriu, nu mai poate păcăli categoric, ultramajoritar, ca acum cinci ani. Partidul Reconquête (numit astfel după Reconquista spaniolă ?) al lui Zemmour ar trebui să-şi facă intrarea în Parlament. Anul acesta, înainte de 14 Iulie, Ziua Naţională a Franţei, peisajul politic va fi oricum foarte diferit de cel de azi.

Petru Romoșan

După ultimele acorduri şi înţelegeri dintre China şi Rusia, dintre preşedinţii Xi Jinping şi Vladimir Putin, soarta Taiwanului pare legată de cea a Ucrainei. Dacă vom avea război în Ucraina, vecină directă cu Rusia, este foarte posibil să înceapă un conflict şi în Taiwan, care, la rândul său, e despărţit de China continentală (mainland) doar prin Strâmtoarea Formosa. Rusia şi China îşi pot foarte bine coordona acţiunile militare care vizează în egală măsură SUA. Despre Ucraina şi o eventuală invazie rusească s-a scris şi s-a discutat enorm în ultimul timp. Despre conflictul sino-american pentru Taiwan s-a scris şi s-a vorbit mai puţin deşi miza Taiwan depăşeşte de departe miza Ucraina. Vom vedea de ce.

Ucraina e o ţară „rusească” (fostă sovietică şi fostă ţaristă) cel puţin în partea de est, fabricată artificial, „ucrainean”, de liderii comunişti Lenin, Stalin şi Hruşciov, cu teritorii anexate şi de la polonezi, maghiari şi români. Din 2014, după lovitura de stat contra lui Viktor Ianukovici şi după maidanul Victoriei Nuland (Departamentul de Stat), Ucraina a devenit rapid un protectorat american. Rusia, surprinsă şi nepregătită, a răspuns totuşi imediat prin anexarea Crimeei (dată Ucrainei sovietice de Hruşciov în 1954) şi prin separarea de Ucraina a Donbasului, cu republicile Lugansk şi Doneţk.

Chiar şi aşa, Rusia nu se împacă deloc cu situaţia actuală, cu militarizarea americană a Ucrainei, care riscă să fie urmată de integrarea acesteia în NATO. În plus, Rusia percepe bazele americane din România, Bulgaria şi Polonia ca „agresive”, şi nu „defensive”, cum au fost ele prezentate, şi care ar pune-o într-un real pericol. Dar SUA vor renunţa foarte greu la ce au câştigat în Europa de Est de la defuncta URSS şi, mai ales, la poziţia avansată din Ucraina. Ucraina e percepută de Rusia ca un membru de facto al NATO, chiar dacă nu de jure. Ucraina este pentru strategia americană mai importantă decât România şi Bulgaria pentru că e chiar în coasta Rusiei. În orice caz, cu cât SUA şi NATO se vor instala mai solid militar în Ucraina, cu atât bazele din România şi din Bulgaria îşi vor pierde din relevanţă.

Dacă Ucraina e o mare miză strategică, militară, Taiwanul e o miză economică incomparabil mai mare. Şi chiar mai strategică. Acolo se înfruntă interesele SUA cu cele ale Chinei. Atât SUA, cât şi China sunt foarte dependente de cipurile (electronice), de semiconductorii fabricaţi în Taiwan. Taiwanul deţine aproape un monopol mondial la fabricarea acestor componente decisive pentru noua eră a digitalizării :

„Un scenariu de război schiţat de Center for a New American Security arată în ce măsură e dependentă lumea de cipurile taiwaneze şi cum ar putea această dependenţă să ducă Statele Unite şi China la diferite tipuri de conflicte. Scenariul de război imaginat de un think tank din Washington începe cu o pană apărută brusc la trei fabricanţi taiwanezi de semiconductori care produc cipuri de înaltă calitate folosite, printre altele, la smartphone-uri, automobile şi echipamente militare. Oprirea producţiei sugerează întrebarea dacă nu cumva la originea panei se află un atac cibernetic din partea Beijing-ului – şi ea declanşează o criză internaţională între China şi Statele Unite. Conform cercetătorilor, aceasta ar putea paraliza economica mondială şi ar conduce la o confruntare militară. Ea intervine într-un moment în care Congresul american a relansat proiectele de lege vizând creşterea producţiei de semiconductori în Statele Unite. Diversificarea lanţului mondial de aprovizionare cu cipuri este, oricum, o recomandare-cheie a raportului. „Astăzi, noi abia de producem 10 % din cipurile pentru computere, în timp ce suntem lideri în materie de concepţie şi cercetare în materie de cipuri”, a declarat preşedintele Biden săptămâna trecută. „Şi deocamdată nu avem capacitatea de a produce cipurile cele mai performante. Astăzi, 75 % din producţie se află în Asia de Est. Iar 90 % din cipurile cele mai performante sunt fabricate în Taiwan. China face tot ce-i stă în putinţă ca să acapareze piaţa mondială pentru a încerca să ne depăşească pe toţi, inclusiv pe plan militar.” Dar, chiar dacă Congresul aprobă noi investiţii publice în capacitatea de producţie a microprocesoarelor în Statele Unite, va fi nevoie de ani pentru a egala expertiza taiwaneză, şi nu e sigur că e şi posibil, afirmă autorii raportului. Din punctul lor de vedere, Statele Unite au devenit mai dependente de cipurile de înaltă calitate din Taiwan decât de petrolul din Orientul Mijlociu în ultimele decenii” (Mick Van Loon – „Comment les puces électroniques pourraient déclencher une guerre entre les États-Unis et la Chine”, leblogalupus.com, 29.01.2022).

În 1895, ca urmare a războiului sino-japonez şi a Tratatului de la Shimonoseki, insula Taiwan şi insulele Penghu (Pescadores) revin Japoniei până în 1945, când Taiwanul şi Japonia trec sub tutela SUA. În vreme ce Hong Kong-ul era dominion britanic, Taiwanul a făcut parte din imperiul colonial japonez între 1895 şi 1945. Tutela americană este confirmată prin Tratatul de la San Francisco din 1951, semnat între SUA şi Japonia. Populaţia Taiwanului e comparabilă cu cea a României (cca 23,6 milioane de locuitori), pe un teritoriu de doar 35 980 km². PIB-ul Taiwanului este de aproape trei ori cât cel al României. În Taiwan se vorbeşte, ca şi în mainland China, mandarina (zisă „de Taiwan”) şi se foloseşte cea mai tradiţională scriere chineză (fără modernizările din China continentală).

E greu de înţeles cum au ajuns SUA (cei mai mari creatori de cipuri, dar nu şi producători), Europa Occidentală şi chiar şi Republica Populară Chineză atât de dependente de cipurile taiwaneze. E adevărat că Taiwanul şi-a pus pe picioare industria electronică încă din anii ’80 şi o consideră „scutul său de siliciu”. Fără aceste cipuri ultramoderne, telefonia mobilă, computerele, industria automobilului, ca şi tehnica militară de vârf sunt în noua eră a digitalizării doar un morman de fiare. O fabrică de microprocesoare necesită investiţii colosale – se porneşte de la 10 miliarde de dolari –, iar până la punerea ei în funcţiune pot trece vreo 10 ani.

SUA şi Europa Occidentală pregătesc sancţiuni economice foarte severe pentru Rusia în caz de invazie în Ucraina. Printre cele mai dure, mai grave chiar decât accesul la sistemul SWIFT, figurează blocarea accesului la cipurile fabricate în Taiwan şi în Coreea de Sud, aflate sub control şi patent american. Aceste sancţiuni ar fi fost deja aplicate în 2021 Chinei, cu urmări dramatice pentru construcţia de automobile.

Războiul pentru Taiwan, spre deosebire de cel pentru Ucraina, este unul de secolul XXI : „America poate descuraja China să invadeze Taiwanul. E suficient să-l distrugă sau mai degrabă să-i distrugă industria de semiconductori, afirmă un articol din Parameters, revista trimestrială a US Army War College. În [articolul] „Cuibul frânt : cum să descurajezi China să invadeze Taiwanul”, Jared McKinney de la Air University şi Peter Harris de la Universitatea de Stat din Colorado afirmă că Taiwanul şi Washingtonul ar trebui să se înţeleagă pentru a face insula un loc „neatractiv”. „Statele Unite şi Taiwanul ar trebui să pună la punct o strategie precisă a pământului pârjolit care ar face nu doar ca Taiwanul să devină un loc lipsit de interes, ci ar face întreţinerea insulei prea scumpă pentru un eventual invadator”, scriu ei în articolul cel mai des descărcat de la US Army War College în 2021. Pentru a-şi atinge acest obiectiv, „ar fi suficient să ameninţe că distrug Compania de Producţie a Semiconductorilor din Taiwan (TSMC), cel mai important fabricant de cipuri din lume şi cel mai important furnizor al Chinei”. McKinney şi Harris s-au inspirat pentru titlul articolului lor dintr-un proverb chinez : „Sub un cuib frânt se pot oare găsi ouă intacte ?” Americanii concep cele mai rapide microprocesoare din lume dar nu fabrică nici unul. Taiwanul o face. Insula este de departe liderul mondial în producţia de semiconductori. Compania TSMC fabrică mai bine de jumătate din cipurile folosite pe planetă şi 90 % din cele considerate tehnologie de vârf. TSMC şi Samsung Electronics sunt singurele două firme capabile să producă cipuri de 5 nanometri, cele mai performante din lume” (idem).

Reconfigurarea hărţii politice mondiale are o apăsată dimensiune economică. În ceea ce priveşte Europa-Ucraina-Rusia, este vorba despre energie şi materii prime. În Asia de Est, în Taiwan, este vorba despre industriile de top : telefonie mobilă, computere, automobile şi echipamente militare.

Petru Romoșan

E foarte posibil ca faimosul expert în strategie militară de origine română (din Arad) Edward N. Luttwak să aibă dreptate şi ca actuala criză majoră dintre Rusia, pe de-o parte, şi SUA şi Europa Occidentală, pe de altă parte, să fie doar un bluf, o cacealma a lui Vladimir Putin, care a reuşit să producă panică în Vest, la NATO şi, mai ales, în Europa de Est. Cererile Rusiei către SUA şi NATO sunt prea extinse. Putin cere ştergerea istoriei din ultimii 25 de ani (din 1997), care au implicat extinderea NATO în Europa de Est (implicit extinderea UE, care i-a urmat), tratate şi înţelegeri multiple. Evident că SUA, nici dacă ar fi de acord, n-ar putea să-i satisfacă pe deplin pe Vladimir Putin şi pe Rusia, oferindu-le astfel securitatea de care au nevoie.

„Putin blufează în privinţa Ucrainei. Invadarea celei mai mari ţări din Europa cu mai puţin de 200 000 de soldaţi nu va pune capăt victorios crizei pentru Rusia. În loc de aşa ceva, va demara un război pe care Rusia nu şi-l poate permite. Nici o ţară europeană nu va trimite trupe, dar toate vor trimite arme” (Edward N. Luttwak – pe contul său de Twitter, 16.01.2022).

Într-o analiză percutantă, Ivan Timofeev, profesor la marea şcoală de diplomaţie MGIMO (Institutul de Stat pentru Relaţii Internaţionale de la Moscova), un foarte important expert în politica externă a Rusiei, apropiat de Putin, director de programe la Clubul Valdai, pune războiul cu Ucraina pe primul loc din trei scenarii sau opţiuni posibile pentru Rusia. Analiza lui Ivan Timofeev e cu atât mai preţioasă, cu cât e foarte clar că acesta „are urechea” lui Vladimir Putin, a lui Serghei Lavrov, a Ministerului Afacerilor Externe rus şi a generalilor.

„Primul scenariu e cel al „războiului”. În acest scenariu, Rusia va pleca de la mai multe premise […]. Armata ucraineană poate fi învinsă relativ repede. Un război prelungit poate fi evitat printr-o operaţiune-fulger. De altfel, ar fi posibil să fie împărţită ţara în două state, unul (Ucraina orientală) rămânând în orbita rusă, celălalt (Ucraina occidentală) în orbita occidentală. O altă opţiune ar fi o schimbare de regim prin forţă în Ucraina, în speranţa că nu va exista o rezistenţă masivă din partea populaţiei. Sancţiunile occidentale vor fi o lovitură dureroasă pentru Rusia, dar nu-i vor fi fatale. Avantajele obţinute pentru securitatea militară vor fi mai importante decât pagubele economice. Pagubele economice nu se vor traduce prin proteste publice în Rusia ; ele vor putea fi ţinute sub control. Prestigiul autorităţilor va creşte pentru că vor fi rezolvat o sarcină istorică majoră. Sancţiunile împotriva Rusiei vor continua să compromită încrederea în sistemul financiar centrat pe Statele Unite. Rusia va putea exista ca „fortăreaţă”. Ieşirea ei din economia globalizată este posibilă şi chiar de dorit. Occidentul însuşi este în declin. Moartea sa iminentă e inevitabilă. O victorie în Ucraina ar da o nouă lovitură autorităţii Statelor Unite şi Occidentului, şi ar accelera retragerea lor de pe scena mondială. În acest scenariu, trebuie să ne aşteptăm la o ruptură radicală a relaţiilor dintre Rusia şi Occident, incomparabilă cu orice criză precedentă” („Ukraine. Trois scénarios possibles suite à la réponse de Washington”, le sakerfrancophone.fr, 31.01.2022 – sursa : Club Valdai).

Iată şi al doilea scenariu, numit de autor „al tensiunii permanente” : „Costurile unei soluţii militare la chestiunea ucraineană sunt estimate ca fiind prea mari. Chiar în caz de înfrângere rapidă a forţelor armate ucrainene se pune problema controlului teritorial. Regimul fantoşă va avea nevoie de un important aport financiar. În acelaşi timp, el va fi cu certitudine ineficace şi corupt. Ţinând cont de pagubele aduse de sancţiuni, alimentarea regimului va agrava penuria deja existentă de resurse chiar în interiorul Rusiei. Nici controlul complet al teritoriului Ucrainei nu va împiedica Occidentul să formeze şi să înarmeze formaţiuni ucrainene în teritoriile adiacente, finanţând astfel o vastă reţea clandestină în Ucraina. Războiul va provoca declinul economic al teritoriilor ocupate, ceea ce va face populaţia şi mai receptivă la propaganda occidentală. Dacă regimul prooccidental va conserva o parte din teritoriu, conflictul se va permanentiza. În acelaşi timp, nu se va rezolva nici una dintre problemele de securitate ale Rusiei, iar aceste probleme se vor înmulţi din pricina militarizării Europei de Est. Stabilitatea internă a societăţii ruse nu e garantată date fiind pagubele economice provocate de sancţiuni, de costurile războiului şi de asistenţa acordată Ucrainei […]. Rolul mondial al Occidentului e în declin. Pentru Statele Unite, regiunea Asia-Pacific este efectiv o prioritate crescândă. Dar asta nu înseamnă că Occidentul e atât de slab încât să nu-i poată provoca pagube substanţiale Rusiei. Nimic nu garantează că sancţiunile împotriva Rusiei i-ar aduce un prejudiciu capital Occidentului. În Europa, Occidentul dispune de rezerve importante pentru a îngrădi Rusia chiar în caz de rivalitate cu China. Sprijinul Beijingului pentru Rusia nu e garantat în caz de război […]. Menţinerea unei tensiuni permanente în relaţiile cu Occidentul poate da rezultate. Cel puţin puterile occidentale vor începe să asculte la ce spune Rusia. Tensiunea e un instrument util în diplomaţie. E necesar ca tensiunea să fie menţinută la graniţele Ucrainei, dar ea trebuie aplicată şi în alte regiuni – America Latină, Orientul Mijlociu, regiunea Asia-Pacific (cu China) şi Africa. Pe cât posibil, Rusia poate opera prin campanii relativ ieftine dar eficace, asemănătoare cu operaţiunea rusă din Siria” (idem).

            Ultimul scenariu, al treilea, este intitulat „Zâmbiţi şi salutaţi” : „Ucraina este un activ toxic pentru Occident. Ajutoarele majore acordate sunt furate, iar instituţiile sunt în continuare corupte. Ţara nu e un furnizor, ci un consumator de buget securitar. Aderarea sa la NATO e contraproductivă pentru bloc din cauza conflictelor nerezolvate şi a contribuţiilor îndoielnice la securitatea comună. Ucraina este, dimpotrivă, o sursă de probleme. Sprijinirea ei e jenantă şi costisitoare. Dacă Occidentul o porneşte pe această cale, Ucraina va face din NATO o structură şi mai dezechilibrată, în care va creşte numărul specialiştilor „în fente”. Cât timp se va afla în sfera occidentală, Ucraina va fi condamnată să se degradeze şi mai mult. Va avea loc o „moldavizare a Ucrainei”, adică un exod al cetăţenilor către Vest, şi un regres al economiei sale. Occidentul n-are nici un motiv să susţină financiar Ucraina multă vreme. Ajutorul va scădea pe măsură ce poziţia Ucrainei va coborî pe lista de priorităţi a Occidentului. Fără intervenţie militară, Ucraina se va degrada, va deveni o ţară periferică şi o prioritate de rang trei pe agenda globalistă. Rusia dispune de capacităţi militare suficiente pentru a opri orice ameninţare venind dinspre teritoriul Ucrainei şi dinspre ţările NATO. Chiar fără a utiliza arme nucleare, Rusia poate, în cadrul unui conflict regional, să provoace pagube inacceptabile rivalilor săi din Europa. Controlul Crimeei îi asigură dominarea Mării Negre” (idem).

            Toate cele trei scenarii pentru Ucraina avansate de profesorul rus sunt încă opţiuni posibile pentru Vladimir Putin şi pentru conducerea colectivă de la Kremlin. Deocamdată, ruşii se pot felicita că au pus în discuţie toate angajamentele de securitate şi economice din Europa de Est de după 1997. România, în panică, şi-a arătat disponibilitatea de a face „porţi deschise” la Deveselu. Teama de o lovitură neanunţată de la distanţă şi-a spus cuvântul. Ruşii pot obţine o emasculare militară a NATO în cele trei ţări baltice (Lituania, Estonia, Letonia), în România şi în Bulgaria, poate nu în Polonia, dacă nu chiar să forţeze NATO să se retragă complet. Relaţiile Rusiei cu Ungaria par bine aşezate pe termen lung.

            Din analiza lui Ivan Timofeev rezultă că nici relaţiile dintre Rusia şi China nu sunt chiar atât de bune, de clarificate, de întinse pe cât s-a tot spus. Nu trebuie uitat că dezintegrarea Uniunii Sovietice s-a făcut în primul rând cu ajutorul Chinei, la iniţiativa lui Richard Nixon şi a lui Henry Kissinger. Ruşii nu au uitat. Ridicarea economică formidabilă a Chinei s-a făcut şi pe spatele prăbuşirii URSS. Ţine SUA să arunce Rusia în braţele Chinei şi să-şi fabrice astfel un inamic invincibil ?

            Marea rivalitate economică a SUA azi e cu China şi în nici un caz cu Rusia. Prin presiunea militară din Europa de Est şi din Ucraina, SUA vrea să obţină o neutralitate (cel puţin) a Rusiei în conflictul său cu China. În actuala criza, de fapt, nu e vorba doar de Ucraina (un fel de Cuba pentru SUA la frontierele Rusiei), ci de mult mai mult. Şi nu e exclus ca ţinta finală a întregii telenovele să nu fie Rusia, ci China. Deocamdată, Vladimir Putin a reuşit magnific lovitura sa de bluf. Miza Ucraina pentru SUA, Occident şi NATO e cel puţin suspectă, exagerată. Există alte negocieri complet necunoscute publicului ? Ce au negociat Biden şi Putin la Geneva în iunie 2021, însoţiţi de delegaţii foarte extinse ?

Putin blufează împreună cu americanii ? Este actuala criză doar o comedie americano-rusă care ascunde înţelegeri majore, prieteneşti care vor urma şi care vor schimba faţa Europei şi a lumii ? Americanii au investit masiv (militar) în Europa de Est şi au ce negocia cu ruşii. Cum am văzut, o invazie a Rusiei în Ucraina, perfect realizabilă, este catastrofală pentru invadator. Din mai multe motive, care ţin de starea economică a Ucrainei, de sancţiuni economice europene şi americane la adresa Rusiei. O invazie în Ucraina nu-i rezolvă Rusiei problemele de securitate. Pe de altă parte, o continuare pe termen nedefinit a crizei e şi ea perdantă pentru toată lumea, pentru Ucraina, pentru Rusia şi pentru economiile occidentale.

Rămâne doar soluţia unor negocieri spectaculoase, care să rezolve toate problemele pentru toată lumea. Ceea ce ar trebui să se întâmple până la urmă : o largă conferinţă de securitate, comparabilă cu Ialta 1945 sau cu Helsinki 1973-1975.