© Bogdan Constantinescu
A fost şi va mai fi

Mă uit, ca toată lumea, la buba spartă în Egipt. Cum m-am uitat şi la cea din Tunisia, nu foarte surprinsă. Nu e vreo mare surpriză nici lungul moment de tatonări şi încurcături, de lovire cap în cap a planurilor emanate de birouri hegemonice. E mult de cînd nu se mai ştie « care e realitatea », deşi realitatea e descrisă minuţios zi de zi în depeşe, înregistrări, rapoarte, studii. Căci « adevărata realitate » refuză să se mai nască firesc în absenţa oricărei urme de morală, de bun-simţ, de respect pentru interesele minime ale popoarelor. Cît compromis o fi de-ajuns ca să nu se dărîme şandramaua ? Nu ştie nimeni. Ce spectru l-ar putea înlocui rapid pe cel al terorismului islamic ? Mister, ezitări…
Cîteva bune milioane de oameni ştiu, ca şi mine, ce înseamnă în principiu opţiunea pentru stabilitate în dauna democraţiei. Ştiu şi că satrapii naţiunilor stabile nu-şi joacă rolul de marionete pe gratis, şi că populaţia se pauperizează şi se tîmpeşte de atîta viaţă stabilă, şi că accesul la resursele naţionale e acordat stabilizatorilor, care-şi ling voluptuos mustăţile. Printre milioanele de iniţiaţi se află, desigur, şi jurnaliştii politici, şi moderatorii emisiunilor de ştiri de pe toată planeta. La posturile respectabile, de altfel, nu se găsesc decît absolvenţi de studii politice cu informarea la zi şi limbajul adecvat în buzunarul de la piept. Invitaţii lor – de această dată, mai ales experţi în ţările arabe, foşti diplomaţi, foşti miniştri şi actuali responsabili prin foruri de observatori şi institute de cercetări mai mult sau mai puţin obsedate de lumea islamică – nu-i iau pe nepregătite. Dimpotrivă, plăcută mai e descoperirea, întinsă pe săptămîni, a unui bogat limbaj comun !
Şi totuşi, în ditamai marea de consens convivial, s-a ivit deodată şi momentul de stupoare. O cucoană expertă printre alţii, poftită la un post francez de ştiri, a ascultat ce-a ascultat predicile despre rolul monumental al armatei în Egipt şi a izbucnit, cît de politicos putea : auziţi – a zis ea în substanţă –, tot îi daţi cu « armata » în sus, « armata » în jos, dar ştiţi dumneavoastră ce e « armata » asta ? Păi, ştim, s-a repezit un savant din platou, nu sînt numai băieţii cu AG-uri şi AKM-uri, noi avem în vedere şi nenumăratele servicii secrete cînd zicem « armată ». Foarte bine, a zis cucoana, dar tot nu e destul. Şi, cum lumea începea să se irite, a ales s-o stupefieze descriind minuţios chiar « sistemul », adică miceliul acela care face că « armata » acaparează, metru cu metru, tot ce mişcă, folosindu-şi puterea intimidantă, acţiunile fără de lege, fondurile, pentru a împînzi întreaga viaţă a ţării cu trebuinţele ei, firmele ei, oamenii ei, vlăstarii ei, slugoii ei. Dacă armată nu e, nimic nu e – le spunea –, şi asta pînă în ultimul bordei, fără vreo clipire de grijă pentru un milion de orfani fără acoperiş, pentru zeci de milioane de analfabeţi şi muritori de foame… Platoul a amuţit, jenat. Fireşte – a zis, în fine, cineva –, se ţes nişte relaţii. O, dar nu era vorba de nişte simple reţele de privilegiaţi, din care vedem peste tot, ci de sugrumarea literală a unei naţiuni pentru supravieţuirea comodă a unei minorităţi fără creier, căci numai clica dirighentă – e limpede – închină lucid ţara ocupantului străin şi numai ea se vede de departe.
A fost nevoie de cîteva oftaturi şi penibile secunde goale pentru a trece la subiectul următor, vecin dar distant cît de cît. Dacă eşti român, nu poţi să nu zîmbeşti amar la fîstîceala somităţilor care ascultă povestea mafiotismelor de stat. În fond, nu se exprimase nici o mare noutate. Fusese vorba de un « reglaj fin », unul al… proporţiilor. Cîtă vinovăţie poate duce în spate un birocrat ? Dar un diplomat ? Sau un jurnalist ? Uite-atîta, cît apuci între degetul mare şi arătător ! Cînd au fost marile puteri – nu doar una sau două – dispuse să admită că au o natură criminală ? Nici n-o să vedem aşa ceva prea curînd. În schimb, n-ar fi interesant să debarce într-un platou bucureştean un expert străin care să ne spună ce « 100 % armată » avem în România ? Pot să pariez că şase inşi tari în gură s-ar repezi să-l sfîşie, cu toate că fiecare dintre ei ştie foarte bine că nu există pe plai nici o pită, nici un capăt de aţă mişcătoare, nici o frunză neîncadrată de generali, colonei, maiori etc.
Şi cam care ar fi demonstraţia ? Că sîntem o ţară bolnavă – înţelegînd prin asta că avem o răceală, cînd de fapt noi sîntem la insuficienţă renală plus insuficienţă cardiacă. Că avem o clasă medie prea mică – asta în condiţiile în care am făcut tot ce-am putut ca s-o stîrpim, iar ce n-am stîrpit am atîrnat de multinaţionale şi de stat. Că mai vorbim încă de societate civilă – ca să n-adormim, căci mai militarizat decît ea e greu de găsit.
Mare avantaj însă pentru noi revolta asta egipteană ! Ce ne-am fi făcut dacă ziua marilor schimbări ne-ar fi găsit nepregătiţi ? Aşa, avem teme clare, avem timp…

S-a mutat Estul la Vest ? Sistemele de justiţie a doua mari ţări occidentale, Suedia şi Marea Britanie, stau într-un prezervativ gata să se rupă ? Julian Assange e reţinut şi judecat pentru nişte presupuse afaceri sexuale (două, nu una, ca să fie clar pentru tot prostul – gîndire de poliţist lipsit de imaginaţie şi involuntar comică) sau este hingherit din evidente raţiuni politice ? Facem un sondaj la scară planetară cu ajutorul Internetului ? Rezultatul unei asemenea chestionări simple ar arăta, probabil, o majoritate total nedemocratică : ceva peste 90 % ar spune « din raţiuni politice ». Cîţi ar putea să nu vadă că regele e gol ?
De la deschiderea acestui caz mă încearcă un sentiment de penibil pentru cetăţeanul suedez. În mintea mea, britanicii au fost cît de cît salvaţi de judecătorul care a decis să-l lase liber pe Assange de sărbători. I-a luminat Christ mintea. Iese bine la vopsea şi armata Marii Britanii, care, printr-un remarcabil reprezentant al ei, i-a oferit adăpost bravului australian. Stimă impune şi fostul prim-ministru al Australiei, care a încercat să-şi apere cetăţeanul. Dar toată pletora de ONG-uri, ca şi o mare parte a presei occidentale, oameni atît de preocupaţi de soarta multimiliardarului rus Mikhail Hodorkovski sau de cea a premiului Nobel pentru Pace Liu Xiaobo (care nu-şi merită puşcăria), nu par să remarce că au în propria ogradă un caz flagrant de încălcare a drepturilor omului : omul de presă Julian Assange. Lecţiile pe care le dă Vestul de atîta vreme Estului sînt din ce în ce mai goale de conţinut. Şi revoluţiile în curs din lumea arabă ne dezvăluie o parte a globului despre care s-a vorbit în poncife, iar accesul la înţelegerea ei a fost ruşinos manipulat.
Cazul Assange e mult mai grav decît ar părea la prima vedere : exemplaritatea şi infailibilitatea valorilor promovate de democraţiile occidentale, democraţia însăşi la urma urmei, sînt  puse serios sub semnul întrebării.

Petru Romoşan

Printre marii umorişti ai lumii Alphonse Allais (1854-1905) ocupă un loc aparte : nu şi-a pus umorul doar pe hîrtie, ci în fiecare clipă a vieţii, distrînd prieteni şi necunoscuţi deopotrivă. Poveştile despre « poantele » lui neobosite au fost adunate cu sutele din presă şi din notiţele contemporanilor. Totuşi, spiritualul, cultivatul, rafinatul scriitor Allais şi-a păstrat cea mai tare anecdotă pentru final.

« Ultimul lui gag

În ziua de 27 octombrie 1905, cînd a venit în capitală să-şi aştepte fiica şi soţia, care trebuiau să sosească a doua zi de la Bruxelles, s-a întîlnit pe o stradă din Paris cu Jules Renard, pe care nu-l mai văzuse de mult, şi i-a spus :
— Mîine voi muri…
Ce farsor, acest Allais ! Găsea întotdeauna vorba potrivită ca să te amuze – iar Renard izbucneşte în rîs.
Dar Allais, imperturbabil, îi replică :
— Ţi se pare caraghios ! Dar mie nu-mi vine să rîd. Mîine voi muri…
Şi Jules Renard notează conştiincios în jurnal această zicere enigmatică.
A doua zi, 28 octombrie, la ora 9 şi 16 minute, Alphonse Allais moare la Hôtel Britannia, pe rue d’Amsterdam, la numărul 24, vizavi de gara Saint-Lazare, la două case distanţă, pe aceeaşi stradă, de ultima reşedinţă a altui mare om din Honfleur : Baudelaire. »

P.S. Destinul a hotărît însă să meargă pe mîna lui Allais, care, în schiţa sa intitulată Post-Mortem, preconizase să transforme cadavrele în materie pentru focurile de artificii. Şi, « în aprilie 1944, la bombardamentul aerian care a zguduit La Chapelle, o bombă britanică rătăcită a lovit în plin mormîntul lui Allais. Bum !
Adio mormînt ! Adio dală funerară ! Adio Alphonse Allais ! S-a ales praful ! »

(Alphonse Allais – Les Pensées, culese de Robert Chouard, Le Cherche-Midi Éditeur, Paris, 1987, pp. 180-181, 12)

© Vlad Predescu
După sărbători

Cercul de studii al Partidului Naţional Liberal a publicat cîţiva ani de-a rîndul, înainte de 1920, revista Democraţia. Scriau acolo oameni politici, tehnocraţi şi responsabili din marea administraţie. În numărul din 1 ianuarie 1914, la recenziile revistei (pp. 830-831), găsim textul de mai jos, în care un francez – Georges Blondel, istoric specializat în spaţiul german – pledează pentru o prezenţă investiţională mai susţinută a Franţei în România. Şi, mai ales, pentru una directă şi nu mediată de Germania, cum era obiceiul pe atunci. Citită azi, pledoaria nu poate să nu te pună pe gînduri…

Ce que nous pouvons faire en Roumanie
par Georges Blondel

Într-un recent număr al publicaţiei Revue des Français, domnul Georges Blondel, cunoscut prin mai multe lucrări anterioare asupra diferitelor chestiuni interesînd dezvoltarea economică a Franţei, vorbeşte despre relaţiunile comerciale şi industriale pe cari le-a avut Franţa cu noi şi schiţează o nouă îndrumare a capitalurilor franceze spre ţara noastră.
« Par la force des choses, aussi, nous devons porter les regards de côté de la Roumanie, „pays fertile” qui possède un sol admirable, qui est habité par des hommes supérieurement intelligents, où nous trouverons, pour faire fructifier nos capitaux, des richesses considérables, des ouvriers habiles, capables de s’adapter à toutes les tâches, et un fleuve merveilleux qui rend plus facile l’exportation des objets fabriqués, du naphte, du charbon et des autres produits minéraux.
Si la Roumanie est restée jusqu’à ce jour un peu en dehors de notre rayonnement économique et financier, c’est de notre faute. C’est de notre faute si l’influence allemande y a beaucoup grandi, si la plus grande partie de la dette publique de la Roumanie a été placée en Allemagne par l’intermédiaire des banquiers allemands. Lorsqu’on étudie de près les agissements des Puissances, on n’est pas surpris de constater que la Roumanie a été presque fatalement attirée dans l’orbite de la Triplice. „Les capitaux français, disait naguère le professeur Xénopol, viennent chez nous comme des petits garçons toujours confiés à la garde des gouvernantes allemandes. Ils sont pourtant assez grands pour voyager tout seuls“.
Il y aurait cependant plusieurs manières de placer nos capitaux en Roumanie. Le meilleur serait de venir dans la pays, d’y apporter avec quelque argent notre travail, notre intelligence, les capacités de direction dont nous ne sommes tout de même pas dépourvus, de chercher à profiter des lois qui encouragent la création d’industries, la construction d’usines ou de fabriques. C’est malheureussement le plus difficile. On peut arriver aussi à quelques bons résultats par l’intermédiaire de maisons de banque. Il y en a qui méritent d’inspirer confiance. Sans doute, on favorisera surtout ainsi la prospérité de la Roumanie, mais de cette prospérité même nous pourrons tirer quelques profits. À mesure que les Roumains s’enrichiront, ils deviendront de meilleurs acheteurs et de plus gros consommateurs de nos produits de luxe français qui jouissent là-bas d’un très grand prestige. Souhaitons avec M. L’Abbé que l’argent français pénètre en Roumanie plus abondamment et sans se cacher. Bien des Roumains ignorent, paraît-il, que notre argent contribue dans une large mesure à faire de leur patrie un pays florissant.
Il faut, en outre de toute nécessité, que pour augmenter notre clientèle nous nous rendions compte des goûts et des coutumes des Roumains, que nous fassions preuve de souplesse et de complaisance. Il faut que nous comprenions aussi que les crédits à long terme sont indispensable et que nous ayons un plus grand nombre d’agents sur place, et des agents de notre race : ce n’est jamais en employant des étrangers qu’on peut faire du bon commerce français.
Pour reprendre en Roumanie la place que nous sommes en droit d’espérer, „la lutte sera dure, mais le résultat en vaut la peine“. La Roumanie est à l’avant-garde du monde latin. Des siècles de lutte ont trempé l’âme roumaine et lui ont donné une force de résistance considérable. Au lendemain de bouleversements qui approchent certainement de leur terme, il n’est pas douteux que la Roumanie joue un rôle plus important que dans le passé. Elle se développera de plus en plus dans l’atmosphère du nationalisme reconquis. Son passé est garant de son avenir. Pourrait-on lui reprocher aujourd’hui, en presénce de ce grand mouvement qui s’appelle le „réveil des races“, d’entrevoir avec confiance le jour où les membres épars de la grande famille roumaine pourront tous vivre dans la même demeure. »

© Vlad Predescu
Nou-veniţi în sectorul 1

Nu ne-am văzut de mult, aşa că ne-am dus la o pizza să povestim. « Da ? » ne-a spus chelnerul tinerel, urcînd tonul cît l-a ţinut răsuflarea. Ne-a mai zis şi « Sos ? », iar la capăt « Nota ? », tot aşa, ascendent. Între timp, îi copleşea pe colegii lui cu vorbe multe, repetate de cîteva ori, şi behăieli incredule, de unde reieşea că e, de fapt, un băiat comunicativ. Cu noi ar fi putut părea discret pentru mulţi nepricepuţi. Se temea, de fapt, să se amestece cu ceva ce nu avea nici tatuaj, nici cercel în sprînceană, nici i-phone la vedere. Ne auzea ciripind cu prea multe prepoziţii şi virgule, îi stîrneam frică de greşeală şi de ridicol, pe care le putea foarte bine evita tăcînd. « O fi timid », zice prietena mea de departe. « Nici gînd », zic. Generaţia lor e doldora de « muţi », fete inclusiv, care s-au turnat în modelul taciturn, inexpresiv, non-participativ. Ipoteza pe care o livrează la vedere ar fi « servim şi-atît », adică ne aparţinem, vezi bine, aveţi acces la fracţiunea pe care catadicsim s-o expunem, direct proporţională cu banii – se înţelege, « puţini » – pe care-i luăm. Nu contează că ipoteza nu convinge, contează că moda ei a prins foarte tare şi n-o va şterge decît un cataclism.
De ce ? Pentru că acest comportament garantează lipsa de probe împotriva pionilor lăsaţi fără apărare de o lume fără justiţie, un fel de neutralitate care le promite supravieţuirea. Puştii s-au prins că nimic nu e ce pare a fi dacă vine de la părinţii şi bunicii lor. Se minte la tot pasul, se înşală, se fură, se abuzează. Cum să te aperi de o societate care nu merită încredere ? Rămîi între ai tăi cu încrederea şi reduci la minimum suprafaţa de contact cu exteriorul. Oricum, cei mai mulţi dintre ai tăi, cei tineri, au fost hrăniţi minimal, tot minimal s-au şcolit, minimal gîndesc şi doresc, căi minimale imaginează – planuri tribale, pe care le văd zilnic puse în practică eficient la vîrf. Oricum, prin « sinceritate » şi « cinste » ei înţeleg « atu » şi « ascendent », totul în raporturi de forţă clare, reglări de conturi violente, căci au mare intoleranţă la conflict. Pe care-l amuşină în tot locul. Încruntaţi, nu de griji cel mai adesea, ci de pînda atentă să detecteze ofensa cu nasul gata complexat, sînt pregătiţi să sară la harţă sau la bătaie, după nevoi, iar harţa trebuie să fie foarte scurtă, fiindcă palavrele nu fac, e limpede, nici cît o ceapă degerată. Pumnul rezolvă.
Nici n-ai putea să spui că n-au, în fond, dreptate. Ce mai sînt cuvintele noastre de toată ziua ? În nici un caz, onorabilele vehicule ale unor stări sau reflecţii. Comunicarea, ca să-şi merite numele, presupune o grămadă de « amănunte » şi o finalitate uşor de mărturisit. Ce-a ajuns ea să fie aduce mai degrabă cu o răsteală care marchează deopotrivă teritoriul şi contradictoriul de tribunal. Show-urile politice TV s-au înţeles întru antrenarea audienţei. Culmea, mai nou, cel mai vinovat – după toate regulile jocului social –, în loc să strige mai tare, ca în proverbe, se străduieşte să coboare temperatura confruntării, articulînd aberaţiile sale calm şi rar, ca un reprezentant ales al raţiunii. Problema e că argumentariul lui e factice, omul minte şi o ştie, trenează pînă să se apropie de o concluzie, care face, inevitabil, un unghi de 86 de grade cu evidenţa. Şi morişca de icnete se pune iarăşi pe învîrtit. Abia în focul acţiunii, în plin avînt pe aliniamente sau tîrîş prin tranşee de ştiri sau « documente », ţîşnesc din toate părţile improprietăţile, erorile de construcţie, « cătunurile » în loc de cătune, « regimele » în loc de regimuri, dar şi « manifestaţiile » în loc de manifestări şi eternul « final » al spectacolului în loc de « finele » unei durate, calcurile din engleză, care tot « includ » în loc să « cuprindă », şi cele din franceză, care « regrupează » orice, dacă nu cumva se « reîntorc ». Sînt atît de multe, pe lîngă agramatisme şi dezacorduri, încît devin neglijabile în faţa singurei preocupări încă generoase care-ţi mai rămîne : « Nu-i mai bine să-i arzi o labă pur şi simplu ? Ce vrea ăsta să spună, de fapt ? »
Păi, nu vrea să spună nimic ! Şi chiar asta e înfricoşător. Ce face el, în fond ? Păi, « face faţă », « face act de prezenţă », « dă un semnal »,  « introduce un dubiu », « lansează un zvon », « omoară un subiect », « calomniază pe careva », « spală morţi » etc. Ce legătură mai au spusele cu natura profundă a persoanei, cu convingerile ei, cu vreo lumină care vine dintr-un gînd ? Nici una. Invazia actelor de reprezentare, concepute ca pure secvenţe de manipulare, a dus în derizoriu cuvîntarea însăşi. Lucrurile « adevărate », cele care mişcă lumea, cîtă şi cum e ea, nu se mai petrec la vedere, în public, iar umbra lor, pur verbală, e cu necesitate deghizată în discurs. În condiţiile unui adevăr din ce în ce mai des găzduit la umbră, ceea ce rîde în plină lumină nu poate fi decît din ce în ce mai fals.
Neplăcut cu falsul e că el nu poate fi nici prea divers – căci e limitat de cerinţe precise, indicate pe fişa tehnică dată de biroul coordonator –, nici prea hazliu – căci se vrea luat în serios în locul adevărului, vrea să « taie » faptul care sare în ochi, aşa că n-are spaţiu de manevră. Promotorii minciunii devin deci automat stupizi, greţoşi, plicticoşi. În spaţiul public, slăbiciunile inerente falsului au fost contracarate uneori prin trimiterea la înaintare a unor figuri de moşnegi, încărcaţi cu prestigiul părului alb şi al anilor funcţionăreşti (reţetă epuizată, căci din moşneguţii palavragii a rămas doar un schelet grotesc după ce au expectorat mii de ziceri contradictorii), sau prin impunerea unor vampe chipurile fermecătoare (după gustul îndoielnic al unor cioflingari), dar şi prin producţiile voite de spirit ale unor clovni sau artişti domestici (care n-au prostit decît prea puţini, căci însuşi limbajul lor « autentic » conţinea atîtea falsuri, încît din falsul rezultat chiar nu se mai înţelegea nimic).
Maşina huruie de-acum a gol. S-au întreprins, însoţite de absurdităţi fără seamăn (verbale, de cadre, de fişier, de facies…), toate golăniile, s-au făptuit toate marile tipuri de infracţiuni, s-a scurs din rezervoare şi răbdarea, e pe cale să se scurgă şi ultima doză de rezervă în caz de forţă majoră. O linişte fără cuvinte stă grea peste oraş. Oamenii deschid gura rar chiar şi atunci cînd se plimbă sub un soare primăvăratic în ianuarie. Suferă de astenia aceea în care nu mai e nimic de spus. Suma nulă a adevărului sinistru adunat cu falsul abundent le-a luat piuitul.
Ştim de la tînărul chelner ce avem de aşteptat de la economia de vorbe. Pentru un pugilat de succes, ar fi cazul să ne îngrijim de condiţia noastră fizică : o gimnastică de dimineaţă, un mic jogging, cîteva lungimi de piscină… totul cu dinţii strînşi, aşteptînd.