Vreo 10-15 obsesii himerice se ţin scai de lumea cărţii din România de cîteva bune decenii. Cele mai multe îi sînt consubstanţiale, adevărate boli genetice, cu care e mai bine să nu te pui. Recrudescenţa altora a fost stimulată de noul statut de membru UE al ţării, iar forţa etichetei, spirijinită de politicile de propagandă culturală ale altor ţări, va mai face încă ravagii multă vreme. O himeră precisă însă poate deveni inofensivă dacă e tratată cît de cît adecvat – de pildă, cu nişte cifre. E vorba de perpetua « naturală » comparaţie între lumea editorială românească şi cea franceză. Oare cum le-ar sta unor experţi militari români să ne compare bi- sau trisăptămînal armata cu arsenalul, bugetul dedicat şi forţa de intervenţie ale SUA ? Mă gîndesc că după chiar prima luare de cuvînt cineva i-ar întreba scurt dacă sînt sănătoşi. Pe culturali însă uite că nu-i întreabă nimeni nimic din 1945 încoace. Dimpotrivă, ei sînt cei ofuscaţi dacă le spui că nici o comparaţie nu e posibilă şi că, deşi se folosesc aceleaşi cuvinte pentru a desemna realităţi asemănătoare, conţinutul diferă radical.

continuare »

Fotografie realizată de Nadar în studioul din 51, rue d’Anjou, Paris

Aşa e la noi dintotdeauna. Şi tot e plină ţara de politicieni nemulţumiţi de poporul lor, de popor nemulţumit de conducătorii lui, de culturnici care sfidează publicul şi de public care nu se sinchiseşte de culturnici. Ca într-un corp fără vene şi artere, cu o circulaţie ciudată, bazată pe purici care sar de colo-colo, cînd şi cît au chef. Modelul neobişnuit se perpetuează graţie puţinelor globule de carte : noi vrem să credem că lumina vine numai de sus – ca soarele, revelaţia şi ordinele –, pe cînd alţii o iau de jos, de unde aleargă ochii pe pagini ; la noi, curajul de a gîndi liber, critic vine de la boala excentrică a independenţei contaminate de şcoală, pe cînd capul plecat, şi deci netăiat, se vede bine cît e de sănătos şi fălcos, recitînd numai ce scrie pe firmane. Cu sistema asta, şi puricii sînt pe cale de dispariţie, iar ţara seamănă din ce în ce cu o culegere de firmane. Cam cum era în ultimii ani fanarioţi, înainte de Tudor, la 1821. Sau cum era în anii tulburi de după revoluţia de la 1848. E destul să te uiţi la evoluţia producţiei de carte din România de la începuturile ei pînă la 1870 ca să înţelegi ce e cu noi – astăzi inclusiv, în al treilea an de descreştere a cifrelor –, aşa cum în anii 1970 Emmanuel Todd a putut prevesti căderea URSS de peste două decenii analizînd doar datele demografice, singurele rămase neminţite în imperiul socialismului biruitor.

Adina Kenereş

[…] S-a spus că minciuna are o gradaţie. Şi anume : în primul rând, minciuna propriu-zisă, apoi sperjurul şi, în sfârşit – atingerea perfecţiei în materie –, statistica…
Şi totuşi, nimic nu ni se pare mai elocvent pentru oglindirea acestui drum străbătut decât câteva date statistice pe care le dau la iveală diversele bibliografii.

continuare »

De pe o zi pe alta

De pe o zi pe alta
Carnet intim (1913 – 1918)

Arabella Yarka

Traducere de Denisa Toma
Prefaţă de Mihai Dim. Sturdza

Fotografie realizată de F. Imbery la St. Pölten (Austria)

E prilej de uimire să vezi azi că apare pe undeva o librărie. În ţara cotropită de bănci, farmacii şi săli de joc, trendul e dispariţia, nu apariţia librăriilor. Deşi numărul tipografiilor a crescut vertiginos pînă în 2008 – peste 1300, chiar dacă multe erau, de fapt, mici ateliere specializate în fluturaşi şi pliante –, ca să scadă apoi puţin cîte puţin, nu toate se bucurau să-şi bată capul cu producţia de carte. Chiar şi aşa, la cîte produceau carte cît de cît – cel puţin 600 –, nu mai numărăm de multă vreme tot atîtea librării. Ba nici măcar jumătate azi, dacă e să considerăm « librărie » orice « etalaj » de carte dintr-un supermarket sau centru comercial.
Cum stăteau lucrurile acum 100 de ani ? Sursele de informare sînt puţine. Totuşi, dintr-o lucrare a profesorului Gr. Creţu aflăm că la 1909 erau 54 de tipografii în Bucureşti şi ceva mai puţin de 100 risipite prin ţară. Asta după ce la 1830 funcţionaseră doar 8 cu totul ! Librăriile se înfiripează sistematic abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dezvoltarea lor e strîns legată de cea a învăţămîntului public – lucru de înţeles, căci viaţa librăriei depinde uneori direct de performanţa ei din luna septembrie, singura din an în care se vînd în valuri manuale, auxiliare şcolare şi papetărie. De un secol şi jumătate, în majoritatea librăriilor noastre comerţul rechizitelor e înfrăţit cu cel al cărţilor. Cele care se consacră azi strict cărţii adaugă uneori elemente de « farmec » şi « cadou » – ceai, cafea, hîrtie de împachetat, cărţi poştale… –, marcînd statusul consumatorului şi destinaţia consumului mai mult decît acele lucruri care ţin de filiaţia şi circulaţia ideilor. Sublinierea elitară a « buticii » apare ca perfect justificată într-un context economic păgubos. E oare imaginabil că stăm azi mai prost, în cifre brute, în « industria grafică » decît stăteam înainte de cel de-al doilea război mondial ? Şi totuşi, aşa arată lucrurile. Oricît am modula datele – discutînd asupra capacităţii de producţie, volumului şi cifrei de afaceri –, puţinătatea (cea din numere, dar şi cea a autenticei libere iniţiative şi a relaţiilor cu învăţămîntul, a stimulenţilor economici etc.) îşi face loc în percepţia noastră. În nici un caz nu mai avem vreo pornire de-a vorbi despre « progres », aşa cum vorbea Niculae Th. Ionniţiu în… 1943 !

 Adina Kenereş

[…] În materie de industrie grafică, avem în 1938-1939 – înaintea dezmembrării României prin răpirea Basarabiei, cedării Cadrilaterului şi bucăţii din Ardealul rupt din trupul ţării după arbitrajul de la Viena – 670 tipografii, din care 124 numai la Bucureşti, în afara litografiilor, în număr de 32. La care se adaugă 151 de legătorii speciale de cărţi – în afara celor instalate în tipografii –, dintre care 30 numai la Bucureşti.
Numărul librăriilor se ridică la aproape 800, dintre care 81 aflătoare în Bucureşti, iar în marile centre notăm : 11 la Iaşi, 12 la Cluj, 18 la Timişoara, 22 la Cernăuţi, 9 la Craiova, 8 la Chişinău, 13 la Braşov, 8 la Constanţa, 14 la Galaţi, 7 la Sibiu, 18 la Ploieşti.
Amintindu-ne de numărătoarea făcută în 1909, datorită profesorului Gr. Creţu, progresul e vădit şi încheierile trase din această confruntare sunt, desigur, în favoarea editurii româneşti în constantă luptă pentru progres.

Niculae Th. Ionniţiu – Istoria editurii româneşti, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1943, p. 227.

Primul şi unul dintre foarte rarii români care au simţit nevoia să-i înveţe pe alţii cum se editează texte pornind de la manuscris – D. Russo – a publicat şi în volum o comunicare detaliată, în speranţa că textele, mai ales cele vechi, vor putea fi citite apoi în veac în volume fiabile. După multe pagini destul de tehnice – toate valabile şi azi – şi care dau o idee destul de clară despre dificultăţile întreprinderii, s-a gîndit că n-ar fi rău să-i avertizeze totuşi pe eventualii ucenici că răsplata trudei lor e de un fel aparte. Lucru ciudat, chiar în aceste condiţii, se mai editează texte vechi în lume (foarte rar la noi – noi sîntem mai deştepţi şi am înţeles că n-avem decît o viaţă, pe cînd ceilalţi au 3, 4 sau 5, după cît îi ţine contul să-şi cumpere).

Adina Kenereş

[…] După ce editorul a lucrat cu stăruinţă şi abnegaţie, nu trebuie să aştepte nici glorie, nici câştig material. Dacă printr-o întâmplare oarbă sau printr-o combinaţie care nu presupune totdeauna inteligenţă, inventezi un ser sau descoperi un microb, a doua zi te trezeşti celebru, numele tău e cunoscut de toată lumea ; cu o ediţie sau cu un petit chef d’œuvre de vingt pages făcut cu multă muncă dar fără reclamă, trebuie să te mulţumeşti dacă te vei face cunoscut la 4 sau la 5 colegi. (Sunt chestiuni pentru care dacă tipăreşti 6 exemplare e prea mult, 5 sunt destule, fiindcă nu există mai mult de 5 care te vor citi). Dar dacă gloria merge la microbi sau la seruri, iar câştigul la profesiuni lucrative sau la romane populare, şi ediţiunile de texte atrag ceva după ele ; după munca spinoasă a pregătirii lucrării, vine martiriul recenziilor : pentru mana ce a dat, editorul e adăpat cu oţet şi cu fiere, fiecare specialist cu condeiul în mână relevă greşelile, inadvertenţele, omisiunile etc. ale ediţiei, unii cu pasiune, alţii cu nepărtinire, dar toţi fără cruţare. Fiecare coleg aduce contribuţia lui, care e preţioasă pentru ştiinţă, fiecare, ca o albină, aduce mierea sa, dar nu omite a înţepa cu acul pe bietul editor.

continuare »

Amicului meu Traian Cornescu
31 iulie 1909
Specific bucureştean

Învierea
Gravură populară în lemn,
Hăşdate-Nicula (autor : Onisie Pop)