© Bogdan Constantinescu
O gură de aer, de apă, de aer, de apă…

În luna august a anului 2009, la schimbarea conducerii ziarului Cotidianul, am fost agresat cu un dosar fabricat de CNSAS, care este, şi în opinia mea, un continuator direct al vechii şi detestatei Securităţi. Am fost obligat să caut probe de acum 20 de ani ca să ma pot apăra în Justiţie. Prin bunăvoinţa unui prieten maghiar, am obţinut recent originalul unui interviu pe care i-l dădusem domnului Bodor Pal după ce trecusem ilegal frontiera în Ungaria şi care a fost publicat la Budapesta în 25 noiembrie 1988, în gazeta literară maghiară Elet es Irodalom.
Cred că e ocazia potrivită ca să le atrag aici atenţia directorilor serviciilor de informaţii, domnilor Maior şi Ungureanu, că Internetul este folosit în mod abuziv la calomnierea multor persoane publice din România, printre care mă număr ; mai grav, unele campanii sînt chiar tentative de aneantizare. Dacă obedienţele politice se schimbă, răspunderile, în schimb, nu se şterg niciodată. Una dintre obligaţiile serviciilor de informaţii este chiar protejarea populaţiei civile a României, şi în nici un caz violentarea ei, finanţată de la bugetul de stat.

Petru Romoşan

Musafirul nostru este un poet fugar. A sosit în Ungaria într-un mod care aminteşte de filmele de aventură poliţiste proaste. Dacă informaţiile mele sunt exacte, în aceeaşi zi patruzeci şi nouă de persoane au încercat cu succes „trecerea ilegală a frontierei”. Nu ştiu câtor dintre ei nu le-a reuşit. O parte a celor care nu au avut succes nu-şi va putea povesti aventurile niciodată. Ca gen însă, lui Petru Romoşan nu i se prea potriveşte filmul de aventură. Câteva dintre volumele tânărului sunt înşirate pe masa mea. De exemplu, cel intitulat Rosa Canina, apărut la editura Cartea Românească a Uniunii Scriitorilor, Comedia literaturii, publicat la Editura Albatros – dar îmi amintesc şi de volumul său, Ochii lui Homer. Douăzeci dintre poeziile sale au apărut în limbile română şi maghiară într-o antologie îngrijită de Tankönyvkiadó (Editura Manualelor – nota trad.) din Budapesta, care ne-a prezentat tineri poeţi români într-o ediţie bilingvă aleasă şi tradusă de către Tiberiu Herdean (Hergyán Tibor). Romoşan este ardelean, a lustruit băncile Liceului Ady-Şincai din Cluj, apoi a trăit până acum la Bucureşti, unde a condus o mică galerie de artă plastică. Soţia lui, Adina Kenereş, un amestec româno-germano-maghiar, o prozatoare româncă cu perspective, îl aşteaptă la Paris.

– Opinia publică din Ungaria a aflat deja cu durere una-alta despre motivele pentru care se refugiază peste frontieră maghiarii din România (din Ardeal, din Partium, din Banat). Dar ştiu dureros de puţin despre motivele pentru care românii îşi iau lumea în cap.

– Mi-am părăsit ţara pentru a fi mai aproape de patria mea. Ca să-i păstrez, ca să-i pot păstra chipul blând şi frumos. Este de nesuportat să-i văd zilnic chipul umilit, schilodit, batjocorit – şi să nu pot face nimic. Din punctul meu de vedere, am făcut tragic de puţin din tot ceea ce ar fi trebuit să fac. De altfel, după 1982 nu am mai publicat nimic. Şi nu sunt un caz singular. Contraselecţia este la noi de mult timp o regulă de bază: cei netalentaţi şi nepricepuţi întreprind mult mai multe decât ar trebui. Putem spune că hărnicia lor este catastrofală. În timp ce acei care sunt într-adevăr predestinaţi s-au dat la o parte şi aşteaptă, aşteaptă.

continuare »

O imagine din satul normand Gerberoy

Fascinanta şi eterna noastră Românie (literară) nu lipseşte niciodată de la a furniza revelaţiuni. Deschideţi la întîmplare revista, şi veţi afla – nu fără cutremur ! – decisive lucruri despre establishment-ul cultural autohton. Răscolind vraful (în căutarea a nu contează aici ce), dau peste nr. 21 din 2009 (29 mai, acum un an) şi imediat mă izbesc de-o evidenţă : a fi vedetă intelectuală şi a avea rubrică permanentă la onor Revista (remarcaţi majuscula !) presupune să practici, ca şi circuitele electronice, o gîndire în da şi nu, sau 1 şi 0. Asta e marfa de vînzare aici, şi zadarnic veţi căuta ceva mai acătării.

Pentru a menaja cititorul, încep cu un exemplu inocent. Ioana Pârvulescu îşi continuă aici serialul Mai avem azi un Maiorescu ? (p. 5, episodul III), pentru a ajunge la concluzia că « lui Maiorescu timpul i-a dat întotdeauna dreptate ». Aţi tot auzit platitudinea că oamenii sînt supuşi greşelii, dar nu ştiaţi că Maiorescu infirmă regula – iată prima revelaţie, şi (veţi recunoaşte) merită banii. Împrospătaţi de tonica veste, vă repeziţi la argument : cum demonstrează distinsa doamnă grandioasa concluziune ? Simplu de tot : punînd în contrast apologetica formulă (scornită, pare-se, de Sextil Puşcariu) cu nesăratele admonestări proletcultiste, de la C.I. Gulian şi N. Moraru citire. Ieftină victorie. Stupiditatea formulelor cincizeciste, înregistrată şi sancţionată de opinia cultă încă acum vreo jumătate de secol, nu aduce nimic nou : ea spune tot despre prostia politrucilor, dar mai nimic de valabilitatea postumă a ideilor maioresciene. Ca să-şi cîntărească omul – cu infailibilitatea sa cu tot –, Ioana Pârvulescu trebuia să meargă la o analiză mai atentă, bunăoară la cea făcută de Al. Dobrescu în excelenta sa lucrare Maiorescu şi maiorescienii (Albatros, 2004). Acolo ar fi descoperit (cu surprindere, probabil) că între negaţiunile cretine ale cuplului Gulian-Moraru (Maiorescu=zero) şi islamica reverenţă absolută (Maiorescu este 1 singur, şi Sextil Puşcariu e profetul său) ar mai exista şi nişte variante intermediare… Nu cumva Maiorescu a avut dreptate în unele privinţe, dar a greşit în altele ? Iată genul de întrebare pe care establishment-ul autohton nu-l va admite – la moscheea lui Manolescu, a face delimitări (faţă de Maiorescu) ar însemna să fii taxat de… discipol al lui Gulian. Dar Ioana Pârvulescu, o persoană foarte fină, nu păcătuieşte decît prin feminină smerenie (şi, poate, delicată ignoranţă) – să trecem dar la cazurile mai virile.
Şi nu-s departe. Căci pe pagina următoare a zisului număr vine şocul doi – şi mult mai mare. Sorin Lavric se face că recenzează cartea lui Alessandro Baricco, Barbarii (apărută ghici unde ? La Humanitas, desigur… Asta surpriză !). De fapt, plecînd de la volumul autorului italian – celebru exclusiv ca scriitor pentru mase, doar la Humanitas confundat cu-n teoretician !, Lavric dă glas familiarelor tînguiri antimoderne, specifice mentalităţilor sale (din vremuri apuse) şi editurii (sau editorului) care-l cultivă în virtutea unor depresii comune. Care, adică, sînt « presimţirile sale adeverite », triste şi ameninţătoare ? Destul de simplu (aşa cum bănuiţi) : vine epoca barbariei, ilustrată de… Internet.

Orişicine, după o minimă cugetare, riscă să ajungă la încheierea nebun de complexă că Internetul, cu toată deschiderea culturală incomensurabilă pe care o aduce, atrage şi riscuri ; există, altfel spus, şi bune, şi rele în comunicarea Web. Dar nu acesta e genul de gîndire pe care îl premiază România literară şi establishment-ul nostru ideologic : nu, la noi e pur şi simplu 1 sau 0, şi în cazul de faţă Internet=zero absolut. Zadarnic veţi căuta în articol un modest cuvînt bun despre Internet ; tot ce veţi afla este că « navigarea pe Internet se are pe sine drept unic punct de atracţie » şi, ca rezultat lamentabil, căderea eului într-o « cuşcă digitalică » (sic !).

Adică, mint – avertismentele sînt, de fapt, mult mai numeroase : « actul comunicării e mai important decît mesajul » (de ce oare? Guru nu ne spune…) ; « omul devine o verigă într-un lanţ » (eterna spaimă a Elitei ! Vă daţi seama, Liiceanu – o simplă verigă ? Să sparie gîndul…) ; « cartea nu mai are un text propriu » şi aşa mai departe… spre Apocalipsa pe care Dreapta extremistă o anunţă de aproape un secol, de cînd cu votul universal, alfabetizarea generalizată şi egalitatea în drepturi. O lume întreagă vede în Internet o revoluţie comparabilă cu, dar mai importantă decît inventarea tiparului ; ei bine, la sihăstria României literare, aceeaşi revoluţie e de la Necuratul, iar hirsuţii Dreptei culturale alarmate anunţă direct prăbuşirea finală a tot ce a însemnat vreodată ceva – vine pur şi simplu « domnia barbariei » (op. cit.). De ce oare sună asta atît de familiar ? Aţi ghicit : este laitmotivul heralzilor « degenerării rasei ariene » şi ai « decadenţei Occidentului » din anii treizeci !

continuare »

© Bogdan Constantinescu
Ca o vrabie fără buletin, la mila pufuleţului

S-au mai văzut vremuri complicate precum cele de acum (şi din deceniul care va urma). Le-au supravieţuit cu brio doar inconştienţii şi elitele apte de raţionamente şi soluţii complicate. De ce ? E complicat de spus. După o îndelungă dereglare în valori şi interese, operaţiunile de stabilizare n-au cum le face fiinţe simple, posesoare de cunoştinţe elementare şi mijloace brutale. Care ar fi atunci virtuţile complicaţiei ? Păi, aceasta ar avea din pornire avantajul cardinal al discernămîntului. Din care decurg măsuri, nuanţe şi atitudini aplicate. Pe moment, ele pot părea nebuneşti, iar în timp pot căpăta aura geniului.
Un ins complicat în vremuri pe măsură a fost, de pildă, Alexis de Tocqueville (1805-1859). Nici azi nu e limpede – şi nici mîine nu va fi – dacă vicontele magistrat, filosof, politician şi gînditor politic, căruia îi datorăm o vedere timpurie lucidă a Statelor Unite, o interpretare « originală » a Revoluţiei franceze ca desăvîrşire a monarhiei şi o sumedenie de alte judecăţi surprinzătoare, ar putea fi aşezat într-o casetă anume a istoriei. Cum, printre alte merite, îl avea şi pe acela de a nota clar şi onest unde şi de ce se complică lucrurile pînă şi cu sine însuşi, ne putem invita, preţ de trei mici paragrafe, în laboratorul său. Scurtele lui note, scrise strict pentru sine, ne dau o cheie rară pentru complicaţiile din care nu vom scăpa prea curînd.

« Instinctul meu, părerile mele

Am pentru instituţiile democratice un gust intelectual, dar sînt aristocrat din instinct, adică dispreţuiesc mulţimea şi mă tem de ea. Iubesc cu patimă libertatea, legalitatea, respectarea drepturilor, dar nu democraţia. Asta e în sufletul meu.
Urăsc demagogia, acţiunea dezordonată a maselor, intervenţia lor violentă şi deloc luminată în treburile publice, patimile jinduitoare ale claselor de jos, pornirile împotriva credinţei. Asta e în sufletul meu.
Nu ţin nici de partida revoluţionară, nici de cea conservatoare. Totuşi, la urma urmei, ţin mai degrabă la cea din urmă decît la prima. Căci mă deosebesc de cea de-a doua mai mult prin mijloace decît prin scop, în timp ce mă deosebesc de prima deopotrivă prin mijloace şi prin scop. Libertatea e pasiunea mea înaintea tuturor celorlalte. Acesta este adevărul. »

(Citat de Antoine Redier în Comme disait Monsieur de Tocqueville, Perrin, Paris, 1925, pp. 46-48)

© Bogdan Constantinescu
Din cactus o să iasă altceva…

Două familii bulgare – tipuri şi costume, 1880.
Fotografie realizată de Paul Zepdji în atelierul de la Salonic

Cine m-a citit (textele sînt disponibile pe Net) ştie că am spus cam tot ce-am avut în guşă despre preşedintele ales de două ori în condiţii discutabile şi destul de discutate. Că de cîţiva ani nu sînt deloc tandru cu marinarul nostru naţional. E limpede, de altfel, pentru tot poporul că ne găsim într-una din cele mai sinistre dictaturi economice din istoria noastră. E limpede că presupusa noastră democraţie e doar o oligarhie rapace care, în plus, nu-şi asumă nici o răspundere faţă de populaţie. E limpede că Traian Băsescu e astăzi primul între oligarhi. Dar tocmai pentru că lucrurile încep să ia o întorsătură gravă, periculoasă pentru puterea oligarhică de la Bucureşti, simt nevoia să exprim, înainte ca ireparabilul să se producă, şi ceva pozitiv despre domnul Traian Băsescu.
Băsescu a fost descris ca dictator, ca beţiv, incompetent, incult, bădăran, securist, comunist, atacat la nepotism şi toate celelalte. S-a scris mult despre gaşca sa (PDL) pusă pe jaf şi distrugere. S-a scris destul de puţin despre coluziunea politicului cu crima organizată. Bravul căpitan de vas le-a înghiţit stoic pe toate şi n-a ripostat decît arareori făţiş. Invenţia cu „mogulii” e un banc de PR pentru proşti. Dar care a fost înghiţit de mulţi. Totuşi, nu sînt cunoscute cazuri de ziarişti arestaţi, de accidente neexplicate. În orice caz, după ştiinţa mea, nu i se pot imputa direct asemenea reacţii de dictator sud-american sau african. Sînt sigur, în schimb, că e ranchiunos, răzbunător, şi că a folosit abuziv instituţii ale statului împotriva unor adversari politici sau unor concurenţi economici. SRI, SIE, SPP, STS, DNA, ANI, CNSAS au fost de multe ori în colimatorul presei pentru obedienţa ruşinoasă care le-a diminuat drastic eficienţa. SPP, DNA, ANI sau CNSAS au devenit chiar vorbe de ocară. Dar, deocamdata, indiferent cît de securist a fost (şi mai este ?) sau de comunist (n-a prea fost, prefera bişniţa), Traian Băsescu nu a omorît pe nimeni. Cu excepţia României, desigur. Pînă la un punct a încercat chiar din răsputeri să salveze aparenţele democratice. A încasat foarte multe insulte fără ripostă imediată şi violentă. Fără îndoială, nu a fost judecat şi condamnat nici un mare jecmănitor din tranziţie. Lucrurile s-au rezolvat în afara justiţiei, în umbra avantajoasă a birourilor, a intereselor de partid. Dar asta e o altă lungă şi sumbră poveste.

continuare »