Acad. Victor Giurgiu
preşedintele secţiei de silvicultură a Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice « Gheorghe Ionescu-Şişeşti », membru în consiliul director al IPID

fragment din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010

Starea actuală
În ultimii 20 de ani, pădurile şi silvicultura românească se află în declin, aşa cum se va prezenta în cele ce urmează.
1. Moştenim în prezent doar aproximativ o treime (27 %) din suprafaţa pădurilor existente în trecutul îndepărtat (aproape 80 % din actualul teritoriu al României), faţă de procentul optim de împădurire de 45 % şi cu mult sub procentul actual de împădurire al Uniunii Europene (42 % – calculat în funcţie de suprafaţa pădurilor şi a altor terenuri cu vegetaţie forestieră) şi al unor ţări europene cu condiţii naturale asemănătoare cu cele ale ţării noastre (Slovenia 63 %, Austria 47 %, Bosnia 43 %, Slovacia 41 % ş. a.). Grav despădurite sunt ţinuturile secetoase ale ţării (Câmpia de Vest 3,2 %, Câmpia Bărăganului 3,5 %, Câmpia Moldovei 4,1 %, Câmpia Olteniei 5,3 % ş. a.). Dacă luăm în considerare doar pădurile ecologic funcţionale, gradul de împădurire al ţării este de doar 22 % !
Din cele prezentate rezultă că România este o ţară foarte săracă în păduri, ceea ce, în condiţiile poziţiei sale geografice, ale reliefului accidentat şi ale substratului litologic friabil al munţilor şi dealurilor, dar şi ale câmpiilor stepizate şi ale stepelor aridizate, explică în mare parte vulnerabilitatea ţării noastre la hazarduri hidrologice, geomorfologice, climatice şi antropice, respectiv la inundaţii, alunecări de teren, eroziuni, secete severe şi perturbări economico-sociale.
Toate aceste hazarduri se vor amplifica şi intensifica în condiţiile accentuării schimbărilor climatice globale (după cum avertizează Comisia Europeană în « Cartea verde » recent lansată la Bruxelles).
2. În ciuda înaltului grad de despădurire a ţării şi spre deosebire de ţările Uniunii Europene, care şi-au extins suprafeţele pădurilor prin împăduriri masive pe terenuri degradate şi abandonate, în România, suprafaţa pădurilor defrişate şi a vegetaţiei forestiere din afara pădurilor desfiinţate o depăşeşte pe cea a terenurilor degradate împădurite, stare specifică ţărilor în curs de dezvoltare din Asia şi Africa. Programul naţional de împădurire nominalizat de Codul Silvic (2008) nu este aplicat în totalitate, cum nu sunt nici prevederile referitoare la realizarea sistemului naţional al perdelelor forestiere de protecţie (a se vedea Legea 289/2002).
Cu cele câteva sute până la câteva mii de hectare împădurite anual pe terenuri degradate din fondul agricol în ultimele două decenii, România deţine un loc neonorabil în Europa (chiar în urma Republicii Moldova). În aceste condiţii, cele aproximativ 3 milioane de hectare de terenuri degradate şi inapte pentru o agricultură rentabilă vor rămâne mărturii ale indiferenţei (sau neputinţei) celor care au avut şi au obligaţia de a « înlătura pecinginea de pe obrazul ţării ».
Totodată a scăzut drastic preocuparea pentru amenajarea bazinelor hidrografice torenţiale, favorizându-se astfel amplificarea consecinţelor produse de hazardurile hidrologice şi geomorfologice.

continuare »

C. Rădulescu-Motru

[…] V. – Românul consumător este încă şi mai interesant. Economiştii şi oamenii nostri de stat s-au oprit cu drag asupră-i. Pentru a lui îndreptare s-au scris atîtea volume şi s-au rostit nesfîrşite discursuri. « Nu avem spiritul de economie. » « Cheltuim şi ce n-avem. » « Sîntem juisori de azi pe mîine. » Şi alte mai multe calificative, din nenorocire mai drepte unele ca altele. « Pe român îl roade banul în pungă pînă ce-l cheltuieşte », mi-au spus atîţia, şi m-am convins eu însumi din cele ce am văzut. Nicăieri ca la noi o risipă mai nesocotită. Sute de milioane de lei s-au ridicat de pe la diferitele Credite şi s-au spulberat de compatrioţii noştri în mai puţin de 50 de ani. Hotelierii din Nisa, modistele şi grisetele din Paris păstrează încă şi vor păstra multă vreme o frumoasă amintire acestor generoşi consumatori. « Este o observaţie pe care am făcut-o de mult » – îmi destăinuia directorul unei şcoale comerciale – « asupra felului cum românul se angajează într-o activitate comercială. Pe cînd străinul începe cu puţin şi evită orice cheltuială care nu-i este indispensabilă, compatrioţii noştri, din contră, au nevoie de mult şi nu ezită de la orice cheltuială, mai ales cînd este vorba de fastul extern. Am avut un tînăr care acum de curînd a absolvit şcoala comercială şi care a avut norocul să ia chiar în apropiere o moşie cu arendă pe zece ani, pe un preţ potrivit. La ce crezi că s-a gîndit mai întîi intrînd în moşie ? Ascultă. Şi-a reparat radical casa, care era încă destul de prezentabilă ; şi-a instalat cai şi trăsură de lux ; a dat jos magaziile, care mai puteau dura cel puţin trei ani, şi şi-a angajat lucrători să-i facă altele ; a cheltuit o mie de lei cu reparaţia fîntînei din drumul ce trece pe moşie, pentru ca oamenii călători să ştie că de acum ’nainte e un alt arendaş ; şi-a cumpărat mobile şi mai ales un birou care ar putea să figureze în comptoarul unui milionar ; apoi registre, atît de multe, că are să mai lase cîteva nescrise şi celui ce va veni după dînsul la moşie. Şi trebuie să ştii că tînărul acesta era dintre cei mai ordonaţi şi mai silitori din cîţi aveam în şcoală. Nu-l mai recunosc, cum nu mai recunosc, de altfel, pe atîţia alţii. Cît sînt în şcoală, tinerii aceştia par aşa de docili, că n-ai crede vreodată să-ţi iasă din sfaturi ; dar după ce părăsesc şcoala se schimbă. Noi, profesorii, ne uităm după ei cum se va fi uitînd cloşca rămasă pe marginea bălţii după puii de raţă… Sfaturile din şcoală rămîn nimic, ei se duc după croiala pe care le-a dat-o natura. » Aceeaşi observaţie mi-au repetat-o în nenumărate rînduri şi alţii. Pretutindeni am întîlnit plîngerea că şcoala nu împlîntă destul de adînc în sufletul copilului spiritul de economie.

continuare »

Acad. Cristian Hera
membru al Academiei Române, preşedintele Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice « Gheorghe Ionescu-Şişeşti », fost preşedinte al IPID în 2008

fragment din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010

[…] În calitate de stat membru al Uniunii Europene, avem datoria să realizăm dezvoltarea rapidă şi durabilă a unui sector agricol performant, adaptat cerinţelor europene şi mondiale, să folosim pârghii eficiente economic şi metode de producţie în deplină armonie cu protejarea mediului şi a resurselor naturale. Producţii de 2 341 kg/ha la grâu, 3 417 kg/ha la porumb, 15 993 kg/ha la cartofi, realizate în anul 2009 în România, comparativ cu 8 280 kg/ha la grâu în Marea Britanie, 9 943 kg/ha la porumb în Spania sau 44 056 kg/ha la cartofi în Germania, nu pot fi eficiente economic şi sunt departe de a fi competitive, ceea ce face ca România, din ţară exportatoare, să devină ţară importatoare de alimente.
Încă de la instituţionalizarea cercetării ştiinţifice, prin înfiinţarea în anul 1927 a Institutului de Cercetări Agronomice al României (ICAR), rezultatele obţinute au fost competitive cu cele realizate pe plan mondial. Au fost create soiuri de grâu şi orz, hibrizi de porumb şi floarea-soarelui cu potenţial ridicat de producţie, calitate superioară şi stabilitate a recoltelor. Hibrizii de floarea-soarelui creaţi la Institutul de la Fundulea au constituit prioritate absolută pe plan mondial, aceştia cultivându-se nu numai în România, ci şi în SUA, Spania şi în alte ţări.
Dificultăţile cu care se confruntă cercetarea ştiinţifică în ultimii 20 de ani explică abordarea timidă a domeniilor de vârf, cum este cel al biotehnologiilor moderne.
Pentru diminuarea efectelor negative determinate de schimbările climatice şi pentru adaptarea la noile tehnologii de cultivare a plantelor, cooperarea cu instituţii având realizări de vârf în sectorul geneticii şi ameliorării plantelor este de mare interes, mai ales în domeniul infuzării în germoplasma românească a « genelor de interes », pentru obţinerea de organisme autohtone bine adaptate condiţiilor de climă şi sol din diferitele zone ale ţării.
Pe plan mondial, ca urmare a potenţialului ridicat de producţie, a rezistenţei la boli şi dăunători, a toleranţei ridicate la schimbările climatice, cultivarea soiurilor ameliorate prin biotehnologie a depăşit, încă din primul deceniu de comercializare şi cultivare, suprafaţa de 114 milioane de hectare, aducând beneficii economice nete de 27 de miliarde de dolari şi reducerea utilizării pesticidelor cu 15 %.
Decada care a debutat în 2006 sub semnul câştigării încrederii în viitorul culturilor biotehnologice a milioane de fermieri din ţări avansate şi emergente preconizează obţinerea de plante cu modificări multiple, cu potenţial sporit de producţie şi toleranţă crescută la schimbările climatice.

continuare »

Prof. Vasile Gheţău
profesor la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
din Bucureşti, director al Centrului de Cercetări
Demografice « Vladimir Trebici » al Academiei Române,
membru în consiliul director al IPID

fragmente din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010

[…] Anii 2008-2009 şi primele luni ale anului 2010 nu au adus schimbări semnificative în evoluţiile demografice, schimbări care şi-ar fi putut pune amprenta pe dezvoltările demografice viitoare astfel încât prognozele demografice existente să reclame revederi şi ajustări. Stabilitatea în evoluţii este dominanta ultimilor ani. Numai că această stabilitate se înregistrează în contextul unei mortalităţi generale mai mari decât rata natalităţii, raport etalat pe aproape 20 de ani, şi a unei migraţii externe negative, caracteristici care înseamnă, de fapt, declin demografic stabil.
Vom fi mai puţini atunci când vom fi ieşit din criză, mai îmbătrâniţi demografic, cu o depopulare dramatică a unui număr crescând de judeţe. Iar după 20 de ani de natalitate scăzută, întreaga construcţie demografică va intra într-o fază de accelerare obiectivă a deteriorării, preludiu la derapaj demografic inexorabil.*
[…] Privite prin prisma rigidităţii conexiunilor şi raportului dintre starea şi mişcarea populaţiei, actualele caracteristici ale situaţiei demografice, rezultat al evoluţiilor cumulate din ultimele două decenii, duc la o constatare dramatică : o perioadă prospectivă de 10-15 ani este doar mâinele zilei de astăzi. Cu o natalitate de numai 8-9 la mie şi o mortalitate generală de 13 la mie, scăderea naturală anuală ar ajunge şi depăşi 100 000 de locuitori în mai puţin de 15 ani, de trei ori mai mare decât cea din anul 2009. Ajuns la o astfel de valoare, provenită din menţinerea fertilităţii la nivelul din ultimii 15 ani – doar 1,3 copii la o femeie – şi deteriorarea structurii pe vârste, declinul natural va urma o accelerare dramatică în continuare prin dinamica internă a demograficului şi nici măcar o redresare a fertilităţii nu ar putea schimba dimensiunea declinului decât dacă această redresare ar fi consistentă şi durabilă. Populaţia de 65 de ani şi peste este astăzi de 3,2 milioane, reprezentând 15 % din populaţia ţării şi va ajunge peste numai patru decenii la 5 milioane, fiind compusă din generaţii aflate în viaţă (generaţiile mari de după anul 1966 vor ajunge la vârstele respective după anul 2032). Cele 5 milioane de vârstnici ar urma să reprezinte aproape o treime din populaţia ţării, raportul de dependenţă ajungând la aproape 55 de vârstnici la 100 de adulţi, de 2,4 ori mai mare decât astăzi. Datele din tabel oferă o imagine coerentă asupra degradării stării demografice a României în deceniile viitoare. Unele faţete ar putea fi diminuate în dimensiunea deteriorării doar dacă fertilitatea ar cunoaşte o redresare de substanţă. Alte faţete nu mai pot fi schimbate după două decenii de declin demografic provenit din scădere naturală şi migraţie externă negativă. Asupra uneia dintre aceste faţete credem că se impune o analiză mai detaliată, pentru că avem în faţă expresia etalării în timp a efectelor unor evoluţii trecute. Este vorba de mecanismul prin care nivelul scăzut al natalităţii din ultimele două decenii îşi va pune amprenta pe evoluţia viitoare a fenomenului.

continuare »

Călin Georgescu

« O seamă de specialişti din toate domeniile, dezamăgiţi de tendinţa guvernelor postrevoluţionare care a marginalizat adesea profesionalismul autentic (aidoma comuniştilor din perioada 1948-1964), pleacă în străinătate. Pleacă şi muncitorii din construcţii şi cei din agricultură. În puţinele uzine rămase se aduc sudori din India sau Sri Lanka şi muncitoare textiliste din China. Facultăţile româneşti de medicină şi fizică pregătesc specialişti pentru Franţa sau Germania, asistentele medicale calificate pleacă în Italia, piloţii şi marinarii se duc în Canada, Olanda sau Australia. Perspectiva obţinerii de fonduri masive ale Uniunii Europene pentru construcţia de autostrăzi, căi ferate şi pentru modernizarea portului Constanţa a produs panică fiindcă în ţară nu mai sunt destui ingineri constructori. »

« Institutele de cercetări sunt închise pentru a le fi vândute terenurile şi clădirile. Inovatorii şi oamenii de ştiinţă români nu mai au nici unde, nici de ce să lucreze. Indicele compozit de inovare al României a fost în 2006 de 5 ori mai mic decât media UE şi are în continuare o şocantă tendinţă de scădere. Decalajul cultural faţă de societatea bazată pe cunoaştere şi pe învăţare continuă a Europei Occidentale este inerent într-o ţară în care mulţi profesori de liceu şi chiar unii universitari consideră că le sunt suficiente cunoştinţele dobândite până la obţinerea diplomei. Raportat la perioadele dinamice din istoria modernă a României, statutul social şi economic al profesioniştilor rămâne profund nemulţumitor.
Deprofesionalizarea masivă a ţării noastre în ultimii 17 ani are la origine, printre altele, faptul că reformele postrevoluţionare s-au axat pe distrugerea industriei în loc de modernizarea ei. Baza tehnologică şi cea de cunoaştere au fost aproape desfiinţate, agricultura modernă, de tip industrial, a dispărut aproape complet, cedând locul obişnuitei gospodării ţărăneşti de subzistenţă, iar calitatea şi volumul serviciilor publice de sănătate, educaţie şi cultură au scăzut sub nivelul anilor ’70.
Or, toate aceste fenomene distructive, cu efecte pe termen lung, pornesc de la însuşirea şi aplicarea dogmatică a unor enunţuri teoretice generale ale economiei de piaţă, în loc să se fi ales un model potrivit cu provocările prezentului şi viitorului pentru România, ţară ce a intrat în epoca modernă foarte târziu şi cu un pronunţat handicap. »

Mircea Maliţa

« Conştientizarea acestor adevăruri a propulsat România înainte în perioadele 1860-1916, 1920-1940, 1965-1980. Or, tocmai aceste adevăruri au fost ignorate pe parcursul întregii perioade postdecembriste şi s-a sugerat chiar că, în era postindustrială, o populaţie de douăzeci de milioane de oameni poate trăi din artizanat, comerţ stradal ori gospodării autarhice de subzistenţă ! În mod uimitor, în loc să se ia exemplul elitelor politice româneşti, care, între 1920 şi 1926 au pregătit şi pus în practică programe de redresare economică şi dezvoltare a bazei industriale a ţării, guvernările dintre 1990 şi 2006 au dovedit, în cel mai bun caz, un ciudat dezinteres pentru orice plan coerent de dezvoltare a României, mai ales în cazurile în care asemenea planuri, unele meritorii, erau moştenite de la guvernarea anterioară.
Este greu de presupus că nimeni din clasa politică ori dintre tehnocraţii activi nu a înţeles pericolele ce derivă dintr-o asemenea abordare fragmentată, pompieristică, lipsită de viziune integratoare. Semnalele de alarmă au fost însă puţine şi slabe. Responsabilitatea revine în mare măsură acelor politicieni tributari presiunilor electorale şi intereselor înguste de partid, dar şi elitelor intelectuale care nu au reuşit să-şi facă auzită vocea şi să transmită un mesaj clar asupra căilor optime, ştiinţific fundamentale, de evoluţie a societăţii româneşti în context european. Nu este, deci, de mirare că segmente importante ale mass-media s-au orientat aproape exclusiv spre senzaţional, lăsând la o parte problemele grave, de interes major pentru ţară şi viitorul ei. »

« Într-o ţară ca România, care se zbate de un mileniu să iasă din sistemul economico-social de tip agrar, feudal şi rural, viitorul nu are de oferit decât două căi :
– cea de până acum, cosmetizată puţin de intervenţiile Uniunii Europene şi care va duce la cantonarea noastră în postura unei periferii rurale şi pitoreşti, cu o identitate confuză şi o contribuţie modestă în context comunitar
– profesionalizarea susţinută şi schimbarea de mentalitate în întreaga societate în raport cu cerinţele şi responsabilităţile inerente calităţii de membru al Uniunii Europene, având ca axă politica de dezvoltare durabilă, miza pe cercetare, tehnologiile de vârf, cultură şi educaţia interdisciplinară continuă, cultivarea unor raporturi armonioase între om şi natură

Această a doua cale presupune în mod necesar anticiparea şi înscrierea din mers, în ritm accelerat, a României pe traiectoria plutonului central al Uniunii Europene. Căci, între timp, acesta nu stă pe loc, să ne aştepte. »

(Fragmente din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010)

Cum vorbim

Una dintr-acele românce cari minunară cu frumuseţea şi deşteptăciunea lor marile oraşe ale Europei în prima jumătate a secolului nostru se afla într-o zi stînd de vorbă, într-unul din saloanele aristocratice ale Parisului, cu poetul francez Alphonse de Lamartine.
Vioiciunea, gingăşia, graţiele măiastre ale româncei, precum şi acea umbră de dulce melancolie, care trecea pe chipul ei întocmai ca norul alb pe seninul cerului, încîntaseră pe poet. O privea şi o asculta cu nesăturată plăcere, iar românca, cu cît se simţea mai învăluită în privirile calde ale poetului, cu atît mai mult, adorabilă cochetă, da zbor spiritului şi fanteziei sale.
— Doamnă, zise într-un rînd Lamartine, dumneata care vorbeşti limba franceză ca o marchiză din secolul trecut, care cunoşti atît de bine pe poeţii şi pe prozatorii noştri şi care ţi-ai însuşit cu atîta deplinătate tot ceea ce face farmecul nebiruit al francezei, mai mult încă, al parizianei, spune-mi, rogu-te, ce limbă se vorbeşte în ţara dumitale, într-acel depărtat Orient plin de soare şi de poezie ? Spune-mi cîteva versuri în limba românească…
La această rugăciune a poetului, românca rămase pentru o clipă mută. Această tăcere era îndreptăţită de cauza cea mai puternică : „românca nu ştia româneşte“. Dar, pentru că mai lesne şi-ar pierde un călugăr partea sa din rai decît femeia prezinţa sa de spirit, românca noastră găsi îndată portiţa de scăpare dintr-această cumplită încurcătură.
— Mă dusei – povestea dînsa mai tîrziu la Bucureşti – mă dusei cu gîndul în Ţara Românească şi-mi adusei aminte că, vara, la moşiele tatălui meu, cînd stam pe seară în pridvorul casei şi mă uitam cum vin de la păşune turmele şi cirezile satului, auzisem flăcăi şi fete cîntînd cîntece de dor, în cari cuvintele „frunză verde“ se repetau mereu. Această amintire mă scăpă. Imitînd melopeea tristă şi înduioşătoare cu care se zic doinele române, recitai poetului două versuri care nu erau tocmai variate :

Frunză verde, frunză verde,
Frunză verde şi iar verde.

„Je le mettais au vert“ cu româneasca mea. Din fericire însă, poetul mă întrerupse ca să-mi spună că limba românească este de o dulceaţă admirabilă şi de o sonoritate fără seamăn. M-am încredinţat şi eu de aceasta, dar mai pe urmă, cînd am învăţat să vorbesc româneşte.
„A vorbi româneşte, vorbim româneşte“ – putem zice poate astăzi, şi încă nu cu deosebită hotărîre, noi oamenii oraşelor României, noi tîrgoveţii cari zilnic ne folosim de atîtea şi atîtea lucruri noi.
În tinereţea însă a româncei, prietenă cu Lamartine, a vorbi româneşte era a înfrăţi cu de-a sila cuvintele hodorogite ale turcilor cu cuvintele piţigăiate ale grecilor ; era a greciza cu terminaţiunea „isire“ cuvintele franceze şi a face cuvinte ca „pretendarisire, fraparisire, regularisire şi interpelarisire“ ; era a te servi de cuvintele muscăleşti cari, printre săltăreţele şi melodioasele cuvinte române, păreau întocmai ca nişte urşi în mijlocul unor cete de sprintene căprioare.
Greceasca, ruseasca, turceasca şi năzdrăvana franţuzească de contrabandă năpădiseră în limba română care, ca totdeauna primitoare şi prea primitoare, se da la o parte din stînga, se da la o parte din dreapta, se da din toate părţile îndărăt, aşa că fu un timp cînd se vorbi pe româneşte cu tot felul de cuvinte, afară de cuvinte româneşti. La auzul limbei române, vorbită acum 40-50 de ani, nici o întrebare nu ar fi fost mai îndreptăţită decît următoarea : „ce este românesc într-această limbă românească ?“

(Din Conferinţa rostită la jubileul Ateneului
din 25 novembre 1890, în G.I. Ionnescu-Gion –
Portrete şi evocări istorice, ediţie îngrijită
de Vistian Goia, col. « Restitutio »,
Editura Minerva, Bucureşti, 1986, pp. 255-256)

În toate ţările balcanice – Grecia, de pildă, soră ortodoxă, e un « bun » exemplu – politica se « covăseşte » foarte adesea în politicianism. În ultimii doi-trei ani, cu valul interminabil de alegeri – europene, locale, parlamentare, prezidenţiale – plus suspendarea lui Traian Băsescu, politicianismul a atins în România cote de-a dreptul demenţiale. Societatea românească, într-o stare de ebrietate politică avansată, s-a tamponat şi cu criza economică mondială. Confuzia generală, care e încă în curs, poate dezechilibra întreaga regiune.
La Bucureşti, politicianismul e însă o boală cronică. Autori clasici, printre care şi marele teoretician conservator C. Rădulescu-Motru, au descris-o în amănunt. Unul din studiile importante ale lui Motru se cheamă chiar aşa : Cultura română şi politicianismul (1904). Iată un fragment din prefaţa studiului.

Petru Romoşan

« […] Politicianismul poate avea o dublă origine ; el este produs sau dintr-o degenerare a adevăratei politici – politică înţeleasă şi cinstit practicată altădată – sau dintr-o nepotrivire între mecanismul vieţii politice
şi fondul sufletesc al poporului chemat să-l practice.
În primul caz, vechea activitate politică este istovită, osificată, şi deci nu poate stăpîni formele constituţionale, care, lăsate de sine, degenerează într-un mecanism steril ; iar în al doilea caz, activitatea politică nu este îndestul de vîrstnică pentru a putea însufleţi mecanismul ei extern. În ambele cazuri mecanismul se substituie adevăratei vieţi politice ; el pierde rolul de a fi un mijloc pentru realizarea binelui public şi se identifică cu interesele personale ale acelora care se dau drept apărătorii lui. Ceea ce era înainte un mijloc pentru înălţarea totalităţii poporului devine în urmă un scop care ascunde interesul individual.
În primul caz avem politicianismul popoarelor vechi şi cu o cultură îmbătrînită ; în al doilea caz, politicianismul popoarelor tinere, avînd o cultură încă neformată.
Aceste două soiuri de politicianism, deşi fiecare îşi are cauza sa proprie, totuşi ele între ele au o afinitate care le aduce să se condiţioneze reciproc. Procesul de degenerare, început la popoarele vechi şi cu
o cultură îmbătrînită, încurajează şi atrage după sine procesul invers al formării politicianismului la popoarele tinere. S-ar părea chiar că acesta din urmă este ca un fel de supapă de siguranţă care îndulceşte mersul celui dintîi.
Şi aceasta nu este numai o simplă ipoteză.
Corelaţiunea ambelor procese este mai mult decît stabilită în politica internaţională a popoarelor. Oricine
se poate convinge de existenţa ei, şi în scrierea de faţă a fost indicată îndeajuns.
În adevăr, nu este nimic mai priincios şi mai asigurător pentru liniştea unui popor bătrîn, ale cărui instituţiuni de cultură se văd ameninţate a fi puse în serviciul unor interese materiale, reprezentate, bunăoară, prin capitalişti şi întreprinzători industriali influenţi, ca tocmai devierea acestor interese înspre hotarele ţării, pentru a fi satisfăcute pe viitor din munca altor popoare, mai tinere sau mai slabe. Căci marii capitalişti
şi marii industriaşi sînt indiferenţi asupra originii de unde le vine cîştigul. Pentru ei, esenţialul este să fie satisfăcuţi : produsele industriei să-şi găsească debuşeuri de desfacere ; capitalul să-şi aibă procentele asigurate. Poporul bătrîn nu-şi găseşte linişte pînă ce aceste interese materiale n-au putut fi deviate asupra popoarelor din afară.
Dar cum să se înduplece popoarele din afară să primească rolul ce le este rezervat ?
Prin constrîngere forţată ? Se întîmplă şi aceasta uneori. Dar regula este ca mijloacele violente să fie evitate, ca fiind legate de prea mari sacrificii.
Aci intervine însă rolul politicianismului.
Ceea ce nu se poate dobîndi prin constrîngerea forţată se dobîndeşte uşor prin mijlocirea politicianismului. Ajutorul acestuia este mai preţios decît orice putere armată. Capitaliştii şi industrialii o ştiu ei, de altfel,
prea bine.
Din momentul ce politicianismul se iveşte în viaţa politică a unui popor tînăr, din acel moment rezistenţa acestuia este sfîrşită. Fortăreaţa statului tînăr se predă de bunăvoie. Politicianul care o apără îi deschide
el singur porţile intrării. Căci politicianul este duşmanul născut al zidurilor chinezeşti. El este gata, pentru a asigura interesul său personal, să facă concesii de orice natură în domeniul afacerilor publice. El este tipul omului care cîştigă fără muncă şi care îndeamnă şi pe alţii să urască munca cinstită. Politicianul este purtătorul spoielii de civilizaţiune, şi prin aceasta dizolvantul cel mai puternic pentru unitatea vieţii naţionale a popoarelor tinere… […] »

C. Rădulescu-Motru –
Cultura română şi politicianismul, 1904

Hop şi-aşa ! Dar elegant.
© Bogdan Constantinescu