Petru Romoșan

În martie 2020, când, după Wuhan (China), în lumea occidentală, în Italia, în Franţa, în UE, în SUA şi aproape pe toată planeta a început sarabanda restricţiilor, a măştilor (mascarada), a lockdown-urilor, se anticipa că toate aceste măsuri, mai mult, mai puţin sau chiar deloc sanitare, vor avea nişte costuri economice insuportabile. În Europa, doar Suedia a adoptat imunizarea colectivă naturală, aşa cum aparent se procedează cu toate gripele. Acum, în noiembrie 2021, odată cu un presupus al patrulea val (n-o fi cumva gripa sezonieră ?), după epopeea vaccinurilor care nu şi-au demonstrat eficacitatea, criza economică mondială îşi arată colţii de peste tot.

În cei aproape doi ani de „pandemie”, politicienii de pretutindeni s-au supus fără prea multe dureri de cap şi mustrări de conştiinţă „recomandărilor” Big Pharma, ale OMS-ului, ale laboratoarelor, producătorilor şi vânzătorilor de vaccinuri, de tratamente scumpe dovedite ineficiente sau chiar periculoase (pentru rinichi, de pildă, cum e Remdesivir, după analiza profesorului din Marsilia Didier Raoult şi după multe studii). Universitarii din medicină, medicii sponsorizaţi, plătiţi în cadrul programelor de vaccinare aproape obligatorie au devenit, jenant, propagandişti fanatici, ipocrit voluntari. Depistarea bolii şi tratarea bolnavilor, sarcini dintotdeauna ale doctorilor în orice situaţie, au devenit oarecum secundare, o corvoadă, de multe ori tratamentul a fost chiar împiedicat. Împărţirea populaţiei în „buni” (vaccinaţii) şi „răi” (nevaccinaţii) este şi va fi imputată politicienilor, medicilor, dar şi sponsorilor lor, vânzătorii de vaccinuri. În schimb, vânzătorii de vaccinuri, proprietarii firmelor Pfizer, Moderna, Johnson & Johnson etc., stau pitiţi în anonimatul marilor fonduri de investiţii ca Blackrock şi Vanguard. Chiar şi aşa, vaccinurile nu au împiedicat răspândirea şi perpetuarea bolii.

Politicienii, politrucii din medicină, „consiliile şi comitetele ştiinţifice” nu vor renunţa uşor la „pandemia” lor. Şi cu atât mai puţin marii producători de vaccinuri şi tratamente scumpe. Vor anunţa al cinciclea, al şaselea, al zecelea val. Pentru că odată cu sfârşitul mascaradei vor începe procesele. În Franţa, Italia, Germania, SUA aceste procese legate de pandemie au început deja. În România mai puţin, deşi câteva Curţi şi Curţi de Apel au dat decizii foarte curajoase ca răspuns la contestaţii punctuale.

Dar ce se întâmplă în economie ? Michel-Édouard Leclerc (supermarketurile Leclerc), ales în 2021 „patronul preferat al francezilor” după un clasament al revistei Forbes, atrage foarte îngrijorat atenţia asupra scumpirilor în curs : „Eu anticipez o altă creştere (a preţurilor – n.n.) decât cea anunţată de Institutul de Statistică (5 %), suntem la 2,5 % în Franţa, spun ei, dar suntem la 5,5 % în Spania, la 5,4 % în Germania, la 5 % în Statele Unite… În alimentaţie, pastele făinoase, uleiul, cafeaua şi cacaua, la fel ca produsele nealimentare, bricolajul, cuptoarele de bucătărie, hi-fi-ul, combinele muzicale şi aparatura stereo vor impacta Crăciunul !!!” (declaraţie la BFMTV, 8.11.2021). Şi patronul Leclerc insistă : „Vom avea o mare creştere a preţurilor începând din această lună la toate Articolele şi în toate Magazinele tuturor Firmelor ! Iar asta îi va lovi pe cei mai Săraci la Crăciun !” (crashdebug.fr, 9.11.2021).

Dar în România ? Deputatul USR Claudiu Năsui, fost ministru al Economiei, scrie pe contul său de Facebook la 12 noiembrie 2021 : „Leul îşi pierde din valoare văzând cu ochii. Într-o singură lună rata inflaţiei a sărit de la 6,3 % la 7,9 %. Avem cea mai mare creştere de preţuri de la criza financiară (din 2008 – n.n.) încoace. Absolut toate produsele din coşul de consum s-au scumpit. Mai grav, ieri a ieşit şi raportul BNR asupra inflaţiei şi toate indicaţiile sunt că vor creşte mai mult (preţurile – n.n.).”

Încă din septembrie 2021, Bursele mondiale au văzut mai multe zile în roşu, în aşteptarea falimentului gigantului imobiliar chinez Evergrande. Falimentul a fost încă o dată evitat la începutul lui noiembrie, dar Evergrande nu e singurul grup imobiliar îndatorat fără ieşire (300 de miliarde de dolari). Primele zece mari firme de construcţii, de imobiliare din China acumulează datorii de peste 1 700 de miliarde de dolari. După o informaţie furnizată de Bloomberg, Evergrande, China Fortune Land Development, China Aoyuan Group şi Youzhou Group Holdings ar putea pierde peste 70 % din valoare („China blinks : As contagion from property sector crash spreads, regulators set to ease bond rules”, zerohedge.com, 10.11.2021).

Economistul François Lenglet (autorul celebrei cărţi „La Crise des années 30 est devant nous”, apărută în iunie 2008) scria în septembrie 2021, anticipând şi de această dată : „Criza financiară Evergrande a făcut să scadă Bursele din toată lumea în această săptămână. Pentru că ne temem de o prăbuşire a sectorului imobiliar care, prin contagiune, ar fragiliza Finanţa mondială […]. Acest faliment anunţă sfârşitul miracolului economic chinez şi a hipercreşterii pe care a cunoscut-o China de aproape 40 de ani. Căci acest miracol nu era, de fapt, decât cel mai mare boom imobiliar din istorie, cauzat de cel mai mare exod rural din istorie. Sute de milioane de ţărani şi-au părăsit satele începând din anii ’80 ca să vină la muncă în oraşe, mai ales în vederea exporturilor. A trebuit să li se construiască locuinţe, drumuri, şcoli, restaurante, magazine. Creşterea economică a Chinei se sprijinea pe soluţia exporturilor, dar şi pe, mai ales, miliarde de metri cubi de beton turnaţi pe coasta estică a ţării pentru a construi megalopoluri. Ca de obicei, au existat şi excese, declanşate de creşterea considerabilă a preţurilor terenurilor. O nebunie a construcţiei. Există azi atâtea locuinţe goale încât am putea adăposti în ele 90 de milioane de persoane suplimentare – adică mult mai mult decât toată populaţia Franţei” („La faillite d’Evergrande sonne comme la fin du miracle économique chinois”, rtl.fr, 23.09.2021).

Bursele occidentale au atins înălţimi ameţiotare în plină criză Covid. Prăbuşirea lor (crash) e doar o chestiune de timp. Banii fără acoperire lansaţi pe pieţe de FED şi de BCE sunt explicaţia principală a nivelului atins de Bursele din zona de influenţă americană. Anterioara criză, cea din 2008, a fost declanşată de imobiliarele din SUA. Criza care se anunţă poate veni dintr-o combinare a imobiliarelor din China cu căderea Burselor occidentale, cele americane mai ales, şi a băncilor din spatele imobiliarelor şi a Burselor chineze şi americane.

Simultan cu pandemia Covid, confruntarea militară dintre cele două blocuri de azi – SUA şi Occidentul european, Japonia şi Coreea de Sud, pe de o parte, şi puterile asiatice China, Rusia, Iranul, pe de altă parte –, ameninţările cu războiul se fac din ce în ce mai des auzite. Ucraina şi Marea Neagră, mai recent conflictul Belarus-Polonia, conflictul îngheţat Israel-Iran, neînţelegerile americano-chineze privind Marea Chinei de Sud, Taiwanul disputat de China contra SUA şi Japonia au devenit puncte periculoase pe hartă. Colapsul economic va da startul unui război sau, dimpotrivă, războiul într-unul dintre aceste puncte fierbinţi va declanşa colapsul economic ?

Pe tabla de şah mondială piesele se mişcă rapid şi imprevizibil. Turcia, de exemplu, joacă ba cu NATO (dronele pentru Ucraina), ba cu Rusia sau cu UE (migranţii din Belarus veniţi cu avionul din Turcia). Fără să ştim cum va evolua partida de şah dintre cele două blocuri, rezultatul e totuşi unul previzibil : dezastrul economic pentru toţi jucătorii. Fundalul crizei Covid accelerează nenorocirea.

Petru Romoșan

Emmanuel Macron şi Franţa sunt subiecte care-i interesează pe români din mai multe motive. Franţa este, după Germania, a doua forţă decizională în UE şi continuă să fie una dintre marile puteri economice mondiale. Iar Emmanuel Macron şi partidul său, LREM, s-au asociat cu USR şi cu Dacian Cioloş în Parlamentul European, Dacian Cioloş a fost până nu demult liderul grupului Renew Europe, inventat de preşedintele francez. Acelaşi Dacian Cioloş a făcut studii în Franţa, este căsătorit cu o franţuzoaică şi a fost comisar european pe agricultură, reprezentând, după unii, mai mult interesele franceze decât cele româneşti. Traiectoria viitoare a USR-ului poate fi, tot după mulţi analişti, foarte influenţată de eventuala realegere a lui Emmanuel Macron în Franţa.

Alegerile prezidenţiale franceze au intrat practic în linie dreaptă. Până în aprilie 2022 mai sunt doar şase luni. A apărut deja un posibil candidat-surpriză pe partea dreaptă, naţionalistă, islamofobă. Este vorba de ziaristul de la Le Figaro (începând din 1996), Eric Zemmour, născut în 1958 la Montreuil, lângă Paris, şi provenind dintr-o familie evreiască din Algeria, stabilită în Franţa în 1952. Zemmour are deocamdată un singur cal de bătaie, islamul radical din Franţa, şi e creditat, în funcţie de sondaje, cu 8-15 % din voturi, deşi nu şi-a anunţat candidatura încă. Principalii săi sponsori par să fie tot cei care-l susţin pe Emmanuel Macron.

Candidatul principal, după cei mai mulţi observatori, favoritul, rămâne preşedintele în funcţie, Emmanuel Macron. 25 % dintre francezi, spun sondaje oficiale, continuă să-l susţină. După alte sondaje, Macron ar fi la 11 %. LREM, partidul său, a obţinut la alegerile regionale din acest an 5,5 %. Marine Le Pen, contracandidata lui Macron din turul doi din 2017, preşedinta partidului ultraconservator Rassemblement National, riscă să nu mai intre în turul doi sau chiar să nu se mai prezinte la alegeri dacă Eric Zemmour îşi continuă cursa, deocamdată doar mediatică, şi candidează. Nici Philippe de Villiers, după câteva cărţi dure de analiză politică publicate în ultimii ani, şi nici fratele său, generalul Pierre de Villiers, şi el autor al câtorva cărţi cu conţinut patriotic şi critic la adresa evoluţiilor recente din Franţa, nu şi-au anunţat candidatura, deşi erau aşteptaţi.

Alegerile parlamentare, care se vor ţine imediat după cele prezidenţiale, în iunie anul viitor, par să fie deja tranşate în favoarea dreptei. Partidul Les Républicains pleacă în clar favorit. De altfel, Les Républicains au câştigat şi alegerile regionale din iunie 2021 (37,92 % şi şapte preşedinţi de regiuni). Partidul lui Marine Le Pen a obţinut numai 19,5 % din voturi şi nici un preşedinte de regiune. Xavier Bertrand, fost republican, preşedinte reales al regiunii Hauts-de-France, pare a fi cel mai bine poziţionat pe dreapta, dar fără mari şanse. Alţi candidaţi notabili la dreapta sunt Michel Barnier, fost comisar european, şi Valérie Pécresse, realeasă preşedinte al regiunii Île-de-France.

Succesul fulgurant al lui Macron în 2017, un tânăr Rastignac (din Balzac) din Picardia, la doar 39 de ani e incontestabil. Bilanţul său însă pare a fi unul catastrofal pentru Franţa. Analizele curg în acest sens. Pentru a reuşi, Macron a trădat mai întâi stânga, l-a trădat pe fostul său patron, preşedintele François Hollande, care l-a angajat în februarie 2012 la preşedinţie ca secretar adjunct al administraţiei la sugestia lui Jacques Attali şi l-a făcut ministrul Economiei în 2014, urmând sfatul aceluiaşi guru. A ajuns preşedinte atât de tânăr printr-o conjuraţie a marelui capital împotriva partidelor istorice (François Hollande : „Emmanuel Macron nu e preşedintele celor bogaţi, ci al celor foarte bogaţi.”). A fost parcă pus cu mâna de Jacques Attali (membru în Comisia Attali), a fost susţinut de Pierre Moscovici, Michel Sapin şi de alţi baroni socialişti, globalişti după ce François Hollande a renunţat să se prezinte din nou. A avut în spate Banca Rothschild şi câţiva miliardari, dimpreună cu presa pe care aceştia o posedă.

Dar marele reproş pe care i-l aduc azi francezii e că ar fi trădat şi Franţa, prin cedarea de active (peste 10 % din marile întreprinderi strategice – vezi CAC 40) către capitalul din SUA şi cel transnaţional. E citată adesea vânzarea Alstom – tranzacţia a început-o Macron din poziţia de ministru al Economiei – către General Electric între 2014 şi 2018.

La 13 octombrie 2021 a apărut la Paris cartea „Le Traître et le Néant”, 620 de pagini, la Editura Fayard, semnată de Gérard Davet şi Fabrice Lhomme, amândoi jurnalişti la Le Monde de multă vreme (din 2002) şi profesori de jurnalism de investigaţie în şcoli de elită. Cei doi au publicat împreună 10 volume de anchete, printre care unele şi despre foştii preşedinţi Nicolas Sarkozy şi François Hollande. „Trădătorul şi neantul” e o anchetă asupra personalităţii lui Emmanuel Macron, a scandalurilor şi afacerilor din timpul mandatului său, inclusiv dinaintea venirii sale la putere. Titlul noii anchete e o parafrază a unui titlu al lui Jean-Paul Sartre („L’Être et le Néant”). „Neantul” ar fi partidul lui Macron, LREM (La République en Marche).

„După mai mulţi ani de anchetă, ne-am dat seama că e vorba de cele două aspecte primordiale în ceea ce-l priveşte pe Macron dar şi macronismul („trădătorul” şi „neantul” – n.n.). E mai întâi o succesiune de trădări ca să ajungă la putere […]. Cât despre „neant”, e aproape o evidenţă, neantul partidului La République en Marche, despre care partizanii săi spun ei înşişi că nu-l pot defini”, a declarat Fabrice Lhomme la BFMTV la 12 octombrie 2021. În total, 110 persoane au acceptat să depună mărturie deschis pentru această anchetă, dar nu şi preşedintele Republicii, personajul central al cărţii, de depoziţia căruia autorii nu au fost interesaţi.

În 2016, Emmanuel Macron îşi creează propriul partid, En Marche. Principalul său susţinător, cel mai des citat în orice caz, a fost miliardarul Xavier Niel, coproprietar al grupului Le Monde, ginerele lui Bernard Arnault, al treilea cel mai bogat om de pe planetă. Media people (Paris-Match, Voici, Gala…) au „vândut” cuplul Macron ca pe un nou cuplu Kennedy. Operaţiunea de promovare începută cu cinci ani înainte de alegerile propriu-zise a reuşit pe deplin. De remarcat că presa şi media din Franţa sunt deţinute în proporţie de peste 90 % de doar şase miliardari, care funcţionează ca un cartel.

Cum a ajuns Emmanuel Macron preşedinte la doar 39 de ani ? Explicaţia principală vizează oligarhii şi interesele din spatele său. Dar şi tânărul candidat a avut „calităţile” sale. Ce l-a ajutat cel mai mult e faptul că nu are nici o convingere. Un ultraliberal, un globalist care spune totul şi contrariul său. Dar rămân faptele sale prin care, cum vom vedea, fluieră vântul. Emmanuel Macron a reuşit să câştige în 2017 prin înlăturarea spectaculoasă a lui François Hollande, fostul său şef (la stânga), şi apoi a lui François Fillon (la dreapta), marele favorit, căruia presa şi media prostituată (Le Canard enchaîné, foarte probabilă oficină a serviciilor, ca şi Academia Caţavencu în România, cum s-a scris) i-au fabricat dosare peste dosare în plină campanie, unul mai inconsistent şi mai fals decât altul, dar care l-au dărâmat.

Édouard Husson, profesor de universităţi, geopolitician şi expert în istorie şi politică germană, îi face lui Macron un rezumat catastrofal în ceea ce priveşte politica externă : „La momentul bilanţului din aprilie 2022, Emmanuel Macron nu va putea prezenta decât o serie de eşecuri în politica externă. Episodul SMS-ului „australian” e ultimul avatar dintr-o serie de rateuri ruşinoase încasate de un preşedinte al Republicii care n-a înţeles că arta de a fructifica o putere naţională nu se învaţă nici la Sciences Po şi nici frecventând asiduu marile forumuri internaţionale ale globalismului, ci cunoscând istoria şi geografia propriei ţări şi fiind înconjurat de indivizi cu experienţă în domeniile apărării, diplomaţiei şi industriei” („Le catastrophique bilan d’Emmanuel Macron en politique étrangère”, lecourrierdesstrateges.fr, 4.11.2021).

După Édouard Husson, în politica externă, Emmanuel Macron a eşuat pe toată linia : Australia, Africa, Mediterana, Noua Caledonie, Rusia etc. : „Cinci ani de înjosire a Franţei. Nici nu mai putem număra gafele, erorile sau incidentele diplomatice provocate de Emmanuel Macron de când e preşedinte […]. Şi chiar şi aşa, a obţinut preşedintele francez ce voia în Europa ? Ţintind exclusiv relaţia franco-germană şi snobând „ţările mici”, Emmanuel Macron a fost absolut incapabil să-şi facă acceptată global viziunea despre „suveranitatea europeană”. Şi asta cu atât mai mult cu cât a dus îndatorarea ţării la 120 % din PIB […]. Preşedintele francez a declarat că NATO era în stare de „moarte cerebrală”, dar n-a reuşit nimic pentru a crea o Europă a Apărării chiar dacă s-a avansat foarte imprudent în privinţa posibilităţii de a împărţi arma nucleară sau locul Franţei în Consiliul de Securitate. A vrut să îmbunătăţească relaţiile UE cu Rusia dar n-a obţinut nimic […]. E primul preşedinte francez care a făcut şcoală după reforma Haby, cea care a zdrobit pentru prima oară predarea istoriei în liceu. Or, nu poţi face politica externă a unei ţări ca Franţa fără cultură istorică şi geografică” (Idem).

Campania electorală nu a început încă, ne găsim doar într-o precampanie precoce. În şase luni se mai pot întâmpla multe. De pildă, înscrierea în cursa prezidenţială a lui Philippe de Villiers (72 de ani), conservator, suveranist, cu o întinsă şi consistentă carieră politică, ar putea răsturna toate calculele de azi.

Petru Romoșan

Un articol recent pe site-ul francez Réseau international despre vizita secretarului american al Apărării la Tbilisi, în Georgia, este titrat „NATO va intra în Georgia în chip permanent, nu Georgia în NATO” : „Vedem aici o contradicţie gravă în care e pusă Georgia de parteneriatul cu Occidentul, pe de o parte, şi de relaţiile sale cu vecinii imediaţi, pe de altă parte. Iar Georgia se găseşte într-o situaţie foarte dificilă pentru că trebuie să aleagă. Ce e mai important ? Să întreţină relaţii bune cu vecinii imediaţi sau să joace rolul de avanpost al Occidentului în regiune ?” (Alexandre Lemoine – „L’OTAN entrera en Géorgie à titre permanent, pas la Géorgie dans l’OTAN”, reseauinternational.net, 29.10.2021). Dar NATO nu a intrat de facto doar în Georgia, ci şi în Ucraina (din 2014, cu Maidanul) şi chiar în Republica Moldova. Vorbim aici de câteva ţări care nu sunt şi, probabil, nu vor fi niciodată membre NATO. Şi nici membre UE, deşi ele aspiră de mult la aderare.

Dar NATO a intrat la fel, de facto, într-o bună parte a Europei, Europa Occidentală, după cel de-al doilea război mondial. Mai ales în Germania, marea învinsă a războiului. Desigur, numai pentru binele ţărilor europene „partenere”, care prea au avut de-a lungul secolelor, cred americanii, prostul obicei de a se război între ele. Deci, să o scurtăm : nu ţările europene au intrat în NATO, ci NATO (american) a intrat într-o bună parte a Europei, a intrat în fiecare din aceste ţări.

După 1989, NATO a intrat şi în câteva ţări din Estul Europei, „intrate” înainte în Pactul de la Varşovia. De fapt, Pactul de la Varşovia (sovietic) intrase în aceste ţări după cel de-al doilea război mondial. Pentru vreo 45 de ani. O banală formă de ocupaţie militară în realitate. Lucrurile nu stau altfel cu Uniunea Europeană. UE a intrat în România, şi nu România în UE. Cu o lungă listă, o dotă de mireasă, de cereri care au trebuit să fie toate rezolvate. România a trebuit să plătească din greu, să-i îndestuleze pe principalii actori din UE (Germania, Austria, Franţa, Marea Britanie) pentru ca UE să intre în România. Lista de cadouri e binecunoscută, nu o mai recapitulăm. S-au ocupat de ea Adrian Năstase şi guvernul său între 2001 şi 2004.

Un singur exemplu totuşi : Marii Britanii i s-a dat, la un preţ de nimic, Sidex. În plus, a trebuit inventată şi dotată, la cererea expresă a reginei, o imaginară Casă Regală a României, nişte verişori ai Elisabetei a II-a care trebuiau scoşi din necaz. Într-o ţară cu Constituţie republicană de peste 50 de ani. Regatul Unit a plecat din UE, noi am rămas fără Sidex, dar, bine mersi, cu costisitoarea Casă Regală a României şi cu prinţul Duda. Prinţul Duda nu e verişor decât prin alianţă cu regina Elisabeta, dar se spune că ar fi un „nepot” al Securităţii (vezi Ion Varlam, inpolitics.ro, 30 septembrie 2021). Aşa s-a încuscrit Securitatea română cu Coroana britanică şi, aparent, s-a înnobilat.

Să nu-i uităm totuşi pe politicienii şi pe ziariştii români care ne-au negociat şi ne-au „făcut moară-n cap” prin ziare, radiouri şi televiziuni ca să ne crească până la cer apetitul de NATO şi de UE. Pentru că, altfel, am fi dispărut pur şi simplu. Marea problemă azi pentru noi, românii, e că atât NATO (SUA deci), cât şi UE (o construcţie CIA, de fapt, cu Germania şi Olanda ca stâlpi) se găsesc într-un declin, într-o degringoladă accelerată. Dar noi îi avem tot pe politicienii inventaţi de NATO şi de UE, avem acelaşi regim presupus democratic şi cam aceeaşi bandă de ziarişti care au băgat NATO şi UE în noi. Klaus Iohannis a putut deveni preşedintele României ca urmare a instalării acestei „clase politice” fantomatice. În condiţii normale, comparabile cu cele din interbelicul românesc, de exemplu, Klaus Iohannis, un inspector mediocru, suspect (corupt ?) nu ar fi devenit niciodată nici măcar primarul Sibiului.

Nimic din ceea ce România a oferit, a cedat moca Europei Occidentale, Uniunii Europene nu ni se va mai întoarce vreodată. Nici cele câteva milioane de meseriaşi, ingineri, medici, universitari, savanţi, mulţi foarte tineri, cu familiile lor. Pentru „imperialism”, pentru „colonie” s-au găsit excelente eufemisme care de multe ori spun chiar contrariul a ceea ce se vede cu ochiul liber. În ultimii 70 de ani, cei mai mari specialişti în eufemisme, în propagandă au fost americanii, marii câştigători ai celui de-al doilea război mondial. Împreună cu sovieticii, cu care au împărţit lumea până în 1989.

Criza politică de azi din România, care se suprapune pe strania criză Covid şi pe criza economică şi energetică, nu are cum să se rezolve de azi pe mâine. Moştenim o istorie, inclusiv una recentă, mult prea încurcată şi mistificată. Miza imediată sunt banii, miliardele din PNRR. Pe care Germania consideră că-i dă din buzunarul propriu ţărilor UE, inclusiv Franţei. Dar Germania şi Olanda au fost principalii beneficiari ai construcţiei UE şi ai monedei euro. Au aspirat prin euro, prin comerţ banii de la toţi „partenerii” din UE. Mulţi din banii PNRR se vor întoarce în ţările bogate din UE. Prin executorii „profesionişti” de contracte avizate de la centru. Unde să se întoarcă mai degrabă ? În Franţa macroniană, care îi susţine pe Cioloş şi pe USR ? Să rămână în România, cum vrea „ciuma roşie”, PSD ? Sau mai bine să se întoarcă în Germania, care îşi are „preşedintele său” ? SUA nu are nimic împotrivă. Germania rămâne un protectorat sigur al său, împânzit de zeci de baze militare.

Independenţa, suveranitatea României au fost cedate la vedere, oficial, către NATO şi către UE. Şi mai recent şi către OMS (o temă aproape deloc abordată). Merită să urmărim şi confruntarea, aparent inegală, dintre UE şi Polonia. Polonia, catolică şi eroică, curajoasă şi demnă. Pentru că până la urmă soarta Poloniei ne priveşte direct şi pe noi. Cei care l-au împins sau doar l-au acceptat pe Klaus Iohannis în postul de preşedinte s-au înşelat istoric. Peste vechile şi mai noile dureri (NATO, UE) ale României, de aproape doi ani ţara noastră a intrat, prin Covid şi vaccinul său, şi în labirintul global. Cum să ieşim din aceste labirinturi suprapuse ? Minotaurul primejdios e înăuntru, dar unde este firul Ariadnei şi cine mai poate juca rolul lui Tezeu ?

Petru Romoșan

Numirea unui militar, a unui general în fruntea guvernului României nu e un fapt banal. Exemplul cel mai cunoscut e cel al generalului / mareşalului Ion Antonescu, care a sfârşit foarte prost şi, odată cu el, şi România. Pseudogeneralul N. Ceauşescu (avansat la Moscova sau la Academia „Frunze” în 1949 ?) nu a ocupat niciodată postul de prim-ministru, cumulul de funcţii era interzis în epocă. A fost mai întâi secretar general al PMR (PCR) începând din 1965, preşedinte al Consiliului de Stat din 1967 şi apoi preşedintele (dictatorul) Republicii din 1974. A acumulat de la început puteri de dictator – dictatura sa a rezistat nu mai puţin de 25 de ani.

Ion Antonescu, „conducătorul statului”, a fost urmat în postul de prim-ministru, după arestarea sa, de alţi doi generali, Constantin Sănătescu şi Nicolae Rădescu, în două guverne cu viaţă foarte scurtă. Anterior, în 1918, alţi trei generali, tot în urma unui război, Alexandru Averescu, Constantin Coandă şi Arthur Văitoianu, au ocupat tranzitoriu funcţia de prim-ministru. Alexandru Averescu a revenit în fruntea guvernului ca preşedinte al Partidului Poporului (1926). Să rezumăm : în România ultimilor 100 de ani nu am avut prim-ministru militar, general decât înainte sau după război. Nici comuniştii nu au numit vreun prim-ministru militar. Deducţia se impune : ne găsim înaintea unui război ? Vorbim aici de un conflict militar, şi nu de un metaforic război cu crizele, inclusiv cea sanitară sau energetică şi economică, pentru a căror gestionare nimic nu-l recomandă pe generalul Nicolae Ciucă.

Asocierea gradului de general cu funcţia de prim-ministru nu e deloc una fericită în istoria României. După cum vom vedea, nici eventuala instalare a generalului Nicolae Ciucă, cu un masterat în cadrul Colegiului de Război al Forţelor Terestre din SUA, nu anunţă nimic bun pentru noi. Ceilalţi generali, cu excepţia lui Ion Antonescu, au fost numiţi după primul şi, respectiv, al doilea război mondial. Probabil că Nicolae Ciucă, la fel ca Ion Antonescu, e numit în aşteptarea unui posibil conflict militar, cel din Ucraina şi de la Marea Neagră. Ne amintim că Ion Antonescu, imediat după ce a fost numit de Carol al II-lea, a forţat abdicarea acestuia şi înlocuirea sa cu tânărul şi neexperimentatul prinţ Mihai de Hohenzollern. Desigur, comparaţia nu e de bun augur pentru Klaus Iohannis.

Ideea de a-l aduce pe generalul cu patru stele Nicolae Ciucă în postul de ministru al Apărării şi, ulterior, senator „civil” al PNL nu pare să fi fost a lui Klaus Iohannis, cum se tot spune. Klaus Iohannis a jucat mai degrabă la „impuse”. Dar câte idei originale ale lui Klaus Iohannis în cei şapte ani de preşedinţie ai săi sunt cunoscute şi, eventual, patentate ? A „văzut” cineva vreo idee a lui Klaus Iohannis ? Nici măcar majordomii săi, Ludovic Orban şi Florin Cîţu sau Dacian Cioloş, nu pot susţine serios şi credibil una ca asta. Probabil, Klaus Iohannis are în ureche un pitic foarte mic sau chiar un birou de pitici care-i spun când să zică bună ziua sau să dea mâna prezidenţială (lui Liviu Dragnea, de exemplu).

Nicolae Ciucă e un produs al Pentagonului, care l-a pregătit (2004-2006) atent. Ar fi urmat înainte, simultan sau după şi nişte cursuri de engleză şi de „terminologie NATO”. Dar românii nu l-au prea auzit vorbind. Tace şi el la fel de semnificativ ca Iohannis, doar teoretic şeful său. Pentru că şeful său real e la Pentagon, azi Lloyd J. Austin, şi la NATO, la Bruxelles. Pentru că aşa merge ierarhia militară.

De mai multă vreme, SUA şi NATO pregătesc un conflict militar cu Rusia în Ucraina şi la Marea Neagră. După vizita lui Lloyd J. Austin în regiunea noastră ştim şi cine vor fi primii trei implicaţi în calitate de proxies : Georgia, Ucraina şi România. Expulzarea diplomaţilor de la misiunea rusă la NATO din Bruxelles şi răspunsul rapid şi brutal, cu închiderea reprezenanţei NATO în Rusia, merg în aceeaşi direcţie. Victoria Nuland, secretar adjunct al Departamentului de Stat, ar fi discutat foarte recent la Moscova şi despre o posibilă împărţire a Ucrainei. Delicatul subiect implică nu numai România, ci şi Polonia şi Ungaria. În caz de conflict, ţările baltice vor participa şi ele. Şi iată cum o bună parte din Europa (cu ţări UE şi NATO) este prinsă în proiectul unui conflict militar dorit de Ucraina şi susţinut de SUA şi de NATO.

Andrei Raevsky („The Saker”), expert militar cu o întinsă experienţă şi foarte respectat, publică un lung text cu referire directă la vizita făcută la Marea Neagră de Lloyd J. Austin, în Georgia, Ucraina, România şi apoi la Bruxelles, la sediul NATO : „Iată deci ipoteza mea. SUA vor să declanşeze un război în Europa, dar un război limitat la coloniile lor cele mai inutile şi servile, în special Ucraina. Pentru a nu risca să fie lovite nuclear, scufundate sau decapitate de arme hipersonice, Statele Unite îi arată acum Rusiei că mai au încă (niscaiva) dinţi, deci „nu vă jucaţi prea mult cu noi”. Asta aminteşte exact ce le-a spus April Glaspie irakienilor înaintea războiului din Golf : „Nu vă atingeţi de Arabia Saudită, dar nu ne pasă de Kuweit.” Ştim cu toţii cum s-a terminat povestea. Probabil că asta i-a propus Victoria Nuland lui Putin cu ocazia călătoriei sale la Moscova : luaţi estul Ucrainei, lăsaţi restul, iar noi nu vom interveni decât prin proteste verbale. Coloniile americane iluzionate din regiunea Mării Negre visează la un triunghi „Georgia, Ucraina, România”, dar numai ele, nu şi ruşii, iau în serios această absurditate (ruşii ştiu că pot zdrobi forţele armate ale acestor pretinse state în 24 de ore). Dar e un fapt că aceste colonii cred în orice, mai ales ucrainenii (emisiunile lor de televiziune sunt de tot râsul) […].

Cum stă atunci Uniunea Europeană ? Să o împărţim în câteva subcategorii : 1. ţări care aspiră la statutul de membru NATO (Georgia, Ucraina, Bosnia etc.) ; 2. membri inutili ai NATO (3B-ţările baltice, Polonia, România, Bulgaria) ; 3. Germania (care constituie singură o categorie aparte) ; 4. membri reali ai NATO (ţările NATO din nordul Europei) ; 5. ţări membre NATO oarecum utile (Franţa şi ţările Europei de Sud). Ţările din primul grup sunt de facto membre NATO şi tot de facto complet consumabile. Ţările din grupul al doilea sunt membre NATO de jure dar şi foarte consumabile. Germania se află sub ocupaţia NATO, dar e vitală pentru UE. Dacă Germania se prăbuşeşte economic, aceasta va slăbi întreaga UE, adică exact ce doresc Statele Unite” („On suitcases, handles and fire-starters”, thesaker.is, 20.10.2021).

Agitaţii militariste de acelaşi tip sunt în curs în jurul Chinei – Marea Chinei de Sud şi Taiwan – şi în jurul Iranului. Nave de război ale Chinei şi Rusiei s-au apropiat demonstrativ de coastele Japoniei. O bază americană a fost distrusă complet în Siria de trei drone. S-au anunţat morţi şi răniţi. Chiar dacă Pat Buchanan, celebru politician conservator, califică încordările de muşchi militariste recente drept „fanfaronadă şi cacealma” („bluster and bluff”), situaţia încordată dintre blocuri nu e mai puţin periculoasă. Lloyd J. Austin i-a asigurat pe ucraineni că au „uşa deschisă pentru a intra în NATO”. Buchanan scrie : „Statele Unite au venit aparent în sprijinul cuvintelor lui Austin trimiţând bombardiere B-1B deasupra Mării Negre. […] De ce trimitem noi bombardiere cu capacitate nucleară deasupra Mării Negre ? De ce întreţinem la Kiev şi la Tbilisi speranţa că vor fi invitate să se alăture NATO şi că vor primi garanţia de război din articolul 5 al SUA-NATO prin care Statele Unite ar lupta alături de ele în cazul unei noi crize cu Rusia, aşa cum s-a întâmplat cu Osetia de Sud în 2008 şi cu Ucraina în 2014 ? Noi nu ne-am luptat cu Rusia atunci. Şi n-o să ne luptăm cu Rusia nici acum sau mâine, căci aceste regiuni şi aceste probleme nu reprezintă interese vitale ale Statelor Unite” („Warnings and threats – or bluster and bluff”, buchanan.org, 22.10.2021).

De ce ţin deci atât de mult Klaus Iohannis şi statul român profund să-l aducă pe generalul Ciucă în fruntea guvernului ? Dacă a ratat-o urât cu „americanul” Florin Cîţu, încearcă să se scoată cu „foarte americanul” Nicolae Ciucă ? România poate deveni baza din spate a conflictului din Ucraina şi de la Marea Neagră. Dacă va exista un conflict, nu e exclus să avem un guvern compus în întregime din generali şi colonei. Eliminarea USR de la guvernare, urmărită cu încrâncenare de Klaus Iohannis, poate fi şi parte a conflictului diplomatic în curs între SUA şi Franţa, deşi nu există dovezi în acest sens.

Dacă PSD va vota guvernul minoritar dorit de Iohannis şi de Nicolae Ciucă, va vota şi pentru război la Marea Neagră şi în Ucraina. Şi trebuie s-o ştie. Dar va vota şi probabila sa dispariţie. Odată cu cea a USR. Dar nici PNL, UDMR, AUR şi minorităţile nu vor fi mai fericite. Sfârşitul clasei politice actuale poate fi mult mai aproape decât ne aşteptam. Şi probabil şi al lui Klaus Iohannis, care nu va mai putea încurca un guvern complet militarizat.

Petru Romoșan

Niciodată în ultimii 30 de ani nu s-a văzut mai bine ca acum că România e condusă de Statul Profund. Incompetenţa, amatorismul, iresponsabilitatea, micimea unor Klaus Iohannis, Florin Cîţu, Marcel Ciolacu, Dacian Cioloş ne lasă să vedem prin ei, ca printr-o pânză subţiată la maximum, păpuşarii, marionetiştii din spatele lor. Iar partidele par a fi doar nişte cenacluri de colaboratori ai Securităţii. Ai Securităţii proteiforme, mereu fascinantă şi aparent nemuritoare. În schimbul unor avantaje mai mici sau mai mari, uneori iluzorii, aceşti colaboratori la vedere ai Statului Subteran trebuie să-şi asume întreaga răspundere. Uneori o răspundere penală mergând până la câţiva ani de puşcărie şi pierderea, deocamdată parţială, a averii.

Dar de ce mai sunt totuşi încă votaţi aceşti interpuşi, aceste interfeţe palide, lipsite de vreo reală putere de decizie ? Adevărul brutal e că nu prea mai sunt votaţi. Prezenţa la vot e din ce în ce mai slabă. S-a ajuns la 31,84 % la alegerile parlamentare din 2020, alegerile care dau actuala configuraţie a Parlamentului. Iar aceşti actori jenanţi, de mică provincie fac un tărăboi asurzitor : PNL se luptă cu USR, Klaus Iohannis se luptă cu PSD, „ciuma roşie” etc. Iar presa, media, la fel de gras plătită (recent a demarat discuţia pe această temă) de stat, de contribuabili – de cine altcineva ? – ca şi fantomaticele partide, analizează „viaţa” politică până la greaţă. Se fabrică astfel o realitate paralelă, o realitate media.

Dar de unde vine criza politică absurdă în care am intrat ? Pe lângă celelalte crize – socială, sanitară, economică, a energiei. Simplu : vine de la ideea care a fost băgată în capul politic gol al lui Klaus Iohannis, aceea că ar avea dreptul august, discreţionar la un guvern al său, „guvernul meu”. După ce i s-a dat, printr-un fals ceremonial democratic, un popor creştin ortodox, pe care l-a considerat imediat „al său”. După modelul regelui Carol I de Hohenzollern şi al reginei Maria, soţia regelui Ferdinand, Maria de Saxa-Coburg-Gotha, ducesă de Edinborough, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, fiica marii ducese Maria Alexandrovna a Rusiei, care au abuzat de expresia propagandistică din epocă „poporul meu”. Probabil pentru că amândoi erau străini şi trebuiau să-şi afirme „împământenirea”. Mult mai târziu, după 1965, N. Ceauşescu, familia şi clanul său, serviţi de partidul comunist şi de Securitate, i-au luat în posesie pe români după modelul regal străin intrat în rutină. Pentru 25 de ani. Ceauşescu însuşi fusese „creditat” de Moscova, de URSS. Tot un „străin” deci.

Criza politică de acum, din toamna lui 2021, a început, de fapt, în mai 2019, când, în urma unor alegeri europarlamentare, probabil grav traficate şi ele (STS, softuri, Dominion şi alte aparate americane de „numărat” voturi), i-au fost date peste 20 de procente invenţiei neosecuriste-străinăţeşti USR. A doua zi după alegeri s-a găsit că ar fi oportună arestarea lui Liviu Dragnea, atotputernicul preşedinte al PSD (numise singur trei prim-miniştri !). Dragnea şi PSD se făceau vinovaţi de nesupunere la „diktatorul” Klaus, de suveranism şi de naţionalism (păcate capitale !).

PSD, partidul de guvernământ, cel care câştigase alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016 (45,48 % din voturi) şi conducea coaliţia cu ALDE (Călin Popescu Tăriceanu), a fost fragilizat după arestarea la punct fix a preşedintelui său. Trebuie să ne amintim că Parlamentul şi guvernul se formează în urma unor alegeri parlamentare naţionale, şi nu în urma unor destul de inutile şi artificiale alegeri europarlamentare. O banalitate care nu e valabilă şi pentru gălăgioşii gargaragii din USR şi din PNL care, practic, au preluat „guvernarea mea” în urma unor alegeri europarlamentare. Viorica Dăncilă a devenit în mod impostor preşedinte al PSD şi contracandidată comodă la preşedinţie pentru Klaus Iohannis, pentru că, din perspectiva naraţiunii propagandistice, era uşor de bătut. Iar guvernul PSD, abandonat de ALDE, a fost răsturnat. Toate au fost realizate pentru noul Carol cel Fals, Klaus Iohannis von Brukenthal Hermannstadt Frankenstein ot Sekurität und FDGR.

Aşa a început sarabanda „guvernelor mele” Ludovic Orban şi Florin Cîţu. Pentru Sistem, realegerea Marelui Sas a fost un joc de copii. E limpede că din toate aceste forţări grosolane ale realităţii, alegeri aranjate sau fraudate nu se mai poate ieşi decât prin alegeri anticipate (cinstite !). În acest punct, PSD are dreptate. Ar trebui să avem două rânduri de votări : alegeri parlamentare anticipate şi referendum privind demiterea lui Klaus Iohannis pentru încălcarea repetată, grosolană a Constituţiei. Ca să facem o economie, cele două votări ar putea avea loc în aceeaşi zi. Rezultatele nu sunt greu de anticipat.

Nici Carol I nu a fost un geniu politic, nu e neapărat un mare erou al istoriei noastre. Nu e în nici un caz comparabil cu Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Nu se poate compara nici cu marii oameni de stat români din secolul al XIX-lea – N. Bălcescu, Ion Ghica, I.C. Brătianu, Eugeniu Carada, Mihail Kogălniceanu sau cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Carol I a avut, în schimb, educaţia, pregătirea pentru a conduce de care se bucura un prinţ în secolul al XIX-lea. Educaţie pe care nu a avut-o modestul profesor de fizică de la Sibiu, intrat, probabil, la facultate pe listele minorităţilor, cum era obiceiul sub regimul comunist.

Vom mai afla, foarte probabil, că, la fel ca Petrov-Băsescu, Klaus Iohannis a fost recrutat de Securitate în liceu sau în facultate, la Sibiu sau la Cluj. Desigur, doar după ce-şi va încheia şi cel de-al doilea mandat. Pentru că astfel îşi bate joc de noi Statul Subteran, care dictează. A avut cumva Traian Băsescu o contribuţie decisivă la desemnarea lui Klaus Iohannis drept candidat la preşedinţia României ? Pe modelul Elţin-Putin, desigur. Şi să nu uităm, preşedintele Klaus Iohannis „al României” a stabilit totuşi un record cel puţin european, dacă nu chiar mondial. E singurul „şef de stat” ai cărui părinţi nu trăiesc în ţara preşedintelui, şi asta chiar înainte de a fi ales. Şi sunt aproape necunoscuţi alegătorilor români. Despre traficul de copii (ca şofer !) şi despre achiziţionarea unor case cu bani câştigaţi din meditaţii s-a scris pe larg.

Toate aceste lucruri neclarificate, obscure din biografia reală a lui Klaus Iohannis ar fi trebuit să fie demult investigate de presă. Dar mai avem noi o presă de investigaţie în vremea lui Klaus Vodă ? Avem doar jurnalism-spectacol de prost gust, manelist.

La 30 de ani de „mândră lume nouă”, pe lângă că nu ştim dacă am avut într-adevăr o revoluţie în 1989 sau doar o banală lovitură de stat, trebuie să mai şi acceptăm cu amărăciune că nu am reuşit să clădim un autentic sistem democratic de guvernare. Securitatea a câştigat „revoluţia” pentru ea însăşi în 1989 şi nu a mai dat-o înapoi poporului până azi. Ultimele patru mandate prezidenţiale, două Băsescu-Petrov şi două Iohannis-Enigmă, dovedesc că dictatura Securităţii e un mare eşec. Poate mai simplu ar fi să se prezinte la viitoarele alegeri SRI contra SIE, contra DIA şi SPP, iar alegerile să fie organizate tot de STS (cu softuri recente, dacă nu chiar noi). Cât de jos am putut ajunge ? Care este prioritatea absolută a guvernului interimar cenzurat în Parlament Florin Cîţu, cu mai mulţi miniştri în pioneze ? Să cedeze către SRI noi terenuri în Băneasa, evaluate foarte jos, la 7 milioane de lei, şi să facă o investiţie pentru un nou spital SRI, de 580 de milioane de lei, la Baloteşti. De ce să ne mai întrebăm cine l-a pus pe Florin Cîţu prim-ministru ?!

În lipsa unui guvern al poporului, prin popor şi pentru popor (Abraham Lincoln, 1863), am fost livraţi noilor fanarioţi. Guvernarea lor poate fi la fel de lungă şi de distrugătoare ca a grecilor din Fanar. Iar cei care se ridică împotrivă o pot păţi ca vlădica Neofit : „Grecii se înmulţiră şi intrigile şi împilarea pământenilor începură. Din norocire însă, aceasta nu ţinu mult, căci la 1679, Şerban Cantacuzino se urcă pe tron. În domnia acestuia şi a succesorului său, Constantin Brâncoveanu, intrigile Grecilor se precurmară şi ţara se linişti şi începu a se întemeia. Grecii atunci văzând că ţara le scapă din mână, se gătiră să dea o lovitură hotărâtoare. Unele din familiile fanariotice precum Mavrocordaţii, aflându-se în mare influenţă la Poartă, intrigară şi în doi ani capetele Brâncovenilor, Cantacuzinilor, Văcăreştilor, Dudeştilor căzură sub securea otomană şi Fanarioţii dobândiră pe seamă-le cu hotărâre tronul românesc […]. În 21 mai fiind ceremonie la mitropolie, vlădica Neofit, folosindu-se de o dispută ce se aţâţase între boierii Români şi Greci, luă crucea în mână şi îndreptându-se către boieri şi poporul adunat, strigă : Urmaţi-mi. Astfel însoţit el merse la capicibaşa, care se afla în Bucureşti, şi adeveriră cu toţii jalba ce un medelnicerul Ştefanache dedese la Poartă în contra Domnului Matei Ghica Vodă. Trei zile după aceea, mitrolitul bolnăvindu-se Grecii mituiră pe doctor, care-i dete o doctorie aşa de tare, încât sărmanul vlădică înnebuni. Grecii atunci scoaseră că el era nebun când a făcut acea vrednică faptă” (N. Bălcescu – „Românii şi fanarioţii”, Magazinul istoric pentru Dacia, 1848).

Criza politică de care se fac vinovaţi Klaus Iohannis şi păpuşarii săi, dar şi Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă, Marcel Ciolacu şi PSD-ul este doar partea vizibilă şi foarte zgomotoasă a unei crize mult mai profunde, în care s-a afundat România începând cu 2005. Rezolvarea acestei crize nu se poate imagina cu aceleaşi personaje, idei, instituţii.

Petru Romoșan

Un guvern Dacian Cioloş, cu PNL folosit ca mâna a doua, mână moartă, împreună cu abonatul din oficiu la putere, UDMR, nu e deloc de exclus. Multă lume ştie că Iohannis e complet lipsit de umor, de subtilităţi, de machiavelisme, şi că e doar un Robocop (încă unul !) întors cu cheiţa. Cine deţine cheiţa ? Soros şi CIA ? Germania ? Statul subteran din România ? Sau toţi deodată ?

În orice caz, cei care îl atribuie cu mare plăcere pe Dacian Cioloş Franţei, lui Emmanuel Macron se înşală cel puţin pe jumătate, dacă nu cumva mult mai mult. Pentru că Dacian Cioloş e şi creaţia unchiului său, Virgil Ardelean, zis „Vulpea”, general de servicii secrete, şi a prietenilor acestuia, bătrânii şi puternicii rezervişti din Sistem. Şi Cioloş, împreună cu USR, e într-o mare măsură şi patentul globaliştilor. Nu numai al rezerviştilor români. Nici francezii nu mai cred de mult că Macron e doar al lor. Cum nici Éric Zemmour, care li se pregăteşte pentru 2022. Cu cooperarea financiară, de presă, media şi reţele de influenţă a oligarhilor din România, respectiv din Franţa.

Dacă Dacian Cioloş va reuşi să compună un guvern – de program de guvernare nu are nevoie, pentru că i se va da – şi să-şi treacă echipa USR-PNL-UDMR prin Parlament, România va avea pentru prima dată un guvern postmortem. După guvernele „mele”, de comă profundă, Ludovic Orban şi Florin Cîţu. Şi chiar Klaus Iohannis va fi primul preşedinte postmortem al României. În sfârşit putem înţelege de ce au avut nevoie românii majoritari ortodocşi de un preşedinte sas şi luteran. Pentru că românii continuă să fie trataţi convenabil de occidentali ca o populaţie primitivă, needucată, incapabilă să se autoguverneze. Un fel de Africa albă.

Ce va face pentru România şi pentru români guvernul postmortem al USR-istului Dacian Cioloş ? Ce au făcut de sute, de mii de ani satrapii numiţi în colonii. Extracţie ! Exploatare ! Colonialism ! Dar nu asta ne-am dorit ? Nu am vrut noi cu entuziasm să fim primiţi în NATO şi în UE ? Ne-a forţat cineva să aderăm ? Desigur, încă începând din 1990 am fost manipulaţi, mai ales prin presă şi media, dar şi prin politicieni închiriaţi (Emil Constantinescu ?). Ni s-a băgat în cap că fără NATO şi fără UE suntem morţi. Că ne mănâncă ruşii şi ungurii. Câteva mari vedete din presa anilor ’90 au făcut avere cu o asemenea propagandă deşănţată şi continuă neobrăzat să ne dea lecţii şi astăzi, deşi pentru toţi copiii împăratul e gol.

Dar nu suntem chiar morţi. Suntem doar într-un postmortem politic. Conduşi „democratic” de fantomele Klaus Iohannis, Dacian Cioloş, Florin Cîţu etc. Şi ne pregătim de Halloween (31 octombrie), sărbătoare anglo-celtă.

Petru Romoșan

Este România un „stat eşuat”, aşa cum, hazardat, inadecvat s-a exprimat Klaus Iohannis, care este vremelnicul şi perisabilul ei preşedinte ? În nici un caz. Noţiunea de „stat eşuat” (rogue state, État voyou) a fost lansată de Administraţia Ronald Reagan în anii ’80 şi se referă cu precădere la statele care nu-şi pot plăti la timp datoriile sau la cele care produc instabilitate regională. Şi mai ales la cele care nu înţeleg să se alinieze, să respecte pax americana.

România nu se încadrează în nici una dintre rubricile care ar caracteriza „statul eşuat”. Deşi a făcut datorii enorme şi neexplicate populaţiei în ultimii doi ani, sub Klaus Iohannis, prin prim-miniştrii Ludovic Orban şi Florin Cîţu şi prin ministrul de Finanţe Florin Cîţu, deocamdată, România îşi plăteşte regulat, la timp datoriile. Rezerva BNR e mereu în creştere, cu toate că a trebuit să achităm şi şapca primită de preşedintele român de la Donald Trump. Atâta doar că, sub acelaşi Klaus Iohannis şi sub eternul şi fascinantul guvernator BNR, Mugur Isărescu, aurul României nu a fost repatriat, aşa cum s-a întâmplat recent cu aurul altor ţări din UE. Iar România păstrează în memorie ca o rană tezaurul pierdut în Rusia. Nici Marea Britanie, unde e depozitat azi aurul românesc, nu mai e puterea stabilă care a fost odată.

Ce muscă l-a pişcat pe tăcutul şi inexpresivul preşedinte din România ca să se exprime atât de nepotrivit despre ţara noastră din Germania, de la Aachen, unde primea Premiul „Carol cel Mare” ? Calitatea consilierilor poate fi întotdeauna o explicaţie la îndemână. Dar această săritură peste cal a lui Klaus Iohannis are, poate, şi motivaţii mai adânci. Oamenii politici importanţi de azi – preşedinţi, prim-miniştri, miniştri, ambasadori – nu mai sunt nici regii de altădată, nici principii şi nici oamenii de stat, care, în mod evident, sunt o specie pe cale de dispariţie.

Klaus Iohannis a fost ales de statul subteran din România (la sugestia „sociologică” a lui Vasile Dâncu ?) pentru că amintea de departe de Carol I de Hohenzollern. Era un fel de german, un sas, nu aparţinea „clanurilor” statului subteran, şi deci putea apărea ca un arbitru. Aşa cum prinţul Carol nu făcea parte din familiile boiereşti domnitoare. De-a lungul ultimilor şapte ani, ideea alegerii fostului primar de Sibiu (ales nu de români, ci de statul subteran) se dovedeşte a fi din ce în ce mai hazardată. Mai inadecvată. Deşi iniţial, în 2014, părea să împace interesele puterilor „suzerane” cu interesele statului subteran român. La fel ca Ion Iliescu în anii ’90, Iohannis e şi el un „emanat”. Exact aşa cum Ion Iliescu nu a fost emanatul Revoluţiei, nici Iohannis nu a fost doar emanatul alegerilor democratice.

Şi ar mai fi de făcut o observaţie de fond. După cum ziariştii suferă de tentaţia de a le da ordine politicienilor, şi politicienii, inclusiv preşedintele, sunt tentaţi să devină comentatori, analişti politici. Şi, în general, calcă în străchini. „Marionetele”, politicienii, îşi joacă rolul din ce în ce mai improvizat. Aproape peste tot, începând cu SUA şi cu alte ţări importante, Franţa sau Italia, de exemplu, preşedinţii şi prim-miniştrii sunt desemnaţi de oligarhie, de marele capital, de Big Pharma, de Big Tech, folosindu-se de institutele de sondaje şi de presă, de Big Media. Foarte mulţi comentatori reputaţi din SUA îşi desemnează preşedintele între ghilimele, „Joe Biden”.

Klaus Iohannis nu e la prima afirmaţie eronată şi va continua să iasă din rol din ce în ce mai des. Simetric, ameninţările cu suspendarea se fac mai precise, mai consistente. România nu e în nici un caz un stat eşuat, resursele ei sunt considerabile. Dimpotrivă, comparată cu Polonia şi Ungaria, suferă chiar de prea multă „stabilitate”. O stabilitate care, fără îndoială, e de-a dreptul morbidă. În schimb, Klaus Iohannis seamănă din ce în ce mai bine cu un preşedinte eşuat.

Într-un interviu halucinant, megaloman, Angela Gheorghiu încearcă fără vreo urmă de succes să-i dărâme de pe soclu pe Ciprian Porumbescu, George Enescu, Dinu Lipatti şi Maria Tănase. Efortul de cancel culture vizează pe ansamblu demolarea culturii româneşti – nu e nici prima şi nici ultima tentativă de distrugere a valorilor identitare pentru ca ţara să devină mai uşor de digerat. Despre Dinu Lipatti Angela Gheorghiu spune că nu ar prea avea operă pentru că, din nefericire, a murit tânăr. O prostie, ca să nu spunem un act de incultură. Dinu Lipatti este un nume de referinţă în panteonul pianiştilor din secolul XX. Despre agresiunile ratate ale sopranei (o interpretă) asupra lui George Enescu şi Ciprian Porumbescu nici nu merită să vorbim, atât sunt de hazardate, de inadecvate, aberante. Lupta cu miturile naţionale fondatoare e întotdeauna pierdută dinainte, ridicolul şi penibilul sunt asigurate pentru cei care se pretează la un asemenea exerciţiu. Globaliştii contemporani şi propaganda lor se fac sistematic de râs. Oricum, Angela Gheorghiu nu o va egala niciodată pe Maria Tănase în galeria de icoane a românilor.

Interviul sopranei a fost publicat pe platforma apăsat globalistă contributors.ro. Un comentator care semnează „Expatriat”, autentic meloman, o plasează pe această interpretă pe un loc minor în performanţa lirică : „În vremea Mariei Callas, a Renatei Tebaldi, ar fi fost folosită de regizori în roluri secundare, de subretă, în operele lui Kalman. (Nimic insultător în asta, nu e uşor să cânţi bine nici repertoriul de operetă. Din păcate, penuria de voci remarcabile care a început în anii ’80 a promovat voci mai subţiri în preluarea unui repertoriu de mare dificultate, care cere tehnică mare şi „proiecţie” sonoră impecabilă.) Cuvântul care se impune în aprecierea mea este „mic”. Un repertoriu mic în comparaţie cu starurile veritabile ale trecutului operatic glorios. Câteva, puţine opere, care se repetă din nou şi din nou. O voce mică. Înregistrează bine, pentru că soprana, cel puţin în vremurile bune (anii ’90), controla bine talentul real care i-a fost dat. Pe viu abia se putea auzi, fiind acoperită deseori de orchestră, chiar în pasajele relativ transparente. În discul EMI cu Recviemul de Verdi se poate decela cu uşurinţă că în condiţii de concert nu ai fi putut auzi vocea. Din fericire, „butoanele” moderne, de care nu beneficiau cîntăreţii extraordinari din perioada gramofonului, ca şi tehnicile de editare pot săvârşi minuni de „iluzionism” (Expatriat – „Interviu cu soprana Angela Gheorghiu. „În România am învăţat o falsă istorie a muzicii, fabricată şi comandată”, contributors.ro, 5.10.2021).

Atât Klaus Iohannis, cât şi Angela Gheorghiu sunt nişte „voci mici”, apărute după 1980, „de operetă”, care nu pot ţine locul marilor interpreţi de altădată, cum au fost, într-adevăr, Maria Callas sau Renata Tebaldi pentru operă sau cum au fost în politica germană Konrad Adenauer sau Helmult Kohl. Pentru că referinţele lui Klaus Iohannis nu par să fie româneşti. Modul în care puterile „garante” îşi impuneau interesele şi oamenii în secolul al XIX-lea nu a fost foarte diferit de cel al „partenerilor strategici” actuali. Doar „interpreţii” de azi sunt de o calitate inferioară.

Petru Romoșan

Un artist român celebru spunea înainte de 1989, când era supărat „politic” sau „istoric”, că, din nefericire, România adăposteşte prea multe curve, prea mulţi hoţi şi prea mulţi trădători. Mai ales în Bucureşti (un Constantinopol în exil). Am putut verifica adevărul dureros al zicerii sale după 1989, cu deosebire după 2007 – anul aderării ţării la UE –, când am umplut Europa de prostituate şi de şuţi, fel şi fel de infractori. Trădătorii au rămas acasă. Am livrat şi armate de cerşetori. Metroul din Paris e compromis de cerşetorii români, agresivi, antipatici.

„România are trei milioane de oameni, să zicem, din forţa activă, în acest moment în Occident, trei milioane. Printre care vreun milion sunt fierari-betonişti, zidari ş.a.m.d. Lucrează în construcţii, autostrăzi etc. prin Europa. Au, poate, 1 500 de euro salar. O spun direct. De banii ăştia, copiii se fac golani acasă şi nevasta, curvă. De 700 de euro, vin acasă jumătate.” Pentru această „declaraţie” la Digi24 (digi24.ro, 11.06.2015), într-un interviu cu Cosmin Prelipceanu, Ioan Rus, ministrul Transporturilor PSD, şi-a pierdut postul în 2015. A fost forţat să demisioneze. Dar Ioan Rus fusese anterior şi ministru de Interne, şi deci cunoştea bine statisticile.

Prostituatelor şi hoţilor de buzunare români trimişi la export (şi la produs – de cine ?) sau celor mai leneşi rămaşi pe vatră li se pot adăuga în ultimii 30 de ani securiştii, politicienii şi ziariştii. Ei completează foarte bine un tablou al dezastrului românesc în desfăşurare. Poate că ar trebui adăugaţi şi destui dintre cei care populează justiţia (cei cu protocoalele, în binom cu statul subteran). Cetatea orientală a Bucureştilor, Capitala, Palatul Cotroceni, Palatul Victoria, Palatul Parlamentului, „Pădurea”, Ministerul de Interne şi Ministerul Justiţiei – iată focarele depravării şi ale infracţionalităţii în România, iată statul subteran. A vorbi de corupţie e un mare fals şi pentru că ea, „corupţia”, e o fineţe democratică total inadecvată simplităţii noastre brutale. Iar efectivele şi bugetele celor din Securitate, din guvern, din Parlament etc. sunt absolut indecente faţă de nivelul de sărăcie din România. Care nu face decât să se agraveze.

Spectacolul politic recent oferit de Klaus Iohannis, Florin Cîţu, Ludovic Orban, USR şi PSD poate fi văzut ca un mare bordel politic. Dezgustător. Spital de nebuni, puşcărie şi Cruce de Piatră în acelaşi timp. Nu s-au abţinut de la nici o mişelie, nu s-au privat de nici o mizerie. Iar televiziunile au transmis, seară de seară, ba chiar şi peste zi, gunoiul produs de ipochimenii publici. Aceiaşi politicieni, împreună cu destui ziarişti, participă şi la mascarada pandemiei (care se va dovedi până la urmă ucigaşă). Dar cel puţin o parte dintre ei vor plăti pentru crimele împotriva umanităţii din timpul pandemiei. La fel cum au plătit şi căpeteniile naziste la Nürnberg şi în alte tribunale.

Din păcate, a fost într-o mare măsură compromisă şi nobila meserie de doctor, de medic. Responsabilii principali pentru această compromitere sunt prea bine cunoscuţi. La toate belelele pe care le avea deja, PSD s-a mai potcovit şi cu Adrian Streinu-Cercel senator şi cu Alexandru Rafila deputat. Pe Rafila vor chiar să-l facă prim-ministru sau preşedinte ! Poate în contul sinistrei amintiri a biografiei tatălui său. Streinu-Cercel e cel care, acum câţiva ani, ne ameninţa satisfăcut cu mii şi milioane de morţi. Raed Arafat, tot un pesedist, „miliţian” cu „foncţie” la Interne, e azi, probabil, cea mai detestată persoană din România. Spre satisfacţia tardivă a fostului preşedinte Traian Băsescu.

Cum ar putea ieşi România din groapa comună în care se găseşte azi ? Printr-o nouă coaliţie „de dreapta”, cu un nou „guvern al meu”, la dispoziţia unui dictator amator, inutil ? Printr-un guvern de tehnocraţi ? Ca să facă tehnocraţii ce ? Să încălzească scaunele pentru Marcel Ciolacu, Alexandru Rafila, Gabriela Firea etc., etc. ? Sau să-i spele, să-i şamponeze pe toţi politicienii compromişi, indiferent de orientare ? E limpede că România e în şanţ şi pentru multă vreme nu mai are nici o soluţie. S-a mers prea departe în prostituţie, în hoţie, în minciună, în infracţiuni, în impostură, în amatorism şi incompetenţă. Iar această teribilă catastrofă a ţării nu mai poate fi dreasă, reparată de cei care au participat la crima colectivă. Care au umilit România. Care au pângărit-o.

Cei care ar fi putut s-o salveze au plecat deja unde au văzut cu ochii. 4 sau 5 milioane ? Pe lângă prostituate şi hoţi de buzunare, mulţi, pe lângă cerşetori, au plecat şi foarte mulţi tineri, poate cei mai buni, cei mai harnici şi poate cei mai morali. Iar UE şi NATO, marile iluzii din anii 1990-2000, nu au făcut decât să ne înfunde definitiv. Vor mai exista UE şi NATO peste 10 ani sau chiar peste 5 ?

În cei 45 de ani de comunism, de ocupaţie sovietică începută în forţă şi continuată mai discret, memoria voievozilor, domnitorilor sau principilor, a celor viteji, mari, buni, bătrâni etc. s-a pierdut încă o dată. Aşa cum se pierduse în lungul veac fanariot. Între Mica Unire (1859) şi Marea Unire (1918), flacăra naţională a fost reaprinsă. Probabil, de N. Bălcescu, Avram Iancu, Mihai Eminescu şi de prietenii lor. Aşa-zisa revoluţie din decembrie 1989 pare să fi fost doar un foc de paie, o mare păcăleală. Statul subteran, statul „întunecat”, născut sub ocupaţia de la Est, şi-a continuat dominaţia, a trecut şi sub alte ocupaţii, de la Vest. Cu toată ploaia de „naţionalişti”, de patrioţi de carnaval, „contractuali”, flacăra naţională a rămas stinsă în ultimii 30 de ani. „Mai suna-vei, dulce corn, / Pentru mine vreodată ?” Se va reaprinde vreodată această flacără, vom vedea lumina ?

Pentru moment, nu se întrevede nici o soluţie. Nici de la partidele politice (compromise), nici de la securiştii şi tehnocraţii lor şi nici măcar de la manifestaţiile din Piaţa Victoriei sau Piaţa Universităţii (altfel foarte stimabile). Nu ne mai rămâne decât să credem într-un miracol. De fapt, în situaţia în care ne găsim, nu trebuie doar să credem într-un miracol sau poate chiar mai multe, suntem obligaţi să ne bazăm pe miracole (vezi legile lui Murphy/regulile lui Finagle – „Do not believe in miracles. Rely on them”).

Petru Romoșan

În România postcomunistă (sau neocomunistă) se fură sau se „adjudecă”, se privatizează orice. De ce nu s-ar adjudeca şi atelierul unui pictor intrat în istoria artei româneşti şi nu numai ? Atelierul lui Ion Pacea, de exemplu. Totul e să ai suficient tupeu, complici iresponsabili (presupuşi „artişti contemporani”, şefi UAP), să ai instrumente de presiune (nu de şantaj !).

Fără doar şi poate, marele public îşi aminteşte de un bărbat foarte chipeş care a interpretat rolul principal în filmul „Bietul Ioanide”, regizat de Dan Piţa după romanele celebre ale lui G. Călinescu, „Bietul Ioanide” şi „Scrinul negru”. „În Ioanide, pictorul Ion Pacea are prestanţă, trage cerebral din pipă, e fotogenic şi frazează cu distincţie” (Tudor Caranfil). Pictorul Ion Pacea, cunoscut de toţi iubitorii picturii româneşti, a jucat rolul arhitectului Ioanide, care i-a venit mănuşă. Altfel, toţi cei implicaţi sau doar pasionaţi de viaţa artistică a ultimei jumătăţi de veac XX, de pictură ştiu foarte bine cine a fost Ion Pacea. I-a avut profesori pe N. Dărăscu, Camil Ressu, Jean Al. Steriadi. I-a cunoscut bine şi a fost apropiat de Th. Pallady, Henri H. Catargi, Lucian Grigorescu, Alexandru Ciucurencu, Ion Gheorghiu, Vasile Gorduz. Nişte giganţi. Mai ales când îi comparăm cu piticii recenţi care populează azi UAP – cu deosebire carieriştii care o conduc. Despre Ion Pacea au scris, printre alţii, Jacques Lassaigne, Georges Boudaille, Henri H. Catargi, Petru Comarnescu, Dan Hăulică, Anca Arghir, Ion Frunzetti, Vasile Drăguţ, Pierre Cornette de Saint-Cyr şi mulţi alţii.

Ion Pacea (n. 1924, în Munţii Pindului, Grecia) a avut şi doi copii, Nana şi Dinu (Constantin Teodor). Nana a crescut cinci fete şi a fost soţia lui Zamfir Dumitrescu, pictor, fost preşedinte al UAP (Uniunea Artiştilor Plastici), decedat şi el nu demult. Zamfir Dumitrescu era fiul unui faimos colecţionar de artă interbelică. Constantin Pacea e un pictor la fel de bine cunoscut în Franţa (cu cotă !), Spania, Germania, ţările nordice, ca şi în România, unde a absolvit Institutul de Arte Plastice din Bucureşti şi este membru UAP de peste 30 de ani.

După moartea marelui artist Ion Pacea, în 1999, atelierul său a fost preluat de fiul său, Constantin Pacea, cu contract, şi de ginerele artistului, Zamfir Dumitrescu. Constantin Pacea lucrează în acest atelier încă din timpul vieţii lui Ion Pacea şi a Lucreţiei Pacea (născută Hagi), mama sa, la rândul ei artistă, membră UAP. Din 1990, Dinu Pacea alternează munca în atelierul din Bucureşti cu cea din atelierele sale din Paris şi din Spania. Serios şi foarte tipicar, şi-a achitat sistematic obligaţiile faţă de UAP şi, mai mult, deţine toate chitanţele. Care sunt eliberate pe numele său.

Dar la UAP securismul („Miliţia”) a ajuns pe culmi. De foarte multă vreme nu se mai atribuie contracte pentru atelier decât pe un an. Deci, toţi deţinătorii de ateliere UAP au doar contracte precare. Oricând pot fi daţi afară prin hotărârea unei fantomatice „comisii” dacă nu sunt destul de cuminţi, pe linie sau dacă vreun „tovarăş” artist, un „acoperit” sau chiar unul la vedere e interesat de atelier. Pentru ca, eventual, să-l transforme într-un apartament de lux pe strada Ermil Pangratti, lângă Televiziune.

După decesul lui Zamfir Dumitrescu, din februarie 2021, UAP i-a cerut văduvei acestuia, Nana Pacea Dumitrescu, evacuarea atelierului. Constantin Pacea, care lucrează în acel atelier de peste 30 de ani, a fost considerat o cantitate neglijabilă. Atelierul său adăposteşte moştenirea lui Ion Pacea – artistului i se pregăteşte o mare retrospectivă la Palatul Regal, Muzeul Naţional de Artă al României –, şi propria producţie, pictură şi desene, precum şi întreaga memorie artistică şi documentară a familiei Pacea. Dinu Pacea (n. 1957, la Bucureşti) e un artist temeinic, dincolo de indiscutabilul său talent, lucrează zilnic în atelier. Deci şi opera sa e foarte întinsă. Trebuie spus şi că Florica Pacea, soţia lui Dinu, e absolventă a Institutului de Arte Plastice şi membră UAP. Avem deci o foarte întinsă familie de artişti, pe model renascentist.

Lumea artiştilor e mică şi foarte bine informată (totul şi ceva în plus), iar informaţia circulă. Măgăria care i se coace azi lui Dinu Pacea e cunoscută de toată lumea şi sunt foarte discutaţi „beneficiarul” şi „sforile”. Cei doi „mahări” puşi în piaţa publică de colegii lor sunt actualul preşedinte al UAP (pare-se că a depăşit, cu ajutorul Covidului, două mandate), Petru Lucaci, şi Dan Călin Corneliu, actualul director al Muzeului de Artă Contemporană, „beneficiarul”, despre care toată lumea şopteşte, speriată, că e foarte „important”, are „responsabilităţi”. Ce fel de „responsabilităţi” are Dan Călin Corneliu vom încerca să aflăm punând nişte întrebări la „autorităţi” şi „conduceri”. Vom investiga şi vom reveni. În plus, vom reveni şi în legătură cu alegerile UAP, care se anunţă pentru octombrie. Petru Lucaci, pe modelul cunoscut al lui Ion Iliescu, pare că vrea să obţină un al treilea (sau al patrulea ?) mandat nestatutar.

Uniunea Artiştilor Plastici (UAP), Uniunea Scriitorilor (USR), Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor (UCMR) şi Uniunea Arhitecţilor (UAR) sunt moşteniri din vechiul regim. Concepute cândva la Moscova, pe model sovietic, se înţelege. Cu excepţia scandalurilor interminabile de la Uniunea Scriitorilor, greu de înţeles, prost explicate, de viaţa artiştilor, muzicienilor, arhitecţilor şi scriitorilor nu se mai interesează prea multă lume. S-a vorbit şi se vorbeşte până la ameţeală despre nefericitele partide politice şi despre politicieni. Ziariştii şi problemele lor au luat locul scriitorilor, pictorilor, artiştilor „clasici”. Uniunea Artiştilor Plastici este astăzi mult mai puţin mediatizată, incomparabil, decât casa de licitaţii Artmark, o companie privată. Dar UAP-ul are totuşi mii de artişti în toată ţara. Iar Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor e azi complet depăşită de celebritatea unor cantautori sau formaţii de muzică foarte uşoară, ca să nu mai vorbim de manelişti, nişte superstaruri.

Totuşi, în anonimat, artiştii, scriitorii, muzicienii, arhitecţii continuă să lucreze în România. În ce condiţii ? Foarte vitrege – dacă ziariştii nu ar fi atât de narcisici şi de aserviţi „politicului”, ar trebui să ne aducă veşti şi de la aceştia.

Petru Romoșan

Miercuri 22 septembrie 2021, preşedintele francez Emmanuel Macron a avut o convorbire la telefon cu preşedintele american Joe Biden în legătură cu criza submarinelor australiene. Cei doi au anunţat printr-un comunicat comun că vor să pună capăt crizei, desigur temporar, parţial, şi că se vor întâlni în octombrie pentru a continua discuţiile. Excelentul ambasador francez la Washington, Philippe Étienne (fost ambasador al Franţei la Bucureşti în timpul marinarului nediplomatic Băsescu), se întoarce săptămâna viitoare la post. Cine nu era convins că Joe Biden este chiar preşedintele activ al SUA are acum, după catastrofala retragere a trupelor americane şi NATO din Afgansitan, încă o dovadă de proporţii istorice că Joe Biden conduce efectiv Administraţia Biden.

            Pierderea acestui „contract al secolului” poate fi decisivă pentru alegerile din aprilie 2022 din Franţa. Cu atât mai mult cu cât „globalistul” Macron e atacat violent din toate părţile pentru lamentabila administrare a crizei Covid şi a paşaportului vaccinal. După păcăleala pe care a reuşit să le-o aplice anterior „vestelor galbene”. Manifestaţiile anti-Macron sunt din nou săptămânale şi acoperă masiv aproape toate oraşele Franţei. Atâta doar că nu se întrevede nici un contracandidat serios la orizont. Nici generalul Pierre de Villiers, fostul şef al Statului Major al Armatelor, şi nici fratele acestuia, Philippe de Villiers, care a mai candidat la preşedinţie, nu par încă hotărâţi să candideze. Sau întârzie să-şi anunţe candidatura.

            Povestea cu submarinele australiene e mai complicată decât o simplă reziliere de contract. Seamănă foarte bine cu un celebru banc de la Radio Erevan : „Un ascultător întreabă : Este adevărat că faimosul compozitor Haciaturian a primit lunea trecută în dar o Volgă albă pentru serviciile aduse URSS ? Radio Erevan răspunde : Da, cu câteva mici corecţii. Nu era luni, ci miercuri ; nu era albă, ci era neagră ; nu era vorba de o Volgă, ci de o bicicletă, care nu i s-a dat, ci i s-a furat.”

            De fapt, execuţia contractului franco-australian era prevăzută să înceapă doar peste un an. Relaţiile dintre Australia şi Franţa nu au fost niciodată foarte bune, Australia fiind un fel de papagal al UK şi SUA în relaţiile cu Franţa. Iar toţi francezii ştiu că adversarul cel mai mare al Franţei nu e Germania, ci Marea Britanie. Aşa că e greu de înţeles de ce autorităţile franceze – preşedintele, prim-ministrul, ministrul Apărării şi ministrul Afacerilor externe – s-au dus atât de departe într-un contract totuşi fantezist. Care avea, probabil, rostul doar de a-i ajuta pe australieni în negocierile duble cu SUA şi UK. Mai mult, presupusul contract de vânzare-cumpărare a unor submarine cu propulsie nucleară încheiat cu SUA şi UK se transformă într-un contract de închiriere a unor submarine nucleare americane care va fi plătit scump de Australia. Interesul de a avea submarine nucleare la Perth, în Australia, e în primul rând al americanilor, pentru a declanşa războiul rece cu China. Britanicii vor numai să se bage şi ei în seamă.

            „Guvernul Morrison are în vedere să închirieze pe termen scurt submarine cu propulsie nucleară de la Marea Britanie sau de la Statele Unite, dar Coaliţia subliniază faptul că armele nucleare nu vor fi plasate în Australia. Ministrul de Finanţe, Simon Birmingham, şi ministrul Apărării, Peter Dutton, au confirmat duminică în interviuri distincte că închirierea submarinelor de la aliaţii din AUKUS ar putea fi o soluţie provizorie până când Australiei i se vor livra propriile submarine – potenţial, în anii 2040. […] Perth va fi astfel transformat, probabil, într-o bază adaptată staţionării permanente a submarinelor nucleare americane. Acestea transportă arme nucleare. Navele „închiriate” sau cel puţin elementele lor de propulsie ar fi, evident, mereu echipate cu marinari americani sau britanici. Australienilor le e deja greu să-şi păstreze echipajele submarinelor lor actuale. Puţinul personal disponibil pentru navele „închiriate” nu va fi îndestulător pentru a le face să funcţioneze. Australienii vor plăti deci scump pentru a avea privilegiul de a fi invitaţi la bordul submarinelor comandate, fără îndoială, de Statele Unite. Guvernul australian prevede, de asemenea, să achiziţioneze de la Statele Unite un număr de rachete costisitoare şi de arme cu bătaie lungă. Aceasta va permite o integrare mai profundă a efectivelor sale în planurile americane de război împotriva Chinei” („The fallout from the AUKUS deal”, moonofalabama.org, 20.09.2021).

            Chiar dacă lucrurile nu sunt ce par a fi, NATO a primit o lovitură, probabil, mortală. În 9 septembrie 1965, Charles de Gaulle părăsise comandamentul militar integrat al NATO. Nicolas Sarkozy, considerat şi el un „american”, a reintegrat Franţa în NATO activ în 2009. Singura soluţie onorabilă care le rămâne politicienilor francezi în faţa propriei populaţii, jignită de americani, indignată, este să se retragă din NATO, ceea ce nu va face, bineînţeles, Emmanuel Macron pentru că el e perceput azi de majoritatea francezilor tot ca „american” sau, mă rog, „globalist”. La fel sunt la Bucureşti „americani” sau „globalişti” USR Plus şi Clotilde Armand sau Dacian Cioloş, care nici ei nu reprezintă în nici un caz o „expansiune” a Franţei, ci doar a „globalismului” ascuns sub etichetă franceză.

            Consecinţele economice pentru Australia riscă însă să fie enorme. Principalul său partener comercial, China, va trece la sancţiuni dure. Să luăm un singur exemplu. China este cumpărătorul aproape exclusiv al minereului de fier australian, principalul produs de export al ţării. China se reorientează deja spre Guineea, din Africa de Vest. Guineea deţine cea mai mare rezervă mondială de minereu de fier de foarte bună calitate, la Simandou – 110 km de dealuri. China deţine participaţii importante în minele din Guineea. Preţul minereului de fier australian a scăzut de la 230 de dolari/tonă în luna mai la 110 dolari. China şi-a diminuat brutal producţia de oţel. Exporturile australiene către China de cărbune, vin, orz şi carne de vită au scăzut şi ele semnificativ. După recenta semnare a tratatului AUKUS, relaţiile Australiei cu China vor continua să se deterioreze.

Prin decizia lui Joe Biden şi Boris Johnson de a înlătura Franţa din contractul submarinelor australiene, nu numai NATO, ci şi UE au încasat o lovitură de mari proporţii. Rămâne de văzut cum va reacţiona Germania după alegerile de duminică 26 septembrie 2021. „Peter Ricketts, fost ambasador britanic în Franţa, prezice că NATO va avea probleme […] : „Cred că această decizie afectează, cu siguranţă, încrederea francezilor în NATO şi în aliaţii ei, şi le întăreşte impresia că trebuie să militeze pentru o autonomie strategică europeană”, a declarat el Agenţiei France Presse. Cred că acest lucru îi face rău lui NATO, căci NATO se bazează pe încredere” (idem).

Deci, despre ce e vorba între aşa-zişi aliaţi ? Ca în bancul de la Radio Erevan, nu era o Volgă, ci o bicicletă, şi nu i s-a dat, ci i s-a furat : „Pe ansamblu, nu văd nici un avantaj pentru Australia în această decizie. Şi-atunci ce motivează această iniţiativă ? E vorba de şantaj. China e de departe primul partener comercial al Australiei. „Strategii” americani şi australieni afirmă că submarinele sunt necesare pentru a apăra de China rutele comerciale maritime ale Australiei, al cărei principal partener comercial e… China. Un lucru care nu are nici un sens. Singura raţiune pentru care Australia s-a întors politic şi militar contra Chinei este şantajul exercitat de Statele Unite” („To protect itself from US hostility Australia decides to buy US submarines”, moonofalabama.org, 16.09.2021). Se citează, de altfel, frecvent, în aceste zile şi „accidentul” celor două Mistral franceze (nave de război, portelicoptere) care, la presiunea SUA, nu au mai fost livrate Rusiei în 2015, pe vremea lui François Hollande.