Acad. Ionel Haiduc
preşedintele Academiei Române, preşedinte IPID în exerciţiu în 2009

fragment din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010

Producţia ştiinţifică – un indicator important al gradului de dezvoltare a unei ţări – este de mai mulţi ani riguros monitorizată de Institutul de Informare Ştiinţifică din Philadelphia, SUA (ISI – Institute of Scientific Information), în prezent ISI Thomson Reuters. Operaţiunea de monitorizare a producţiei ştiinţifice este dificilă şi complicată, şi nu poate fi completă. De aceea, din numărul total de reviste ştiinţifice, care depăşeşte 100 000 în întreaga lume, sunt luate în seamă aproximativ 12 000, considerate « reviste din fluxul principal » (mainstream journals) al ştiinţei, cuprinse în aşa-numita « lista ISI ». Acestea sunt cele mai citite şi citate reviste ştiinţifice, şi deci cele mai importante.
Monitorizarea producţiei ştiinţifice se face pe ţări, localităţi, instituţii şi autori, şi poate fi accesată electronic în baza de date a ISI Web of Science (pe bază de abonament). Lucrările publicate în alte reviste decât cele din « lista ISI » sunt ignorate.
Aceasta înseamnă că este « cântărită » nu întreaga producţie ştiinţifică a unei ţări sau instituţii, ci numai acea parte care este considerată semnificativă sau importantă. Lista ISI este sursa internaţională de documentare pentru oricine doreşte să-şi formeze o imagine despre valoarea sau performanţa ştiinţifică a unei ţări ori a unei persoane active în cercetare.

continuare »

© Bogdan Constantinescu
A fost dar s-a terminat !

Prof. Adrian Curaj
preşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică, profesor la Universitatea Politehnică din Bucureşti.  

fragment din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010

Celui ce nu ştie în ce port vrea să ajungă
niciodată vântul nu-i va fi favorabil !

În loc de introducere
Suntem la răscruce ! De opţiunile noastre depinde în ce fel de Românie vom trăi.
Pe mine mă interesează pentru că am ales viitorul ca loc în care vreau să trăiesc. Mă simt responsabil, ca şi Dumnevoastră, de deciziile luate astăzi, de cele ce se vor lua mâine şi poimâine, pentru că le asociez cu paşi necesari pentru a ajunge acolo. Avem un acolo ? Ima­ginea lui, viziunea pe termen lung am construit-o împreună şi credem în ea ? Am discutat despre tendinţele globale, am luat în calcul factori ai schimbării, am negociat posibile opţiuni, ne-am pus pro­blema riscurilor ? Este această viziune suficient de provocatoare, dar şi credibilă ? Ţine cont de (şi valorifică) imensul capital intelectual, natural şi cultural al României ? Este acea viziune pe termen lung asu­mată de actorii-cheie din sistem şi conduce la decizii şi acţiuni înce­pând de mâine ? Daca da, atunci avem o ţintă, acel acolo, iar politicile pe termen scurt, strategiile şi planurile de implementare precizează doar forma prezentă, specifică de acţiune. Ţinta nu este însă nici ea fixă şi de aceea se vorbeşte de un proces continuu, de cicluri de în­văţare. Pe de altă parte, nu inventăm şi reinventăm roata, fiecare ciclu politic începând prin a nega tot ce a fost înainte, pornind totul de la zero şi, implacabil, terminând prin a fi contestat de altul ce reia ciclul, din păcate, nu unul virtuos.
Dacă m-aţi întreba « ce fel de Românie doresc », aş spune că vreau o Românie în care îţi place să trăieşti şi să munceşti, o destinaţie ştiinţifică şi tehnologică de interes. « Îţi place să trăieşti » se asociază calităţii sociale ; « îţi place să lucrezi » înseamnă mediu deschis competiţiei, producerii de cunoaştere şi inovare, oportunităţi de a-ţi pune în valoare cunoaşterea şi creativitatea. O Românie care nu te goneşte, pentru care nu brain-drain-ul este problema, ci selecţia celor ce vor să vină să lucreze în universităţi, în institutele publice de cerce­tare şi în cele private, în firmele high-tech, în centrele de design. O Românie care-şi valorifică moştenirea culturală, ştiinţifică şi tehnologică, în care ruralul nu este văzut ca problemă şi handicap, ci este transformat în avantaj competitiv.
Nu avem încă o astfel de viziune şi nici priorităţi, deşi nu se poa­te spune că nu s-a încercat în diverse momente din ultimii 20 de ani. Dacă le-am fi avut, cu siguranţă că în perioada aceasta atât de dificilă economic, global şi naţional, nu am fi putut lua decizii atât de ne­inspirate şi dureroase privind diminuarea dramatică a cheltuie­li­lor/investiţiei în cercetare şi dezvoltare (C&D). Cu siguranţă că nu am fi ajuns să avem cel mai mic procent din PIB alocat investiţiei publice în cercetare dintre toate ţările UE27, şi am fi inţeles că tocmai criza economică şi nevoia de ieşire rapidă din ea ne obligă să sporim investiţia atât în cercetare şi dezvoltare, cât şi în educaţie. Un raport recent al Organizaţiei pentru Colaborare Economică şi Dez­voltare (Policy responses to the economic crisis to restore long-term growth : Results of the OECD questionnaire, DSTI/IND/STP/ICCP(2009)1/ADD, 20 February 2009.) analizează răspunsurile ţărilor membre la un chestionar pri­vind recesiunea economică şi acţiunile pentru revenirea la o creştere pe termen lung, sustenabilă. Investiţia în C&D şi inovare este văzu­tă ca o prioritate în pachetele de stimulare economică. În principiu, aceste măsuri constau în formularea şi aderarea la ţinte pentru C&D (incluzând creşterea cheltuielilor destinate acestui scop, măsuri spe­cifice pentru anumite domenii considerate prioritare şi investiţia în infrastructuri de cercetare), stimulente pentru investiţia privată în C&D (incluzând facilităţi fiscale, achiziţii publice de inovare), măsuri pentru sprijinirea IMM-urilor inovative, încurajarea angajării în C&D. Acest efort include, de asemenea, măsuri fără rol de reglementare pen­tru a stimula inovarea, cum ar fi prevederi ce direcţionează cer­cetarea în ştiinţele vieţii (de exemplu, în domeniul celulelor stem) sau în sfera tehnologiilor verzi (de exemplu, cele privind sursele standard sau re­ge­nerabile de energie). Aspectele instituţionale, colabora­rea pu­blic-privat, transferul de cunoaştere şi cooperarea internaţio­nală sunt considerate com­ponente esenţiale ale pachetelor de stimulare eco­no­mică.
Ţin de viziune atât opţiunile pe termen lung (think big), cât şi opţiunile pe termen scurt (act small, quick and of quality).
Dacă ne uităm la statistici şi analize (trendcharts, INNO-barometers, innovation scoreboards, science and engineering indicators, key figures), dar şi la tendinţe şi provocări globale, înţelegem că şansa României nu poate veni din a copia, din a avea permanent ţinta să-i ajungă pe alţii din urmă, ceea ce poate fi asemănat cu red ocean strategy, ci din schimbarea de paradigmă pe care aş asocia-o cu blue ocean strategy. (Blue Ocean Strategy. How to create uncontested market space and make the competition irrelevant, W. Chan Kim, Renée Mauborgne, Harvard Business School Press, 2005.)  Într-un fel, este vorba de a construi o poveste de succes, aşa cum sunt poveştile altora – ale Irlandei, Finlandei, Israelului sau Coreei de Sud, ca să păstrăm scala –, dar aceasta trebuie să fie propria noastră poveste.
Pentru fiecare dintre ţările de mai sus diferenţa a făcut-o inves­tiţia în cercetare, dezvoltare, inovare, dar mai ales investiţia în educaţie, iar rezultatele s-au văzut în 10-15 ani şi sunt sustenabile. Nu cred în soluţii miraculoase pentru România, dar cred că este mo­men­tul să discutăm despre viziune, strategii, consecvenţă, predictibilitate. Nu cred într-un consens superficial, dar cred în opţiuni majore, ne­gociate şi asumate de actorii-cheie.
Parafrazând raportul unuia dintre grupurile de experţi ai Co­misiei Europene pentru pregătirea Strategiei 2020, aş vrea să cred că ne putem propune un viitor intensiv în cunoaştere pentru România, aşa cum se doreşte a knowledge-intensive future for Europe. (ERA – EU Expert Group Report, A Knowledge-Intensive Future for Europe, 2009.) Sintagma « in­tensiv în cunoaştere » ne duce spre triunghiul educaţie-cercetare-ino­vare ca punct focal pentru România, declarat punct focal al Strategiei « Europa 2020 ». În acelaşi timp, nu trebuie să uitam de tripla elice (triple helix) universitate-guvernare-mediul de afaceri.
Avem proiecte pe termen scurt, mediu şi lung referitoare la cer­cetare ştiinţifică şi la universităţi ?

Prof. Ioan Dan Gheorghiu
preşedinte-director general al Institutului de Studii şi Proiectări Energetice din Bucureşti, preşedinte al Federaţiei Patronale Energia.

fragment din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010

România încotro ?
Ca ţară membră a UE, România nu poate sta deoparte şi nu poate ignora o nouă abordare a problematicii energetice din ţara noastră.
În primul rând, trebuie luată de urgenţă decizia revizuirii strategiei energetice până în anul 2020, cu extindere până în anul 2030, prin prisma schimbărilor climatice şi, mai ales, prin prisma SET-Planului, care va deveni cartea de căpătâi a Europei pentru următorii 10 ani în abordarea oricărei probleme legate de dezvoltarea sectorului energetic.
În acest context, România are în faţă o mare provocare, şi anume : schimbarea de fond a conceptului de dezvoltare a Sistemului Energetic Naţional, în sensul de a începe analiza pornind de la noul deziderat al prevenirii schimbărilor climatice. (Ana Otilia Nuţu, România şi ţintele UE de reducere a emisiilor, Centrul Român de Politici Europene, 2010.)
Vom putea oare modifica modul nostru de a gândi şi de a construi un nou Sistem Energetic bazat pe tehnologii curate, capabil să facă faţă tuturor exigenţelor de securitate şi calitate a energiei ?
Răspunsul este greu de dat într-un moment de criză financiară, atunci când toate ramurile de activitate solicită bani de la buget şi când problemele de sănătate, învăţământ şi, mai ales, cele sociale au prioritate în politica oricărui guvern.
Cu toate acestea, pregătirea unei noi strategii energetice bazată pe limitarea schimbărilor climatice este posibilă şi ea trebuie privită ca o îndatorire a României ca ţară membră a UE, nicidecum ca produsul unui partid aflat azi la guvernare sau în opoziţie.
Elaborarea unei strategii energetice pe următorii 10-15 ani, definită ca transpartinică şi transguvernamentală, adoptată prin lege în Parlamentul României, ar da posibilitatea planificării pe termen lung a resurselor financiare şi umane, corelată cu promovarea ultimelor tehnologii din domeniu.
Prin natura lucrurilor şi ţinând seama de faptul că în ultimii 20 de ani nu s-a investit aproape deloc în Sistemul Energetic Naţional, România are şansa să sară nişte etape pe care, de altfel, multe dintre statele europene le-au parcurs. România este în măsură să promoveze direct acele tehnologii care, într-adevăr, sunt capabile să reducă emisiile poluante şi în special CO2 la nivelul prescris astăzi prin norme si directive europene.
Personal, consider că independenţa energetică în noul context european trebuie să primească alte valenţe şi că o ţară cu adevărat independentă energetic va fi acea ţară care va şti să producă energie electrică respectând normele de poluare şi asigurând în acelaşi timp calitatea şi cantitatea de energie solicitate de consumatori.
Dacă vom şti să livrăm din Sistemul Energetic Naţional acea energie verde bazată pe tehnologiile cele mai avansate, sigur vom deveni lideri în această zonă sud-est europeană şi, de ce nu, un exemplu de ţară căreia îi pasă de viaţa şi sănătatea generaţiilor viitoare.
Este un moment crucial pentru energetica românească, iar noi, specialiştii, suntem obligaţi să punem în faţa politicului varianta optimă pentru România, sperând ca măcar în această problemă interesul naţional să primeze asupra intereselor de partid.
Ca să închei totuşi într-un spirit optimist, am convingerea că în momentele de cumpănă ale istoriei (fie ea şi tehnică) românii au ştiut să strângă rândurile şi să ia deciziile în favoarea ţării. Asta îmi doresc şi acum.

© Gabriela Cernuşcă
În grădină la Arnota

ILEANA, principesa (domniţa)

Principesa Ileana copil

[…] În timpul celui de-al doilea război mondial se îngrijeşte de militarii români internaţi în spitalele din Germania şi Austria sau din teritoriile care au aparţinut Ce­hoslovaciei şi Poloniei, şi înfiin­ţează la Bran spitalul pentru răniţi „Ini­ma Reginei“. „Cu sprijinul clubului studenţesc român din Viena şi al Birou­lui militar, organizat la Consulatul ro­mân […], Ileana colindă spitale pentru a alina suferinţele ostaşilor români, dintre care mulţi vor fi transportaţi şi îngrijiţi în « spitalul românesc », amenajat la castelul Sonnberg [reşedinţa familiei], sau vor lua drumul ţării“ (Alexan­dru Popescu, 2000). Activitatea caritabilă desfăşurată în România a fost evocată de principesă în vol. intitulat Hos­pital of the Queen’s Heart (1954). La sfîrşitul războiului, castelul Sonnberg este jefuit. Principesa I. este silită să părăsească România la 7 ian. 1948, după abdicarea for­ţată a regelui Mihai I. „Cînd am plecat din Bran […], un ţăran mi-a adus un coş de mere şi mi-a spus că merele sunt pentru drum, dar coşul trebuie să îl aduc înapoi.“ Consiliul de Miniştri al R.P.R. îi retrage naţionalitatea română prin decizia nr. 797 din 22 mai 1948. Rămîne din 1948 pînă în 1950 în Argentina, la Buenos Aires, unde înfiinţează rev. România şi Căminul „Regina Maria“, care acordă asistenţă socială refugiaţilor români. Stabilită din 1950 în S.U.A., la Boston. În 1956, în timpul slujbei de Înviere de la Biserica ortodoxă „Sf. Dumitru“ din New York, este ţinta unui atentat comis de un român şi soldat cu moartea unui diacon. În cursul aceluiaşi an obţine drept de rezidenţă permanentă în S.U.A., cu menţinerea cetăţeniei române. Întemeiază fundaţia Free Romanian Scholarship, care acordă burse studenţilor români din exil. După moar­tea uneia din fiice într-un accident de avion, petrece 6 ani de noviciat (1960–1967) într-o mănăstire din Franţa, aflată sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei ortodoxe din Constantinopol, se călugăreşte (maica Alexandra) şi în­te­meiază în 1967, pe un teren pe care îl cumpără în Ell­wood City, Pennsylvania, o mănăstire ortodoxă pentru maici („Schimbarea la Faţă“), aflată sub jurisdicţia Arhiepis­copiei Române din S.U.A. şi Canada. În cimitirul acestei mănăstiri ridică în memoria victimelor din închisorile comuniste o troiţă sfinţită la 6 aug. 1985. Vol. memoria­listic I Live Again (1952) oferă numeroase informaţii despre activităţile caritabile desfăşurate în timpul celui de-al doi­lea război mondial, despre evenimentele de la 23 aug. 1944, ocupaţia sovietică a României şi noua politică a liderilor comunişti (Ana Pauker, Emil Bodnăraş), precum şi de­spre tratamentul la care au fost supuşi membrii Familiei regale în momentul expulzării din ţară. […]

NICOLAE, prinţul

Principele Nicolae copil

[…] Cf. versiunii lui Con­stantin Virgil Gheorghiu (Memorii I), principele N. ar fi fost expulzat din ţară pentru că ar fi susţinut Mişcarea Le­gio­nară. Acest punct de vedere a fost împărtăşit şi de Con­stantin Argetoianu în memorialistica sa. În Destinul României (1954), Henri Prost afirmă următoarele : „Oficial, măsura a fost motivată de refuzul prinţului de a rupe o căsătorie încheiată în 1931 fără încuviinţarea regelui. În fapt, în calitatea sa de inspector general al armatei, prinţul le trimisese generalilor din subordinea sa o circulară prin care îi îndemna să adere la Garda de Fier.“ Potrivit afirmaţiilor lui Horia Sima, expulzarea s-ar fi produs „la instigarea Elenei Lupescu“ (cf. Istoria Mişcării Legionare). „Prinţul Nicolae dăduse o anumită cantitate de lemn de construcţie pentru construirea « Casei Legionare » de pe mun­tele Rarău. Era un simplu gest amical, prin care arăta că el apreciază munca dezinteresată dusă în taberele legionare. Aceasta a fost suficient pentru a provoca suspiciuni în ceea ce priveşte persoana Prinţului, şi pentru a-l acuza de o imaginară înţelegere cu Garda de Fier.“ Pentru a evita eventuale manifestaţii de simpatie, guvernul ar fi dispus consemnarea la domiciliu a prinţul N. şi supravegherea sa pînă în momentul expul­zării. „Alungarea prinţului Nicolae din ţară nu putea fi evitată, din cauza laşităţii partidelor politice. Nici un şef politic nu în­drăznea să-şi asume răspunderea unui protest public, de teama compromiterii şanselor de ajungere la putere. Singură, Mişcarea Legionară a alergat în ajutorul Prinţului Exilat, dovedindu-şi o dată în plus, ataşamentul faţă de Coroană. Viorel Trifa, Preşedintele studenţilor bucureşteni, lansă un Manifest în care denunţa, în faţa opiniei publice, actul arbitrar al guvernului. Generalul [Gheorghe] Cantacuzino, Preşedintele partidului « Totul pentru Ţară », aflând de sechestrarea Prinţului, se duce cu maşina, cu un grup de legionari, spre Snagov, locul de detenţie, spre a-i pre­zenta omagiul, şi a-i oferi eventualul sprijin din partea Legiunii. Şoseaua spre Snagov fiind barată de puternice cordoane de trupe, generalul Cantacuzino a trebuit să se întoarcă din drum. După plecarea Prinţului, Mişcarea organiză o campanie de protest în întreaga ţară. S-au răspândit sute de mii de manifeste, iar în oraşe s-au folosit sloganuri care expuneau poporului nedreptatea comisă împotriva prinţului Nicolae. Pe case, garduri, borne de câmp, pe arborii de-a lungul drumurilor, se puteau citi mărturii ale simpatiei faţă de Prinţ : « Trăiască prinţul Nicolae ! », « Jos guvernul neloial ! », « Jos Elena Lupescu ! »“ (Horia Sima). „Aşa principele Nicolae a fost pensionat cu forţa la 34 de ani. Ca cel dintîi exilat, anticipa epoca diasporei“ (Mihai Fotin Enescu). Trăieşte în exil, avînd reşedinţe la Veneţia, Lausanne şi, din 1951, la Madrid. Printr-un decret regal publicat în 1942 în Monitorul Oficial, regele Mihai I îi restituie titlul de principe de Hohenzollern. „În timpul războiului, principele Nicolae s-a oferit să facă demersuri în numele opoziţiei pe lîngă marile puteri occidentale în vederea încheierii armistiţiului, dar n-a primit mandatul solicitat din partea lui Iuliu Maniu“ (Ioan Scurtu). Consiliul de Miniştri al R.P.R. îi retrage naţio­nalitatea română prin decizia nr. 797 din 22 mai 1948. Fondator în 1949 (alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Horia Stramatu, Octavian Vuia, Paul Costin De­leanu ş. a.) al Centrului Român de Cercetări din Paris. Finanţează apariţia rev. Libertatea românească şi Fapta. Instalează la Madrid o tipografie în sprijinul Ed. Factum, la care au apărut publicaţii româneşti şi autori sp. A susţinut în 1954 procesul de unificare a emigranţilor români din Germania în cadrul Uniunii aso­ciaţiilor şi instituţiilor româneşti din Germania şi din Berlinul de Vest. La începutul anului 1955 a publicat o declaraţie de sprijin faţă de ocuparea legaţiei R.P.R. din Berna, Elveţia, de către un grup de exilaţi români : „Ro­mânii de pretutindeni sunt solidari cu actul de protest al curajo­şilor luptători anticomunişti. După dreptul uman, aceşti luptători nu pot fi supuşi la măsuri de forţă, pentru că s’au ridicat în numele Poporului lor şi al tuturor popoarelor încătuşate astăzi, exploatate şi terorizate de Rusia sovietică“ (în Vatra, nr. 49, ian.–feb. 1955, p. 12). În cursul anului 1955 a efectuat un turneu în două din principalele ţări de azil pentru refugiaţii români, Germania şi Italia. În această perioadă a fost unul din liderii exilului românesc. Într-un art. publicat în Frank­furter Rundschau (31 oct. 1958) se apreciază că principele N. s-ar fi aflat în fruntea unui grup de reprezentanţi ai Mişcării Legionare, opus regelui Mihai I şi Comite­tului Naţional Român. După decesul primei sale soţii (1963) înfiinţează Fundaţia culturală română „Principesa Ioana“ şi cumpără pentru această instituţie un local la Freiburg im Breisgau, pe care îl pune la dispoziţia Bi­bliotecii Române din Freiburg. Fundaţia a organizat congrese şi întîlniri cu caracter cultural, şi a acordat burse şi premii şcolare. În 1966, localul din Freiburg este vîndut. În 1967 se recăsătoreşte în Elveţia cu Thereza Fi­gueira de Mello, de cetăţenie venezuelană. „Pe măsură ce confruntarea între Marile Puteri s-a transformat în cooperare şi « coexistenţă paşnică », şi elanul luptei anti-comuniste din exil s-a diminuat. / Prinţul Nicolae a avut din ce în ce mai puţine apariţii publice şi a continuat să dea ajutoare, pînă la moartea sa […]“ (Aurel Sergiu Marinescu). Spre sfîrşitul vieţii respinge oferta de a i se recunoaşte cetăţenia ger. : „Am uitat să vorbesc nemţeşte, şi pe de altă parte, eu sunt român.“ Înainte de moarte, prinţul N. şi-a exprimat dorinţa ca osemintele să-i fie aduse în ţară, atunci cînd România va fi liberă. Este înmormîntat în cimitirul din Lausanne, Elveţia. […]

La Compania a apărut

Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989

scriitori/reviste/instiţutii/organizaţii

de Florin Manolescu

Este a doua ediţie, revizuită şi mult adăugită, a cărţii din 2003. Cum am lucrat aproape un an la « bucătăria » acestui « ceaslov » de peste 800 de pagini de format mare, am şi o cămară plină de stări, lacrimi, surîsuri perplexe şi amare meditaţii pe care mi le-a provocat sau inspirat trebăluiala. Cîteva – mă gîndesc – merită să devină publice.
Prefaţa la ediţia a doua, cea de faţă, a fost, de pildă, o mare surpriză. Mă aşteptasem la o actualizare a introducerii iniţiale, în care autorul descrisese, sobru şi exact, criterii şi repere. Cînd colo, sosea o punere la punct « punct cu punct » a năzdrăvăniilor de judecăţi emise de unii şi alţii la prima ediţie. Iar de această dată, sobrietăţii sale aproape naturale Florin Manolescu îi adăuga calităţi cu totul neaşteptate de debater (sau débatteur, dacă preferaţi), dînd limpede de înţeles că acela care tace îndelung nu e deloc mut, dimpotrivă. Sper ca fragmentul citat mai jos să vă convingă şi pe dumneavoastră. În orice caz, acest soi neobişnuit de prefaţă m-a obligat s-o pun la loc în volum pe cea a primei ediţii, pe care tocmai o scosesem : abia în felul acesta au « acces la dosar » toate părţile implicate şi se poate admira în oglinda istoriei toată intelighenţia naţională îndelung cîrtitoare şi puţin lucrătoare.

Adina Kenereş

Florin Manolescu :
Introducere la ediţia a doua

« […] Cele mai multe observaţii critice care s-au făcut pe marginea Enciclopediei exilului literar românesc au pornit de la ideea unor proiecte cu o singură dimensiune. Contrar opiniei criticilor mobilizaţi de exigenţa enciclopedismului absolut (maximaliştii), după apărătorii „purismului“ lexicografic (minimaliştii), această enciclopedie ar fi trebuit să fie, dimpotrivă, mult mai selectivă. În ea ar fi trebuit să intre, de exemplu, doar reprezentanţii literari ai exilului democratic anticomunist, motivaţi şi activi politic, nu şi cei din emigraţia aşa-zis economică. Din păcate, chiar dacă am accepta preeminenţa absolută a unui criteriu extrinsec literaturii, ceea ce pare a fi coerent şi convingător din punct de vedere teoretic devine adesea impracticabil în raport cu realitatea complexă şi contradictorie a oricărui exil. Pentru că, în afara cîtorva excepţii, graniţa dintre „exilul politic“ şi „emigraţia economică“ se dovedeşte a fi, de cele mai multe ori, fluidă. De altfel, situaţiile în care deciziile noastre sînt determinate de un singur motiv rămîn extrem de rare. Ca să nu mai vorbim de împrejurările în care un anumit scriitor a plecat din România din motive politice, pentru a se transforma apoi într-un „simplu“ emigrant. Sau invers.
Oricum ar fi, în funcţie de dimensiunea „în plus“ care a deranjat, „puriştii“ au catalogat enciclopedia din 2003 drept monarhistă (prea mulţi reprezentanţi ai Casei regale române !), criptocomunistă (prea mulţi foşti comunişti, care prin simpla lor prezenţă, s-a spus, i-ar jigni pe adevăraţii exilaţi !) sau criptolegionară (prea mulţi legionari !). Ba chiar, în legătură cu scriitorii-legionari, şi din cauză că i-a înregistrat, puţin a lipsit ca într-unul din articolele despre enciclopedie autorul acesteia să nu fie trecut în rîndul celor mai periculoşi antisemiţi — cei disimulaţi ! Ce noroc că trăim în timp de pace ! În 1941, cînd vîntul bătea din altă direcţie şi cînd G. Călinescu a publicat o istorie a literaturii în care s-a ocupat şi de scriitorii români de origine evreiască, nemulţumiţii au reclamat darea la topit a volumului şi trimiterea autorului pe front.
Desigur, a discuta în detaliu toate aceste reproşuri fundamentaliste (în care, nu de puţine ori, resentimentul se străduieşte din răsputeri să fie luat drept argument teoretic şi lipsa de coerenţă, drept logică) ar însemna că le-am luat în serios. Şi totuşi, oprindu-mă la un singur exemplu, celor care s-au arătat a fi contrariaţi de prezenţa regelui Mihai I în această enciclopedie le amintesc nu numai deviza exilaţilor francezi de la 1789, „Où est le roi, là est la patrie“, dar şi bogata literatură memorialistică publicată de Maiestatea Sa după 1989.
Nici conceptul de literatură care a stat la baza selecţiei operate în enciclopedie (din nou, un concept nerestrictiv, care să corespundă modului în care este înţeleasă astăzi literatura) nu a fost acceptat de toată lumea. Chiar dacă discuţia nu s-a purtat în aceşti termeni, pentru unii recenzenţi, memorialistica, gazetăria culturală, eseurile sau interviurile jurnaliştilor (în general, ceea ce se numeşte borderline literature) nu sînt literatură şi, în consecinţă, autorii textelor din această categorie n-ar avea ce căuta în cuprinsul enciclopediei. După cum se vede, perspectiva istorico-literară la care sîntem trimişi ţine de secolul al XIX-lea. În ce mă priveşte, dacă aş fi avut la dispoziţie toate datele necesare, numărul gazetarilor sau al memorialiştilor care, chiar dacă nu au întotdeauna anvergura unor scriitori cu o individualitate marcată, rămîn indispensabili pentru înţelegerea atmosferei sau a spiritului în care s-a dezvoltat literatura exilului românesc ar fi fost mai mare, nu mai mic ! »

Nae Ionescu

[…] Pentru pregătirea noii ordini sociale, sindicalismul preconizează şi realizează organizarea sindicatelor. Sindicatele sînt asociaţiuni profesionale, constituite pe principiul muncii (în sindicate nu intră decît lucrătorii) şi diferenţiate după criteriul meşteşugului pe care fiecare îl exercită. Idealul ar fi ca toţi lucrătorii unei anumite meserii să intre în sindicatul respectiv.
În faţa imposibilităţii de a realiza acest deziderat, sindicalismul ţine să-şi afirme un punct de vedere caracteristic şi închizînd – după cum vom vedea mai tîrziu – însemnate consecinţe. Şi anume : faptul că un sindicat nu poate cuprinde în practică totalitatea muncitorilor respectivi nu primejduieşte puterea ofensivă a sindicatului ; căci hotărîtor nu este numărul, ci calitatea membrilor lui. Aşa că, de unde pînă acum democraţia, care se sprijinea pe principiul majoritar, urmărea cu toată stăruinţa cîştigarea unui cît mai mare număr de aderenţi, sindicalismul afirmă dintr-o dată că nu are neapărată nevoie de mulţime ; că mulţimea este, fără îndoială, un element care nu poate fi dispreţuit ; dar că – la urma urmelor – o mişcare, mai ales la începutul ei, se poate lipsi de număr ; absolut indispensabilă îi e însă calitatea. Să accentuăm însă că această calitate a lucrătorului nu este acelaşi lucru cu cultura intelectuală şi, mai ales, nu este identică cu aşa-numita intelectualitate. Căci, departe de a-i căuta cu orice preţ, sindicalismul mai degrabă evită pe intelectuali. Şi aceasta pentru mai multe motive. Între altele, pentru că s-a dovedit că, acolo unde apare, intelectualul joacă un rol oarecum de parazit. O spune sindicalismul. Dar, trebuie să o recunoaştem, nu tocmai pe nedrept. Într-atît întrucît sînt gînditori sociali, intelectualii nu sînt de sine stătători şi nici nu pot constitui o grupă aparte, cu idealuri şi cu revendicări proprii. Între intelectuali asemănările sînt formale. Toţi exercită acelaşi meşteşug, al gîndirii. Dar pe cîtă vreme în celelalte meserii rezultatele obţinute sînt identice – tot ghete, sau tot scaune, sau tot haine –, la intelectuali, deşi rezultatul este tot ideea, această idee are particularitatea că nu este în conţinutul ei pretutindeni identică. Una va fi, în adevăr, semnificaţia şi valoarea unei idei, alta semnificaţia şi valoarea alteia. Şi tocmai divergenţa drumurilor pe care le urmează ideile în înfăptuirea lor este pricina pentru care intelectualii nu pot avea revendicări comune şi nu pot constitui o clasă de sine stătătoare. Căci, să nu se uite, ideea nu se poate analoga cu un fabricat gata. Ea nu e în adevăr gata decît atunci cînd s-a realizat, cu alte cuvinte, cînd, recunoscîndu-i-se calitatea de « ideal », s-a trecut la înfăptuirea ei. Iată de ce intelectualul nu e de sine stătător, ci va trăi întotdeauna în funcţie de acel grup social care va fi mai în măsură să ia asupra lui şi să ducă la bun sfîrşit realizarea planurilor de reformă sau a idealului de viaţă al intelectualului respectiv. Aceasta însă ar îndreptăţi numai în foarte mică măsură lipsa de interes a sindicalismului pentru intelectuali. Teama sau mai degrabă neîncrederea faţă de intelectuali are pentru sindicalişti şi alte rădăcini. Principiul fundamental şi marea mîndrie a sindicalismului e că el este o mişcare naturală. Tot ce se întîmplă în şi prin sindicalism e în ordinea lucrurilor să se întîmple. Teoria sindicalismului nu este o construcţie dialectică, ci doar sistematizarea convenabilă a unor concluzii pe care le impune situaţia de fapt. Într-o asemenea situaţie, intelectualul nu poate fi dorit. El se lasă prea mult furat de propriile lui idei şi e prea lesne înclinat a confunda construcţiile sale cu realitatea. Unde intervine deci un intelectual se iveşte şi primejdia unei intervenţii în mersul normal al lucrurilor, care fără îndoială poate promova, dar poate şi falsifica evoluţia firească a societăţii. Acesta e deci un al doilea motiv de neîncredere. Şi mai e unul, poate cel mai însemnat. Meseria de intelectual este foarte deosebită de celelalte ; îndeletnicirea zilnică cu ideile este o muncă ceva mai rafinată, un meşteşug mai subţire, care foarte uşor naşte prezumţia unei deosebiri de calitate şi a unei ierarhizări a meseriilor în favoarea intelectualilor. Aceştia sînt înclinaţi a se socoti întotdeauna de o altă esenţă cu ceilalţi muncitori, prin preocupările lor şi prin factura lor sufletească. Acolo unde se iveşte, intelectualul pretinde întotdeauna pentru el rolul de conducător. Dar aceasta ar duce fatalmente, şi în viitoarea organizare, la o diferenţiere înlăuntrul societăţii ; şi anume la monopolizarea conducerii de către o anumită categorie de oameni. Ceea ce, evident, nu înseamnă deloc rezolvarea problemei, care pentru sindicalism este desfiinţarea funcţiunii opresive a statului. Situaţia ar fi în adevăr aceeaşi, cu singura deosebire că noii conducători s-ar alege numai dintre intelectuali. Însemnează aceasta că sindicalismul e în duşmănie declarată cu intelectualii ? Nu. Sindicalismul recunoaşte valoarea intelectualilor şi necesitatea existenţei lor ; între altele şi pentru că nu poate nega utilitatea absolută a aşa-numitelor funcţiuni generale în orice întreprindere, funcţiuni care sînt îndeplinite de intelectuali. Ceea ce contestă sindicalismul este însă valabilitatea actualelor criterii de ierarhizare. Nu se poate vorbi – crede sindicalismul – de meserii calitativ inferioare sau superioare, pentru că singurul criteriu de valorificare este necesitatea acelor meserii pentru bunăstarea organismului social. Din acest punct de vedere, existenţa tuturor meseriilor e egal necesară, atît cît corespunde unei funcţiuni sociale normale. Acesta e aşa-numitul principiu al convertibilităţii profesiunilor. Calitatea nu intervine decît în aprecierea felului în care o profesiune este exercitată ; ea priveşte randamentul şi calitatea rezultatelor muncii. Diferenţierea calitativă se face deci înăuntrul sindicalismului nu pe meserii, pe clase sau pe orice grup în genere, ci pe persoane. Cu aceste persoane calitativ diferenţiate contează sindicalismul. Dacă intelectualii renunţă la prezumţia lor de meserie superioară, dacă admit principiul convertibilităţii şi se supun unei selecţiuni individuale, conlucrarea cu ei e asigurată. Dacă nu, sindicalismul se poate lipsi de ei.
Aceasta poate să fie numai o pretenţie a sindicaliştilor, dar poate să fie şi mai mult decît o simplă pretenţie. Căci să nu uităm : sindicalismul a trăit, de fapt, pînă astăzi mai mult fără intelectuali. Era, de altfel, şi firesc : dacă în adevăr sindicalismul e în ordinea normală a lucrurilor, el se desfăşoară oarecum de la sine. Un proces natural nu poate fi oprit ; el poate fi întîrziat numai sau poate fi chiar promovat, după împrejurări ; dar oprit pur şi simplu, nu. Intelectualii au ceva de învăţat de aci. […]

(din « Sindicalismul », prelegere publică a lui Nae Ionescu la Institutul Social Român din 11 martie 1923, editată în Doctrinele partidelor politice, Cultura naţională, Bucureşti, f. a.)