Pe unde ne mai sînt intelectualii – scriitorii, filosofii, gînditorii ? Ce-a mai rămas din opera miilor şi miilor de membri ai Uniunii Scriitorilor din RSR ? Vă amintiţi ? Tone şi tone de romane cu false problematici grele, poeţi grafomani – « anul şi cîrlanul », adică volumul, vorba lui Marin Sorescu –, buni numai de internat în case de odihnă, cu şpriţurile aferente, ca în filmele lui Nikita Mihalkov, cărţi de critică literară halucinate şi halucinante, maculatură peste maculatură. Credeam că s-a terminat. Dar nicidecum !
Avem astăzi legiuni de istorici amatori, nepregătiţi dar deja « închiriaţi » de ONG-uri străine sau secret româneşti. S-au inventat nenumărate instituţii, institute, agenţii europene, mondiale, de consultanţă, fundaţii morale şi foarte multe ortodoxiste. Aceste oficine sînt populate de experţi greu de definit. Plătim de ani buni, cu bani mulţi, un CNSAS care n-a reuşit să prindă nici o crimă comisă pe frontiere sau în beciurile fostului regim de vreun colonel sau general de Securitate. Ciudaţii cercetători ai CNSAS-ului au reuşit, în schimb, să-i « prindă » şi să-i spurce pe mai toţi adversarii eternei Securităţi. Avem ziarişti (şi multe ziariste) evident înrolaţi şi care mint, falsifică, intoxică agresiv, violent, securitistic. Dar avem, mai ales, o elită intelectuală aproape în întregime compromisă, cu nimic mai bună decît Roberta Anastase, Elena Udrea sau Emil Boc. O paranteză premonitorie : Traian Băsescu, la fel ca faraonii, îşi va putea atribui şi meritul de a fi îngropat în piramida epocii sale, pe lîngă sigla PDL-ului, şi întregul său aparat de propagandă, eseişti, falşi filosofi, scriitori, analişti, editori, guri vorbitoare TV.
În ultimii zece ani cel puţin, le-am atras atenţia multor tineri că lectura în exces, ca a unor drogaţi (ai aparatului de propagandă), din operele nemuritoare ale lui Pleşu, Liiceanu, Patapievici, Cărtărescu, plus Monica Lovinescu, Eliade, Cioran, riscă să-i lase aşa cum i-a găsit, adică destul de inculţi sau sfertoculţi. Pentru că în lumea normală li se recomandă tinerilor studiul istoriei, al ştiinţelor, al dreptului, îmbogăţirea cunoştinţelor din propria meserie, oricare ar fi ea, oricît de modestă. Noi, după consumul excesiv de literatură, de poeme, romane, critică literară (nu şi istorie literară) din anii ’60-’70, am avut după 1989 şi un consum abuziv din cîţiva autori de eseuri şi simulacre de filosofie ultrarecomandaţi, foarte « fini », « rari », dar vînduţi şi în supermarketuri ca « bestselleruri ». După beţia de ficţiune, ne-am îmbătat criţă cu imposturi « elitiste ». Ca la nebuni ! Sau ca în societăţile totalitare.
Să venim totuşi la lucruri mai serioase. Vă mai amintiţi de Bulă, celebrul sofist al epocii Ceauşescu, cel care gîndea cu voce tare : dacă ei o duc atît de rău şi noi atît de bine, de ce nouă ne merge atît de rău şi lor atît de bine ? Se spune că Bulă s-ar fi reîncarnat şi ar mai fi pus de curînd o întrebare : de ce ar reuşi mai bine o democraţie făcută de aceiaşi securişti care au făcut comunismul ? Comunismul l-au făcut cu sovieticii, democraţia o execută cu americanii, materialul uman folosit e însă cam acelaşi, adesea identic – atletul ideologic comunisto-capitalist Vladimir Tismăneanu e o dovadă vie.
Tov. Liiceanu, oportunist încă de prin ’60 şi ceva toamna, tocmai s-a delimitat de preşedintele său anticomunist post-factum, ca şi el. A spus Băsescu că Nicolae Ceauşescu ar fi fost un mare om politic (comunist, evident) dacă se limita la două mandate (zece ani) ? Expertul în Heidegger de la Marea Neagră s-a opărit tot. Da, tovarăşe Liiceanu, dacă Ceauşescu se limita la două mandate, scăpam şi de terorismul « intelectual » practicat de mătăluţă asupra românilor « comunişti ». Şi cine ştie de cîte alte noxe am fi fost scutiţi în aceşti ultimi douăzeci de ani.
Douăzeci de ani ? De vreo douăzeci de ani, Gabriel Liiceanu, încremenit în proiect, veghează fix din centrul tuturor tîrgurilor de carte. Parc-ar fi Ceauşescu la CC. Care nu va prinde, din motive obiective, Casa Poporului…

Petru Romoşan

« Interlop » vine la noi, prin franceză, din englezescul interloper, care înseamnă navă negustorind în fraudă. Un interlop e cineva suspectat de combinaţii necinstite – adjectivul derivat de la interloper denumeşte maniera sau locul unor traficuri controversate. Comerţul interlop e cel făcut în fraudă, ilegal.
După ultimele scandaluri cu răbufniri în curs din Ministerul de Interne, nu cred că e prea mult să ne întrebăm dacă ţărişoara, scumpa noastră Dacie, nu e condusă, mai mult sau mai puţin, de interlopi. Partidele, ministerele, Parchetele, diversele servicii par a avea în componenţa lor destui din această clasă de lume nouă a interlopilor, o clasă care devine dominantă pe cei doi versanţi ai Carpaţilor, de la Dunăre la Marea Neagră, de la Tisa pîn’ la Prut. Oamenii cu frică de Dumnezeu, harnici, cu şcoală par să fi plecat la muncă în străinătate sau să se pitească în case, îngroziţi şi neputincioşi.
Nu mai avem cu adevărat o presă de investigaţie, iar instituţiile abilitate să aplice legea se ocupă cu transmisiunile în direct pe la televiziuni sau cu stenograme. De aceea, nu putem răspunde pertinent la o întrebare sîcîitoare : Traian Băsescu, Elena Udrea, Adriean Videanu, Marian Vanghelie, senatorul Cătălin Voicu (prezumtiv ministru de Interne, actual arestat) şi alţi politicieni intră sau nu în categoria « interlopi » ? Am formulat aici spaima unei mari părţi a populaţiei. Întrebarea şi-o pun şi din ce în ce mai mulţi intelectuali care l-au susţinut pe Băsescu şi care acum se « delimitează » feciorelnic de preşedintele României. Aceşti intelectuali ar trebui să dea un răspuns mai consistent, pentru că altfel întrebarea se va pune şi despre ei. Adică : la douăzeci de ani de la căderea comunismului, un număr mare de intelectuali nu au devenit cumva sau au fost dintotdeauna pur şi simplu nişte interlopi ? De exemplu, vizita lui Tismăneanu împreună cu Dan Pavel la Gigi Becali cum ar putea fi citită ?
Interlopul pare să fie omul nou, triumfător nu numai la noi, ci şi în Republica Moldova, în Ucraina şi în alte republici ex-sovietice. Creştin-ortodocşii şi cei care respectă legea par să constituie azi doar o minoritate sau, în orice caz, să fi pierdut puterea politică. Vechea clasă a boierilor de pînă la începutul secolului XX a fost măcinată de cele două extremisme, fascismul şi comunismul, şi de cele două războaie mondiale. Şi iată-ne aici, în estul Europei, stăpîniţi de « noii boieri », interlopii.
Recentul incident de la Lisabona al preşedintelui Băsescu cu preşedintele Franţei Nicolas Sarkozy ne-a amintit că în franceză, cuvîntul « folcloric » (folclorique) are un sens secundar foarte tare. Un « personaj folcloric » este pitoresc, amator şi neserios. Impresia generală pe care le-o lasă românii străinilor – cel puţin lumea politică şi, în orice caz, Ministerul de Interne, care vrea să ne integreze în Spaţiul Schengen – este una… folclorică. Putem avea o certitudine : cît timp va fi condusă de interlopi şi de folclorici, România nu se va integra în Spaţiul Schengen, care este un spaţiu de civilizaţie şi de dezvoltare economică.
Nu e de crezut, de pildă, ca Elena Udrea va fi în stare să ne afilieze la OCDE. N-are cum ! După cîţiva experţi în vorbitul limbii române, Elena Udrea, dublura feminină a preşedintelui Băsescu, ar folosi maximum 500 de cuvinte. Poate că e o ipoteză răuvoitoare. Fişei postului de ministru al Dezvoltării şi Turismului i-ar corespunde un minim curent de vreo 7 000 de cuvinte. Ca să fim mai clari, Mircea Badea, într-o emisiune populară şi pentru popor, foloseşte cel puţin 3 000 de cuvinte. Fodul uzual al limbii române e cam de 1 500 de cuvinte – din cele vreo 70 000 cîte sînt repertoriate în DEX. În afara Elenei Udrea, care are deja o întinsă operă televizată, sprijinită pe ale sale cca 500 de vorbe, foarte multe alte « personalităţi politice » se aventurează pe sticlă cu un lexic la fel de sărac, subminimal. « Telespectatorii români » au o mare problemă : viitorul lor, construit de interlopi, folclorici şi precari lexical e foarte nesigur, dacă nu chiar periculos.

 Petru Romoşan

Cei mai curaţi români (nici o legătură cu şmecheriile de genul « România curată ») au crezut ca proştii în democraţie. Aventurierii, curvele şi intelectualii puterii (tîrfe eterne) şi-au umplut buzunarele, şi-au construit case noi şi i-au scuipat în gură pe naivi. O firavă minoritate a visat şi a sperat că pe plaiurile dacice, din cap, fără nici un efort, se va naşte sublima democraţie. N-a fost să fie. Cîteva demonstraţii, mult uitat la televizor (o recesivă a ascultatului la Europa liberă) şi multe opinii, ca şi cea de faţă, nu pot face o democraţie. Şi totuşi, de fapt, progresăm. După nenumăratele « succesuri » ale lui Traian Băsescu împotriva Parlamentului şi a Curţii Constituţionale, împotriva Justiţiei, Armatei, Poliţiei, împotriva dascălilor şi a medicilor, oricine poate în sfîrşit să priceapă că povestea cu democraţia e aproape la fel de reuşită ca povestea cu cocoşul roşu.
Dezamăgirea e teribilă. De douăzeci de ani, nenorocita de nălucă – adică fantoma democraţiei – face ravagii. Deşi nu a văzut-o nimeni, nici măcar la televizor, toată lumea pretinde că ea ar circula pe teritoriul vechii Dacii. Dar cum toate probele sînt împotrivă, adepţii noii religii suferă groaznic, în tăcere. Principalii mistificatori au fost NATO şi UE, două instituţii destul de puţin democratice (una militară, cealaltă birocratică, avînd o vagă patină parlamentară). Din momentul în care şi-au dat OK-ul pentru integrarea noastră – urmaşii dacilor, cei mai mîndri dintre traci –, fandacsia a fost gata.
Traian Băsescu, negustor de apă sărată, pragmatic, cinic, simplu, după vorbă, după port, a înţeles încă din anii ’80 că are de-a face cu un popor de guguştiuci care se îmbată uşor cu apă dulce. Ajuns la destinaţie (Cotroceni), exoticul nostru şef de navă a început să ne scoată democraţia din cap. Dar noi nu şi nu ! Împotriva evidenţelor (răpiţii din Irak, Elena Udrea, Theodor Stolojan, ALRO, atacurile interminabile la partenerul său Tăriceanu etc., etc.), am continuat să lătrăm la lună şi să preamărim minunile democraţiei în Dacia. Încercarea de suspendare – ratată, bineînţeles, lamentabil – a fost una dintre culmile naivităţii noastre. O altă culme a fost inventarea UNPR-ului din cuţite şi pahare – SRI, procurori şi dosare –, cu preşedinte de « onoare » Cristian Diaconescu şi cu daco-geticul ministru al Apărării Gabriel Oprea. Dar noi – nimic ! Democraţia înainte de toate !
NATO a mustăcit mulţumit. Pasiunea militarilor pentru construcţia democratică la barbarii de la nord de Dunăre e destul de moderată. Uniunea Europeană, lovită şi ea rău de criză, s-a trezit abia de curînd, cînd cu spaţiul Schengen. Deh, interesul propriu ! Dar renunţarea pas cu pas la prefăcătoriile democratice nu i-a ajuns lui Traian Băsescu. Servit impecabil de nulisimul său prim-ministru, sub bagheta indeşurubabilului Mugur Isărescu (cel mai longeviv şef de bancă naţională din lume), sub ochii de killer economic ai lui Jeffrey Franks, aparent mare amator de istorii cu Dracula, preşedintele în funcţie a pornit cel mai necruţător război împotriva băştinaşilor, nişte supravieţuitori îndărătnici. Nici un guvern cunoscut nu a îndrăznit pînă acum să opereze împotriva propriei populaţii cu « procente » atît de mari. Acordul lui Isărescu şi al lui Jeffrey Franks la asemenea gogomănii economice trădează nu doar grava lor incompetenţă, ci şi intenţiile lor terminale. Nimeni, niciunde, nici în Africa, nici pe Marte, nu a reuşit să impună asemenea simpluţe şi sinistre măsuri. Nici Băsescu şi nici Boc nu vor reuşi. Dar măcar rămîn în anale Jeffrey Franks şi Isărescu care au încercat. Ne va fi şi nouă învăţătură de minte, nouă celor care ne îmbătăm atît de uşor cu apa dulce a democraţiei. Pe lîngă prezumţia de democraţie, instituţiile internaţionale implicate în România – UE, FMI, Banca Mondială – le aplică guvernanţilor noştri şi prezumţia de competenţă economică şi administrativă. Dar haosul în desfăşurare la Bucureşti ne va trezi pe toţi la realitate mai repede decît credem.

Petru Romoşan

Dr. Călin Georgescu
director executiv al IPID, director executiv al Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă

fragment din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010

Europa în ansamblul său este lovită puternic de criză. […]
Pe acest fond se intensifică pretutindeni eforturile pentru căutarea de soluţii într-o situaţie ce nu are precedent în istoria recentă. Începe să se cristalizeze un consens al ţărilor avansate, inclusiv cele din Uniunea Europeană, în sensul că ieşirea din criză şi reluarea unei creşteri sănătoase se pot obţine prin stimularea investiţiilor publice în infrastructură (transporturi, energie, mediu), dar şi în dezvoltarea capitalului uman prin educaţie, cercetare şi inovare. Programele naţionale de măsuri anticriză adoptate în Franţa, Statele Unite, Japonia şi alte state acordă o pondere majoră acestor domenii de acţiune. Guvernul finlandez a decis, în plină criză, majorarea alocărilor pentru cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică la 4 % din PIB până în anul 2011 de la 3,4 % în 2007 (6,24 miliarde de euro), faţă de ţinta de 3 % stabilită pe ansamblul UE prin Strategia Lisabona pentru 2010 (cu o realizare medie efectivă de 1,84 % în perioada 2005-2008). Se confirmă astfel aprecierea că finanţările pentru cercetare/dezvoltare « nu reprezintă un cost suplimentar, ci o investiţie indispensabilă pentru viitorul creşterii economice şi creării de locuri de muncă ».
Criza ne loveşte dureros pe toţi chiar dacă, inevitabil, efectele vor fi resimţite diferenţiat. Tot în mod inevitabil, contribuţiile la depăşirea cât mai rapidă a efectelor crizei şi la reluarea unei creşteri sănătoase, generatoare de prosperitate pentru toţi vor fi şi ele diferenţiate în funcţie de capacitatea de a oferi soluţii creatoare, novatoare, pe măsura dimensiunii problemelor cu care ne confruntăm. Sloganul mult vehiculat în anii din urmă « La vremuri noi – oameni noi » are virtuţile sale în sensul desprinderii de racilele trecutului comunist şi primenirii generaţiei active de lideri şi specialişti, dar atunci când avem de-a face cu o situaţie excepţională, când ţara trebuie să funcţioneze pentru o vreme în regim de avarie, s-ar potrivi mai degrabă chemarea « La vremuri noi – idei noi ». Iar acestea nu pot veni decât de la cei care ştiu ce trebuie făcut şi cum anume, indiferent dacă sunt tineri sau mai în vârstă, indiferent dacă au lipit sau nu afişe electorale pentru un partid sau altul.

continuare »

Ca şi dumneavoastră, am tot trăit lucruri fără precedent în ultimii ani. Cele mai multe ţin de stupizenie, respectiv de inventarea roţii pătrate şi a apei calde care degeră. De la un punct încolo, fireşte, se tasează şi uimirea, şi refuzul, şi sila. Totuşi, cîte o tresărire de revoltă mai apare ici-colo. De pildă, acum cînd mă uit la o foaie care a mai sărit un cal. Unii au anunţat pe ea o întîlnire cu noi, editura Compania şi Petru Romoşan, despre care nouă nu ne-au spus nimic. Adică ne-au inventat un moment biografic din cuţitele şi paharele lor.
Nu găsesc netrebnicia asta prin nimic amuzantă. N-o înţeleg, n-o diger şi n-o iert.
Mă văd însă datoare să-i previn pe toţi cei care vor vreodată să vină la o manifestare a noastră că aceasta se va găsi întotdeauna anunţată pe site-ul şi/sau blogul nostru. Sau nu – şi atunci, nu va avea loc.

Adina Kenereş

Acad. Mircea Maliţa
membru al Academiei Române, membru în consiliul director al IPID, fost ministru al Învăţământului, fost ambasador în Elveţia şi în Statele Unite ale Americii.

fragment din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010

Stadiul exploziei demografice

Dacă cităm ştiinţa şi tehnologia drept factori care legitimează aşteptările « marii schimbări », nu putem omite un alt factor, de presiune de data aceasta, care impune realizarea ei cât mai apropiată. Este factorul demografic. Extinderea civilizaţiei a antrenat popularea în­tre­gii planete cu specia umană.
Valul uriaş, neperceput direct, a putut fi măsurat în decursul ani­lor. M-am născut în anul 1927, când populaţia lumii atinsese 2 mi­liarde, dublându-se în 123 de ani, de la 1 miliard, cât număra pe timpul lui Napoleon. După ce îmi încheiasem studiile şi reveneam de la New York, unde lucrasem cinci ani ca diplomat la ONU, atingând maturitatea la 33 de ani, în 1960, am aşteptat doar 14 ani ca să mă aflu într-o lume de 3 miliarde – moment petrecut, în mod ciudat, în timp ce mă ocupam de organizarea Conferinţei Mondiale a Popu­laţiei la Bucureşti (1974). Intrarea în lumea de 5 miliarde m-a găsit în 1987 ca profesor de modele matematice utilizabile în prognoză la Uni­ver­sitatea din Bucureşti. Era în pragul intrării României în perioada de tranziţie, în cursul căreia, în 1999, lumea avea 6 miliarde de oameni. Şi iată că în 2010 scriu eseuri prospective despre o lume care va atinge 7 miliarde peste doi ani şi apoi va depăşi 8 miliarde în 2025.
E greu de găsit o schimbare mai mare şi mai profundă a socie­tăţii care descoperă cu uimire acum că oraşele, şoselele şi liniile sale aeriene sunt supraaglomerate. Ţine de puterea evidenţei că evoluţia politică, administrativă şi gestiunea treburilor publice au rămas cu to­tul în urmă şi că întîmpină greutăţi, obstacole şi crize în rezolvarea problemelor lor.
Cei care au trăit triplarea populaţiei în cursul vieţii lor înţeleg cu greu că trăiesc în altă lume decât cea în care au văzut lumina zilei. Din toate fibrele ei, această lume cere, pretinde şi impune schimbări radicale.
Trăim într-o lume cu 7 miliarde de locuitori şi în 2050 vom de­păşi 9, îndreptându-ne spre 10. Se pare că nu hrana va fi o problemă, întrucât producţia ei creşte mai repede ca populaţia. Noutatea va con­sta în zonele, ariile şi distribuţia puterii şi bogăţiei. Occidentul (SUA, Canada şi Europa), un grup clasic de afluenţă, va reprezenta doar 12 % din populaţia lumii şi cel mult 30 % din produsul global. Până în 2050, Occidentul îşi dublează producţia, dar restul lumii îl în­mul­ţeşte cu cinci. În vârf vor sta tot statele dezvoltate, dar nu vor forma un grup atlantic, ci unul al Pacificului, cu America de Nord şi cu Asia estică împreună. Emergentele le vor urma de aproape. Rămâne în urmă grupul ţărilor sărace şi populate, cu menţiunea că vor fi ur­bane şi tinere. Ce soluţii se vor propune în forul reconcilierii globale pentru această zonă a cărei mizerie poate surpa întreaga lume ? Iarăşi, edu­caţia în primul rând, culturile şi mentalităţile vor fi luate în calcul.

MIHAI I, rege al României (1927-1930, 1940-1947)

Mihai I, rege al României

[…] Cea de-a doua domnie a regelui M. începe la 6 sep. 1940, în condiţiile în care întreaga putere este transferată de Carol II generalului Ion An­tonescu, şi continuă după cel de-al doilea război mon­dial, sub ocupaţie sovietică. Regele află despre declanşarea războiului împotriva U.R.S.S. (22 iun. 1941) ascultînd postul de radio BBC. „Eram absolut potrivnic ideii de a vedea România alăturîndu-se forţelor Axei. De asemenea, eram împo­triva declarării războiului contra ruşilor. Dar consideram totuşi justificată voinţa românească de a recupera Basarabia ocupată de sovietici şi care era parte integrantă din ţara noastră.“ Stabileşte contacte cu liderii unor partide politice care se opun continuării războiului dincolo de graniţa de est a Basarabiei. În apr.–mai 1944, îi însărcinează pe Constantin Vişoianu şi pe Barbu Ştirbei să negocieze la Cairo o pace separată între România şi Aliaţi. „Grupul nostru de conjuraţi se întîlnea la început o dată pe lună, apoi de două ori pe lună. După căderea nopţii, eu trimiteam pe cineva să îi aducă pe participanţi într-un automobil banal. Ei pătrundeau în casă printr-o uşă ascunsă, în spatele Palatului, uşa care conducea direct la apartamentele mele. Secretarul meu [Mircea Ionniţiu] asista la discuţia care dura, în general, două sau trei ore. Cîte o dată, mama mea ni se alătura. Aveam cu toţii acelaşi obiectiv : să ieşim cu orice preţ din război.“ Înlăturarea lui Ion Antonescu de la conducerea statului este fixată pentru 26 aug. 1944. La 23 aug. 1944, după ce trupele sovietice au străpuns frontul de nord-est din Moldova şi ger. şi-au retras diviziile de blindate (7 divizii, cf. Ilie Şteflea ; 8 divizii, cf. Constantin Pantazi) pentru a le trimite în Polonia, regele M. preia ini­ţiativa, decide arestarea lui Ion Antonescu (după refuzul acestuia de a încheia un armistiţiu) şi ieşirea României din războiul împotriva Aliaţilor. În seara aceleiaşi zile, Ion Antonescu este preluat de o echipă condusă de Emil Bod­năraş, care îl va transporta ulterior în U.R.S.S. Alături de chestiunea Fondului Naţional Român şi de atitudi­nea faţă de politica externă a lui Nicolae Ceauşescu, evenimentele de la 23 aug. 1944 au reprezentat, după 1945, unul dintre principalele motive de dispută ale românilor din exil. Printre adversarii regelui M. şi ai actului de la 23 aug. 1944 s-au numărat Pamfil Şeicaru şi o parte din legionari. În art. „Majestatea Sa Trădarea“, din rev. Car­paţii, nr. 23, 1980, pp. 19–21, Traian Popescu afirmă următoarele : „Ca şi tatăl lui, Carol al II-lea, a fost în continuare călău şi vânzător al Neamului Românesc. / Citiţi cu aten­ţie reportajul romanţat reprodus din Magazinul francez Cavalcade, Nr. 93 din 15 Ianuarie 1948 şi veţi descoperi uluiţi că — EL PERSONAL — fără a se mai sfătui cu şefii aşaziselor partide istorice, cu care conspirase tot timpul răsboiului anti bolşevic, împotriva efortului de supravieţuire al Neamului, a decretat, la or­dinele Moscovei transmise prin amanta lui comunistă Dolly Chrissoléghos [Chrissoghelos] « Dodo » şi aduse de Bodnăraş, pe care îl ascunsese în Palatul Regal, încetarea focului şi aruncarea Ţării în drama dela 23 August 1944.“ În ian. 1945 re­gele M. îi adresează preşedintelui Roosevelt un memoriu prin care solicită aplicarea corectă a armistiţiului încheiat de România cu U.R.S.S. la 12 sep. 1944. Ca urmare a presiunilor exercitate asupra sa de A.I. Vîşinski, ministru adjunct al Afacerilor externe, fost procuror general al U.S.S.S., şi de mareşalul Rodion Malinovski, comandantul Frontului II ucrainean, sosit la Bucureşti, regele îl desemnează, la 6 mar. 1945, pe dr. Petru Groza pentru a forma un guvern controlat de comunişti. Regele M. e decorat la 6 iul. 1945 de Sovietul Suprem al U.R.S.S. cu ordinul Victoria, cea mai înaltă distincţie militară sovie­tică, pe care au mai primit-o Roosevelt, Churchill, de Gaulle, generalii Montgomery şi Eisenhower, şi mareşalul Tito. Decoraţia îi este înmînată la Bucureşti, la 20 iul. 1945, de către mareşalul Tolbuhin. În aug. 1945, după ce pre­şe­dintele S.U.A., Harry S. Truman, declară că nu va semna un tratat de pace cu România decît dacă aceasta va avea un guvern democratic, regele M. îi cere lui Petru Groza să demisioneze. În faţa refuzului acestuia, declanşează „greva regală“, se retrage la Sinaia şi încetează să mai semneze decretele guvernului. La 8 noi. 1945, de ziua onomastică a regelui, au loc mari manifestaţii de simpatie la Bucureşti, soldate cu ciocniri între demonstranţii anti­comunişti şi comunişti, şi cu morţi, răniţi şi numeroase arestări din rîndurile anticomuniştilor. În ian. 1946, ca urmare a unei remanieri superficiale a guvernului Petru Groza prin includerea a doi miniştri fără portofoliu din partea Partidului Naţional Ţărănesc şi a Partidului Naţio­nal Liberal, regele este silit să înceteze greva. Preşedintele Truman îi transmite cel mai important ordin militar ame­rican, Legion of Merit, în grad de Chief Commander (acor­dat la 20 mar. 1946). Decoraţia i-a fost înmînată regelui la Bucureşti, în ziua de 10 mai 1947, de către o delegaţie americană. În noi. 1946, alegerile generale din România sînt falsificate în favoarea comuniştilor. Potrivit infor­ma­ţiilor oferite de Ivor Porter în vol. Michael of Romania (2005), în iarna anului 1946 s-ar fi înregistrat o tentativă de a-l asasina pe rege. La 12 noi. 1947, regele M. pleacă la Londra, la nunta principesei Elisabeta, viitoarea regină a Angliei. Aici o cunoaşte pe prinţesa Ana de Bourbon-Parma, fiica prinţesei Margareta a Danemarcei, cu care se căsătoreşte la 10 iun. 1948, la Atena, în rit ortodox. […]

continuare »

Conf. Dr. Cristian Pîrvulescu
conferenţiar, SNSPA-Facultatea de Ştiinţe Politice ; preşedinte, Asociaţia PRO DEMOCRAŢIA

fragment din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010

Rolul societăţii civile şi al gândirii critice pentru identificarea ieşirii din criză

Cât poate rezista o democraţie la criză ? Un an, doi, zece ? Data trecută, când Marea Criză a zdruncinat lumea, democraţiile s-au prăbuşit rând pe rând în faţa totalitarismului. Şi nu doar în Germania, unde în 1933, la nici trei ani de la debutul crizei, Hitler se instala la Cancelarie şi deschidea calea celui de-al Treilea Reich, dar şi în România, unde Carol al II-lea mai întâi încerca în 1932, apoi reuşea în 1938 să pună democraţia românească, aşa de faţadă cum era, între paranteze. De ce ar fi democraţia acum, în 2009, cu mult mai stabilă decât atunci ? Căci nu doar aiurea, ci şi pe la noi, multe lucruri sunt surprinzător de asemănătoare.
În România, sirenele neoliberalismului mai atrag încă « marinarii » spre mitica insula Ogygia chiar şi acum, când iluzia economică a creşterii constante, ca şi cea morală a binelui public fondat pe vicii private s-au prăbuşit. Dar, cu toată amploarea crizei, noua Calypso nu şi-a pierdut nimic din farmecele sale. Deşi economia « reală » devenise o simplă anexă a baloanelor financiare ce nu au întârziat să se spargă rând pe rând, credinţa în capacitatea pieţei de a se autoregla a rămas intactă. Valoarea fictivă a activelor financiare, care s-a dublat într-un timp scurt, de doar câţiva ani, în Statele Unite, a antrenat o creştere economică întemeiată pe îndatorarea internă şi externă, pe care s-a bazat întreaga creştere economică mondială, de la cea a Chinei la cea a ţărilor emergente din Europa. Iar statele, acolo unde aceste instituţii încă mai existau – ceea ce nu a fost sau nu este cazul Românei, unde statul nu doar lipseşte, ci a devenit anexa grupurilor private –, au abdicat de la puterile ce le reveneau în numele amăgitoarei competitivităţi.
Economia de piaţă, lumea afacerilor, dar şi societatea însăşi trebuie salvate de la colapsul unui capitalism centrat pe consum excesiv şi lipsit de viziune. Mult prea ataşaţi acestei iluzii ideologice, « marinarii » noului Ulise nu se lasă dezvrăjiţi cu una, cu două. Convinşi, poate şi pentru că provin dintr-o ţară subdezvoltată, că doar creşterea economică este soluţia pentru ieşirea din sărăcie, nu cred în alte soluţii decât cele bazate pe implacabila « mână invizibilă ». Şi totuşi, alte soluţii au fost propuse, şi nu de azi, de ieri. Dezvrăjirea creşterii economice, acest remediu miraculos al neoliberalismului, a fost gândită încă de acum patru decenii. Ba chiar unul dintre cei mai mari economişti ai lumii, născut în 1906 pe meleaguri dobrogene, Nicolae Georgescu-Roegen, a fost unul dintre apostolii descreşterii economice.
Pentru Georgescu-Roegen, proiectul economiştilor neoliberali dovedea o viziune mai degrabă mecanică, inspirată din fizica newtoniană, şi, pentru a dovedi viciul de fond al acestei concepţii, a apelat la celebra lege a entropiei ca să demonstreze imposibilitatea creşterii continue şi nelimitate. Or legea entropiei punea în evidenţă relaţia directă dintre utilizarea fără discernământ a resurselor naturale pentru asigurarea creşterii economice şi degradarea continuă a mediului. Chiar dacă inspirată din termodinamică, legea entropiei aplicată proceselor economice dovedeşte imposibilitatea creşterii continue.
De aceea, Georgescu-Roegen credea, din contră, că soluţia nu poate fi susţinerea creşterii economice, ci descreşterea. Pe fondul acestor reflecţii, sub egida Clubului de la Roma, a fost publicat în 1972 celebrul raport Meadows despre limitele creşterii. Criticat de apostolii neoliberalismului – chiar de Hayek, care, în calitatea sa de « papă » neîncoronat al şcolii neoclasice, a criticat teza limitelor creşterii în discursul său de la primirea premiului Nobel în 1974 –, raportul lui Meadows a revenit astăzi în actualitate. În 2009, Dennis Meadows a fost desemnat laureatul celei mai importante distincţii ştiinţifice japoneze, Japan Prize. Poate că şi în România o reflecţie sistematică asupra acestei formule de ieşire din criză, dar şi o reconsiderare a moştenirii teoretice a lui Georgescu-Roegen ar putea fi stimulată.
Căci rolul societăţii civile, în măsura în care aceasta chiar este acceptată ca instrument de inginerie civică, nu este doar acela de a limita un stat devenit abuziv ori de a ajuta un stat slab să se consolideze, ci de a permite gândirii critice şi alternative să existe. Întreaga istorie a evoluţiei conceptuale a societăţii civile prezentate mai devreme ilustrează dificila, dar necesara bipolaritate public-privat. Delicatul echilibru dintre public şi privat are aceeaşi funcţie ca şi cel dintre puterile statului. Iar fără existenţa spaţiului critic consolidat pe temelia societăţii civile, controlul politic şi diversitatea economică nu mai au niciun fundament şi pot fi oricând eliminate. Compromisul democratic nu poate rezista în absenţa unor mecanisme de asigurare a echilibrului politic şi a pluralismului intelectual pe care doar societatea civilă le poate asigura.