Marin Mincu

[N. Manolescu şi douămiismul]

« […] 2.10. Schimbarea paradigmei. Douămiismul Arătându-se incapabil – aşa cum s-a constatat din exemplele date – să recepteze corect poietica optzecistă şi eludând total contribuţia ge­neraţiei nouăzeciste pe care o consideră – pe urmele mentorului său teoretic, I.B. Lefter – o „prelungire a optzecismului“, iată că N. Ma­nolescu face imprudenţa să titreze un subcapitol final din lucrarea sa cu sintagma „Generaţia 2000“. El îmi preia astfel fără să clipească titlul cărţii Generaţia 2000, pe care am publicat-o în 2004, fără să facă tri­miterea bibliografică de rigoare. De altfel, despre poeţii din această generaţie există şi un studiu critic aplicat, aparţinând Ştefaniei Mincu, Douămiismul poetic românesc (editura Pontica, 2007). De această dată, mă văd obligat să-i indic bibliografia minimă deoarece oricine poate observa că – în ipostaza aceasta improvizată de istoric literar „ju­cător“ – el manipulează grosolan şi trimiterile bibliografice pe care le face în aşa-zisa „Bibliografie“ (pp. 1459-1490), unde nu-mi citează lucrările de critică cele mai cunoscute, deşi le comentează negativ în interiorul Istoriei.
Ca şi în cazul receptării optzecismului, N. Manolescu este atât de speriat ca nu cumva să mi se recunoască vreun merit în promovarea şi impunerea douămiismului, încât se grăbeşte să arunce în malaxorul „istoriei“ sale orice sintagmă critică nouă a mea, fără să aibă habar despre conţinutul acesteia. Pentru a decide asupra statutului precar al acestei generaţii, el citează doar două nume (Marius Ianuş şi Ioana Băe­ţică) şi, luându-se după „evoluţia“ acestora, crede că este suficient pentru a decreta că toţi douămiiştii „se cuminţesc după o carte sau două, nu mai prezintă nici un interes sau nu mai scriu“ (p. 1400). Decretând această sentinţă drastică, se pare că el a uitat deja ceea ce susţinuse mai înainte, atunci când vorbise foarte alarmat despre faptul că „Generaţia ’80“ se „confruntă cu generaţia 2000“, care ar reprezenta „o nouă pa­radigmă“ (p. 1304). Contradicţia de fond a lui N. Manolescu este evidentă, căci nu se înţelege cum poate propune „o nouă paradigmă“ acea generaţie ce „reactualizează scandalul de tip avangardist antebelic“, pe de o parte, iar pe de alta, scriitorii ei „nu mai prezintă nici un in­teres“. Pentru a putea vorbi de „o nouă paradigmă“ în legătură cu generaţia 2000, înseamnă a recunoaşte că aceasta are o substanţă este­tică proprie şi se diferenţiază programatic de poieticile propuse de ge­neraţiile anterioare. Atunci când am semnalat apariţia Generaţiei 2000 în editorialul meu din „Ziua literară“, am argumentat această noutate prin schimbarea dublă, survenită atăt la nivelul receptării, cât şi la acela al scriiturii, şi prin diferenţierea polemică faţă de trecutul li­terar. Din talmeş-balmeşul acestor confuzii teoretice elementare reiese clar pentru oricine că N. Manolescu foloseşte anapoda sinta­gma „Ge­neraţia 2000“ într-un titlu final numai pentru a lăsa impresia falsă că şi-a adus Istoria la zi.
În praxis-ul critic actual se admite, în general, că, atunci când vorbim de generaţia douămiistă, ne referim la acei tineri autori a căror vârstă se situează în jurul a 30 de ani şi al căror debut are loc în preaj­ma anului 2000. Este evident că, fără să cerceteze atent conturul is­to­rico-literar al acestei ultime generaţii, N. Manolescu procedează în mod urechist, amestecând nepermis autorii şi confundând grav concep­tele şi noţiunile minime cu care operează. S-a semnalat deja de către alţi critici că îl introduce eronat aici şi pe un Daniel Bă­nulescu, care are 49 de ani şi a debutat editorial în 1987, fiind omologat în diverse dic­ţionare literare ca scriitor nouăzecist. De asemenea, după N. Manolescu, tot douămiistă este şi Nicoleta Sălcudeanu (citată în mod scandalos alături de juna Luminiţa Marcu, o apropiată a sa), care şi ea are 49 de ani. Mă îndoiesc că el n-ar fi cunoscut situarea generaţională exactă a lui Daniel Bănulescu şi a Nicoletei Sălcudeanu şi mai degrabă cred că a procedat intenţionat astfel, falsificând lu­crurile dinadins pentru a-i pedepsi prin punerea în derizoriu, fiindcă, probabil, cei doi nu i-au adus cuvenitele închinăciuni de vasalitate li­terară. Nu altfel a procedat atunci când, de curând, le-a scos rubrica de la „România literară“ lui Ion Simuţ şi lui Daniel Cristea-Enache, sancţionându-i abuziv pentru autonomia lor critică. Deşi cam târziu (faţă de semnalul de alarmă pe care l-am tras în 1986), atitudinea aceasta manolesciană, de extracţie mafiotică, iese la iveală, în sfârşit, dezvăluind flagrant pe ce fel de mijloace coercitive s-a întemeiat hegemonia criticului.
Nu voi insista acum asupra altor nuanţări legate de douămiismul literar dar am observat că, în unele ieşiri publice recente, N. Ma­no­lescu se laudă pisiceşte (adică miorlăind amoros) că va scrie cu mai multă atenţie despre generaţia 2000 într-o ediţie viitoare a opului său. Aici este vorba de o atitudine cameleonică specifică directorului de la oficiosul scriitorilor, „România literară“, revistă care a manifestat o vizibilă ostilitate faţă de generaţia 2000 până la apariţia cenaclului Euridice, în jurul căruia s-a coagulat. […] »

Din Marin Mincu – Polemos. Duelul cu/în idei, Editura Compania, Bucureşti, 2011

Marin Mincu

« […] Se pare că, deşi nu ne-am trezit definitiv dintr-o hibernare bogomilică seculară, am devenit peste noapte ultraexperţi în anihilarea şi abandonarea propriei noastre culturi. E curios că, după ce ne-am comportat atât de straniu, făcându-ne un autoboicot istoric permanent, dintr-o dată avem pretenţia că suntem foarte importanţi şi că noii parteneri ai noştri vor fi nevoiţi, în curând, să ne situeze necondiţionat pe locul ce ni se cuvine, ca participanţi reali la istoria şi cultura Europei. Ca întotdeauna se creează – şi de această dată – falsa impresie că toate acestea se vor petrece de la sine, ca şi cum circulaţia şi omologarea valorilor culturale europene s-ar face în mod automat, fără intervenţia unor structuri instituţionale competente.
După o catastrofală tranziţie socio-politică, care nu s-a încheiat încă, ne alarmăm brusc în legătură cu patrimoniul nostru moral şi simbolic, reconsiderându-l negativ cu o agresivitate flagrantă, nemaiîntâlnită în alte părţi. Timp de 17 ani – când n-am făcut altceva decât să ne dezavuăm istoria şi cultura – am adoptat cu masochism o atitudine defetistă şi acum ni se pare că totul se va rezolva cât ai bate din palme prin mimarea publică, de paradă, a unor proiecte fantasmagorice de recunoaştere culturală care îmi este teamă că, până la urmă, nu se vor dovedi a fi decât nişte simple surogate propagandistice, fără să se îngrijoreze cineva realmente de resituarea noastră culturală în Europa şi în lume.
După aşa-zisa revoluţie decembristă, s-a observat că o parte a criticii curente a devenit indiferentă la ideea de valoare naţională, aplatizându-şi criteriile şi demitizând cu mult zel tot ceea ce fusese canonizat în diacronia culturală parcursă cu dificultate până în prezent. Nu există nici o explicaţie sociologică plauzibilă pentru faptul grav că aproape toată critica postdecembristă şi-a abandonat total implicarea activă în integrarea firească a culturii române în contextul european. Absenţa integrării e un complex obsesiv de la Maiorescu încoace, cu care, din păcate, ne-am obişnuit şi nu se înţelege de ce, cu excepţia lui Dimitrie Cantemir, nimeni nu s-a preocupat eficient de omologarea şi integrarea noastră efectivă în patrimoniul cultural european. […] »

Din Marin Mincu – Polemos. Duelul cu/în idei, Editura Compania, Bucureşti, 2011

Fragment din Sfânta Scriptură pentru popor urmată de Vieţile sfinţilor, cuprinzând şi rugăciunile folosite de fiecare creştin în viaţa cea de toate zilele de I. Popescu-Băjenaru

Pe vremea împăratului Diocleţian al Romei, prigoană mare s-a început împotriva Cr­e­­­ştinilor. Chinuri grozave şi batjocuri neînchipuite au avut de îndurat închinătorii Mântuitorului. În vremea aceea trăia în cetatea Romanilor Sfântul Gheorghe, fiu de Creştini, de neam din Capadocia.
Rămas orfan de tată încă de mic copil – tatăl său fiind martirizat de păgâni – Sfântul Gheorghe se mută cu mama sa în Palestina. Ajungând la maturitate şi fiind bărbat frumos şi viteaz, intră în oaste şi fu rânduit tribun peste o ceată vestită de luptători. Pentru vitejia sa în răz­boaie, împăratul Diocleţian îl ridică în dregătoria de co­mit şi apoi de voievod, fără însă a şti că este Creş­tin. Vă­zând porunca împăratului prin care se hotă­râ­se pri­go­nirea Creştinilor, sfântul se hotărî să înfrunte şi el per­secuţiile alături de fraţii săi Creştini. […]
[În] ziua următoare fu chemat la judecată. Împă­ra­tul încercă din nou să-l întoarcă de la credinţa sa cu vorbă bună. Sfântul ceru să intre în capiştea idolească, ceea ce împăratul îi îngădui, crezând că vrea să aducă jert­­­fă idolilor. Aici, prin puterea dumnezeiască, la ru­gă­­­­ciunile sfântului, toţi idolii se prăbuşiră, sfărâmându-se. Atunci, popii capiştei şi parte din popor se năpustiră asu­pra sfân­tului, pe care îl bătură fără milă şi apoi îl le­ga­ră. Împă­ră­teasa Alexandra, văzând pătimirea sfântului, merse de­grabă spre cei ce-l chinuiau şi, mărtu­­risindu-şi făţiş cre­­dinţa în Hristos Domnul, începu a defăima ido­lii chiar în faţa soţului său, care rămăsese năucit.
Plin de mânie mare, Diocleţian porunci să fie du­­­şi la moarte atât Sfântul Gheorghe, precum şi îm­pă­­ră­teasa Alexandra. Pe cale spre locul osândei, îm­pă­ră­te­asa îşi dădu sfârşitul mai înainte de a fi ucisă. Ajun­­­gând la locul os­ân­dei, după ce se rugă lui Dumne­zeu, [Sfântul Gheor­ghe] se plecă înaintea călăului, care, dintr-o lovi­tură de sabie, îi desprinse capul de trup. Şi astfel se sfârşi marele muce­nic Gheorghe în ziua de două­zeci şi trei a lunii aprilie, când toţi Creştinii îi prăznuiesc amintirea.
Multe minuni s-au făcut în cursul vremii prin pu­­­­terea Sfântului Gheorghe. Dintre toate, cea mai cu­nos­cută şi mai vrednică de mirare este uciderea balaurului care trăia într-un iezer de lângă cetatea Viritului, spre mun­te­le Libanului, nu departe de cetatea Lida, un­de fusese îngropat trupul sfântului. Acest balaur înfri­co­şase lumea din pricina prăpădului pe care-l revărsase asupra oamenilor. Spre a scăpa de groaza lui, localnicii hotă­râ­ră să-i dea zilnic drept hrană, prin tragere la sorţi, câte un flăcău sau câte o fată din fiecare casă. Într-una din zile, sorţii rân­duiră să cadă pradă balaurului însăşi fiica îm­păratului.
Pe când sărmana fecioară aştepta înfricoşată ie­şirea balaurului din iezer ca s-o înghită, i se arătă Sfântul Gheorghe cu suliţa în mână, călare pe cal. Vă­zând pe fată plângând şi aflând pri­cina groazei ce o cuprin­se­­­se, îi spuse să nu se înspăimânte, căci Dumnezeul cel veşnic o va scăpa de la moarte atât pe ea, cât şi pe cei din cetate.
Cum se arătă balaurul din iezer şi ieşi la mal, sfân­­tul se repezi asupră-i şi, după ce-i străpunse gâtlejul cu suliţa, îl călcă în picioarele calului. Apoi porunci fe­cioa­rei să-l lege cu brâul ei şi să-l târască în cetate, unde sfântul îl ucise de iznoavă cu sabia sa, în văzul tutu­ror celor ce se aflau de faţă. După aceea, balaurul fu scos afa­ră din oraş şi ars pe rug până s-a prefăcut în ce­nuşă.
Aflând locuitorii aceia din gura sfântului că mân­tui­­rea lor venise prin puterea Domnului Hristos, s-au le­pădat de păgânism, căci credeau în idoli, şi s-au creş­ti­nat, botezându-se cu toţii. Pe locul unde a fost ucis balaurul au ridicat o biserică închinată Sfintei Fecioare şi marelui mucenic Gheorghe, în semn de biruinţă asupra vrăjma­şu­lui. Ca o minune dumnezeiască, în altarul ace­­lei biserici a ţâşnit un izvor de apă tămăduitoare, care a vin­­decat de bo­lile de care erau suferinzi pe mulţi dintre cei ce se adă­pau cu credinţă din apa lecuitoare a acestui izvor.
Iată dar cât de mare este puterea credinţei !

Aşa cum ştiţi – şi nu cum vă spune Boc sau cum se izmenesc în cifre aiuristice institute şi comisii neserioase –, economia României cade vertiginos. Nici nu s-ar putea altfel. Mă rog, fenomenul în sine e interesant, cu condiţia să ai din ce-ţi plăti loja ca să-l vezi mai bine. Rarefierea populaţiei şi imbecilizarea ei – în chip de pagubă colaterală – ţin de un spectacol care s-a banalizat deja şi care va deveni curios, văzut din aceeaşi lojă, adică va merita să fie cu adevărat urmărit, abia peste cîţiva ani, atunci cînd va reclama şi soluţii urgente, inevitabil caraghioase, pentru întremări, înlocuiri, deplasări.
Deocamdată, prăbuşirea economică se poate citi cu folos în soluţia originală dar mereu aceeaşi pe care au găsit-o crîşmele pentru a muri subit. Într-un an, e pentru a şasea sau a şaptea oară că o aud, dar de data asta o şi văd cu propriii mei ochi. Un restaurant simpatic, cu specific de bucătărie străină, e bine frecventat : are un meniu bogat, mîncăruri cinstite, preţuri rezonabile, zgomot puţin, oleacă de muzică. Succesul lui, adică, se explică. Şi atunci vine lovitura de măciucă : brusc, meniul se reduce la o treime, preţurile se înmulţesc cu trei şi… dispar clienţii. Moartea e după colţ. Stăm la singura masă ocupată din încăpere şi ne întrebăm ce consilier cretin le împărtăşeşte tuturor restauratorilor aceleaşi sfaturi morbide.
Există totuşi o deosebire faţă de acum cîţiva ani. Crîşmele care se hotărau să se sinucidă pe atunci în plină glorie se chiteau mai întîi pe schimbarea ambientului. Acesta devenea deci fals nobil pentru a-ţi justifica schimbarea radicală a profilului şi umflarea obraznică a preţurilor. Azi, modificările kitsch au dispărut. Alpinismul preţurilor şi slăbirea efortului la bucătărie sînt suficiente pentru o autosuprimare rapidă.
Cu puţină eficienţă, vom mînca în curînd numai acasă !

Adina Kenereş

© Vlad Predescu
Epurarea finală

N. Bălcescu, pictat de Gh. Tattarescu la Paris în 1851

de N. Bălcescu

La 15 mai 2011 se vor împlini 160 de ani de la momentul în care N. Bălcescu ţinea la Paris, în mijlocul unei adunări de studenţi români, munteni şi moldoveni, o cuvîntare înflăcărată. Rememora atunci experienţa personală, trăită printre revoluţionarii ardeleni la 1848. Al.I. Odobescu a retipărit această cuvîntare în volumul ce conţinea opera capitală a lui N. Bălcescu, Românii supt Michai vodă Viteazul, şi i-a făcut următoarea notă de prezentare :

« La 1848, pe cînd o mişcare de un caracter aspru, dar cu totul naţional, turbura munţii şi cîmpiile Transilvaniei, mult iubitul nostru istoric N. Bălcescu, scăpat din închisoarea plutitoare de pe Dunăre, în care îl ţinură vreo cîtva timp turcii, după intrarea lor şi a ruşilor în Bucureşti, se refugiase în Ardeal şi trăi acolo cu luptătorii români, mai multe luni, cercînd să potolească duşmănia aceia crîncenă, dintre români şi unguri, aşa de stricăcioasă încă de pe atunci libertăţii îmbelor popoare. Apoi, de acolo, viind în Paris, după trecere de doi ani şi mai bine, într-o zi de 15 mai, zi aniversară a primei adunări a românilor ardeleni pe Cîmpul libertăţii de la Blaj, fiind mai mulţi compatrioţi şi soţi de exiliu adunaţi ca să serbeze acea zi memorabilă, Bălcescu, foarte slăbit de durerea ce avea să-l culce în mormânt peste cîteva luni, citi următoarele rînduri, în care descrie cu elocuenţă vie şi colorată impresiunile sale culese în mijlocul poporului ardelean inimat de focul războiului naţional.
Această cuvîntare a fost mai întîi sub tipar în Paris, dar foaia în care s-a publicat şi care, redactată de cîţiva studenţi moldoveni şi munteni din Paris, purta numele de Junimea Română, şi a avut o existenţă şi o răspîndire foarte restrînsă ; al treilea şi ultimu număr al ei, din iunie 1851, conţine discursul următor, carele a fost apoi reprodus şi în Revista română pentru sciinţe, litere şi arte, vol. II, 1862, p. 588 » (pp. 535-536).

Din Mişcarea românilor din Ardeal la 1848

« […] Fost-am d-am văzut însumi pe acei îngrozitori moţi, pe care spaima vitejilor unguri mi-i descriea ca nişte fiare sălbatice, neeşind din vizuinile munţilor lor decît numai spre a face pradă şi omor. I-am găsit înfuriaţi foarte şi hrănind o ură fanatică către duşmanii lor – astfel cum trebue să fie orice popor în războaele naţionale –, dar am găsit unite într-înşii multe simtiminte omenoase, înalte şi generoase.
În acea vreme cînd inima-mi era zdrobită, căci în toate părţile vedeam naţionalitatea română călcată şi strivită de duşmanii streini, fusei fericit a găsi acolo, pe acele piscuri urieşe, pe deasupra norilor, o naţionalitate şi o viaţă românească, înfocată şi puternică.
Cu ce entuziasm frenetic fusei aclamat şi binecuvîntat de toţi acei ţărani, cînd le spusei că am venit să le aduc urări de noroc şi izbîndă din partea fraţilor lor din ţară, minunaţi de vitejia  lor ! În ce tăcere adîncă mă ocoleau şi mă ascultau ei, cînd le vorbeam de puterea naţiei române, de numărul ei, de întinderea pămîntului ce i-a dat Dumnezeu şi de ursitele cele măreţe ce o aşteaptă în viitor ! Seara, după ce toată ziua străjuia potecile, se hărţuia şi se lupta cu duşmanul, îi vedeai adunaţi trîmbe, trîmbe pe lîngă focuri, care povestind întîmplările zilei şi acele trecute, care dănţuind împregiurul flacărilor, care zicînd din fluere, buciume şi cimpoi. Cît colo o altă trîmbă din cei mai juni învăţînd şi întrebîndu-se dialogul românizat din cartea Paroles d’un croyant a lui Lamennais : „June soldat unde mergi ?“ Apoi cu toţii, juni, bărbaţi şi bătrîni, se puneau de făceau să răsune văile munţilor de cîntări de vitejie şi de naţionalitate, mai cu seamă de acea puternică şi frumoasă marseileză a d-lui Murăşanul : „Deşteaptă-te române“, pe care o cîntau chiar în mijlocul focurilor şi a urletelor de tunuri şi siliseră şi pe unguri a o învăţa şi a o cînta în bătae împreună cu dînşii. Generalii acestii oaste ţărăneşti era nişte preoţi şi nişte tineri abia eşiţi din şcoalele de teologie, filosofie şi jurisprudenţă. Ei nu pusese pînă atunci mîna pe o armă, cînd nevoea îi sili a se face generali şi a cîştiga bătălii. Lipsiţi de cunoştinţe şi de principe de artă militară, ei le inventară. Am văzut cu mirare cum ei dibuiseră adevăratele principe ale războiului şi cum simţiseră importenţa poziţiilor naturale şi folosul ce ştiură trage din orice localitate.
Femeile nu rămăseseră în urmă nici cu curagiul, nici cu simtimentele naţionale. Ele luară parte la toate primejdiile soţilor lor. Din vîrful munţilor ele aruncau o ploae de bolovani, care rărea batalioane vrăjmăşeşti. Cîntecele lor nu era ca mai-nainte cîntece de dor şi de plăcere, ci cîntări pline de patriotism şi de simtiment naţional. Am auzit în ruinele Abrudului – oraş pustiit de flăcări şi cucerit de mai multe mii de locuitori unguri, în tragica scenă ce se petrecu în luna mai 1849 –, am auzit o jună, naltă şi frumoasă fată de munte, cîntînd un cîntec dulce şi melodios. El îmi spunea despre o tînără română, fericită că se cheamă Floarea, fericită că e română, de origină din Italia, fericită că nu ştie şi că muma sa nu i-a vorbit de loc ungureşte, neiubind fără numai tot ce este românesc şi jurînd d-a nu iubi în veci un ungur cîtă vreme va mai trăi un român pre pămînt. Acest cîntec îmbătător de simţire, acea albă, rumenă şi frumoasă fecioară, ruinele pîrlite şi în[n]egrite ale Abrudului ce mă încungiura, movilele mormintelor ungureşti ce vedeam d-alături, mă impresionară foarte. Mi se păru a avea înainte-mi o vedenie ; mi se păru a vedea geniul naţionalităţii române stînd pe deasupra mormintelor duşmanilor streini şi cîntînd un imn de înviere.
Aci, cetăţeni, daţi-mi voe a vă aduce aminte că revoluţionarii de la 1848 din Ţara Românească, deşi crezură că trebue a urma după pilda ardelenilor şi că împregiurările politice nu-i iarta a pune din început în programul lor chestia unităţii naţionale, dar n-au perdut un minut din vedere solidaritatea ce îi leagă cu toate ramurile naţiei române. Ei au apărat şi s-au luptat deopotrivă pentru drepturile Moldovei ca şi pentru ale Ţărei Româneşti şi atît înainte, în vremea, cît şi după revoluţia de la iunie 1848, ei mereu au apărat şi apără încă înaintea ungurilor şi a Europei întregi drepturile românilor din Ardeal, Banat şi Ungaria. Daca puţini numai dintr-înşii priimiră a împărtăşi primejdiile războiului românesc, pricina fu numai că steagul supt care se lupta fraţii lor din Ardeal era steagul austriac, steagul despotismului, steag prieten şi aliat al muscalilor, duşmanii cei cumpliţi ai naţionalităţii române. Astăzi lucrurile şi ideile s-au prefăcut şi s-au lămurit. Astăzi vedem curat că un acelaşi despotism ne copleşeşte pe toţi românii împreună cu ungurii, duşmanii de eri, şi cu toate popoarele Europei. Astăzi este învederat pentru tot românul cu minte şi cu inimă că libertatea naţionalităţilor nu poate veni de la curţile împărăteşti şi din mila împilătorilor şi a despoţilor, ci numai dintr-o unire strînsă între toţi românii şi dintr-o rădicare a tutulor împreună şi în solidaritate cu toate popoarele împilate. Aceasta este calea nouă pe care păşesc şi trebue a păşi toţi românii de progres şi de mişcare din Ardeal, din Banat, din Ungaria, precum şi cei din Principate.
Astfel am văzut eu, cetăţeni, revoluţia română din Ardeal cu simtimintele ei naţionale, cu faptele ei măreţe şi eroice, cu greşalele şi cu vinele ei. Dar ziua de la 15 mai 1848 rămîne frumoasă şi luminoasă, neatinsă şi curată de orice ecces şi greşală. Daţi-mi voe, cetăţeni, a închina l-această zi, în care poporul român adunat la Blaj, în cîmpul libertăţii, strigă : „Noi vrem să ne unim cu Ţeara !“ »

© Vlad Predescu
Astenie de primăvară