Aurel I. Rogojan

« — Am putea sugera şi un larg consens naţional în privinţa unei strategii de relansare economică durabilă. Să încercăm – cu acceptul, fie el şi impus, al clasei politice profitoare – o renaţionalizare sui-generis a tot ce şi-a însuşit prin fraudă, prin subminarea economică a statului. Chiar să li se stingă cauzele penale celor care restituie prejudiciile create…
— Soluţia Putin ?!
— Nu. Este un remediu universal, folosit atunci când ţara şi po­porul nu mai pot suporta. Doar nu trebuie să cădem în prăpastie…
— Înţeleg, dar sunt sceptic. Anglia, Franţa, Germania, Italia şi alte ţări au experienţe interesante în etatizări şi reprivatizări… Chiar şi S.U.A. în materie de intervenţie a statului. Ce să mai vorbim de ţările scandinave, de Japonia, de Coreea de Sud… În toate acele ţări, când s-au luat asemenea măsuri, exista o conştiinţă economică naţională foarte puternică. Marile companii private erau considerate simboluri ale ţării. Trebuie să învăţăm să aplicăm asemenea măsuri.
— Noi nu suntem ei. Nu vreau să cred în utopii pe termen lung, ci în soluţii pragmatice pe termen scurt şi mediu. Dacă v-aţi gândit deja la ceea ce am să-ţi spun mai departe, foarte bine. Dacă nu, luaţi ca ipoteză de lucru, cu riscul de a fi acuzaţi de orice, faptul că în România există azi o pleiadă de businessmeni realizaţi exclusiv pe seama politicii şi a demnităţilor publice, ceea ce este împotriva firii. Nu te îmbogăţeşti făcând politică, ci intri în politică după ce eşti suficient de bogat ca să te poţi dedica exclusiv propăşirii economice şi spirituale a poporului, fără a mai avea grija propriei chiverniseli. Politicienii români însă debutează săraci. Începând prin a-şi cumpăra pe datorie locul eligibil în colegiu, pentru ca apoi, preţ de unul sau mai multe mandate, să restituie ce li se pretinde, dar şi să pună deoparte. Demnităţile ministeriale se cumpără pe bani grei. Banii se dau cash, dar vin tot din „subvenţii şi donaţii“. Alte obligaţii ! Liderii de partide se îmbogăţesc cu milioane de euro după fiecare campanie electorală. S-a creat astfel în România o clasă a marionetelor poli­tice. Una amorală, insidioasă, periculoasă, în frăţietate cu înalta criminalitate politică şi cu mafia transnaţională. Consecinţa nefastă este aceea că noi nu avem un Parlament al naţiunii, ci o jucărie politică în mâna câtorva clanuri de spoliatori. Cum aceste clanuri dictează în Parlament, sunt re­pre­zentate în guvern şi controlează corupţia autorităţilor, războiul împotriva lor nu mai poate fi dus cu legea în mână, ci cu forţa. Numai mâna forte a preşedintelui României, susţinut de partea incoruptibilă a comunităţii naţionale a serviciilor secrete, a finanţelor, justiţiei şi poliţiei, ar putea pune în aplicare ceea ce cred că gândiţi. Dacă preşedintele nu o va face, atunci ar putea să confere prerogative speciale de acţiune responsabililor execu­tivi ai securităţii naţionale.
— Cred că devine interesant. Dar partea practică ?
— Implicarea unor membri ai tuturor guvernelor, a unor şefi de agenţii guvernamentale, preşedinţi de consilii judeţene, primari ai ma­rilor oraşe, parlamentari, importante persoane publice în acte de mare corupţie, în complicitate cu îmbogăţiţii peste noapte din privatizări frauduloase, din afaceri cu statul ori din oferta directă de contracte în condiţii înrobitoare, de nesuportat, a devenit de ani buni un fapt de notorietate internaţională. Justiţia nu va finaliza nimic. De ce ? Cu inteligenţa lor diabolică, sforarii marionetelor parlamentare şi ai guvernului au avut grijă să creeze un la­birint al fărădelegii, de pe urma căruia a apărut o castă a avocaţilor „de top“, care au foarte puţine sau nimic în comun cu adevărul şi dreptatea. Justiţia nu va recupera prejudiciile de ordinul sutelor de miliarde de euro care s-au transferat, printr-un simulacru de legalitate ori prin jaf şi tâlhării făţişe, în conturi personale. Aceste conturi sunt cunoscute şi toate opera­ţiunile care se efectuează în ele sunt monitorizate electronic de reţeaua informatică integrată a comunităţii internaţionale a serviciilor speciale par­ticipante la combaterea criminalităţii financiare. Aceste conturi pot fi ori­când blocate, după ultimele reglementări internaţionale, la cererea oricărei autorităţi naţionale competente. Există însă un impediment : câtă vreme nu dispare prezumţia caracterului licit al dobândirii averii, mobile sau imo­bile, aceasta este intangibilă. Dacă este blocată ori asigurată sub sechestru, faptul nu produce nimic şi nu foloseşte nimănui.
— Şi care este soluţia ?
— Avem câteva mari cupluri de viitori redutabili investitori strategici autohtoni. Şi-au demonstrat deja talentul şi desăvârşita artă de a face miliarde pentru ei fie conducând guvernul sau nişte ministere, fie ca sponsori ori clienţi politici ai puterii. De exemplu, la social-democraţi, mari „apărători ai maselor largi“, aflaţi acum în oprimata opoziţie, îi avem pe talentatul fost prim-ministru Adrian Năstase şi pe al său ministru al Transporturilor, Miron Mitrea, secondaţi de tandemurile Hrebenciuc & Mihăilescu, Petrache & Bitner, Necolaiciuc & Burci, şi lista poate continua… A, foarte multă lume ar vrea să ştie cum şi-a acoperit Virgil Măgureanu et comp. imensa avere agonisită în anii de aur ai regimului Iliescu. Din partea liberalilor, sunt de neratat Patriciu & Tăriceanu, Ru­şanu & Fenechiu, plus cei retraşi dar activi sub acoperirea generoasă a unor multinaţionale. Din tabăra actualei puteri, să auzim numai de bine de la Berceanu & Videanu, Oprea & Vlădescu şi cei ce vor apărea în epi­soa­dele viitoare ale telejustiţiei naţionale. Nu trebuie omişi nici genera­lii na­babi de prin logistica securităţii şi apărării naţionale, unii cu permanenta spaimă de a nu-şi putea spăla metrii cubi de cash. Căci ei aşa au lucrat. Numai cash. Exemplul lor i-a molipsit şi pe alţii. Iar noi, nedume­riţi, ne întrebăm : „Unde sunt banii ?!“
Cei menţionaţi şi alţii asemenea lor pot fi grupaţi în loturi de in­vestitori specializaţi în autostrăzi, în infrastructură feroviară şi material rulant, în reabilitarea reţelelor medicale şi a industriei farmaceutice, a irigaţiilor, transporturilor aeriene, a reţelei de şcoli etc. Ar asigura întoar­cerea banilor de unde au plecat şi ar dezvolta oportunităţi de afaceri profitabile pentru ei şi pentru societate.
— Cu ce resurse ?!
— Domnul meu, conturile lor sunt garanţii foarte solide pentru a obţine credite numai bune de investit. Statul le concesionează afacerea pe 49 sau 99 de ani, în raport cu valoarea investiţiei şi cu termenul de realizare. Ei vor câştiga din exploatarea concesiunii, banca are garanţii şi toată lumea va fi mulţumită ! După exemplul lor, toţi cei ce aduc astfel de servicii ţării lor vor putea fi cei mai onorabili cetăţeni şi mari patrioţi, având un loc de drept în Panteonul Naţiunii.
— Şi dacă nu vor accepta ?
— Nu vor prefera alternativa ! »

Din Aurel I. Rogojan – Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, Editura Compania, Bucureşti, 2011

© Vlad Predescu
Şi eu te văd !

Românii care citesc rapoartele destinate străinilor despre starea ţării tac cu înţeles sau suduie scurt. Mai toţi ştiu că paragrafele redactate de slugi portocalii şi alţi închinaţi, traduse în engleza convenabilă a unor mari agenţii sau publicaţii, costă mult şi nu aduc nimic. Cum nu aduc nici tabelele pline de cifre canonite să arate că aici nu există riscuri. Păcat de bani, toată lumea ştie că plutim pe o mare de riscuri ! Şi atunci de ce se mai omoară cu firea funcţionarii superiori să scrie coloane peste coloane şi să le interpreteze pe toate în aria « STABIL » ?
E simplu : marile păsări de pradă sînt şi mari amatoare de « stabilitate » la siestă. Unui om cinstit asta i se poate părea « de bine », asta ar trebui să « aducă investitori ». Dar nici asta, nici promisiuni deşănţate de vreun fel nu aduc pe nimeni. Şi nici nu s-ar putea. Actuala « stabilitate » seamănă mult cu aceea a cadavrelor. Frumoase, mai ales dacă sînt bine machiate, cum e adesea cazul, dar fără elan, fără vreo urmă de energie, adică fără viitor. Stabilităţii cadaverice tocmai asta îi lipseşte : un firicel de viitor. Da, dar viitorul e al celor vii.
De ce nu se mişcă românii ? Păi, de ce s-ar mişca dacă sînt… « stabili » ? Aproape doi ani şi jumătate, înaintînd din ce în ce mai adînc în agonie, şi-au tot exersat echilibrul pînă cînd l-au găsit. Nemulţumite de liniştea letală, care anunţă o economie şi nişte finanţe de plumb, agenţiile notează cu iritare că « nu sînt deloc excluse proteste sociale ». Un detaliu care merită să ne pună pe gînduri : înseamnă oare că oamenii « stabili » nu sînt buni ? Ba eu cred că sînt perfecţi – o consecinţă naturală a cifrelor despre care ni s-a tot spus că reprezintă casa lor, România. Păi, dacă cifrele sînt acelea ale unui cavou – adică « stabile » –, în cavou nu trebuie să fie morţi, « stabili » şi ei ?!

Adina Kenereş

Aurel I. Rogojan

« După 1990, odată cu inflaţia de politologi şi psihosociologi în centrele de decizie, pregătirea de bază a ofiţerilor de informaţii nu a mai fost cea juridică. S-a trecut astfel de la rigoarea raţionamentelor juridice la judecăţile emoţional-speculative, nepotrivite cu disciplina pe care o reclama activitatea secretă de informaţii. În planul practic al activităţii, consecinţa a fost aceea că a început să câştige tot mai mult teren practica sinucigaşă a „sifonării“ informaţiilor către presă. Această substituire ilegală a beneficiarului natural al informării avea să erodeze ireversibil profesionalismul şi credibilitatea serviciilor. Nu este exclus să se fi urmărit un astfel de rezultat.
Fetişizarea presei, care ducea la o diseminare haotică a informaţiilor „aruncate pe piaţă“, a vulnerabilizat serviciile, expunându-le la serioase riscuri contrainformative, şi le-a implicat în numeroase evenimente şi scandaluri. „Scurgerea controlată de informaţii“ poate fi acceptată, în principiu, ca procedeu de lucru, dar numai în operaţiuni specializate strict reglementate. Din păcate, lucrurile nu au stat aşa.
Ofiţerii profesionişti au dezavuat alimentarea presei cu diverse subiecte şi s-au opus compromiterii Serviciului pe această cale. Virgil Măgureanu a fost directorul cel mai prezent în presă, atât la vedere, cât şi în subteranele ei. Au existat ziare privilegiate, care şi-au ţinut tirajul şi cititorii pe seama generozităţii directorului S.R.I. Dar au existat şi proprietari de gazete care au cumpărat informaţii şi dosare. Virgil Măgureanu xerocopia în mod uzual notele de informare pe care le primea, cel mai adesea fără blank pe antetul, caracterul şi numărul documentelor. Apoi le împăturea în patru şi le punea în buzunar. Nu de puţine ori, fiţuicile preferate pentru diseminarea infracţională a informaţiilor le-au publicat cu antetul complet, caracter, număr şi dată. Era o cale sigură pentru a determina sursele serioase să nu mai colaboreze cu un Serviciu care îşi publica la gazetă informaţiile secrete.
Documentele clasificate sustrase în timpul evenimentelor din decembrie 1989 din sediul unei securităţi judeţene din „secuime“ se publicau, în serial, în presa locală de limbă maghiară. Sursa era cunoscută. Când documentele au fost ridicate şi depuse acolo unde le era locul, cine s-a scandalizat ? Cel deposedat ? Nu. Directorul Serviciului !
Încet-încet, asemenea scurgeri de informaţii au căpătat ţinte şi sensuri politice : atac la un ministru, apoi la altul… Au urmat şi editorialele pe temă dată, care aveau să-l pună în dificultate pe primul-ministru şi, nici o grijă, nu avea să fie iertat nici preşedintele. Dacă preşedintele sau vreun membru al guvernului se arăta contrariat, răspunsul era invariabil : „Ăştia sunt securiştii ! Până nu scăpăm de ei… “ […] »

Din Aurel I. Rogojan – Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, Editura Compania, Bucureşti, 2011

Aurel I. Rogojan

Palatul Vama Poştei, sediul Ministerului de Interne


« […] Cu câţiva ani în urmă însă, pe când era prim-secretar al Comitetului Judeţean Iaşi al P.C.R., Ion Iliescu a înconjurat de câteva ori Copoul, purtând o lungă convorbire cu academicianul Cristofor Simio­nescu. Acesta, entuziasmat, s-a confesat că avusese marele privilegiu de a purta o convorbire remarcabilă cu primul-secretar, în care el îl intuieşte pe viitorul preşedinte al României. Comentariul a ajuns la urechile Elenei Ceau­şescu… Ori de câte ori se punea pe undeva problema alternativei la Ceauşescu, existau şi „suspecţii de serviciu“. Ion Iliescu a fost cel mai longeviv şi mai norocos dintre ei.
Cazul lui Mircea Dinescu era unul aparte. Existase mereu supozi­ţia, de nimic răsturnată până în prezent, că „disidenţa“ sa era partea vi­zibilă – şi de acţiune – a cuplului reprezentat de socrii săi, Ludmila Loghinovskaia şi Albert Kovács, ale căror antecedente şi relaţii erau de mare interes. Structural, Mircea Dinescu era un risc permanent pentru activitatea secretă a oricărui serviciu. Pentru acţiuni făţiş diversioniste şi provocări, era însă operatorul aproape ideal. Lipsesc nişte elemente pri­vind susţinerea pe care a acordat-o primul-secretar al C.C. al U.T.C., Pantelimon Găvănescu, trimiterii sale la documentare în Anglia, ca să pot intui dacă a acceptat anumite lucruri din proprie voinţă sau dacă a fost trimis, ca şi alţii, la undiţa pescarului. După întoarcerea sa în ţară, la Bucu­reşti, a fost iniţial „protejatul“ ataşatului militar adjunct, aceeaşi persoană care s-a ocupat de prezenţa lui Mircea Dinescu în Anglia şi a venit la post în România când acestuia i s-a încheiat stagiul de documentare.
Preluarea ulterioară sub „protecţie“ a lui Mircea Dinescu de către ambasadorul Olandei ne poate sugera azi aplicarea principiului diviziunii muncii între serviciile statelor membre ale N.A.T.O., căci Olandei îi revenea activitatea contrainformativă în spaţiul României. Pe atunci nu ştiam. Acum, faptul ne face să credem că-l verificau. Totuşi, cum în ace­laşi timp îl expuneau, îl făceau inutilizabil pentru orice în afară de agitaţie şi provocare. Ceea ce i se potrivea, dar asta se şi dorea.
La Uniunea Scriitorilor funcţiona un nucleu „de front“, foarte activ în unele momente, al K.G.B.-ului. Surprinzător, nucleul era alcă­tuit din tineri scriitori, dar şi responsabili de cinematografe, cronicari de film ş. a., pretinşi critici ai lui Ceauşescu pentru că nu-i lăsa să scrie despre transformările şi noile realităţi din Uniunea Sovietică. Unii s-au legat cu lanţuri de grilajul Uniunii Scriitorilor şi au chemat la faţa locului corespondenţii presei sovietice acre­ditaţi la Bucureşti. Azi, unii din acel nucleu se află în prospere relaţii cu „foşti“ ai serviciilor sovietice : îl aduc pe fratele (mason) Kondyakov la Palatul Victoria, fac privatizări de succes, se angajează ca mercenari – „analişti“ şi „consultanţi“ – prin partide, staff-uri electorale şi pe lângă lideri politici. Cum erau recompensaţi unii dintre aceşti „activişti de front“ ai K.G.B.-ului ? Primeau periodic (cam la două săptămâni) coşul cu produse alimentare multrâvnite în acele vremuri de numeroase „lipsuri şi greutăţi“ (caviar, votcă, me­zeluri, carne, batog, ulei, fructe exotice, cafea, dulciuri etc.), livrat în faţa porţii dintr-o maşină cu număr „T.C.“ (taxi creditar) a Ambasadei U.R.S.S. Singur acest fapt arată până unde au întins ruşii coarda…
De departe, filosoful şi esteticianul Andrei Pleşu era cel mai solid în concepte. Inteligenţa sa, receptivă la persuasiunea „ofiţerului de caz“, l-a decis să facă un gest de „spovedanie a unui învins“, dar nu în sensul lui Panait Istrati, ci într-unul cu cert efect de captatio benevolentiae. A fost invitat să conferenţieze în faţa ofiţerilor din Securitate, la Casa de Cultură a Ministerului de Interne, despre curente şi tendinţe în artă. A avut o bună audienţă şi s-a bucurat de aprecieri sincere. I s-a rezervat „un exil“ confortabil la Tescani. Ce lucru periculos făcuse ? Îl însoţea pe Mircea Di­nescu la diversele evenimente organizate de ambasadele occidentale la Bucureşti, căci poetul, deşi beneficiase de o bursă postacademică în Marea Britanie, nu deprinsese limba şi avea nevoie de un interpret cu ştaif.
„Ăla cu Trabantul“ – aşa îl ştia Elena Ceauşescu pe domnul Virgil Măgureanu – a fost „detaşat“ la Muzeul Judeţean din Focşani ca să nu-l mai întâlnească pe Ion Iliescu, dar mai ales pe generalul Militaru. Pentru că fusese „în sistem“, exact acolo de unde „se iese numai cu picioarele înainte“, domnului Virgil Măgureanu nu i s-a dat importanţă. A fost iniţial omis. Cineva l-a pârât însă „Cabinetului 2“ şi Elena Ceauşescu a întrebat : „Da’ ăla cu Trabantul care-i ?“ „Îl căutăm, nu-i avem identitatea completă“, a fost răspunsul. Parţial exact, fiindcă un ofiţer – din exces de zel, dar şi din comoditate – i-a schimbat naţionalitatea, iar şeful De­partamentului Securităţii Statului i-a trimis pe ofiţerii superficiali la arhiva actelor de stare civilă pentru a-i reconstitui lui Virgil Măgureanu arborele genealogic.
Individual, fiecare dintre cei pomeniţi „se afla în nişte cărţi“ şi atât. După prinderea în flagrant a reţelei complotiste coordonate de Victor Volodin şi difuzarea „scrisorii celor şase“, erau anticipate şi alte evenimente. Ceauşescu a considerat că, preventiv, Iliescu-Măgureanu-Mili­taru şi Dinescu-Pleşu trebuie împiedicaţi să se întâlnească pentru a nu se organiza.
Dislocarea din Capitală a domnilor Pleşu şi Măgureanu, ca şi a altora aflaţi în situaţii relativ asemă­nătoare, s-a făcut ca urmare a unei decizii politico-administrative luate pe linie de partid – aşa s-a procedat şi în cazul câtorva dintre autorii „scrisorii celor şase“. […] »

Din Aurel I. Rogojan – Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, Editura Compania, Bucureşti, 2011

Aurel I. Rogojan

« […] Dacă dăm credit spuselor „generalului roşu“ cum că ofiţerii aco­periţi ai D.I.A. plasaţi în D.S.S. erau „ în conservare şi aşteptare“, atunci nu puteau fi decât „resursa pentru evenimente viitoare“  şi erau, cu sau fără ştiinţa lor, pioni ai celor care s-au folosit de această structură în evenimentele planificate. Dacă avem în vedere că prima sentinţă de scoatere din scenă a lui Nicolae Ceauşescu a dat-o Leonid Ilici Brejnev şi că atât „I. D. “, cât şi cvasitotalitatea generalilor şi coloneilor reactivaţi şi avan­saţi de generalul Nicolae Militaru au fost anterior scoşi din rândul cadrelor active ale armatei tocmai pentru că au înţeles să contribuie la îndeplinirea ordinului lui Brejnev (ordinul fusese transmis – în largul Mării Negre, cu prilejul sărbătoririi succesului unei aplicaţii a Tratatului de la Varşovia – prin locţiitorul Comandantului-Şef al Comandamentului Militar Unit al Forţelor Armate ale Tratatului de la Varşovia), atunci nu putem decât să credem că generalul Iulian Vlad era o ţintă a spionajului sovietic, căruia i-a încurcat rău nişte operaţiuni importante în România. De altfel, ge­neralul Militaru, alături de ambasadorul U.R.S.S. la Bucureşti, Evgheni Tiajelnikov, a supravegheat ares­tarea generalului Vlad. Iar comunicatul de presă privind arestarea se difuza tocmai în momentul în care genera­lul Vlad, cu adjuncţii săi şi cu generalul Vasile Gheorghe se deplasau la Ministerul Apărării Naţionale cu proiectele a două chestiuni urgente : clarificarea diversiunii teroriste şi reorganizarea D.S.S. ca Serviciu de Informaţii în subordinea Ministerului Apărării Naţionale. De altfel, cei din sediul central intraserăm deja în posesia noilor legitimaţii de serviciu cu antetul Ministerului Apărării Naţionale. Mişcarea a fost extrem de rapidă. În acelaşi timp însă, în unele judeţe războiul cu Securitatea continua, efectivele acesteia erau reţinute, iar cu unele structuri judeţene nici nu se putuse stabili legătura – comandanţii militari ai acelor judeţe nu răs­pundeau la telefon şi nu executau ordinele gene­ra­lului Guşă, cu care ge­neralul Vlad rămăsese în contact.
În ianuarie 1990 mi-a fost dat să asist, secvenţial şi fără să vreau, la o parte din regizarea primului proces politic postdecembrist. Martorii minci­noşi ai acuzării îşi negociau „la sânge“ gradele, funcţiile şi evoluţia profesională. Regizorul-şef era acuzatorul, asistat îndeaproape de cei care puteau să garanteze recompensele solicitate. Unii dintre acei martori erau ei înşişi pasibili de trimiterea în justiţie, deoarece se numărau printre executanţii reprimării armate a manifes­tan­ţilor din zona centrală a Capitalei (Hotel Intercon­tinental-Piaţa Universităţii). Sperjurii au ajuns departe, iar astăzi au în urmă o carieră în care, graţie înaltei protecţii politice şi a exo­nerării de răspundere, totul le-a reuşit.
În ceea ce ne priveşte, nu am simţit în Departamentul Securităţii Statului vreun resentiment faţă de instituţiile şi perso­nalul Ministerului Apărării Naţio­nale. Dimpo­tri­vă, priveam armata, în ansamblul ei, cu simpatie, mândrie şi simţăminte fraterne. Era oştirea ţării, în care ne înrola­serăm, conduşi cu toţii de aceleaşi idealuri. Pe fond, sentimentele erau reciproce.
Personalul Direcţiei de Contrainformaţii Militare, cu puţine ex­cep­ţii, provenea din unităţile militare, iar accidentele de „loialitate divizată“ – când aveau loc – erau tratate, de regulă, în termeni rezonabili.
După invadarea Cehoslovaciei, direcţiile de informaţii externe ale Securităţii au reuşit să obţină din Occident, cu sprijin secret din partea structurilor omoloage occidentale, unele „produse speciale de uz militar“ din categoria celor prohibite în afara N.A.T.O. Ce pot să confirm este că industria de apărare a fost unul dintre beneficiarii rezultatelor im­portante ale spionajului tehnico-ştiinţific obţinute de D.G.I.E. – ulterior C.I.E. – a D.S.S., alături de alte industrii de bază, precum electrotehnica şi microelectronica, siderurgia şi construcţiile de maşini, mecanica fină şi chimia, ca şi numeroase institute de cercetări ştiinţifice şi producţie. Metroul, de exemplu, s-a putut realiza pe sub cursul Dâmboviţei ca ur­ma­re a soluţiilor tehnologice obţinute în secret. Acum, faptele sunt prescrise, putem spune… Când Mechel a preluat Combinatul de Oţeluri Spe­ciale de la Târgovişte, prima grijă a fost să transporte documentaţia teh­nologică se­cretă la sediul din străinătate al companiei. Era documentaţie obţinută de spionajul român. Clauzele contractului de privatizare, iresponsabil de laxe, nu prevedeau nimic în legătură cu drepturile de proprietate intelectuală. »

Din Aurel I. Rogojan – Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, Editura Compania, Bucureşti, 2011

Marin Mincu

© Dan Vatamaniuc

« Cândva E. Lovinescu disociase între „pamfletul de cuvinte“ (T. Ar­ghezi) şi „pamfletul de idei“ (Nicolae Iorga). Un editorial al „Lucea­fărului“ din 8 martie 1969, pe urmele aceluiaşi E. Lovinescu, fixează problema la două extreme : pamflet şi polemică. Pamfletari ar fi fost Heliade, Hasdeu, Macedonski, Iorga etc., iar polemişti Eminescu, Maiorescu, Lovinescu. Or, recurgând la asemenea reducţii, nu ajun­gem la nici un câştig estetic. Care sunt aceste reducţii ?
Se consideră pamfletul în formele genului literar ca atare (arghe­zian, să zicem, sau heliadesc) şi polemica doar ca o invitaţie la discuţie, „un dialog virtual“ etc. Cică pamfletul presupune talentul „şi cine la noi, nu are acest talent ?“ Dar polemica fără talent, spunem noi, e nulă ! Este clar că acest talent trebuie să pledeze pentru „adevăr“, noţiune indispensabilă oricărei polemici. De aici trebuie să tra­gem concluzia că actul polemic în sine nu se distanţează la origine de pamflet.
În fond cine poate contesta verva polemică (şi invers) în cazul unui Heliade sau unui Iorga ? Însuşi E. Lovinescu îl includea pe N. Iorga în categoria „pamfletarilor de idei“. Pamfletul ca speţă de frusteţe şi invectivă nu ne interesează aici. El este un gen literar aparte. Dar pam­fletul de idei e o raritate, o mostră de rigoare croită pe muzica ideilor.
Acel neîntrecut spadasin al pamfletului de idei care a fost Camil Petrescu a înţeles cel mai exact ce înseamnă actul polemic. (Vezi Teze şi antiteze – capitolul „Polemicile“). O literatură fără polemişti este uscată precum un copac fără seve. Ideile încrucişând crezuri estetice şi atitudini diferite sunt catalizatorii necesari ai unui climat literar efervescent. „Polemica este o necesitate pentru că ea este de fapt o mani­festare vitală a literaturii. O idee se defineşte printr-o serie de delimitări. O delimitare presupune întotdeauna o negaţie. Viaţa este contra­zicere şi luptă cu moartea.“
Însă polemica nu poate fi doar idee (aceasta implicându-se de la sine, polemica fără idei fiind o vorbărie goală), ci şi expresie, încorporate una în alta. De aici necesitatea talentului. Fastidioasele expo­ziţiuni de idei goale nu au născut niciodată polemişti. Ideile în sine comportă marca personală a celui ce le difuzează. De originalitatea cu care sunt expuse (sunt făcute viabile) depinde eficacitatea lor. De aceea, ca exteriorizări ale unor atitudini personaliste, nu pot fi pe de­plin „obiective“. „Obiectivitatea“ lor constă în amplitudinea ideilor vehiculate.
„Polemicile sunt cu atât mai cinstite, cu cât sunt mai personale“, spune acelaşi Camil Petrescu. Fiindcă „polemica însemnează numai intransigenţă, hotărâre ireductibilă pentru că arta însăşi nu e re­duc­ti­bilă. Nu există decât un soi de artă bună şi câteva soiuri de artă proastă“. Actul polemic devine astfel o necesitate de creaţie. Şi Heliade în prefaţa Gramaticei precum şi Maiorescu în „Beţia de cuvinte“ nu sunt alt­ceva decât creatori, inventatori concretizând cu idei abstracte. Ion Barbu sau Camil Petrescu însuşi atacând eşafodajul sincronismului lovinescian nu treceau dincolo de seninătatea ideii. Rigoarea lor ar consta în posibilităţile abstractive la care supuneau obiectul cercetat.
În germene o manifestare polemică este mânată la act tot de un imbold creator. Astfel că nu se poate delimita între pamfletul de idei şi pamfletul de cuvinte, avându-se în vedere numai existenţa sau lipsa talentului. Pe cât de impersonal este primul, pe atât de subiectiv apare al doilea. Diferenţierea ar rămâne doar în virtualităţile reflexive. Clin­chetul de oţel al ideii răsfrângând nobleţea spirituală a două sau mai multe personalităţi. Polemici colective nu există. Actul polemic presu­pune organizarea structurală a ideii şi rigoarea geometrică a expresiei. Pitorescul alambicat al unei spiritualităţi colective exclude organizarea şi diluează expresia.
Fără personalităţi literare nu putem avea polemică. Istoria literaturii şi culturii noastre de la Maiorescu încoace confirmă acest lucru. […] »

Din Marin Mincu – Polemos. Duelul cu/în idei, Editura Compania, Bucureşti, 2011

ŞAFRAN, Alexandru, memorialist, teolog. ^*12 sep. 1910, Bacău – † 27 iul. 2006, Geneva, Elveţia. Tatăl : Bezalel Ze’ev Şafran, rabin al comunităţii evreilor din Bacău (1905– 1929). Absolvent al Liceului „Ferdinand I“ din Bacău (bacalaureat în 1929). „La Liceul din Bacău pentru mine se punea problema zilei de sîmbătă, în care, conform religiei noastre, n-aveam voie să scriu ş.a.m.d. Cei mai mulţi dintre profesori înţelegeau acest lucru şi nu mi-au făcut greutăţi. Doar profesorul de desen s-a opus. Atunci tatăl meu, care era prieten intim cu şef-rabinul dr. Nimerover, s-a dus împreună cu acesta la ministrul Instrucţiunii publice, dr. Anghelescu, membru de frunte al Parti­dului Liberal. Cînd Anghelescu l-a văzut pe tata a fost atît de impresionat, încît l-a întrerupt şi i-a spus : « Nu e nevoie să continuaţi, voi da imediat dispoziţiuni ca fiul d-voastră să fie lăsat să-şi respecte religia ».“ Studii teologice şi filosofice la Insti­tutul de Teologie Mozaică şi la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Viena, „unde a fost remarcat de Sigmund Freud, cu care a avut numeroase convorbiri“ (Carol Iancu). Re­vine la Bacău după ce a obţinut titlurile de dr. în filosofie şi teologie, şi după ce Consistoriul Israelit din Bruxelles i-a conferit titlul de Mare Rabin, „la vîrsta de numai 24 de ani“ (Hary Kuller). În feb. 1940 este ales Şef Rabin al Co­munităţii Evreilor din România. „Cînd a fost ales Şef Rabin, într-un moment foarte critic pentru evreii europeni şi, im­plicit, pentru evreii români, s-a mizat pe capacitatea sa de comunicare deopotrivă cu lumea evreiască tradiţională […], cu « intelighenţia » evreo-română emancipată şi cu societatea românească“ (Iulia Deleanu). Senator de drept, reprezentant în Parlamentul României al unei populaţii evreieşti de 800 000 de persoane oficial înregistrate. În timpul celui de-al doilea război mondial face parte dintr-un Consiliu clandestin al evreilor, care se întruneşte săptămînal în locuinţa sa din Bucureşti. În această perioadă se împotriveşte persecuţiilor rasiale şi contribuie la înfiinţarea unor institute de învăţămînt superior (Colegiul „Onescu“, Colegiul „Aba­son“, Politehnica „Bercovici“) şi la salvarea din România a unor evrei ameninţaţi cu deportarea. Episodul acesta a fost consemnat în art. „L’œuvre de sauvetage de la po­pulation juive accomplie pendant l’oppression nazie en Roumanie“, din vol. Les Juifs en Europe (Centre de documentation juive contemporaine, Ed. du Centre, Paris, 1949). Face parte din delegaţia României la Conferinţa de pace de la Paris (1946). În toamna anului 1946, „în urma apelurilor disperate ale dr. Filderman către organizaţii evreieşti din SUA de a ajuta poporul român lovit de foamete şi secetă, [George] Enescu şi rabinul Şafran pleacă în America să colecteze fonduri cu care să cumpere grîu şi porumb“ (Teodor Wexler). După 1945 intră în conflict cu Comitetul Demo­crat Evreiesc, subordonat P.C.R. „Refuzând să colaboreze cu noul regim — printre altele, în ciuda ameninţărilor, el nu a acceptat să semneze documente privind renunţarea în numele comunităţii la bunurile acesteia, la fel şi o moţiune care cerea condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu, liderul Partidului Naţional Ţărănesc —, el a fost împiedicat să-şi asume funcţia“ (Carol Iancu). Pe 22 dec. 1947 este obligat să părăsească Ro­mânia, împreună cu familia. „A trebuit să improvizăm totul. La orele două, eram deja la gară, fără să ştim ceva despre destinaţia noastră. Posedam încă paşaportul oficial, pe care mi l-a remis Bodnăraş însuşi, sub auspiciile Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, şi care rămăsese valabil. […] Comuniştii doreau o plecare precipitată, pentru a evita izbucnirea unor tulburări ale popu­laţiei evreieşti, care îmi era profund ataşată. Trebuie, de asemenea, reamintit că chiar în momentul expulzării mele se hotăra, se pre­gătea abdicarea regelui. […] Am ajuns la frontiera ungară. Atmosfera era foarte încordată. Am fost izolaţi timp de mai multe ore. Nu am exclus posibilitatea unui plan machiavelic al Co­mi­tetului Democrat Evreiesc, potrivit căruia ar urma să fim arestaţi, departe de Bucureşti, sub pretextul că am încercat să plecăm ilegal în străinătate. […] Membrii poliţiei de frontieră ne-au spus, în sfîrşit, că nu ştiau ce să facă cu noi — să ne lase să plecăm, să ne oblige să ne întoarcem, sau să ne dirijeze către un « loc » indicat de la Bucureşti. În fine, după o îndelungată aşteptare, au primit ordinul ca să ne lase să părăsim ţara.“ Se stabileşte în Elveţia, unde este ales Şef Rabin al Genevei (din 1948). Predă cursuri de iudaism şi de mistică iudaică la Uni­ver­sitatea din Geneva. Autor al unor scrieri memorialistice consacrate perioadei în care s-a aflat în fruntea comunităţii evreieşti din România. Un Tison arraché aux flammes (1989) reprezintă o versiune rezumată a vol. Resisting the Storm (1987). La fel ca ed. în limba eng., versiunea ro­mâ­nească a memoriilor este însoţită de o anexă cu doc. refe­ritoare la activitatea rabinului A.Ş. în România. „Pen­tru iniţiaţi cît şi pentru neiniţiaţi, acest volum constituie de fapt, o scurtă istorie a iudaismului român în anii cei mai încercaţi ai existenţei sale. Ele [memoriile] acoperă pe­rioa­da regimului « na­ţio­nal-legionar » (6.9.1940–23.1.1941), a regimului anto­nescian pînă la îndepărtarea sa şi a perioadei de tranziţie între 28.8.1944–30.12.1947, pînă la îndepărtarea totală a for­ţelor tradiţionale româneşti şi acapararea totală a puterii de către Par­tidul Comunist, cu sprijinul armatelor sovietice“ (Jean Ancel). Studiile consacrate Cabalei, apărute iniţial în Franţa, au fost trad. în ger., eng., it., sp., japoneză, portugheză, ebrai­că, română şi l-au impus pe autorul lor ca pe un specia­list de reputaţie internaţională. Vol. intitulat Etica evreiască şi modernitatea (1998) cuprinde 5 conf. susţinute de A.Ş. din 1949 pînă în 1982 şi avînd ca temă comună necesitatea recuperării normelor etice de origine divină (cele 10 porunci) de către omul modern. Autor al unor art. despre persecuţia evreilor din România în Al Yehudei Ro­mania Beeretz Galutam Ubamolodot (Tel Aviv, 1958), Matza Chein Bamidbar (Haifa, 1982) şi în Yad Vashem Studies, Ie­rusalim, vol. VI, 1967 („The Rulers of Fascist Romania Whom I Had to Deal with“). În 1981, Catedrei de studii asupra Cabalei de la Universitatea Bar Ilan din Tel Aviv i se conferă numele „Alexandru Şafran“. Membru al comi­tetului director al Conferinţei rabinice europene. Pre­şedinte de onoare al Consiliului rabinic din New York. Membru de onoare al Academiei Române. Dr. honoris causa al Universităţii din Iaşi. Cetăţean de onoare al oraşului Bacău. Distins cu Marele Premiu al Fundaţiei Culturale Române (2000). Premiul fr. al prieteniei iudeo-creştine pentru vol. Israël et ses racines (2001). A fost antologat de Ţicu Goldstein în vol. De la Cilibi Moise la Paul Celan (Bucu­reşti, 1996). […]

Fragment din Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989 de Florin Manolescu