Un nou tiraj !

Reluarea proceselor

Ca urmare, la 10 mai 1993, prin firma de avocaţi Poncet, Tur­re­tini, Amaudruz şi Neyroud din Elveţia, se introduce o acţiune în revendicare împotriva regelui Mihai la Tribunalul de primă instanţă din Geneva.
Prin ordonanţa din 19 iulie 1993, Tribunalul din Geneva, luînd în calcul evaluarea la suma de 500 000 000 de dolari a celor 42 de tablouri revendicate de statul român, stabileşte o taxă de timbru în valoare de 1 548 400 de franci elveţieni, su­mă pe care statul român nu o plăteşte, considerînd-o cu totul exa­gerată. La 6 august 1993, acelaşi tribunal dispune anularea acţiunii, pe motiv că nu a fost timbrată. Avocaţii noştri intro­du­c acţiune de apel concomitent la Curtea de Apel din Geneva şi la Curtea Supremă Federală a Elveţiei.
Curtea Supremă Federală a Elveţiei a anulat hotărîrea şi a trimis-o spre rejudecare la Curtea de prima instanţă din Ge­ne­va, care, prin decizia din 15 septembrie 1995, a redus taxa de înregistrare la 100 085 de franci elveţieni, de la 1 548 400, sumă pe care o stabilise la prima judecată.
La 6 septembrie 1996, Tribunalul de primă instanţă din Ge­ne­va, Elveţia, s-a pronunţat în acţiunea de recuperare intentată de guvernul României împotriva ex-regelui Mihai pentru re­tur­narea celor 42 de tablouri scoase de acesta din ţară. În totală contradicţie cu jurisprudenţa elveţiană în materie – a se vedea cazurile Marcos, Duvalier şi alţii –, instanţa s-a declarat in­com­petentă şi a obligat partea română la plata cheltuielilor de judecată.
La 7 iulie 1993, ziarul elveţian Tribune de Genève scria : « Gu­vernul României a depus la jumătatea lunii iunie o reclamaţie la Tribunalul din Geneva împotriva ex-regelui Mihai. Acest act judiciar vizează recuperarea mai multor tablouri din patrimoniul naţional român aflate în prezent în posesia fostului monarh. Acesta contestă demersul executivului român. Cele 42 de ta­blouri semnate de El Greco, Rembrandt, Rafael, Velázquez, Brueghel, Van Dyck, Correggio, Caravaggio, Giorgione, Tiţi­an şi alţii, dintre care o bună parte au fost expatriate ilegal de ex-re­gele Mihai, aparţin de drept statului român, care a iniţiat de­mer­suri în scopul recuperării lor, după cum afirmă comisia guvernamentală însărcinată cu această chestiune. La Geneva, ex-regele Mihai a anunţat că va contesta formal pretenţiile gu­ver­nului român. »

Ziarul elveţian Le Nouveau Quotidien din 8 iulie 1993 pu­bli­că, sub semnătura lui Luc Debraine, următorul articol : « Mi­nistrul român de Finanţe îi poartă pică fostului rege al ţării, Mihai de Hohenzollern, exilat la Versoix. Bucureştiul îl acuză pe monarhul abdicat de-a fi expatriat ilegal tablouri aparţinînd pa­t­rimoniului naţional, care acum se află în posesia lui. În scopul recuperării acestor opere, guvernul român a introdus luna trecută o procedură civilă la Tribunalul de primă instanţă din Geneva.
Bucureştiul reclamă 42 de tablouri semnate de pictori ilu­ştri : El Greco, Rembrandt, Rafael, Velázquez, Brueghel, Gior­gio­ne, Tiţian şi alţii. Guvernul susţine că există dovezi că o parte din tablouri au fost expatriate de Mihai de Hohenzollern, care a tre­buit să abdice în 1947 datorită presiunilor exercitate de co­mu­nişti. Într-un comunicat al său, fostul monarh contestă ener­gic pretenţiile Bucureştiului.
Povestea tablourilor este bine cunoscută în România, fiind chiar pe punctul de a deveni legendară. O primă problemă este definită de un istoric de artă român stabilit în Elveţia în felul următor : „Nu se ştie cine ce a făcut.“ Istoria a reţinut faptul că o serie de opere de artă au fost scoase din ţară, într-un va­gon sigilat, de tatăl lui Mihai, regele Carol II, în 1940, cînd a fost constrîns să ia calea exilului. Fiul său a făcut la fel şapte ani mai tîrziu. Imposibil de afirmat. Dar actualul guvern român este convins că aşa s-a întîmplat.
Conform unor surse apropiate Familiei Regale, tablourile ar fi fost vîndute cu mulţi ani în urmă, fără îndoială, la sume cu mult inferioare valorii pe care operele ar avea-o astăzi. O altă problemă rezidă în statutul juridic al tablourilor expatriate. În esenţă, vechea colecţie regală a fost creată de Carol I în anii 1839-1914. În testamentul său, Carol I precizează că „galeria mea de tablouri, aşa cum este descrisă în catalogul ilustrat al bi­bliotecarului meu Bachelin, va rămîne pentru totdeauna, in­di­vizibilă, în ţară, ca proprietate a Coroanei României“. Pentru guvernul actual, testamentul este fără echivoc, tablourile au fost lăsate moştenire de Carol I statului român […] ».

Aproximativ în acelaşi timp, o a doua acţiune s-a deschis la New York împotriva regelui Mihai în vederea recuperării tablourilor existente în SUA, respectiv Canonicul Bossio şi San Sebastian, tablouri pe care regele Mihai le vînduse în 1975 comerciantului de artă Wildenstein din America.
Motivul memoriului introdus la instanţa americană de avocaţii noştri a fost acela că, în urma audierii de către Comisia Interdepartamentală de Experţi a unor foşti demnitari ai re­gi­mu­lui Ceauşescu – miniştrii Finanţelor, Justiţiei, Afacerilor ex­terne, Afacerilor interne, şefi ai cabinetelor preşedintelui sta­tului –, s-a constatat că decizia de oprire a acţiunilor exis­ten­te pe rolul instanţelor din Dallas şi New York, în anii ’80, a fost luată de Elena Ceauşescu în mod abuziv, căci nu avea nici dreptul, nici competenţa legală să ia o asemenea hotărîre (de­ci­zia de începere a acţiunilor de recuperare a tablourilor a fost luată în 1977 printr-o hotărîre a CPEx, şi numai o hotărîre simi­lară putea decide stoparea acţiunilor).
Prin decizia dată la 8 iunie 1995, Curtea de Apel din New York a respins moţiunea introdusă de avocaţii noştri fără a-şi jus­tifica hotărîrea.
Este de remarcat faptul că nici o instanţă de pe teritoriul ame­rican şi cel elveţian nu a judecat pe fond acţiunile introduse de statul român în anii ’80 pentru revendicarea ta­blo­urilor care se aflau la Dallas, New York, Berna, Zürich, Basel, şi acea­sta exclusiv din pricina autorităţilor române din acea pe­ri­oadă. Si­tu­aţia s-a repetat şi după 1990, cînd tot autorităţile române, la nivel de guvern, au abandonat pur şi simplu acţiunea, din ra­ţi­uni care îmi sînt străine, după ce inţial s-au depus eforturi pentru readu­cerea în patrimoniul naţional a unor valori extraordinare. […]

Din volumul Stelian Octavian Andronic – 36 de ani în serviciile secrete ale României. Din respect pentru adevăr, Editura Compania, Bucureşti, 2008.

De la stînga la dreapta : (jos) Octavian Groza, ambasador la Viena ; Pamfil Ripoşanu, avocat ; Gheorghe Bădescu, director în Direcţia Consulară ; (sus) Octavian Andronic, consilier ; avocat vienez – Viena, 1983

Mircea Maliţa

« Nici unul din cele aproape trei decenii pe care le-am trăit ca di­plomat nu a imprimat în mintea mea amintiri mai vii şi mai încărcate de sens ca anii ’60 ai secolului trecut. Evenimentele care m-au avut ca martor şi deseori actor, situaţiile critice cu şanse şi obstacole, dar mai ales existenţa unui proiect gândit şi aplicat în interesele de supra­vie­ţuire ale ţării mi-au permis să înţeleg mai bine resorturile istoriei con­temporane şi să cunosc oameni dintr-o generaţie ce-şi croia un drum propriu mai propice în condiţii nefavorabile, chiar ostile.
Întâi de toate, acea perioadă nu este decât un interval relativ scurt într-un lanţ mai larg de secţiuni care o premerg sau o ur­mează, apar­ţinând toate Războiului Rece. Este vorba de anii 1962-1972, un deceniu cu un profil propriu şi pe care îl putem numi deceniul des­chi­derii. Intervalul postbelic anterior, 1944-1962, are alte trăsături : pentru România sunt aproape două decenii în regim de ocupaţie, al cărui sfârşit e anunţat de retragerea trupelor şi a consilierilor sovie­tici în 1958.
Statutul României a fost, din 1944 şi până în 1989, acela al unei ţări aparţinând zonei de influenţă (ocupaţie, urmată de control perma­nent şi imixtiune nedisimulată) ce-i revenea Uniunii Sovietice. A fost un regim impus în mod nedrept prin acordul puterilor învingătoare în cel de-al doilea război mondial. Era echivalentul unei cămăşi de forţă ce nu putea fi îndepărtată. Încercările unor ţări ca Ungaria, Polo­nia şi Cehoslovacia de a-şi schimba regimul au fost respinse de U.R.S.S. prin intervenţii militare frontale. Deşi ameninţată cu o asemenea so­luţie, România a evitat-o datorită unui proiect al deschiderii prin care şi-a construit un zid de apărare ce s-a dovedit viabil. Existenţa unui asemenea proiect ne-a făcut pe Dinu C. Giurescu şi pe mine să-l considerăm subiectul principal al cărţii noastre.
Focalizarea pe o anumită perioadă şi pe proiectul său central a determinat inevitabil limitarea câmpului de observaţie la elementele relevante pentru subiect, a provocat omisiuni sau menţiuni doar tangenţiale ale vieţii interne, politice, sociale ori economice din epocă. Rezultatul este o lucrare de politică externă şi de diplomaţie. Se ştie că asupra popoarelor apar şi stăruie uneori pete. Dictaturile, ideolo­giile nefaste, crizele sunt exemple de pete care aduc cu ele suferinţe şi jertfe. Dar o pată istorică nu este neapărat completă. În norii ei groşi se deschid şi zone de lumină, în care se încearcă imposibilul, adică crearea, fie şi temporară, a unor condiţii de uşurare a constrângerilor externe. Asupra acestora ne-am aplecat în evocarea unui deceniu precedat şi urmat de decenii mai puţin luminoase.
Aceeaşi selecţie – orientată de subiect – le-a fost aplicată şi por­tretelor mentale ale personajelor din carte, tratate ca oameni vii, cu calităţi şi lipsuri, cu judecăţi drepte şi strâmbe – cel mult ne-a interesat în ce măsură ele au fost tributare unor experienţe anterioare care le-au marcat.
Personajele sunt puţine la număr, pe măsura puterii lor de a lua decizii semnificative. Ele sunt privite în evenimentele postbelice, în special de-a lungul anilor ’60 (cu excepţia lui Groza) : Dej, Maurer, Groza, Ceauşescu (mai ales în cursul primilor săi cinci ani cu răspundere supremă), dar şi Corneliu Mănescu sau Gogu Rădulescu, cu sar­cini de aplicare a politicii elaborate de primii, precum şi toţi conducătorii Uniunii Sovietice din perioada de care ne ocupăm, Stalin, Hruşciov şi Brejnev. Stilul politic în care, la Moscova, Hruşciov îl demască pe Stalin, iar Brejnev îl condamnă pe Hruşciov e repetat de Ceau­şescu, care şterge numele lui Dej din moştenirea lui politică. O ar­mo­nie aproape totală a existat într-un singur caz : colaborarea strânsă dintre Dej şi Maurer. Maurer îl propune şi îl susţine o vreme pe Ceau­şescu, pentru ca la mijloc de drum să constate – aşa cum a spus înainte de moarte – că acesta a fost un simplu « imbecil ». […]
Despre Dej, Maurer a spus la sfârşitul vieţii : « A fost singurul meu prieten. » Important pentru noi este că această încredere reciprocă, ce dura din 1944, a dat naştere unei scheme de acţiune vizând obţinerea parţială a libertăţii României de a judeca şi acţiona pe baza criteriilor proprii. Ajungem astfel la momentul primelor manifestări ale intenţiei de a o aplica. Probabil că schema a fost schiţată între Dej şi Maurer de la începutul colaborării lor. Dar ea nu devine realizabilă decât treptat, în anii ’50 : odată cu îndepărtarea Anei Pauker (1952), apoi a celui de-al doilea grup « internaţionalist », al lui Chişinevschi (1957), şi, în fine, la plecarea trupelor sovietice (1958). Este însă întâr­ziată de revoluţia din Ungaria şi de urmările ei în plan românesc, dar izbucneşte în forţă în 1962, după criza rachetelor din Cuba. Iată de ce am început cu acest ultim eveniment. »

Din volumul : Mircea Maliţa, Dinu C. Giurescu – Zid de pace, turnuri de frăţie. Deceniul deschiderii : 1962-1972, Editura Compania, Bucureşti, 2011.

© Vlad Predescu
O idee despre 2012

Între plagierea lui Călinescu şi politizarea tendenţioasă

Marin Mincu

0. Premise

Din raţiuni diverse, mi s-a părut inoportun să refer mai devreme asupra Istoriei lui N. Manolescu. Dacă m-aş fi grăbit să intervin prin­tre primii, comentariul meu – oricât de argumentat – ar fi fost pro­babil integrat unei atitudini subiective, chiar resentimentare, datorită faptului că am fost exclus, ca autor, din această istorie literară. Cum era firesc, am aşteptat ca, mai întâi, să se exprime alţi critici şi mai ales am vrut să văd ce spun cei tineri, care au dovedit că nu se lasă in­timidaţi prea uşor de vreo constrângere exterioară actului critic.
După un interval de aproape un an de la apariţia cărţii, consider că e normal să-mi expun punctul de vedere în legătură cu problemele insurmontabile pe care le ridică, la noi, după 7 decenii de la publica­rea Istoriei lui G. Călinescu, un asemenea gen de angajare critică. Personal nu mai pledez pentru astfel de lucrări individuale ce se înscriu într-o etapă anterioară, „romantică“, aş zice, a evoluţiei criticii europene. Am spus cu alte ocazii că, în a doua jumătate a secolului trecut, locul istoriilor literare a fost luat, în celelalte literaturi, de instrumente mai pragmatice şi mai percutante, cum ar fi dicţionarele de autori sau an­tologiile comentate.
Chiar dacă eu cred că sintezele scrise de un singur critic sunt de­păşite, este bine să ne reamintim care era statutul lor genetic/funcţio­nal în perioada afirmării literaturilor naţionale şi să vedem dacă acesta mai corespunde orizontului de aşteptare actual. Faptul că asemenea produse critice nu mai apar de câteva decenii indică lipsa lor de func­ţionalitate. Dar, în acelaşi timp, ilustrează şi imposibilitatea ca un singur critic să răspundă, astăzi, la toate cele trei cerinţe indispensabile pentru a putea finaliza o lucrare de o asemenea anvergură : intuiţie (pentru o omo­logare justă a valorilor), metodă (pentru a argumenta valabilitatea intui­ţiilor) şi talent epic (pentru a realiza coerenţa construcţiei critice). Nu trebuie să se eludeze, deci, că apariţia unei noi istorii literare – după aceea călines­ciană –, care să re-evalueze întreaga literatură română, presupune o perspec­tivă critică mult mai complexă decât oricare alte forme ale cercetării, perspectivă integrabilă unei viziuni epistemolo­gice actualizate.

continuare »