Călin Georgescu

« Analiza rezultatelor preliminare ale recensământului relevă implicaţii numeroase plecând de la realitatea faptului că populaţia constatată a României este acum de 19 milioane de locuitori. Efectele cumulative sunt teribile în prognoza demografică la jumătatea acestui secol, când populaţia ţării va ajunge probabil la 14 milioane, fără a mai vorbi de ce se va întâmpla dincolo de 2050. În noua structură pe vârste, speranţa de viaţă la naştere ar fi cu un an mai mică la bărbaţi şi cu 0,5 ani la femei. O populaţie de 19 milioane de locuitori a fost atinsă în România pentru prima dată în anul 1965. Deşi natalitatea era în scădere în prima jumătate a anilor ’60, creşterea naturală înregistrată în anul 1965 a fost de 115 000, în timp ce pentru anul 2011 se estimează o scădere naturală de 55 000. Schimbarea este dramatică. Compa­rativ cu 1 ianuarie 1990, populaţia actuală a României este cu 4,2 milioane mai mică (18 %), iar faţă de recensământul anterior, cel din anul 2002, reculul este de 2,6 milioane.
Aşa cum arătam în Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României la orizontul anilor 2013-2020-2030, aprobată de guvern în 2008, la capitolul privind evoluţiile demografice (elaborat cu participarea nemijlocită a profesorului Vasile Gheţău), întrebarea fundamentală care se pune este : cu cine şi pentru cine vom construi România de mâine ? Potrivit datelor oficiale, în 2010, numărul de avorturi a depăşit cu puţin cifra de 100 000, ceea ce în­seamnă aproape 50 de avorturi la 100 de născuţi vii. Este mult, este foarte mult pentru o populaţie care are acces total la mijloacele contraceptive moderne, care are o regretabilă istorie în problemele sănătăţii reproducerii şi care nu ar trebui să recurgă decât în situaţii extreme la practica atât de dăunătoare pentru sănătatea femeii care este întreruperea sarcinii. În plus, este foarte probabil ca numărul real al avorturilor să fie mai mare decât cel menţionat, raportările statistice din clinicile şi spitalele private nefiind fiabile.
Dar aceasta este doar una dintre explicaţiile dinamicii demografice negative pe care o scoate la iveală recensământul recent. Cauza principală a actualei stări de lucruri este socio-economică : la 22 de ani de la căderea comunismului, perspectivele pentru un viitor decent al familiei ca unitate de bază a societăţii sunt precare şi incerte. Pe fondul unor guvernări incompetente şi adesea iresponsabile, starea generală a naţiunii şi a economiei s‑a agravat în condiţiile crizei, iar pilonii principali ai dezvoltării – sănătatea, învăţământul, cultura, cercetarea – au avut practic cel mai mult de suferit. Invocarea frecventă şi abuzivă a interesului naţional a mascat negarea doctrinară, în special în ultimii ani, a rolului primordial al statului, acela de slujitor şi protector al propriilor cetăţeni. S-a ajuns la un grad de incertitudine a vieţii, de impredictibilitate a viitorului cum nu s-a mai întâlnit în România din anii 1948-1953.
Când s-au confruntat cu evoluţii demografice îngrijorătoare, ţările scandinave, Germania, Austria, Franţa, Olanda şi Japonia au lansat de urgenţă mari programe de încurajare a natalităţii şi de protecţie socială a mamelor şi copiilor, iar rezultatele favorabile s-au văzut în timp. În contrast, la noi s-a mers pe soluţia de salvare a bugetului prin distrugerea economiei, prin reducerea ajutoarelor şi concediilor pentru creşterea copiilor, închiderea de spitale şi şcoli, limitarea numărului de medicamente compensate, inclusiv pentru copii. Ne mirăm apoi ipocrit că tinerii aflaţi la vârsta activă şi fertilă preferă să-şi caute norocul pe alte meleaguri. »

Din prefaţa la volumul lui Vasile Gheţău, Drama noastră demografică. Populaţia României la recensământul din octombrie 2011, Reprofesionalizarea României IV / IPID, Editura Compania, 2012

Vasile Gheţău

Mircea Maliţa prezentându-l pe autor

« Discursul public ne îneacă zilnic în cifre sterile – PIB, deficite, inflaţie… –, deşi singurul lucru care ne in­teresează este dacă ţara se dezvoltă sau nu, adicf dacă merge eco­nomia şi dacă este competitivă. Ca să afli cum merge eco­nomia, e destul să te uiţi la starea populaţiei : câtă şi cum lucrează ? Cum şi din ce este plătită ? Care sunt in­vestiţiile în diverse domenii ? Or, oricâtă „creştere“ de PIB ni s-ar anunţa, ţara este plină de oameni necăjiţi, abătuţi şi îngrijoraţi, cu veniturile scăzute, cu lefurile şi alocaţiile tăiate, cu pensiile reduse. Populaţia României caută în zare spre un orizont nedefinit, în timp ce picioarele i se afundă în mâl politic, iar cifra oficială a avorturilor dintre 1990 şi 2010 a ajuns la 7 474 550. Nici Biserica, nici societatea civilă, nici măcar intelectualii independenţi n-au arătat vreo mare emoţie faţă de asemenea cifre înspăimântătoare.
Acelaşi discurs public continuă să ceară sacrificii şi înţelegere în 2012, ba chiar admite din când în când că jertfa de până acum a fost eronată şi inutilă. Retrospectiv, conducătorii României par să fi întâmpinat criza econo­mică mondială cu o mare uşurare : era paravanul perfect în spatele căruia îşi puteau ascunde incapacitatea, laşitatea şi frauda. Cum altfel ar fi fost posibilă politica de „tăieri“ sistematice de venituri în locul uneia, fireşti, care să sprijine forţa de muncă, să protejeze categoriile defavorizate, să scadă taxe şi dobânzi pentru a uşura investiţiile şi a men­ţine companiile, puterea de cumpărare, consumul ?
Ceea ce am văzut ţine esenţialmente de menţinerea puterii, nu de operaţiuni destinate să scoată ţara din criză. Dar ţara a fost oare în criză – suntem îndreptăţiţi să ne în­trebăm – sau într-o boală gravă, cauzată de fraudă şi ne­încredere ? Dinspre justiţie au venit numeroase semnale negative – poziţii subiective, decizii ilogice, legi compuse cu portiţe de scăpare pentru infractori, împănate cu „poate“ şi „după caz“, cazuri judecate în funcţie de obedienţa po­litică, magistraţi supuşi unei comenzi politice supuse la rân­dul ei unor imperative străine interesului naţional.
[…]
Dinamica modestelor mişcări de protest din Româ­nia, care n-au fost fără legătură cu amplele mişcări de pro­test din lume, a arătat câteva lucruri. În primul rând, că statul are responsabilităţi faţă de propria populaţie. În al doilea rând, că populaţia are puterea de a controla statul. Deloc întâmplător, ambele propoziţii privesc relaţia stat-populaţie şi au provocat o avalanşă de comentarii. Unele au susţinut că manifestanţii nu ştiu ce vor şi par nişte anar­hişti. Altele – cele mai multe – ne-au lămurit că mintea pro­testatarilor nu e goală şi obiectivele nu lipsesc. Ei ştiu ce vor. Vor un stat puternic. Nu vor liberalism nelimitat. Vor să se vindece prăpastia care există în societate. Vor un stat puternic şi sănătos, unul neconfiscat de clici politice şi economice. Vor ca economia să nu favorizeze o minoritate privilegiată.
Există, deci, şi minte, şi obiective. Există tot ce trebuie pentru ca viitorul să fie posibil, dacă racordurile sunt făcute cu înţelepciune şi voinţă politică integră. »

Din volumul Pentru un ideal comun de Călin Georgescu apărut în mai 2012

© Vlad Predescu
Sub steagul lui

© Vlad Predescu

Sînt coş de gunoi, dar sînt aurit !

Fost-ai, lele, cît ai fost…

Un prieten francez

© Vlad Predescu
A fost 1 Decembrie 2011

© Vlad Predescu
Pleacă iarna ?

N.T. Orăşanu

Ciocîrlia

Cîntă, cîntă, ciocîrlie,
Şi te-nalţă pîn’ la nori,
Spune norilor să ştie
Că sărmana Românie
E-adîncită în plînsori.

Zboară, zboară, ciocîrlie,
Pîn’ la vîntul cel turbat,
Spune vîntului să ştie
Că a noastră veselie
S-a schimbat în greu oftat.

Cîntă, zboară, ciocîrlie,
Şi te-nalţă pîn’ la cer,
Spune cerului să ştie
Că e lungă-a lui urgie,
Că-n dureri românii pier.

Zboară, dragă ciocîrlie,
În văzduhuri şi mai sus,
Poate Domnul că nu ştie
În ce foc, în ce urgie
Cel străin ţara ne-a dus.

Şi acolo, legănată
Pe-aripioare şi pe vînt,
Cere mila cea înaltă,
Să ne-ajute ca-altădată
Pentru mîndru-ne pămînt.

1870

Din volumul  N.T. Orăşanu – Satire, dicţionar politic
şi alte marafeturi de Bucureşti, Editura Compania, 2007