Adriana Bittel

Vreau să vă atrag atenția asupra unei cărți excepționale, a cărei elaborare a implicat șapte ani de cercetare nu doar a arhivelor și a enormei bibliografii (ce ocupă, la sfârșitul volumului, 36 de pagini), ci și filme artistice și documentare, jurnale cinematografice de actualități, programe radiofonice, site-uri și bloguri, istorie orală, colecții personale de fotografii – într-un cuvânt, cam tot ce se poate găsi despre perioada românească 1947-1965. Cel care și-a propus și a dus la bun sfârșit această muncă teribilă la care nu știu cine ar mai fi avut răbdarea și forța să se încumete, Dorin-Liviu Bîtfoi, are specializări multiple (filosofie, psihanaliză, literatură, istorie recentă) şi face parte din acea categorie rară de oameni serioşi (dar cu umor), harnici şi pasionaţi, care-şi îndeplinesc superlativ proiectele. Pe deasupra, mai scrie şi bine : limpede şi expresiv. Aşa s-a născut omul nou nu e o ficţiune, deşi se citeşte ca un roman. E un studiu complex al transformărilor reale prin care a trecut România după încheierea celui de-al doilea război mondial, în timpul ocupaţiei sovietice şi apoi, după retragerea trupelor sovietice, până la moartea lui Gheorghiu-Dej. Dorin-Liviu Bîtfoi şi-a structurat enormul material în două secţiuni : pe criterii tematice în « Cartea întâi. Încolonarea clasei muncitoare », privind anii 1947-1950, şi pe criterii cronologice în « Cartea a doua. Anii puterii populare » – 1951-1965. Folosirea celor două criterii e deliberată. Temele primei cărţi reprezintă direcţiile de acţiune ale conducerii comuniste a ţării, tutelată îndeaproape de trimişii sovietici, în vederea rupturii cu trecutul, ocultării tradiţiilor şi creării premiselor pentru dresarea « omului nou ». Schimbarea legislaţiei, transformarea economiei prin colectivizarea agriculturii şi etatizarea industriei în vederea planificării, ideologia agresiv impusă şi cultura controlată prin canonul realismului socialist, îndoctrinarea învăţământului au fost scopurile vizate pentru a obţine controlul populaţiei sărăcite, traumatizate, dar capabilă încă să distingă adevărul de minciună şi butaforia de realitate. Autorul cărţii preia nu numai documentele programatice ale puterii nou-instalate, ci şi comentariile (şoptite), zicerile intrate în folclor din care transpare diferenţa dintre proiecte şi realitate. « Experimentul » era strict controlat de consilierii sovietici în toate amănuntele, de la modul în care se realiza represiunea la felul cum se făceau îndoctrinările şi cum se repartizau, pe cartele, bunurile. Modelul sovietic furniza « metode » şi « învăţături » ce trebuiau aplicate pentru « forjarea omului nou » în ţara noastră. Conducătorii comunişti români au şi « iniţiative » în acest sens – unele prosteşti, dezvăluind jalnicul nivel intelectual –, dar nu se abat de la « metode », pe care le aplică şi în răfuielile dintre ei. Deşi cunosc starea reală a ţării, guvernanţii folosesc metoda sovietică a realităţii inventate, care permite raiul pe pământ. Cine nu crede ajunge în puşcărie, la Canal, în domiciliu obligatoriu. După impunerea acestor reforme structurale prin metodele evocate, « Cartea a doua » adună momentele succesive şi tendinţele istorice manifestate în anii ’50 : deportările celor eliberaţi din închisori şi ale altor categorii de « suspecţi », devierile de la « linia partidului » (adică a conducătorului acestuia), moartea lui Stalin, frământările şi reacţiile la Revoluţia maghiară din 1956, definitivarea trăsăturilor stalinismului autohton, transformat în naţional-comunismul românesc etc. Dorin-Liviu Bîtfoi înregistrează cu mulţime de detalii concrete, cu anecdote şi elemente de atmosferă, toate aceste mutaţii conjuncturale pe care cei ce au trăit « experimentul », fie şi în copilărie, şi le amintesc.
În analizele făcute României postdecembriste, mulţi consideră că starea actuală se datorează deceniilor de comunism. Într-o Europă unită şi democratică, România face, într-adevăr, figură aparte, de ţară contradictorie şi imprevizibilă. Să fi marcat oare cei 42 de ani de comunism firea românilor, să fi reuşit ei să producă un « om nou » cu alte valori tutelare decât cele ale europeanului vestic ? La aceste intrebări preocupante răspunde cartea pe care vă rog să o citiţi.

« Dorin-Liviu Bîtfoi performează ca autor al unei epopei moderne, în 700 de pagini, despre România între 1950 şi 1965. (Aşa s-a născut omul nou : în România anilor ‘50, Editura Compania, 2012). Mai pe-nţeles spus, o carte despre vremea lui Gheorghiu-Dej, de după înlăturarea regelui (apoi şi a de-alde Ana-Luca-Teohari, trepăduşii Moscovei roşii), de-a lungul procesului de desprindere şi emancipare treptată şi prudentă a ţării de sub tutela terorizantă şi sufocantă a aceleeaşi Moscove, pînă la moartea lui Dej şi preluarea puterii de către Ceauşescu. Autorul acestei cărţi este, cum i-ar fi spus Balzac, un adevărat grefier al anilor de regim comunist. Nu “a apucat” acea vreme, nu e un “supravietuitor”, ci un tînăr filozof ca formaţie universitară, ziarist ca îndeletnicire iar cu această carte şi cu altele, care au fost şi desigur vor mai fi, şi istoric.
Trăitorului în vremea lui Dej multe din carte îi sunt cunoscute; el şi le reaminteşte şi e răvăşit, dar mai şi află, mai are şi revelaţii tîrzii. În schimb, pentru cei din generaţiile mai noi, este lectură – eu cred – obligatorie, căci e o revelaţie amplu desfăşurată despre un timp pe cît de cumplit şi de contradictoriu, pe atît de supus feluritelor încercări de denaturare, răstălmăcire şi falsificare. O perioadă densă, crîncenă, tragică, de revoltă şi compromis, de eroism şi resemnare, de puritate şi josnicie, de jertfă şi mulţumire cu puţin, totul împins pînă la exagerare şi paroxism de un mecanism al puterii mai subtil şi mai viclean în răutate decît orice altă stăpînire pe care au cunoscut-o românii în istorie.
Cum a reuşit un autor care, spuneam, n-a prins acele vremuri să le fixeze în scris atît de sugestiv, de sintetic şi de credincios adevărului ? “Procesînd” cu inteligenţă şi bună credinţă, dar şi cu har de om al scrisului, un volum uriaş de informaţii, apelînd la (cum scrie pe coperta cărţii) “memorii, jurnal, scrisori, anchetă, arhivă”. Asta însemnînd cît mai mult din ce s-a scris atunci şi mai tîrziu despre Atunci şi din cîte s-au vorbit şi se mai vorbesc şi azi despre acest Atunci. Şi totuşi, cartea nu e una livrescă, uscată, de proces verbal, nu e nici măcar una eminamente jurnalistică şi jurnalieră (deşi se bazează mult pe ziare şi memorii), ci reconstituire literară. Dar nu ficţiune. […] »

Textul complet la http://www.curentul.ro/2013/index.php/2013010981721/Lumea-i-cum-este/Despre-viata-de-zi-cu-zi-sub-regim-comunist.html

Petru Romoşan

E totuşi de necrezut. În doar opt ani, cei ai « proamericanului » Băsescu Traian, românii au devenit la fel de antiamericani ca şi francezii din timpul lui Charles de Gaulle, la începutul anilor ’60, cînd Mihai Caraman şi reţeaua lui penetrau cu succes NATO la Paris. Nu apar sondaje pe această temă, deşi cei interesaţi le fac şi ele ar fi de mare interes public. Rezultatele sondajelor discrete sînt dintre cele mai năucitoare : românii nu-i mai iubesc deloc pe francezi sau britanici şi cu atît mai puţin pe americani sau pe evrei, dar par a fi din ce în ce mai progermani şi chiar mai îngăduitori faţă de ruşi – sîntem totuşi ortodocşi şi ne închinăm cu toţii la Athos. Cum a fost posibil ? Sau întrebarea-cheie din anchetele judiciare : cui îi slujeşte crima ?
Ca să înţelegem cît de cît prezentul, trebuie mai întîi să fi studiat atent trecutul. În 1958, foarte eleganţi, băieţi buni, sovieticii şi-au retras armatele de ocupaţie din România. Mai mult, Gh. Gheorghiu-Dej, împreună cu Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu şi, mai ales, Ion Gheorghe Maurer, a dus o formidabilă politică de îndepărtare de « marele frate » sovietic şi de apropiere secretă dar consistentă de Occident şi, mai ales, prin Corneliu Mănescu şi Mircea Maliţa la ONU, de Statele Unite. De necrezut ! Şi eu nu cred nici astăzi că a fost aşa. Ruşii au plecat în 1958 doar ca să rămînă mai bine. Subteran, în afacerile mari şi foarte secrete. Eu, ca mulţi alţi compatrioţi, cred că politica lui Ceauşescu de mare independenţă a fost doar o mare şi teribilă, pentru români, comedie. Iar comedia « liberalizării » a continuat sub diverse forme, care de care mai nefaste, şi în ultimii 20 de ani. Dar campionul absolut al mistificării este bufonul politic Băsescu Traian.
Cum poţi să explici serios că americanii, partenerii noştri militari cei mai importanţi, cu interese evidente în zona Mării Negre şi a Munţilor Carpaţi (frontieră naturală a expansiunii Imperiului Rus), ar fi interesaţi ca România să nu aibă nici flotă şi nici autostrăzi ? Dwight D. Eisenhower, după ce a văzut în timpul războiului avantajul Autobahn-urilor construite de Hitler, a lansat în anii ’50 un vast program de construcţie de autostrăzi pentru a uşura transportul trupelor în caz de atac pe teritoriul american. Cei doi dictatori români, Ceauşescu şi Băsescu, nu au fost deloc interesaţi de construcţia de drumuri şi deloc de autostrăzi. Ce l-a împiedicat pe dictatorul Ceauşescu să facă şosele comparabile cu cele ale lui Hitler ? De ce a trebuit să investească miliarde şi atîtea alte energii în monstruozitatea care desfigurează Bucureştiul, botezată Casa Poporului ? Iar Dej, mai înainte, de ce s-a ocupat de Canal, lucrare pe cît de faraonică, pe atît de inutilă ? Şi cum se face că Băsescu e înconjurat de atîţia asfaltangii miliardari, în vreme ce noi nu avem şosele ? De altfel, fostul ministru al Transporturilor, un anume Băsescu Traian, s-a exprimat cu subiect şi predicat împotriva construcţiei de autostrăzi.
Argumentul forte al antiamericanilor de astăzi este chiar ambasadorul american de pînă mai ieri, Mark Gitenstein. Amestecul său grosolan şi, de fapt, total inutil în afacerile interne ale României, mai ales în treburile justiţiei, rămîne încă un mare mister. La începutul noii democraţii române, am mai avut parte de un mister asemănător. Acela s-a numit Harold Nicholson, şeful rezidenţei CIA la Bucureşti şi recrutorul principal al noilor elite politice şi culturale de la noi. Harold Nicholson ispăşeşte o lungă pedeapsă pentru trădare în favoarea Rusiei (vezi articolele despre Harold Nicholson din New York Times şi cel de pe site-ul Huffingtonpost din 18 ianuarie 2011). Să ne mai întrebăm azi pentru cine a recrutat Nicholson în 1990-1992 la Bucureşti şi pentru cine lucrează, fie şi exploatate în orb, acele elite ? Oare contraselecţia dezastruoasă de cadre nu se situează tot la începutul anilor ’ 90 ? Un răspuns găsim tot în trecut. După comentariul sintetic al unui important fost şef de serviciu secret : « Disidenţii români au fost mînă de lucru pentru ruşi cu fonduri anglo-americane.» Dar, ca să revenim la dl Mark Gitenstein, oare nu are fostul ambasador şi merite speciale în teleportarea comică la Bucureşti după referendum a lui Philip Gordon, cu panseurile lui fără vreo legătura cu politica internă a României ? În treacăt şi ironic, merită amintit că Gordon e traducătorul « operei » lui Nicolas Sarkozy în Statele Unite.
Un alt argument al antiamericanismului primar-agresiv e prezenţa masivă în ultimii ani în România a FMI. Dar nimeni nu se întreabă ce s-a întîmplat cu rezervele foarte importante de la BNR. Cîţi bani mai are, de fapt, România şi de ce am avut o nevoie atît de presantă de mari împrumuturi de la FMI şi de la Comisia Europeană ?
După ce a dat foc portului Rouen în anii ’80, Băsescu Traian a prăduit flota, a blocat construcţia de şosele şi autostrăzi, infrastructură vitală pentru dezvoltare, şi ne-a băgat pînă în gît în datorii. Un succes pe toată linia ! Dar nu pentru România.
Situarea geostrategică a României între interesele americane şi cele ale Eurasiei lui Mackinder (Germania şi Rusia în principal) nu ne-a adus pînă acum decît confuzie, suferinţă şi sărăcie. E vina noastră că nu ne cunoaştem interesele sau nu reuşim să le exploatăm. Cioroianu (fost PNL), Baconschi, Ungureanu, Udrea, Boc şi toată banda nu pot implementa vreodată vreo politică. Dar oare nu e la mijloc şi o suspectă orbire din partea aliatului american ? Două cărţi pasionante ale geostrategului George Friedman (The Next 100 Years : a Forecast for the Twenty-First Century, 2009, şi The Next Decade : Where We’ve Been… and Where We’re Going, 2011 – ambele traduse şi în româneşte la Editura Litera), fondatorul Stratfor, plasează România într-o poziţie de mare interes a strategiei pe termen lung a SUA. Acţiunile ambasadorului Mark Gitenstein, ale lui Philip Gordon şi, în general, ale întregii administraţii democrate par să-l contrazică însă copios. Sau, poate, pur şi simplu, America nu e mai capabilă să-şi urmarească interesele strategice.

[Imagini din închisorile anilor ’50]

[…] Da, viaţa în închisoare este grea şi aproape imposibil de suportat, dar parcă orice speranţă este anulată de torturile continue, foarte variate, multe dintre ele – diabolice. Celulele de pedeapsă au dobândit o tristă ce­lebritate – fiecare închisoare cu a ei, precum „casimca“ de la Piteşti, întu­necoasă, fără geamuri, la subsol, cu apă fetidă şi fecale, iar aerisirea doar printr-un burlan. Ori izolarea de la Sighet, celula neagră, mititica, unde deţinuţii sunt băgaţi în chiloţi şi primesc mâncare doar o dată pe zi. Ori carcera foarte friguroasă de la închisoarea Rahova, de un metru pe doi, cu tavanul la 1 m de podea ; se poate sta în picioare doar pe o suprafaţă de un metru. Numeroşi gardieni se bucură ca de nimic altceva să tortureze şi le strigă victimelor, mai ales celor credincioşi, că ei sunt dracul. Sen­timentul foarte răspândit printre torţionari e că totul e permis, că se pot elibera făcând rău şi că nu există nici o pedeapsă pentru răul făcut, pe lumea asta sau pe cealaltă – în care, de altfel, ei nu cred.
Există torturi cu motivaţii ipocrite, aşa cum se întâmplă la sfârşit de ianuarie 1951 în curtea închisorii de la Gherla, unde printre deţinuţii tineri se face o selecţie pentru minele de plumb de la Cavnic şi Valea Nis­trului. Înainte de a fi scoşi în curte, toţi trebuie să se dezbrace la piele şi să stea apoi drepţi în curte, în zăpadă. Tinerii dârdâie, ofiţerul politic îi numără şi zbiară la ei să stea nemişcaţi în poziţie de drepţi. După ce îngheaţă zdravăn, sunt introduşi, în chip de pregătire fizică, într-un cuptor fierbinte. Dar cele mai multe torturi sunt complet neargumentate, fie şi la modul cinic ori ipocrit : ele fac pur şi simplu parte din traiul de zi cu zi. Lena Constante este „pedepsită“ să umble încontinuu în sala de du­şuri, supravegheată în vremea asta prin vizetă. Apoi apar idei noi :  să facă întoarceri milităreşti, să umble ca şi cum ar urca un deal, ar duce un sac în spate, ar fi pe un munte. Când nu mai poate, este forţată să alerge. Toate aceste pedepse, numite în jargonul închisorii „manej“, durează 20 de zile, vreme în care deţinuta parcurge, după calculele sale, 648 de kilometri. Nu mai înţelege nimic, totul e prea absurd. Ce vor aceşti nebuni ? „Cât timp va mai dura coşmarul ? Câtă vreme voi mai putea să-l îndur ?“ Este biciuită la tălpi – nu trebuie să strige. Este lovită cu bâta. E dusă cu maşina afară din închisoare şi ajunge în centru (iată una dintre metodele prefe­rate ale Securităţii) : „Un bulevard. O piaţă. Mulţime de oameni. Liberi. Grăbindu-se spre casă. Spre căldură, spre odihnă. Îi văd cum trec. […] Ochii mei sorb aceste imagini. Viaţă împrejurul meu.“ Ajunge pe malul unui lac, unde e lăsată să se plimbe. Torţionarii o urmează îndeaproape. Ea aşteaptă glonţul. Dar ei vor doar să o tenteze cu libertatea. Se întorc în închisoare. E ameninţată cu celula cu şobolani. Calvarul continuă. […]

[Eliberarea deţinuţilor în 1964]

[…] Deţinuţii eliberaţi sunt foarte uşor de recunoscut : „figuri albe, părul complet alb şi scurt, figuri distinse, cu emoţie stăpânită“ (Helga Cosmo­vici)… „palizi“, cu „o sfinţenie în priviri, cu o emoţie extraordinară“ (Nicolae Mărgineanu – fiul). Privesc intens „un copac, […] o frunză verde“. Pe pe­roanele gărilor se strânge multă lume care aşteaptă, aşteaptă, deşi cei mai mulţi nu ştiu nici măcar dacă întemniţaţii lor dragi mai sunt în viaţă.
Iată-i. În gări, în trenuri, în tramvaie. Se întorc. Gh. Mazilu ajunge în Bucureşti împreună cu alţi foşti colegi de detenţie. Trebuie să se pre­zinte la „Securitatea Mare“, cea din spatele Palatului C.E.C., pentru acte. Urcă în tramvaiul 12, care se retrage – taxatorul, auzind că sunt deţinuţi eliberaţi de la Periprava, nu-i mai taxează, urându-le, în schimb, noroc şi sănătate. Toţi călătorii îi privesc cu prietenie. Şi în trenul pe care l-a luat Nicolae Mărgineanu lumea e extrem de amabilă. I se cedează locul, i se oferă ceapă verde, primeşte informaţii despre viaţa de afară şi despre preţuri. Toţi îşi dau seama dintr-o ochire ce e şi de unde vine. Aiud ! Con­trolorul îl ajută să coboare din tren la Cluj şi îl conduce la un taxi pentru a i-l plăti – inutil, căci şoferul nu vrea banii, vrea doar să-l ducă gratis. Eliberat de la Gherla, tuns zero, cu paloarea inconfundabilă a detenţiei şi ceva mai puţin de 50 kg, Florin Constantin Pavlovici coboară ultimul din tren în Gara de Nord, abandonând prosopul murdar în care a ţinut slă­nina râncedă primită de la închisoare ca hrană de drum. E un ger puternic, uscat, în această zi de 1 februarie, iar el poartă doar salopeta de vară şi bascul unui deţinut mort, primit de la magazia închisorii. Urcă în troleibuz şi se lasă strivit de înghesuiala plăcută a oamenilor în paltoane. O întrea­bă cu sfială pe taxatoare dacă îl lasă în troleibuz ori trebuie să coboare. Mai multe mâini se întind spre taxatoare cu banii de bilet, dar ea le refuză, se uită la el o clipă şi îi face semn din cap să rămână. De la Gherla soseşte în vară şi Vasile Ionescu, ultimul director necomunist al Societăţii Ro­mâne de Radiodifuziune, împreună cu doi colegi de detenţie. I s-au dat 126 de lei, cât pentru trenul până la Bucureşti. Banii le ajung celor trei doar de personal, nu şi de accelerat, dar ceferiştii îi aud discutând şi le fac semn discret să urce. La Braşov, înainte de a se schimba, îi vor lăsa în grija colegilor. Intră într-un compartiment unde găsesc trei locuri libere, lângă două doamne, profesoare, care pricep imediat ce sunt. Ele se ridică şi ies. Se întorc după o vreme cu trei tichete pentru accelerat, trei pachete de ţi­gări „Carpaţi“ şi câte trei-patru sandvişuri pentru fiecare. Foştii deţinuţi sunt foarte mişcaţi… le dau lacrimile. În aceeaşi vară ajunge în Gara de Nord, tot de la Gherla, şi preotul Dimitrie Balaur, cu părul tuns scurt şi îmbrăcat preoţeşte. Se urcă în troleibuzul 81, care e aproape gol, şi îi spune taxatoarei că vine de la închisoare şi că n-are bani de bilet. Ea îşi lasă capul în mâini şi începe să plângă.
Iată-i. Cercetând neîncrezători realităţile din jur. Iată-l pe gazetarul ţărănist N. Carandino în drum spre Miliţia centrală a Capitalei – fosta Prefectură de poliţie – în timp ce „o privelişte absurdă“ îi defilează dinaintea ochilor : „un oraş care, rămânând acelaşi în structurile lui esenţiale“, e acum [în 1962] „totuşi altul“. Trece pe străzile şi bulevardele din centru, pe Calea Victoriei… şi constată că sunt „alte firme, dar mai ales alţi oameni“. Totul în jur îi dă „senzaţia directă, imediată a unei degradări, a unei deplasări sociale, a unui transfer de populaţie. Un alt ritm de viaţă“ decât cel pe care l-a lăsat în urmă la intrarea în închisoare. Şi Lena Con­stante e contrariată, începând chiar din trenul pe care îl ia spre Bucureşti. Se află într-un compartiment cu tineri, două fete şi trei băieţi, siguri de ei, cu haine ca de studenţi, dar care îi lasă o impresie de analfabeţi. Căci fac o partidă de cărţi în tren – ce vulgar ! –, schimbă cu fetele glume „în doi peri“, râd prea tare şi fumează toţi laolaltă. Pe stradă observă dom­nişoare cu rochii subţiri şi înflorate, cu pete albastre şi roşii, plimbându-se agale. Ce schimbare ! Când a intrat ea în închisoare, femeile preferau cu­lori terne tocmai pentru a nu atrage atenţia. Şi pe noul eliberat George Tomaziu realitatea de afară îl izbeşte neplăcut, oraşul, străzile cu becuri rare. Se aşază la masă într-o grădină cu becuri colorate atârnând în reţele, cu un megafon pe un stâlp şi o muzică parcă „sughiţată“, cu dansatori care „se zbat“ pe un podium foarte mic. Priveşte în tăcere „agitaţia“ care „îi zgu­duie“ pe băieţi şi pe fete, ce nu dansează în cupluri, nu, „ci muncesc din greu“… nu-i plac.
„Poate că singurele adăposturi existente încă împotriva ofensivei răului nu erau decât închisorile şi penitenciarele răspândite în toată ţara“, o fulgeră un gând ciudat pe Lena Constante. Hotărât lucru, lumea din afara închisorilor s-a transformat radical ! Lena e primită ostil când încearcă să le povestească oamenilor despre închisori (ce-i drept, marea majoritate a foştilor deţinuţi nu povestesc nimic, nimănui, niciodată). Ceilalţi se apără, întrerupând-o cu o milă care i se pare ipocrită.
E adevărat, ea însăşi s-a schimbat în închisoare. Nu mai e acelaşi om. Vede bine, de pildă, că a devenit ireversibil „antiintelectualistă“. La fel simte şi Sergiu Al-George, care, după ieşirea din închisoare, refuză vreme îndelungată să mai deschidă vreuna dintre cărţile sale din bi­bliotecă. […]

[La Revoluţia maghiară din 1956]

[…] Toată lumea e cu ochii pe studenţi. La Timişoara, lumea îi opreşte pe stradă şi le spune că la Budapesta studenţii au început mişcările de pro­test – ei ce fac ? Dacă vor începe şi ei, toţi cetăţenii îi vor ajuta. Motive ar fi. În sărăcia, mizeria şi nemulţumirea generală, studenţii români sunt printre cei care o duc cel mai greu. Bursa studenţească înseamnă, e adevărat, masă şi casă, iar pentru cei apreciaţi, se adaugă 30 de lei pentru cremă de ghete şi pastă de dinţi. Dar realitatea e că studenţii mănâncă de obicei mămăligă şi foarte rar pâine. Unii mănâncă doar la prânz – foarte prost – la cantinele studenţeşti, iar cartelele de seară şi le vând pentru a-şi cumpăra vreo carte ori ciorapi – fetele. Nu prea au haine, iar cele patru sau cinci colege de cameră din cămine şi le schimbă între ele. Se întâmplă, de exemplu, ca în toată camera să nu se găsească decât o bluză şi o fustă de gală, aşa că merg pe rând la reuniunile tovărăşeşti. Poartă mult şi mizerele „fuste piper“, confecţionate din pânza de prosop dată pe cartele, apoi vopsită. Mulţi băieţi vin la facultate în opinci. Camerele de cămin sunt friguroase şi adesea suprapopulate – în unele stau şi câte 20 de persoane. La căminul „Matei Voievod“ de pe strada omo­nimă din Bucureşti locuiesc, într-o fostă sală de lectură, 26 de studenţi. Cantina are mese lungi, neacoperite, veselă de metal şi mâncare puţină, foarte proastă şi mereu aceeaşi : o „ciorbă lungă şi insipidă de zarzavat, un fel de mâncare dintr-un sos de făină cu urme de bulion, în care“ plu­teşte „stingheră o bucată de carne sau de slănină de vreo 3-4 centimetri cubi, un sfert de pâine neagră“ ; seara se dă „nelipsita porţie de « crep », griş fiert în apă, peste care“ se toarnă „o lingură de magiun diluat“. Cum e important ca de la facultate să pleci rapid ca să intri în „prima serie“ la cantină, tramvaiele care circulă prin faţa Universităţii sunt pline cu studenţi ; unii aleargă de la staţia Mătăsari la Matei Voievod. Aici, studenţii asistă cu rândul la scoaterea alimentelor din magazie, la introducerea lor în cazane şi la distribuirea meselor la prânz şi seara. La sfârşitul lunii oc­tombrie, condiţiile în care se serveşte masa şi hrana propriu-zisă se îmbu­nătăţesc totuşi, dar studenţii sunt atât de uimiţi, încât pricep greşit : care va să zică se filmează, cred ei, mâncărurile vor fi doar pe peliculă, iar ei nu vor mânca deloc ! Pe scurt, spun ei în aceste zile, ca reacţie la teza ofi­cială după care „Capitalismul este o nedreaptă distribuire a bogăţiei“ : „Iar comunismul este o dreaptă distribuire a sărăciei.“
Cele mai frecvente nemulţumiri ale studenţilor sunt îndreptate îm­potriva ocupaţiei sovietice, a cotelor extrem de dure impuse ţăranilor (mulţi vin de la ţară), a lipsei alimentelor de bază ori a salariilor foarte mici şi a normelor mari de lucru. Atmosfera cea mai revoluţionară se simte în anul IV al Facultăţii de Mecanică din Timişoara. Studenţii nu se gândesc să dărâme socialismul, de viitorul căruia nu se îndoiesc, ci să-l facă mai bun. La cantină se ascultă Radio Budapesta şi, chiar dacă majoritatea nu înţeleg ce ascultă, îl dau foarte tare. La 28 octombrie, câţiva dintre ei şi un conferenţiar hotărăsc să organizeze o adunare generală a studenţilor din Timişoara, cu scopul de a lansa mai multe critici şi revendicări, precum cele legate de situaţia hranei la cantinele studenţeşti. Şi vor să se coor­do­neze şi cu studenţii din Cluj. Adunarea are loc la 30 octombrie, la Facul­ta­tea de Mecanică. Pare un început. Reprezentanţii partidului, sub conducerea fostului ilegalist Petre Lupu şi a lui Ilie Verdeţ, adjuncţi ai Direcţiei Organizatorice, sunt umiliţi şi daţi afară. În cursul adunării, care începe la ora 14 şi ţine până la ora 20, Securitatea, Miliţia şi unităţi militare încercuiesc cu camioane şi care blindate cantina Institutului Politehnic, unde se desfăşoară adunarea (mutată din amfiteatrul 115 pentru că participanţii sunt foarte mulţi), clădirile universităţii şi căminele studenţeşti, care sunt percheziţionate, ca şi străzi întregi, gara şi alte clădiri. Cei 1 000 (sau 2 000 ?) de participanţi la adunare sunt izolaţi de restul oraşului, iar după ce ies, sunt arestaţi în aceeaşi seară pe drumul spre casă sau la cămin. […]

În România anilor ’50

Dorin-Liviu Bîtfoi


« […] Corpusul de bază al cărţii cuprinde două mari secţiuni, botezate „cărţi“, conform uzanţei din masivele romane proletcultiste ale anilor ’50. Prima carte, „Încolonarea clasei muncitoare”, urmăreşte epopeea represiunii şi schimbările structurale majore operate de noul regim în sistemul politic şi în societate. Modificările au fost realizate într-un ritm ameţitor şi sufocant în doar câţiva ani : au început cu luptele politice din 1944 ; au cunoscut un vârf şi o confirmare în 1945, odată cu instaurarea primului guvern comunist ; s-au declanşat ca o avalanşă în 1948, îndată după înlăturarea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Române, şi au durat până prin 1950. O perioadă cumplit de traumatică, resimţită de contempo­rani ca o fractură istorică, o ruptură radicală cu trecutul, însemnând şi pregătirea terenului pentru exercitarea nestingherită şi autoritară a „pu­terii populare“. Aceste mişcări tectonice sunt înfăţişate din perspective multiple (concentraţionară şi juridică, economică, administrativă, ideologică, artistică şi culturală, educativă, reflectând nivelul de trai şi starea de spirit etc.), din dorinţa de a le surprinde cât mai nuanţat, în dinamica şi în interdependenţele lor. Domeniul politic nu face obiectul unui capitol separat. O astfel de segmentare ar fi trasat o graniţă artificială – şi falsă, în fond – în cazul unui stat devenit extrem de intruziv. Prin urmare, politicul se regăseşte punctual pe toate palierele amintite, fiind omni­prezent prin urmările imediate, coercitive şi efectiv inconturnabile ale deciziilor luate de conducerea de partid şi de stat. Viaţa cotidiană – vizată direct şi afectată mai mult ca niciodată de deciziile politicului – ocupă un loc privilegiat : multe capitole şi tablouri o reconstituie mergând până la detaliu şi încercând să restituie într-un ritm cât mai realist reflectarea în concret a abstracţiilor ideologice. Dată fiind succesiunea rapidă de schim­bări fundamentale într-o perioadă foarte scurtă, etapa instaurării represive şi instituţionale a comunismului a fost percepută de la bun început ca înscrisă într-o cronologie foarte comprimată şi de aceea întrucâtva es­tompată, percepută ca element secund în mărturii şi memorii. Prin ur­mare, prima secţiune apare mai degrabă ca una tematică.
Perioada 1951-1960 – deceniul şase propriu-zis –, aşezată deja în matca descrisă, face obiectul celei de-a doua secţiuni, intitulată „Anii pu­terii populare“ şi tratată esenţialmente cronologic. Evoluţia apare aici construită pe firul evenimentelor importante, cu ecouri durabile în memoria colectivă a românilor. Cum majoritatea reformelor structurale s-a produs deja până în 1950, semnificative devin acum momente şi tendinţe istorice destul de precis conturate : deportările şi fixarea domiciliilor obligatorii, „devierea de dreapta“, moartea lui Stalin, Revoluţia maghiară din 1956, sfârşitul ocupaţiei sovietice ş. a. Bineînţeles, în plasa temporală sunt prin­se în ecou modificările de cadru şi de orientare descrise în prima sec­ţiune. Astfel, celor două „cărţi“ li s-a cerut să alcătuiască o ţesătură tematică şi cronologică evocatoare, portretul unui climat care avea să marcheze generaţii.

Folclorul postdecembrist abundă în ironii şi sarcasme pe tema „omu­lui nou“. Zicerile conţin însă şi speranţa perfidă că sinistra alchimie comunistă n-a mers chiar până la capăt şi că a trecut ceva vreme, adică multă şi terapeutică, de când România nu mai e „R.S.R.“. Aşa să fie oare ? Nu sunt puţini cei care identifică în liniile de forţă ale prezentului nostru traumele venind din matricea anilor ’50 – acest „miez radioactiv“ al co­mu­nismului românesc. Ar fi fost oare posibil ca din ultragiul de un ase­menea calibru la normalitate, la umanitate, la morală să nu se ivească o specie „nouă“ ? Ar putea fi acest „om nou“ reversibil ? »

Din Cuvîntul înainte al autorului la volumul din titlu, recent apărut la Editura Compania

Atelierul în 1959
Foto : Dan Eremia Grigorescu

Cum era să fii artist în România socialistă ? Bună întrebare ! Era în mii de feluri. A existat şi « modul Mihăescu » – ca în fotografie, de necrezut pentru 1959. Tot uluitoare a fost cariera lui Eugen Mihăescu, urmîndu-şi cursul în Vest şi, mai ales, în Statele Unite. Cine nu i-a ştiut decît numele îi poate acum vedea, în fine, şi lucrările pe site-ul personal. Regal garantat la http://www.eugenemihaesco.com/

Aurel I. Rogojan