Capitolul 2, « Politici în criză »
semnat de Anders Wijkman

« În Parlamentul European
La mai bine de 20 de ani după ce părăsisem Parlamentul Suediei şi după ce lucrasem substanţial şi entuziast la Crucea Roşie, la Societatea Suedeză pentru Conservarea Naturii, la Agen­ţia Suedeză pentru Cooperarea în Cercetare cu Ţările în Curs de Dezvoltare (SAREC) şi în Programul pentru Dezvoltare al ONU (UNDP), am fost invitat în 1998 să candidez la Parla­men­tul European din partea Creştin Democraţilor suedezi (KD). Nu a fost o decizie uşoară. Nu mai fusesem activ în politică de mai bine de 20 de ani şi cunoştinţele mele despre politica Partidului Creştin Democrat erau limitate. Cu toate acestea, în cursul cola­borărilor mele cu organizaţii precum Crucea Roşie şi Naţiuni­le Unite, m-am întâlnit cu probleme care necesitau schimbări în structuri politice atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Mi-am dat seama că, dacă voiam cu adevărat să mişc lucrurile – fie că era vorba de mobilizarea resurselor pentru prevenirea unor dezastre, fie pentru a obţine o le­gislaţie mai severă în vederea reducerii poluării şi risipei, şi o protecţie mai eficientă a pădu­rilor şi a rezervelor piscicole ale lumii, sau pentru a încerca noi abordări în reducerea sărăciei –, lucrul era posibil numai şi numai prin intermediul politicii.
După ce am acceptat să candidez, mi-am stabilit o platformă de lucru. Ţelul meu principal era creşterea gradului de con­ştientizare a dilemelor legate de dezvoltarea convenţională şi nevoia de a crea un model economic mai durabil. După părerea mea, aceste lucruri nu ar fi trebuit să fie subiecte de partizanat politic. Mesajul pe care îl transmitea ştiinţa era limpede : spa­ţiul necesar vieţii biologice pe planetă este limitat pentru toate speciile, inclusiv pentru cea umană. A negocia aceste condiţii în termeni politici convenţionali era fundamental greşit şi eram, de aceea, hotărât să sprijin partidele de centru-dreapta să adopte o atitudine mai proactivă în aceste direcţii. Succesul meu a fost limitat. În ceea ce priveşte influenţa asupra legislaţiei la nivel eu­ropean, eram destul de mulţumit de eforturile mele atât în pri­vinţa problemelor climatice, cât şi a energiei. Influenţa mea asupra politicilor creştin democrate însă, atât la nivel naţional, cât şi la nivel european, a rămas modestă. Profund dezamăgit, am ieşit din politică în 2009.

Frânele politice
Activitatea mea ca membru al Parlamentului European (PE) mi-a oferit numeroase satisfacţii. PE este, fără îndoială, cea mai dinamică şi mai deschisă instituţie internaţională în care am lu­crat vreodată. Dar aveam tot timpul sentimentul că sunt plin de cucuie, fiindcă mă tot izbeam cu capul de zidul din cărămi­dă care era grupul Creştin Democraţilor atunci când le propu­neam să schimbe abordarea problemelor de mediu şi de climă. Într-un grup de aproximativ 250 de oameni, era o împotrivire foarte greu de biruit şi am fost nevoit în repetate rânduri să-mi dau seama cât de greu este să schimbi politicile de partid. Parti­dele, care ar trebui să ia conducerea, acţionează adesea, dimpotrivă, ca o frână.
În anumite chestiuni, opoziţia a fost radicală, cum se poate vedea din exemplele care urmează.

Politicile privind pescuitul
În toată perioada în care am fost eu în PE, grupul Creştin Democrat s-a opus viguros oricărei reforme a pescuitului în UE. Fără să ţină seama de consensul comunităţii ştiinţifice, care avertiza insistent asupra riscului de supraexploatare a rezervelor, Par­ti­dul Popular European (PPE) a votat – împreună cu numeroşi membri ai celorlalte grupări politice – pentru menţinerea sau creşterea cotelor de pescuit. Sprijinul pentru creşterea flotei de pescuit în Europa a continuat fără împotrivire. Cu toate acestea, orice analiză lucidă ar fi arătat de multă vreme că nu puţinătatea flotei de pescuit, ci lipsa peştelui era problema.

Politici comerciale
Aşa au stat lucrurile şi cu politicile comerciale. Multă vreme a dominat politica inundării pieţelor mondiale cu alimente, ceea ce submina producţia locală în ţările sărace. În paralel, politica UE a comerţului liber defavoriza importul de bunuri cu valoare adăugată. Materiile prime erau exceptate de la taxe vamale, dar mărfurile prelucrate erau supuse restricţiilor. Atât Creştin De­mo­craţii, cât şi Liberalii, precum şi o mare parte din grupul So­cialist au sprijinit aproape fără încetare această politică. Re­zultatul a fost o politică prin care UE lua înapoi cu o mână, prin politicile ei comerciale, ce dăduse cu cealaltă sub formă de ajutoare. »

Anders Wijkman este consultant la nivel înalt al In­stitutului pentru Mediu din Stockholm (Suedia) şi co­preşedinte al Clubului de la Roma. A fost membru al Parlamentului suedez şi al Parlamentului European, secretar general al Crucii Roşii din Suedia, director ge­ne­­ral al Agenţiei Suedeze pentru Cooperarea în Cer­cetare cu Ţările în Curs de Dezvoltare, precum şi secretar ge­ne­ral adjunct al ONU şi director de politici al Pro­gramului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare. Wijkman este membru al Academiei Regale de Ştiinţe a Suediei şi al Acade­miei Mondiale de Artă şi Ştiinţă.

Emil Dorian cu familia la sfîrşitul anilor ’20 : soţia, Paula Fränkel Dorian ; fiicele Lelia (în stînga) şi Marguerite (în dreapta)

« 30 aprilie [1950]

A fost nevoie de odihnă, nu de Sinaia, dar am venit aici fiindcă-i aproape şi comod. În mod definitiv, nu-mi place lo­ca­­litatea. Sinaia are măreţie, dar e lipsită de graţie intimă. Ace­eaşi neclintire a masivelor muntoase. Totul mă apasă, am impresia unei îmbrăţişări în gol. Brazii reci şi egoişti, izolaţi de oameni, privesc sus, spre nori. Nu sînt simpatici. Nu întind, ca atîţia alţi copaci, braţe stufoase către oamenii pe care-i învăluie cu căldură, cu prietenie ge­neroasă.

*

Aş vrea să dorm în Bucureşti, să mănînc la cantina din Si­naia şi să scriu la Borsec.

*

Sînt şi scriitori pe la Căminul Scriitorilor din Sinaia. Între alţii, Cella Serghi, care lucrează la un nou roman, de data asta scurt : se va intitula Cîntecul uzinei. E foarte combativă şi pă­trun­să de spiritul nou al scrisului. A fost într-o fabrică – nu ştiu care – şi acum s-a aşezat la lucru. Nu înţelege cum, acum 15-20 de ani (ea era… mică pe atunci), scriitorii n-au fost izbiţi şi apoi dominaţi în scrisul lor de anumite evenimente muncito­re­şti. Dacă nu era mică, ea…

*

De-abia aici, la Sinaia, recitind ultima scrisoare a Marga­re­tei, mi-am dat seama de tot ce se petrece într-însa în legătură cu ma­rionetele. A pregătit o conferinţă şi un spectacol ilustrativ, şi s-a frămîntat şi s-a cheltuit ca pentru un mare eveniment. Nu ştiam – şi ea bănuia – că atmosfera provincială a Grasse-ului nu avea nici o însemnătate; totuşi, ea a muncit ca pentru Paris. Şi dacă a plouat şi au venit numai atîţia bătrîni cîţi erau nece­sa­ri ca să vorbeşti totuşi, ea s-a verificat teribil pentru ea în­să­şi. Şi-a dat seama, dacă mai era nevoie, că s-a legat atît de profund şi de dramatic, atît de grav şi de iremediabil de arta marione­te­lor, încît va îndura orice torturi, fie şi de iad, numai să trăiască şi să muncească în această artă. Un cunoscut din Nisa, artist pri­ceput, a preţuit teribil realizările ei. Are în obsesia ei creativă o concepţie de poezie specială a marionetelor, care o îmbibă pînă la înecul conştiinţei şi al visării. Lupta ei e impresionantă prin con­diţiile materiale, locul şi oamenii, şi momentul în care o dă.
Scrisoarea asta, în care descrie spectacolul ei într-o după-amia­ză de duminică ploioasă, este un delicios capitol de ro­man. Atmosfera, publicul, stările ei, toate prezentate cu o lu­ciditate sub care tremură uşor şi discret o lacrimă – una de dor şi sin­gu­rătate – şi o vibraţie de biruinţă de o mare amplitudine.

*

Am avut o imensă bucurie cînd Maxy, într-o seară de re­ve­de­re la noi, a fost impresionat de desenele Margaretei din caie­tul ei de povestiri. E un artist de mare tăietură, un critic prea dur şi obiectiv, şi un om serios, ca să nu am motive de a preţui ce a spus. A găsit „splendide“ desenele, „variate“ şi pline de în­căr­cături şi de ştiinţă, de mişcare, de umor. Linii, culori, detalii de mişcare, fantezie, toate l-au cîştigat. »

O carte de excepţie la o editură de acelaşi fel

Titlul cărţii e Aşa s-a născut omul nou. În România anilor ’50. Se iveşte la Bucureşti, în anul de graţie 2012. Autorul ei se numeşte Dorin-Liviu Bîtfoi. Editura la care a ales să apară se cheamă Compania, creaţie a scriitorilor optzecişti Adina Kenereş & Petru Romoşan.
Să-i luăm pe rînd, gospodăreşte, la refec. Ori, dacă doriţi la purecat.
Întîi… editura, a cărei particularitate ar fi că nu a publicat nici cu subvenţii de la Fundaţia Soros, nici cu bănuţi de la Ministerul Culturii, nici pe lovelele auctorilor, ci doar, rareori, cu sponsorizări ale unor firme private, ceea ce o distinge, în peisajul românesc, şi de marile case (Humanitas, Polirom, Rao, Nemira sau Curtea Veche, pentru a ne limita la ceste cîteva), şi de cele foarte mici. Asta înseamnă că Adina Kenereş, fructificînd pe undeva experienţa ei franceză preloviluţionară, pricepută să monteze şi gestioneze o treabă culturală, studiază bine piaţa cărţii, citeşte şi răsciteşte oferta ei propusă, face observaţiile de rigoare ca lector de carte, gîndeşte coperta, colecţiile, dizainul, tirajul + restul. Reuneşte, într-o singură persoană, cunoştinţele, bogate, de editologie şi traductologie. Şi nu numai. O bărbată, o dură, ce mai ! Dar… nu-i refuză lui Petru Romoşan, din cînd în cînd, vreun capriciu, cum ar fi, să spunem, antologia de poezie mihai-ursachiană, polemicile lui Marin Mincu, florilegiul din scrisurile poeţilor tineri, articolele interbelice ale lui Mircea Vulcănescu despre tînăra generaţie sau experimentele avangardiste din juneţea Părintelui Avramescu.
Voi reaminti, înainte de a mă ocupa cu Dorin-Liviu Bîtfoi şi opul său magn, cîteva mari succese, cîteva prestigioase reuşite editoriale, cîteva lovituri culturaliceşti ale casei cu pricina. Le voi reaminti pornind, uau, de la titluri prezente pe rafturile propriei mele biblioteci. Cu precizarea că nu sînt şi nu am de gînd să fiu autor al Companiei, ci doar cerc să apreciez la justa lui valoare lucrul bine făcut al unor : colegi de generaţie, contemporani, persoane de calitate.
Aşa, bunăoară, menţiona-voi albumul lui Andrei Pandele cu fotografii interzise din Epoca de Aur a Ceauşităţii ; studiul, mult comentatul studiu al lui Sorin Matei, despre Boierii minţii (slugărind, adaug eu, la oierii zilei) ; cercetarea lui Adrian Gavrilescu, Noii precupeţi, despre intelectualii publici ai României Postloviluţionare ; eseurile lui Ciprian Şiulea întru ritori, simulacre şi imposturi ; Enciclopedia exilului literar de Florin Manolescu ; Mistificțiunile lui Mircea Anghelescu ; sinteza lui Mihai Pelin despre cedarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, titulată Săptămîna patimilor ; cartea unor Florin Constantiniu şi Adrian Pop, Schisma roşie, cu privire la rolul României în contextul conflictului sovieto-iugoslav ; Mircea Maliţa şi Dinu C. Giurescu : Zid de pace, turnuri de frăţie ; suvenirurile puşcărioase ale Oanei Orlea : Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă ! ; corespondenţa lui Pallady ; reeditările din precursori : Constantin Giurescu : Despre boieri şi despre rumâni + Anton Pann : Spitalul amorului + N.T. Orăşanu : Satire, dicţionar politic şi alte marafeturi de Bucureşti + G.I. Ionescu-Gion : Nicolae P. Mavrogheni, « o poznă a firii » + scrierile economice ale lui Mircea Vulcănescu. Şi aşa mai departe.
Acum, înainte de a mă apleca lectural asupra magnului op Aşa s-a născut omul nou, să vedem cine este genitorele acestuia şi ce curriculum vitae ac operis are dumnealui la purtător.
Născut e Dorin-Liviu Bîtfoi în 1969. Doctorat are în filosofie, susţinut la Universitatea din Bucureşti, şi cultivă preocupări în ştiinţele umane, inclusiv în semiotică, teorie literară ori psihanaliză. A restituit, introducîndu-le competent, scrierile de tinereţe ale lui Mircea Vulcănescu, dar şi avangardismele viitorului Părinte Avramescu din vremea cînd uzita pseudonimul Ionathan X Uranus. A tradus cîte ceva, a participat la redactarea unui dicţionar al operelor filosofice româneşti. Însă măsura, ca biograf riguros, temeinic, universitar, şi-a dat-o în Petru Groza, ultimul burghez. Aici am, însă, două obervaţiuni de ordin general.
Prima se referă la faptul că genul biografic e puţin practicat la noi, şi nici prea mulţi cititori nu are. Sigur, avem biografia lui Eminescu de George Călinescu, prea frumos scrisă, prea patetică, mai apropiată de hagiografie sau de… viaţa romanţată. A lui Caragiale, de Şerban Cioculescu, una norocoasă iaşte, chiar foarte merituoasă, fiindcă, apărută puţin înainte de Al Doilea Rezbel, nu plăteşte tribut ideologemelor marxienilor staleninişti. Există, apoi, biografiile riguroase ale lui Zigu Ornea, care însă, elaborate sub ceauşism, suferă de sociologism şi nici o limbă excesiv de fluentă – de agreabilă, de nelemnoasă – nu posedă. Treaba-i că la noi toţi doresc să dea patriei monografii, unde filosofarea şi interpretarea bat cercetarea meticuloasă, scotocirea prin arhive, presa epocii, evită interviurile cu urmaşii, meserie de anchetator, de istoric, de reporter. Aşa că nici azi nu avem biografii critice, şi nu hagiografii, ale Brătienilor, ale Maniului şi altor lideri interbelici. Nici măcar controversatul rege Carol al II-lea, nici măcar rigă Ferdinand, nici măcar Carol I sau Regina Elisabeta nu posedă aşa ceva.
A doua se referă la scriitură, stil, proză, capacitate de narativizare a istoriei investigate. Ca unul de le-am înfrîncizat rezumate unora din Periodul Ceauşist, simţeam la ei nu atît limba de lemn, cu stilemele dizgraţioase ale acesteia, cît absenţa unui discurs literalmente curgător, frumos, mătăsos, cum îl au, în Hexagonerie, istoricii din ultimele două veacuri, inclusiv cei de la Şcoala Analelor. Îi citeşti cu plăcere, ca pe nişte romancieri, te desfeţi cu ei, fie că e vorba de Taine, de Michelet, de Renan… ori de François Furet, Leroy-Ladurie, Jacques Le Goff & Cie. Nivelul ăsta nu îl va fi atins nici măcar istoricul Alexandru Zub, om cu puşcărie la activ şi, în scris, fără concesii sociologizante. […]

Corneliu Vlad

Scriu despre o carte care, în vremuri normale, adică în care se citesc lucruri serioase, ar fi fost un mare succes de librărie şi de public. O carte care în timpul crizei politice prelungite din 2012 ar fi trebuit să fie una de scandal. Dar mai ales o carte cutremurătoare prin revelaţiile şi prin previziunile ei – întru totul ştiinţifice – şi care, tocmai din această cauză, se aşază între scrierile care vor fi ignorate în mod premeditat, vor fi acoperite cât mai repede de uitare voită şi vor fi ocolite cu mare grijă ca un câmp de mine gata să arunce în aer totul, la o imponderabilă adiere.
Cartea Drama noastră demografică (Ed. Compania), de profesorul Vasile Gheţău, este de fapt un studiu cu vreo 50 de pagini de text compact, dar ultradens, şi este comentariul competent şi avizat al unui mare specialist al demografiei care aduce la cunoştinţă şi explică pe înţelesul tuturor datele recensământului din octombrie 2011. Un recensământ ale cărui date amănunţite şi definitive se aşteaptă să le avem abia la jumătatea acestui an, 2013.
Oricum, ştim deja că populaţia „stabilă”, „constatată“, a României este astăzi de aproximativ 19 milioane de locuitori, adică tot atâta cât era în 1965. După creşterea forţată a populaţiei impusă de Ceauşescu, două decenii catastrofale, ca performanţe demografice, în democraţie ! Astfel încât astăzi ne-am întors în situaţia de acum aproape 50 de ani. Era oare musai ca raţia de libertate să se însoţească şi cu o raţie tot mai mare de contraceptive şi cu tot mai multe întreruperi de sarcină ? Şi ca aceeaşi raţie de libertate să-i facă pe români să fugă din ţară unde-or vedea cu ochii pentru a-şi afla de lucru ? E de vină pentru această involuţie dezastruoasă populaţia României sau cei care, de la cârma statului, au adus-o într-o situaţie ca în vremuri de război sau de ciumă ? Cumplită întoarcere în timp ! Iar viitorul e şi mai întunecat. În 1965, creşterea naturală a populaţiei era de 115 000 de persoane ; în 2011 a fost, dimpotrivă, o scădere naturală a populaţiei de 55 000. Dacă lucrurile vor continua tot aşa, în 2050 vom fi în ţară mai puţin de 15 milioane de suflete. Iar la sfârşitul secolului, în 2100, s-ar putea să mai fim mai puţin de opt milioane. „Tot ce-i românesc nu piere” ? Ba piere, şi încă în ritm galopant. Şi în nepăsarea, nesimţirea sau iresponsabilitatea nepedepsită a celor obligaţi să pună stavilă extincţiei unei populaţii de ţară care tocmai a intrat în lumea democraţiei.
De ce aceasta scădere dramatică a populaţiei ? Din cauza scăderii natalităţii, ca urmare a dificultăţilor social-economice cu care se confruntă marea masă a populaţiei, dar, în primul rând, din cauza migraţiei externe masive, datorată aceloraşi factori. „Mă întreb ce fel de programe s-au elaborat în anul 2011 şi ce fel de programe se elaborează în acest an [2012 – n. n.) şi pentru anul 2013 în ministerele şi celelalte instituţii […]. Este vorba de sănătate, educaţie, pregătirea şi utilizarea forţei de muncă, dezvoltare regională.”
Pierderea a 2,6 milioane de locuitori în numai zece ani nu e doar o palmă pe obrazul celor ce decid destinul României, este de fapt problema supravieţuirii ca stat, pe vatra sa istorică, a unui întreg popor. Şi atunci când, în doar zece ani, populaţia scade cu o zecime, adică e decimată, să ne mai mirăm când auzim vorbindu-se tot mai des despre supravieţuirea României ?

(din Curentul, 18 februarie 2013)

Petru Romoşan

Iată întrebarea care ţi se pune în orice întîlnire cît de cît semnificativă cu străinii, fie ei potenţiali investitori, ziarişti, scriitori sau oameni doritori să înţeleagă ceva din ţara asta ciudată de la margine de continent : cine conduce România ? Preferi să răspunzi evaziv. De fapt, n-o mai conduce nimeni de multă vreme. Pentru că, într-adevăr, România seamănă cu un vapor în derivă pe o mare învolburată – criză economică, politică, morală, poate chiar criza finală a unei naţiuni. Gălăgie, haos, furt generalizat, debandadă, impostură, minciună, amatorism şi vorbe, foarte multe vorbe. Cine este acest nou « Ceaucescu » al vostru, acest « Bashescu » ? Ce să le raspunzi fără să-ţi vorbeşti ţara de rău ?! Şi totuşi, pentru noi, românii, lucrurile sînt destul de simple. Ca şi Cuba fraţilor Castro – doi octogenari cu un picior în groapă –, România e condusă de o gerontocraţie care are toate motivele să rămînă invizibilă.
Mulţi pictori folosesc, după o anumită vîrstă, culori din ce în ce mai ţipătoare, devin involuntar nişte « fovişti ». Pentru că nu mai văd bine, dar vor să retrăiască senzaţiile pe care li le procura arta lor cînd erau mai tineri şi în plină forţă. Paleta unui pictor de peste 80 de ani poate fi la fel de stridentă ca aceea a unui copil, dar fără ingenuitate infantilă şi, de multe ori, de un vădit prost-gust, de un kitsch evident. Urmăresc fenomenul de peste 30 de ani cu amuzament, dar şi cu tristeţe. Sic transit… La fel, invizibilii gerontocraţi români lucrează cu un material uman prea de tot vizibil, ţipător, vulgar, simplist : Traian Băsescu, Elena Udrea, Marian Vanghelie, Dan Diaconescu, Gigi Becali, pînă nu demult Corneliu Vadim Tudor etc. Aceleaşi preferinţe marcate de senectute le au şi pentru ziarişti, teleaşti, comunicatori. Bogdan Chiriac, de pildă, atinge perfecţiunea : rotund, mare, în tuşe groase şi directe, fason « să fim sinceri », inofensiv, copil bătrîn, om de încredere, recunoscător, bine crescut şi bine informat, şi cu sare, şi cu mac, şi pentru, şi contra, şi aici, şi acolo, este idealul purtător de cuvînt al dictaturii invizibile. Dar nici Ion Cristoiu nu e de lepădat : azi aici, mîine-n Focşani, cu sentinţa care înlocuieşte orice analiză, ca la Traian Băsescu sau ca la Ion Iliescu, capabil să susţină orice şi contrariul său, fără dureri de cap sau drame de conştiinţă. Artiştii şi scriitorii preferaţi de sfatul bătrînilor sînt tot din categoria « mare public », fiinţe simple, senzaţii imediate – de la Stela Popescu şi Arşinel la Adrian Păunescu, Sergiu Nicolaescu etc., etc.
Dar să revenim la exemplele principale : Traian Băsescu şi Elena Udrea. Nu vi se pare ciudat cît de mult seamănă cei doi, pînă la caricatură, cu Odiosul şi Sinistra ? Ca la fabrica de maşini de cusut de la Cugir, oricum ai asambla piesele, tot kalaşnikov îţi iese. Şi ca în expertiza tablourilor : dacă Traian şi Elena seamănă atît de bine cu Nicolae şi Elena, n-or avea ei acelaşi « autor » ? Cine sînt deci vîrstnicii păpuşari invizibili ? Ei sînt foarte greu de localizat fie şi pentru că România are aproape 800 de generali, iar coloneilor şi locotenent-coloneilor cred că li s-a pierdut şirul. Şi, în plus, cine nu e băiat sau fată de general dintre cei pe care-i vedem peste tot în rîndul din faţă ?
Bunicuţii nu mai au nevoie de şosele pentru că nu prea circulă. Ei nu au nevoie nici de şcoli de ţinută pentru că nepoţii lor, oricum, sînt trimişi la marile universităţi, mai ales americane. Deşi bătrîni şi bolnavi, gerontocraţii băştinaşi nu au nevoie nici de spitale performante. După cum s-a văzut, în frunte cu preşedintele lor vremelnic, preferă Viena sau alte capitale vestice. Şi dacă ei nu au nevoie nici de şosele, nici de şcoli, nici de spitale, nici de justiţie, nici de media independentă, nici de cultură, restul populaţiei n-are altă soluţie decît să se alinieze. Doar n-o să-i deranjăm pe binefăcătorii noştri !
Cine conduce România ? Despre clasa politică nu e mare lucru de spus. E destul să ne uităm spre Parlament. Pînă ieri majorităţile fiind foarte fragile, ordonanţele de urgenţă l-au ridiculizat. Acum, o majoritate zdrobitoare face opoziţia ridicolă, iar această majoritate, ca în vremurile bune, poate hotărî orice, oricît de aberant, la o comandă invizibilă, imposibil de demonstrat, imposibil de probat.
În 1988-1989, singurele comparaţii pertinente pentru Ceauşescu şi clica lui erau Coreea de Nord a lui Kim Ir Sen şi Cuba lui Fidel Castro. Cu toate aparenţele schimbărilor revoluţionare începute în iarna lui 1989, nucleul puterii de la Bucureşti nu a fost dislocat. Clasa dominantă s-a îmbogăţit nemăsurat şi şi-a adăugat pe faţă lumea interlopă, pentru că interlopii o slujeau încă dinainte de 1989 : informatori la Miliţie şi la Securitate, furnizori de valută sau de produse rare. Oligarhia comunistă şi-a mai modificat gusturile, occidentalizîndu-le, a acceptat să joace tontoroiul democraţiei – dacă trebuie, trebuie ! – şi, mai ales, a îmbătrînit. Dar puterea ei de tip democraţie populară, dictatura proletariatului, dictatură pur şi simplu n-a cedat-o, şi nici n-a admis vreo modificare esenţială în sensul vreunui autentic proiect democratic.
O discuţie serioasă despre Justiţie independentă, fără de care stat de drept nu prea există, poate începe doar de aici. De la recunoşterea puterii deţinute de o gerontocraţie invizibilă, moştenitoare ilegitimă a României comuniste, ţară furată românilor încă din 1945. Cine conduce deci România ? Aceiaşi !

Petru Romoşan

Noiembrie 1988, Budapesta, într-un interviu cu Bodor Pal, în emisiunea Panorama a televiziunii naţionale maghiare

Petru Romoşan

Numirea de două ori a lui Victor Viorel Ponta în postul de prim-ministru de către Traian Băsescu ar fi trebuit să surprindă. Cu atît mai mult cu cît a doua oară Ponta era şi doctor plagiator (« dottore »). Bucuria useliştilor (ce barbarism !) a fost atît de mare, că nimeni nu s-a prea mirat. A venit o echipă, cel puţin pe partea pesedistă (alt barbarism !), foarte tînără, cu toţii studenţi, ucenici sau doar admiratori ai lui Adrian Năstase : Victor Ponta, Titus Corlăţean, Dan Şova, Nicolae Bănicioiu, Orlando Teodorovici, Remus Pricopie, Liviu Voinea, plus Gabriel Oprea şi Rovana Plumb, foşti şi probabil actuali apropiaţi ai lui Adrian Năstase. Avansez aici ipoteza, pur intelectuală desigur, că unii dintre tinerii miniştri PSD au fost impuşi de Adrian Năstase direct din puşcărie. Mă gîndesc în primul rînd la tînărul Corlăţean, instalat cu un Black & Decker în locul liberalului Andrei Marga, trecut fiind acesta într-un loc dintre cele mai ingrate, acela de înlocuitor al şefului de bandă culturală (propagandă) H.R. Patapievici. Bietul Andrei Marga pătimeşte zilnic în toate gazetele băseşti. Tismăneanul băsesc scrie o epopee in progress despre Marga şi ICR sub titlul discret « unde e banii mei care i-am avut ? ». Titus Corlăţean merita, fără îndoială, un asemenea efort. Nu e el o copie dusă pînă la deplinul ridicol al fostului ministru de Externe Adrian Năstase ? Mimică, gesturi, limbă de lemn, îngîmfare controlată şi tot tacîmul. « Democraţia originală » a lui Ion Iliescu e implementată de Traian Băsescu : Adrian Năstase e privat de dreptul de a fi ales, dar poate scrie editoriale politice pentru ziare de mare tiraj din puşcărie, iar gîndirea sa de puşcărie e citată frecvent de televiziuni cu veneraţie. Habar n-avea săracul Iuliu Maniu de-o aşa democraţie !
Toate aceste maşinaţiuni nu aveau cum să-i scape Supremului Băsescu, cu întreg aparatul corespunzător în ordine de bătaie. De ce l-a numit şi a doua oară, după lunga vară a suspendării, marea cacealma aplicată românilor, pe plagiatorul descoperit de serviciile sale, Victor Ponta ? Avansez aici o a doua ipoteză, tot intelectuală, desigur : Victor Ponta pentru noi este Ungureanu doi. Sau Boc 5, 6… am pierdut şirul. Şi nu e un « ungurean » de-al lui Băsescu numai pentru că e înamorat de UDMR. Altele sînt elementele definitorii, decisive, care încep să iasă la iveală unul cîte unul. Iată-le : Roşia Montană (junele Dan Şova se va ocupa !), gazele de şist, CFR Marfă, producători şi distribuitori de energie, minunatul FMI etc. Urmează şi Cuprumin-ul ? Şi care sînt, de fapt, « unguentele » lui Ponta ? Nu e mai bun Victor Ponta decît Mihai Răzvan Ungureanu ? Cum de nu ! Îndeplineşte aceleaşi deziderate băseşti, tovarăşi, dar are şi majoritatea USL, plus o Antena 3 care îl mîrîie dar nu-l prea latră. Are ceva geniu Marinarul naţional ? Are ! Desigur, partidul presupus istoric PNL joacă într-o piesă care nu-i prea aparţine, dar cine ştie, poate-poate, Crin Antonescu va fi preşedinte peste doi ani (şi La Mulţi Ani !), iar între timp poate face oricîte emisiuni TV doreşte, poate ţine discursuri, se poate umfla în pene « mîhnit » la Andrei Chiliman şi Călin Popescu Tăriceanu. Adică îşi poate continua liniştit opera celui mai mare vorbitor care nu spune, de fapt, niciodată nimic. Spre fericirea consumatorului român, care, se ştie, e cel mai mare consumator de vorbe goale din lume. Băieţii ăştia din USL au o capacitate de prognoză ceva de speriat. Ştiu şi pe cine o să-l voteze poporul peste doi ani !
« Tratatul » de coabitare dintre Traian Băsescu şi Victor Ponta e o afacere ceva mai complexă decît o pot analiza chiar şi Mihai Gîdea şi Antena 3. Apropo : de ce ar trebui să fie arestat cu maximă celeritate Dan Voiculescu ? Nu e evident ? Să nu mai încurce o atît de frumoasă prietenie cum e aceea dintre Traian Băsescu şi Victor Ponta. Pentru că, spre deosebire de Crin Antonescu, Dan Voiculescu e mai pragmatic, mai cu picioarele pe pămînt adică. Deocamdată, singurul ministru care-l încurcă serios pe Traian Băsescu este doamna Mona Pivniceru, cu iminentele numiri ale procurorilor de la marile Parchete. Titularizarea doamnei Pivniceru la ministerul Justiţiei este, de altfel, în opinia mea, şi singura contribuţie pozitivă certă a domnului Crin Antonescu, după kilometri de pălăvrăgeala « democratică ».
Căci în contul lui Crin Antonescu se va trece pentru totdeauna şi marea cacealma a celei de-a doua suspendări a lui Traian Băsescu. Antonescu, înzestrat cu toate puterile, s-a dovedit a fi un neputincios. Trecerea lui pe la Cotroceni poate fi comparată cu prestaţia unui miliţian care veghează la respectarea circulaţiei. De ce a fost referendumul o cacealma ? La fel cum cacealma a fost şi prima suspendare. Băsescu trebuia reîncărcat (« reloaded ») şi, cum românii nu au ţinere de minte nici de la mînă pîn’ la gură, s-a folosit stupid aceeaşi metodă ca în 2008, şi de către aceiaşi manipulatori, cam cu aceiaşi papagali în rolurile principale. Iar Băsescu e complet reîncărcat. Deci se poate ocupa de Roşia Montană, de gazele de şist, de CFR Marfă, de producători şi distribuitori de energie, de minunatul FMI, de Cuprumin etc. Cu mîna tinerilor politicieni necopţi, preluaţi in corpore de la Adrian Năstase, fostul său vecin în vilă, pe care l-a trimis, ca pe un Andronache Tuzluc, la ocna de sare. Şi totuşi, progresăm. Azi avem mult mai mulţi Dinu Păturici în guvern decît pe vremea ciocoilor vechi şi noi a lui Nicolae Filimon.

Coșmarul anilor ’50 în România învinsă în cel de-al Doilea Război Mondial. Dar, ca întotdeauna…, doar acea parte a istoriei, cea a paradisului pierdut.
E ca şi cum ai vedea defilîndu-ţi prin faţa ochilor, pe repede înainte, pagini după pagini din rafturile cu zecile de volume de memorii şi interviuri apărute în ultimii 20 de ani, pagini după pagini din stive de ziare şi coli după coli din dosare păstrate în arhivele oficiale. Sinteza lui Dorin-Liviu Bîtfoi – autor, de altfel, al unei biografii a unui „erou“ al epocii, Petru Groza (Petru Groza, ultimul burghez, Compania, 2004) – despre tectonica anilor ’50 este o capodoperă de documentare, cu o bibliografie impresionantă şi dovedind capacităţi de asociere aproape miraculoase (şi nu doar pentru că reuşeşte să recupereze din meandrele memoriei pagini întregi cu mărci de cosmetice, bomboane, mezeluri etc. disponibile în deceniul şase sau inventarul aproape complet al numelor de străzi şi întreprinderi schimbate la instalarea comunismului…). […]

[Demascările anilor ’50]

[…] Demascările continuă şi în toamna lui ’58. În urma reverificării tre­­cutului pe teren, numeroşi studenţi sunt daţi afară pentru vini ima­ginare ale părinţilor. Unul nu a declarat la înscriere că tatăl său e popă, altul că are rude legionare. La avizierul facultăţilor e un adevărat pelerinaj. Un student cu părinţii morţi în lagărele naziste se află la un pas de a fi exclus din facultate pentru că poartă un balonzaid negru, ceea ce de­notă cos­mo­politism, occidentalism. În realitate, este singura lui haină şi o vop­seş­te pentru că e pătată şi veche. Mai mulţi studenţi sunt bă­tuţi în co­­mitetele U.T.M.
În februarie-martie 1959, fiecărei grupe de studenţi îi sunt citite adrese de la Uniunea Asociaţiilor Studenţilor din România (U.A.S.R.) şi U.T.M. prin care sunt convocaţi la întruniri „în care studenţii vor avea ocazia să-şi precizeze poziţia“. Ceea ce studentului Constantin Eretescu îi sună, ca şi altora, foarte vag. „Apoi, dintr-odată, ni s-a transmis să ve­nim la facultate a doua zi la ora şapte dimineaţa. Când am sosit – o dimi­neaţă mohorâtă, cu o mizerabilă ploaie târlâită care făcea şi mai deprimant peisajul uman –, studenţii se încolonau să mărşăluiască. Colegii muncitori se aşezaseră în fruntea coloanelor, dar şi în spate, ca să prevină posibile evadări. O coloană impresionantă, care-i includea şi pe studenţii de la drept, mult mai numeroşi, pe cei de la istorie-filosofie şi ziaristică. Acestea erau facultăţile cu profil ideologic ale universităţii. Marşul lipsit de elan în lungul cheiului Dâmboviţei spre Grozăveşti putea fi asemuit fără prea mult apel la imaginaţie cu cel al unei turme purtate spre abator. […] Înţelesesem, fără să ni se spună, ce avea să urmeze. După cum cred că înţeleg şi vitele că li se pregăteşte moartea, ceea ce nu le împiedică să meargă înainte, şi am încercat de nenumărate ori să-mi închipui scena în care acestea se răzvrătesc, refuză să mai asculte de păzitori, se împrăştie care încotro spre deruta şi spaima celor care le duc la tăiere. Destinaţia era sala denumită, din cine ştie ce motiv, 303, fosta sală de manej a casei regale, devenită arenă de sport a Politehnicii, cu o capacitate de două, poate că trei mii de locuri. Succesul acţiunii depindea în bună parte de respectarea unui set de măsuri de precauţie. Cum drumul de la locul de întâlnire până în sala de şedinţe fusese parcurs în coloane, pe facultăţi, iar în cuprinderea lor pe ani şi grupe, dispunerea în sală a urmat aceeaşi ordine, aceasta a asigurat supravegherea reciprocă şi, de asemenea, izolarea studenţilor pe facultăţi, iar nu pe afinităţi. Ritualul întâlnirilor la şapte dimineaţa, al mersului încolonat şi al dispunerii în sală a fost respectat în chip riguros pe parcursul întregii săptămâni în care cursurile universitare au fost suspendate, pentru a le da posibilitatea studenţilor să-şi precizeze poziţia. În capătul celălalt al sălii, un prezidiu impunător, urcat pe un podium înalt. S-au aflat acolo, între alţii, Florian Dănălache, primul secretar de partid al oraşului Bucureşti [prim-secretar al Comitetului Oră­şenesc P.M.R. Bucureşti], membru în C.C., cel care a condus discuţiile, în fapt veritabile interogatorii, secondat de Ghiţă Florea, secretarul de partid al universităţii, Ion Iliescu, membru şi el al C.C.-ului [al U.T.M., pre­şedinte al Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti din România (U.A.S.R.)], Ilie Murgulescu, ministrul învăţământului, Athanase Joja, şef de secţie la Aca­demie, Ciucă, rectorul universităţii, Tamara Dobrin, secretarul de partid al Facultăţii de filosofie. Încă mulţi alţii. Printre ei, reprezentanţi ai securităţii, procuraturii şi comisariatelor militare. Spiritul întrunirii a devenit vizibil de la primele minute. Un raport vag şi ameninţător deplângea ni­velul ideologic scăzut al studenţilor, faptul că aceştia nu doresc să fie scoşi la lumină cu binele, că se lasă pradă mentalităţii burgheze. Unul dintre primele cazuri prezentate în public, care avea rolul să instaureze teroarea între cei prezenţi, a fost cel al grupului de demonstranţi de la Drept din zilele revoluţiei maghiare. Un vânt de gheaţă a trecut printre tineri. După mai bine de doi ani de la sfârşitul răscoalei, se vorbea în mod deschis de­spre evenimentele din ţara vecină, ca şi cum n-ar fi trecut de atunci decât două zile. Cei douăzeci [din Piaţa Universităţii] au fost aduşi şi expuşi în faţa tuturor. S-a pomenit pentru întâia dată de existenţa unor imagini filmate, cu toate că nu au fost arătate. Unul dintre ei a încercat să explice că nu fusese decât o plimbare. A fost întrerupt. I s-a pus o altă întrebare. În momentul în care răspunsul se configura coerent, a fost întrerupt din nou. Apoi a fost umilit. A urmat altul. Acesta a fost ironizat. Sala, mută până atunci, a izbucnit în râs. Cineva din prezidiu a huiduit. Sala a huiduit şi ea. Lucrurile aveau să se petreacă aidoma de nenumărate ori, până către mie­zul nopţii, pentru a fi reluate a doua zi în zori. Atunci au fost exmatricu­laţi, pe loc, zeci de studenţi, acuzaţi de fapte dintre cele mai neaşteptate (vini ideologice, dar şi bilete în doi peri trimise de un coleg altuia în timpul orelor de curs, fete care aveau fusta mai scurtă sau mai lungă decât tiparul standard, altele care au întârziat la cămin câteva minute după ora unsprezece, lecturi interzise sau doar nerecomandate, scrisori cu caracter personal care conţineau observaţii critice la adresa regimului expediate unui coleg turnător, o promisiune de cerere în căsătorie neonorată, îmbră­căminte din pachet adusă cumva din Occident, idei sau predispoziţii contrarevoluţionare, atitudini arogante sau doar lipsite de modestie). Un coleg a avut aceeaşi soartă pentru că a cerut să citească în original Critica raţiunii pure. Procedând astfel, s-a argumentat, el a încercat să afirme că analiza acestei lucrări făcută la cursul de Istorie a filosofiei nu ar fi fost suficientă sau credibilă.“ Printre acuzaţii figurează citarea „tră­dătorului Nicolae Iorga“ şi „gândire periculoasă“. Un tânăr e acuzat că a cântat din acordeon în casa unui preot, atrăgându-şi sancţiunea promp­tă a lui Florian Dănălache: „Ce-ai cătat, bă, să-i cânţi lu’ popa?“ Ceilalţi studenţi sunt siliţi să-şi înfiereze colegii arestaţi. În pauze, pe culoarele laterale, transformate în fumoare, tinerii se feresc să-şi vorbească şi să se privească.
Sunt daţi afară din facultate nu doar studenţi, ci şi profesori. Pre­cum Dionisie M. Pippidi, renumitul balcanolog şi ginere al lui Iorga, acuzat că păstrează acasă, într-un cufăr, cărţile şi manuscrisele marelui istoric, ca şi pentru că a refuzat să semneze un apel al ţărilor socialiste de eli­be­rare a unui patriot din Grecia coloneilor.
În cea de-a cincea zi, Constantin Eretescu este la rândul său exmatriculat. Află de la avizier. Se duce acasă şi doarme două zile neîntrerupt. „Pentru mine teroarea luase sfârşit.“
Demascările se extind şi la celelalte facultăţi, după acelaşi scena­riu şi cu acelaşi prezidiu. Urmează cei de la Medicină, Arhitectură, Teatru, din întreaga Politehnică. Sunt încolonaţi, cel mai adesea între Facultatea de Drept şi Universitate. O mare de studenţi… Pleacă „într-un convoi lung şi tăcut“ pe bulevardele Bălcescu şi Magheru, pe Calea Dorobanţilor, spre sala Floreasca ori „Dinamo“, unde sunt dispuşi cu atenţie, aşa încât fiecare facultate să se afle în sectorul rezervat. De la o tribună vorbesc cei din prezidiu. Apoi din sală se aud vociferări şi înfierări mânioase. Exma­tricu­lările curg.
Demascările se încheie doar la sfârşitul anului universitar, procen­tul studenţilor excluşi fiind de 15-20%. Celelalte demascări continuă.
Sunt demascaţi intelectuali, savanţi, compozitori, pictori, redactori de carte. Sunt puşi la index, cu diferite grade de severitate: compozitorii Mihail Andricu, Leon Klepper şi Sergiu Natra, dirijorul Sergiu Comis­siona şi excelentul pianist Mîndru Katz; regizoarele Sorana Coroamă şi Malvina Urşianu, actriţa şi regizoarea Marietta Sadova, actorul de estradă Dan Demetrescu, solista de operă Dora Massini, sculptoriţa Miliţa Pe­traşcu, criticul literar Cornel Regman, medicul Marius Nasta – ulterior, pe liste sunt adăugaţi mulţi alţii. Li se organizează procese publice, în aule şi spaţii largi, la Operă, la Facultatea de Drept… Dar şi la sala Comitetului Central al Sindicatelor de pe Lipscani sau la Ateneul Român, unde un bătrân e adus pe scenă, însoţit de un securist, şi silit să se autoincrimineze pentru propunerea sa de dezvoltare a legăturilor culturale cu Franţa şi pentru lipsă de patriotism. E compozitorul Mihail Andricu, vicepreşedinte al Uniunii Compozitorilor. Toţi sunt profund impresionaţi şi şocaţi […]