Petru Romoşan

Se ştie : există colesterol bun, dar există şi colesterol rău. La fel, există referendum bun, cel pe care-l faci ca diversiune, ca să-ţi maximizezi şansele în alegeri, pentru tine, preşedinte în funcţie, după un prim mandat lamentabil, dezastruos, punînd o întrebare ultrapopulistă : vreţi parlamentari mai mulţi sau mai puţini ? Între timp, te-ai descurcat să aduci Parlamentul la cea mai joasă cotă de încredere pentru că e prima instituţie a democraţiei, iar tu, preşedinte cu naturale apucături de Moş Teacă, deteşti vîrtos democraţia. Dar există şi referendum rău, cel cu care o largă majoritate îţi dă cu votul peste bot şi te trimite acasă sau direct în mare, ca în Biblie. Numai că tu, exersat în acoperiri, manipulări, deturnări, cu servicii secrete în mînă, ai anticipat şi ai reorientat instituţii (Curtea Constituţională şi Biroul Electoral Central în acest caz) şi chiar ţi-ai subordonat, cu mulţi bani pentru propagandă (prin ICR-Patapievici, dar nu numai), percepţia externă.
Cu instituţiile lucrurile stau la fel ca şi cu  colesterolurile sau referendumurile. Avem instituţii cerute de integrarea în UE şi NATO, unele democratice, nu toate, vom vedea mai încolo, dar pe care le întorci şi le transformi tot în poliţie politică, urmărirea şi terorizarea adversarilor, sau, mă rog, a celor care nu fac parte din bandă. Pe afară-i vopsit gardul şi-năuntru-i leopardul ! DNA, DIICOT, ANI, CNSAS, Curtea Constituţională, SPP, STS şi cîte-or mai fi sînt noile nume ale Securităţii postrevoluţionare, « europene » şi « atlantice ». Sînt în mîna statului poliţienesc intern, în bună înţelegere cu ultraliberalii europeni şi americani, care folosesc România, după căderea comunismului, ca piaţă de desfacere şi ca sursă de exploatare perfect comparabilă cu statele din Africa subsahariană. Cu Congo, de exemplu. În 2004, marea spaimă era Adrian Năstase. Dacă venea Bombo la putere, noi ar fi trebuit să plecăm în Congo, zicea o poezioară circulată în milioane de SMS-uri. Cu Traian Băsescu cîştigător din 2004 şi pînă azi, a venit Congo la noi.
Să luăm aceste instituţii pe rînd şi să le descifrăm ? S-au tot făcut asemenea analize. Cîteva idei totuşi. De ce vecinii noştri maghiari şi-au putut încheia problemele cu securiştii lor încă de la începutul anilor ’90 prin consens naţional, iar la noi CNSAS-ul continuă să consume bani mulţi şi să producă numai zgură, adică dihonie naţională ? E în interesul românilor ? Da, poate în interesul unor români, securiştii adevăraţi, cei cu stagii de studii şi slujbe în Occident înainte de 1989, plus toată ofiţerimea securistă, care primesc pe bandă rulantă certificate de bună purtare şi se regăsesc în toate partidele, în Parlament şi îşi iau pensiile liniştiţi. Sînt livraţi oprobriului public informatori rataţi sau neascultători, dar mai ales opozanţii şi rezistenţii reali ai Securităţii. Acesta este dublul rol al unităţii numite CNSAS : pentru ai noştri securişti mumă, pentru ai voştri anticomunişti ciumă.
În ceea ce priveşte DNA şi ANI, acestea sînt pur şi simplu instituţii cu jurisdicţie de excepţie, paralele cu sistemul normal de justiţie, ca şi cum ne-am afla într-o adevărată dictatură de tip stat poliţienesc. În cîte ţări din Europa mai există atari încropeli instituţionale ? Şi cum de reuşesc totuşi ţările europene să funcţioneze fără draga de ANI şi fără teroarea DNA ?! SPP şi STS sînt servicii secrete direct subordonate poliţaiului suprem, obeze şi mari consumatoare de fonduri. Adică, mai pe scurt : Traian Băsescu serveşte România sau România îl serveşte cu miliarde de euro pe Traian Băsescu ? Cum am ajuns aici ? Cine ne-a ocupat şi l-a pus să ne conducă pe acest caimacam sau guvernator ? Despre DNA s-a spus, pe drept cuvînt, că e cea mai importantă casă de producţie pentru toate televiziunile. De vreo opt ani livrează la greu interceptări telefonice. Iar noi, ca nişte africani albi ce sîntem, consumăm pe nemestecate şi interceptări, şi televiziune. Mai nou ni se administrează şi fotografii fără surse precizate. Acoperiţii din presă, o altă unitate a noii Securităţi care nu-şi spune numele (să fie însuşi SRI-ul ?), livrează toată această marfă, întocmai şi la timp, într-o mare veselie deontologică.
De ce se vede azi atît de bine şi de îngrijorător scheletul balenei numită « statul roman » ? Pentru că de atîta amatorism, hoţie, impunitate şi inerţie, economia şi perspectivele de prosperitate au cam dispărut. Cum arată cu adevărat statul de drept ? Sistemul judiciar liber şi independent se pune în mişcare la orice derapaj. Doar că în România sistemul judiciar a ajuns, prin Monica Macovei, Laura Corduţa Kovesi, Daniel Morar, CSM etc. în mîna comandantului CSAT, o alta instituţie de pe vremea fostei Securităţi de tip sovietic.  Pe lîngă toate aceste noi unităţi ale Securităţii postcomuniste, SRI, SIE, DGIA, DGIPI par a fi aproape democratice. Deşi nu funcţionează conform unor legi europene, actuale, democratice, şi nu le mai controlează nimeni de mult. Cum se vor sfîrşi toate aceste anomalii grave, derapaje iresponsabile ? E de presupus că marea criză generală care va veni le va mătura pe toate. Şi, desigur, şi pe noi odată cu ele.

Petru Romoşan

« România este un stat poliţienesc, părerea mea este împărtăşită de mai mulţi oameni dar poate nu au avut curaj să o afirme » (Sorin Frunzăverde, apud Hotnews). Et pour cause. Şi tot dl Sorin Frunzăverde adaugă pudic : « Numirea lui Mihai Răzvan Ungureanu de la Şefia SIE în funcţia de prim-ministru este atipică. » How nice! Auzi ? Atipică ! Sorin Frunzăverde este un fost ministru din partea PD de patru ori, între care şi ministru al Apărării. A fost chiar prim-vicepreşedintele PDL, a fost şi deputat în Parlamentul European, tot din partea partidului lui Băsescu. A fost, de asemenea, ideolog principal şi strateg al aceluiaşi partid. Ştie despre ce vorbeşte.
Recent, primul-ministru al României în funcţie, dl Victor Ponta, a afirmat despre preşedintele în funcţie, dl Traian Băsescu : « Băsescu nu a fost colaborator al Securităţii, a fost chiar ofiţer de Contrainformaţii » (apud Gândul). Cu CNSAS-ul de faţă şi cu legea care îi permite acestei instituţii să funcţioneze votată de Parlament. Au urmat contraziceri, retractări tactice, contraatacuri. Cine minte sau cine încalcă legea ? Vorbeam de contraatacuri. Ei da, Victor Ponta este ofiţer acoperit după mai mulţi băsişti de frunte : Teodor Mărieş şi Silviu Sergiu, şeful secţiei de politică de la Evenimentul zilei, şi destui alţii. Ar fi ofiţer acoperit încă din 1989, sub tutela binecunoscutului GRU, generalul Ştefan Kostial, iar după alţii ar fi ofiţer acoperit din 1999 (pe larg, de pildă, în emisiunea de dezbatere electorală Cel mai cinstit guvern, partea a doua, din 8 decembrie 2012, cu participarea lui Ion Cristoiu, la B1TV). Lavinia Şandru, la emisiunea « Deschide lumea » de la Realitatea TV, întăreşte şi ea : « Am senzaţia că ne întoarcem la epoca securistică. Pe de-o parte fabricăm un dosar pentru Vasile Blaga, nu ştim ce şi cum. Şi mai fabricăm un dosar pentru prim-ministru. Tocmai vrea să se facă public nu ştiu ce document că premierul României ar fi ofiţer acoperit SIE. Căpitan, cu Voiculescu general. » Băsescu tace în chestiune dar cunoscătorii spun că e asul din mînecă şi că e motivul principal pentru care l-a numit pe tînărul pesedist Victor Ponta de două ori prim-ministru. Ar tăcea pentru că-i convine situaţia. În privinţa dlui Ilie Sârbu, socrul premierului, presa portocalie tace chitic. Am spus chitic ? Avocatul Chitic ? Preşedintele Băsescu i-ar fi aplicat un dos de palmă, bineînţeles, cu spatele acoperit de gărzile de corp. Asta ca un intermezzo despre curajul preşedintelui presupus fost ofiţer de contrainformaţii. Dar să trecem. Securiştii noştri nu au fost şi nu sînt curajoşi decît cu cei slabi sau fără apărare, mai exact, cu populaţia României.

continuare »

Corneliu Vlad

Cât ne mai rabdă pământul… s-ar putea numi cartea – şi prefaţa ei – la care se face vorbire în cele ce urmează. Dar pentru că suntem în plină criză mondială, cea mai complexă şi mai parşivă de până acum, cărţii i se spune Falimentarea naturii. Cu alte cuvinte, şi natura poate intra în faliment.
Cartea este, de fapt, un studiu din seria faimoasă despre starea lumii care apare de vreo 40 de ani sub egida Clubului de la Roma. Studiul Falimentarea naturii. Negarea limitelor planetei, scris de suedezii Anders Wijkman şi Johan Rockström, a apărut în 2012, iar ediţia româna, scoasă de Editura Compania, este una din primele versiuni traduse în lume. « Ar putea declanşa, fără nici o exagerare, acea undă de şoc ce pare a fi necesară… », speră, în primele rânduri ale prefeţei, Călin Georgescu. Mira-m-aş. Ar putea, e drept, chiar ar trebui, dar şi « boierii minţii », şi Miticii noştri par mai degrabă sictiriţi (a se citi iresponsabili) când e vorba de subiecte din care nu iese un « ce profit », acolo. Sau poate că acuitatea prospectivă e tocită de prea desele apocalipse de tot felul ce ne trepanează creierii la această confluenţă de milenii – « sfârşitul lumii » din anul 2000, cel din 2012 după calendarul mayaş, ori, ceva mai devreme, prăbuşirea comunismului şi precaritatea democraţiei liberale, plus « sfârşitul istoriei » profeţit pripit de Fukuyama.
Apocalipsele de acest tip, ce ţin mai curând de science fiction decât de viitorologie, devin literatură privilegiată în vitrinele librăriilor. Dar aceste vitrine şi rafturile bibliotecilor încep să fie cotropite şi de cărţi despre agonia şi perspectiva extincţiei României de azi. Cărţi sincere sau doar « frumos scrise » şi care, după un diagnostic de obicei emoţional şi neapărat prapăstios, se încheie trist şi în fundătură. Nici o idee de ieşire din situaţie, nici o perspectivă.
Deosebit de asemenea scrieri, studiul pe 2012 girat de Clubul de la Roma, cât se poate de concret şi riguros, şi nu doar consemnativ, « se întemeiază pe o atitudine robust-constructivă: avem o problemă, iată cum putem să o rezolvăm ! » – după cum rezumă mesajul cărţii, în prefaţa sa, Călin Georgescu. Prefaţă care schiţează şi ea, într-un fel, o idee de proiect de ţară pentru România.
Un proiect de ţară într-o prefaţă ? Nu, nu supralicităm. Devenirea unei ţări nu poate fi rezumată în câteva pagini de prefaţă sau într-o carte pentru marele public. Dar cartea şi prefaţa în discuţie incită la reflecţie pe ideea edificării României ca un construct statal « sustenabil », « durabil », prielnic – şi nu ostil – mediului natural, adică aşa cum ar trebui să fie în viziunea ONU, a Clubului de la Roma etc., şi toată lumea de mâine.
Prefaţa mai răspunde şi unei întrebări (oarecum naive) care se pune destul de des (mie, de pildă, mai zilele trecute, de către o ziaristă de la o televiziune din Moscova): prin ce ar prezenta România interes pentru lume, cu ce-ar avea de venit România într-o colaborare? Găsim în textul introductiv al lui Călin Georgescu câteva rânduri, vreo duzină, lămuritoare în chestiune: « România dispune încă de un capital natural extrem de valoros, neevidenţiat cum se cuvine în conturile naţionale, dar care oferă şansa dezvoltării sustenabile a ţării chiar şi în condiţiile unei crize mondiale prelungite. Existenţa unor ecosisteme cvasinaturale funcţionale şi biodiversitatea ridicată pot face din România un excelent multiplicator genetic, cel puţin la nivel european. Numai pădurile virgine acoperă 220 000 ha în suprafeţe compacte, unice în Europa. Calitatea remarcabilă şi fertilitatea naturală a solului, în mare măsură nepoluat cu agenţi chimici, la care se adăugă păstrarea unor soiuri autohtone valoroase de plante şi animale, precum şi a florei şi faunei sălbatice viguroase, asigură posibilităţi de dezvoltare uriaşe pentru agricultura biologică şi turismul modern. »
Şi, atenţie, e vorba aici doar de atuurile naturale ale României, de « râul, ramul », care continuă să ne rămână prieteni, cu tot comportamentul « uman », tot mai distrugător şi agresiv, cu care congratulăm ceea ce numim, cu ironie superioară, « frumuseţile patriei ». Călin Georgescu, pedolog « la bază », ne asigură, ca specialist, că avem (încă) un mediu natural ca suport sustenabil pentru un viitor durabil (ca să folosim şi noi limbajul consacrat).
Departe (aparent) de lumea dezlănţuită a politicii şi mass-media, Călin Georgescu îşi urmează, discret, un demers căruia i-am spune civic dacă determinantul nu s-ar fi tocit şi compromis. Un demers (deocamdată ?) nu atât politic, cât mai degraba umanist (chiar dacă în spaţiul public totul devine până la urmă politică). Un demers prin excelenţă teoretic, dar cu aplicabilitate certă. Din când în când, numele teoreticianului trece, ca murmur public, drept acela al unui potenţial bărbat de stat providenţial. Oricum, nu mulţi politicieni din România răsfoiesc cărţi precum Falimentarea naturii (darmite să mai şi gloseze pe seama lor).

de Johan Rockström

Johan Rockström


[…] Am atins, prin intermediul unor evaluări ştiinţifice glo­bale, cum ar fi aceea a Comisiei ONU pentru Schimbările climatice şi Evaluarea sistemului ecologic în pragul mileniului, un punct dincolo de care, în calitate de cetăţeni ai planetei, ne aflăm în posesia unor informaţii ştiinţifice clare şi bine fundamentate, care ne sprijină în acţiunile noastre. Nimeni nu ar trebui să poată pune acest lucru la îndoială, dar, cu toate astea, noi nu am fost până acum dispuşi să facem cele de trebuinţă ca să re­ducem ra­dical riscurile. Dimpotrivă, i-am căzut mai degrabă victime cântecului de sirenă al compromisului.
În dialogurile mele cu politicieni, cu oameni care au funcţii de conducere în lumea afacerilor, cu jurnalişti şi cu publicul, sunt în continuare prins în această dilemă. În primăvara lui 2009 am încercat diverse tactici pentru a comunica faptul că nu dispunem de suficiente dovezi în favoarea ideii că o înjumătăţire a emisiilor de carbon până în anul 2050 ar avea drept consecinţă certitudinea unui viitor « sigur », cu o încălzire globală de sub 2°C. Mi-am bazat acţiunile pe faptul că până şi al patrulea Ra­port de evaluare al IPCC arată că înjumătăţirea emisiilor ar duce la o înjumătăţire a riscului ca încălzirea să depăşească 2°C, şi că o reducere a emisiilor cu 80 %  sau mai mult este necesară pentru a ne asigura o şansă rezonabilă de a rămâne sub creşterea de 2°C. Cercetările mai recente ne oferă o imagine şi mai neplăcută, şi anume aceea că emisiile de CO₂ ar trebui eliminate complet până în 2050 pentru a avea o şansă de 70 % de a evita creşterea de 2°C – şi asta reprezintă încă un risc destul de mare de a da totuşi greş !
În timpul unei reuniuni ministeriale din 2009 de la Åre, am încercat să fac recomandarea ca UE, sub preşedinţia suedeză, să nu urmeze politica G8, care prevedea că o înjumătăţire a emisiilor de CO₂ ar fi suficientă pentru a atinge valoarea ţintă de 2°C. În loc de asta, UE ar trebui să se ghideze după ultimele date ştiinţifice şi să stabilească o ţintă mai ambiţioasă, de 80 % a reducerilor, deşi chiar şi ea ar fi asociată unui risc destul de înalt conform cercetărilor de ultimă oră. Reacţia politică a fost vehementă şi promptă. Preşedintele Comisiei Europene, Barro­so, s-a înfuriat şi a declarat că acesta este un atac nejustificat la adresa politicii climatice, bine fundamentată ştiinţific (ceea ce era, bineînţeles, eronat). Guvernul suedez şi-a făcut probleme şi m-a somat, spunându-mi : « De ce rişti unitatea UE tocmai acum, când suntem atât de aproape de un consens ? » Da, dar consens asupra a ce ? Nu ar trebui să ne băgăm capul în nisip şi să ne prefacem că problema este rezolvată numai fiindcă li­derii UE n-au crezut că ne putem permite să rezolvăm problema schimbărilor climatice !
Acest parcurs foarte întortocheat al compromisurilor o ia însă chiar mai rău de-atât pe arătură. Odată ce acei negaţionişti ai schimbărilor climatice ca Bjorn Lomborg au fost puşi în fine la colţ de oamenii de ştiinţă, negocierea finală (contra consensului ştiinţific) este întotdeauna un compromis, adesea deghizat în termeni economici. Costul rezolvării problemelor de mediu este considerat prea mare faţă de beneficiile pe care se crede că le-ar aduce măsurile de conservare şi protejare a mediului. Aşa s-a întâmplat în numeroase şi repetate rânduri încă de pe vremea când, în legendara ei carte din anii ’60, Silent Springs, Rachel Carson a dovedit efectul nociv al substanţelor chimice şi al me­talelor grele în cadrul unor dezbateri despre pericolul pe care îl reprezintă fumatul şi despre daunele aduse de « ploaia acidă » mediului şi climei. Când economia intră în recesiune, obiectivele de li­mitare a efectelor negative asupra mediului au o prioritate şi mai redusă. Dintr-o dată, însăşi baza bunăstării şi a prospe­rităţii – sistemele naturale – îşi pierde din importanţă, fiindcă trebuie să ne concentrăm toată energia asupra… ei bine, tocmai asupra bunăstării oamenilor ! Incapacitatea de a înţelege aceste conexiuni este absolut dezastruoasă. După Copenhaga, şansele de a ajunge la un tratat asupra climei sunt chiar mai mici decât erau cu 10 ani înainte, şi asta în timp ce ne îndreptăm spre o creştere a temperaturii globale cu peste 3°C.
Dar dilema nu se rezumă la compromisurile făcute la nivel politic. Repet, acestea nu sunt neaşteptate, ci fac parte din rolul politicienilor, doar că ele ar trebui să fie comunicate mai onest. În loc să susţină neadevărul că măsurile sugerate ar fi suficiente, liderii UE ar fi trebuit să recunoască cinstit faptul că ele repre­zintă doar un compromis politic, şi nu nişte măsuri care au ava­lul ştiinţei. Slăbiciunile proprii ştiinţei constituie şi ele, la rândul lor, un obstacol. Avem aici de-a face cu două probleme cu care am avut dintotdeauna de luptat : înclinaţia ştiinţei de a face com­promisuri şi incapacitatea ei de a ajunge la o înţelegere a sistemelor.
Compromisurile care se fac în lumea ştiinţifică sunt chiar mai grave decât acelea care au loc pe scena politică. Concluzia mea, care ar putea să-i surprindă pe mulţi, este că incapacitatea ştiin­ţei de a « rămâne la ştiinţă » nu priveşte faptul că unii savanţi exagerează riscurile – aşa cum pretind negaţioniştii şi presa –, ci mai degrabă faptul că savanţii tind să subestimeze riscurile şi să atenueze rezultatele propriilor lor cercetări. Procesul care a condus la COP 15 este un asemenea exemplu. De-a lungul anului 2009 s-a purtat o discuţie informală în cercurile ştiinţifice asupra strategiei care ar fi de preferat în vederea obţinerii unui acord cu caracter obligatoriu pentru toate părţile participante la Copenhaga. Ar fi mai bine să se minimalizeze riscurile şi să se accepte o ţintă de compromis (de exemplu, o reducere de 20 %-30 % până în 2020 şi o reducere de 50 % până în 2050) pentru a obţine semnarea acordului şi a ajunge astfel la o evo­luţie pozitivă (care, ulterior, ar fi putut fi depăşită cu un plus de ambiţie) ? Sau ar trebui ştiinţa să continue să comunice sincer complexitatea cercetărilor şi necesitatea de a atinge o ţintă mult mai severă ?[…]

Fragment din Falimentarea naturii. Negarea limitelor planetei de Anders Wijkman şi Johan Rockström, Editura Compania, 2013

« […] A apărut recent încă un document existenţial şi literar a cărui valoare îl situează în rândul celorlalte capodopere din aceeaşi specie : Cărţile au rămas neterminate. Jurnal 1945-1948 de Emil Dorian (Ed. Compania, cuvânt înainte de Margareta Dorian, prefaţă de Valentin Protopopescu). G. Călinescu vedea în Emil Dorian (1891-1957) un imitator liric al lui Emanoil Bucuţa, „însă fără efort artistic şi chiar cu dulcegării“, considerând, exagerat, că „celelalte opere ale autorului sunt lipsite de valoare“. Lipsite de valoare nu sunt ficţiunile epice, romanele lui Emil Dorian, dacă nu chiar minore, departe de capodopere. Jurnalul, în schimb, mărturia unei mari drame de conştiinţă, este o operă capitală pentru înţelegerea unui destin exponenţial : de la iluziile naive şi realist-socialiste (!) ale unui înflăcărat „comunist din convingere“ cu puseuri anarhiste de tip „troţkist“ revărsate în melancolii suicidare şi până la „conflictul interior“ ca marcă a dramei trăite de cronicarul dezabuzat al unui „timp crepuscular“. Are dreptate prefaţatorul să recomande astfel marele jurnal rămas de la Emil Dorian : „s-a visat un inspirat poet şi romancier. Dreptul la glorie şi l-a câştigat însă postum, printr-un  extraordinar jurnal“. Romancierul „ratat“ a îngropat în paginile jurnalului un bestiar uman comparabil, prin plasticitate, cu seria „neagră“ a lui Tudor Arghezi, prin ascuţimea observaţiei morale cu galeria portretelor din memorialistica lui E. Lovinescu, iar prin analiza rece şi ascuţită a „chestiunii evreieşti“, cu acela, mai subţire sub raport literar, al mult comentatului Mihail Sebastian. »

Gândul, 15 aprilie 2006, p. 7