Ultima apariţie

Ruşii, masonii, Mareşalul şi alte răspântii
ale istoriografiei româneşti

de Mihai Dimitrie Sturdza

Fragment din capitolul
« Un baron reformator : Vasile Balş »

Activitatea lui Vasile Balş nu s-a încheiat odată cu pensionarea. În anii 1809-1812, el s-a ocupat iarăşi cu vânzarea moşiilor aflate în Moldova şi Basarabia ale Fondului Religionar Greco-Ortodox din Bucovina. Însemnatele beneficii pe care le-a obţinut pentru gu­vernul austriac în aceste tranzacţii i-au atras din nou recunoaş­terea imperială. În urma memoriului istoric şi genealogic privind fami­lia Balş, memoriu scris de el, întărit la 1816 de domnitorul Scarlat Callimachi şi înaintat Cancelariei Imperiale de la Viena, Vasile Balş a primit în 1818 titlul de Kämerer (şambelan) chezaro-crăiesc, deve­nind primul boier moldovean care a ocupat această înaltă demnitate¹.
La bătrâneţe, după ce consacrase o viaţă propăşirii Bucovinei, ducat al Coroanei habsburgice, Vasile Balş avea o părere proastă despre boierimea în mijlocul căreia se născuse. Comparaţia dintre aceasta şi elita administraţiei austriece i-a sugerat reflecţii foarte cri­tice, pe care i le comunica din Cernăuţi, în limba română, lui Nicolae Cantacuzino, ruda sa, marele logofăt din Moldova regulamentară, la 3 iulie 1830 : « Jălesc pe pământeni, şi anume pe boeri, fără învăţătură, fără ştiinţă, plini de fumuri şi de amestecături. În loc să ştie ce trebuie să facă, fac numai ce ştiu ei. Jălesc pe biata ţară, rămâind săracă de tot ajutorul înţelegător, orfană şi mai ales prădată de însuşi boerii ce se dau de protectorii învăţăturilor, [ai] înţelepciunii ; ispitimile [tentaţiile – n. a.] luminilor Împărăţiei Ruseşti, care stăpâneşte şi povăţuieşte pe toată lumea, va şti să apere biata ţară şi să o pue la starea cuviincioasă, cum şi pe aceşti neîndeletniciţi [incompetenţi – n. a.] leneşi şi ieniceri [exploatatori – n. a.] de boeri, o parte a-i trimete la ţară să lucreze pământul, o parte la şcoli. »² Din acest punct de vedere, Balş este un precursor aflat « pe culmile disperării » ale lui Cioran.

¹ E. Prokopowitsch, Die Familiengeschichte…, op. cit., p. 126 : Mihai Ştefan Ceauşu, op. cit.

² N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. VIII, p. 264. Se pare că Vasile Balş locuia mai mult la Cernăuţi, unde-şi avea şi biblioteca. La 1827, de exemplu, dădea acolo la legat Voyage autour du monde. N. Iorga, op. cit., p. 263.

Alexandru Bogdan Piteşti, din Ohritu, atelier F. Duschek

Petru Romoşan

Recent, Germania a redeschis subiectul aderării Turciei la Uniunea Europeană. Sună fantezist din cauza crizei, dar nu e deloc aşa. Deja la sfîrşitul lui februarie, deşi avea anumite rezerve, cancelarul german îşi exprima dorinţa ca discuţiile să continue. Într-un editorial semnat de miniştrii de Externe german şi turc, Guido Westerwelle şi Ahmed Davatoglu, pe 11 mai a.c. în Frankfurter Allgemeine Zeitung, au chemat la « un nou elan în acest proces pe care UE şi Turcia trebuie să-l facă să avanseze » (La Tribune économique). Franţa e lăsată încă o dată de Germania în offside. L-am auzit de-a lungul anilor pe fostul preşedinte francez Nicolas Sarkozy exprimîndu-le apăsat turcilor cele mai antipatice şi agresive refuzuri. Cam de nivelul formulei lui Traian Băsescu despre « Marea Neagră, lac rusesc ».  Dar, la urma urmei, de ce nu ar fi admisă Turcia în UE ? Acordîndu-i un statut asemănător cu cel al Marii Britanii, României şi Bulgariei (adică fără Schengen şi fără euro), UE nu ar avea decît de cîştigat. Turcia e considerată un emergent foarte puternic, un lider politic şi economic al lumii musulmane. În orice caz, cu cîteva declaraţii amabile de bune intenţii, Germania şi-a atras simpatia oamenilor de afaceri turci, iar Angela Merkel, adeziunea turcilor stabiliţi în Germania, care vor vota în septembrie.
Dimpotrivă, francezii continuă declaraţiile belicoase şi mai puţin diplomatice. Laurent Wauquiez, UMP (un fel de PDL), în opoziţie, fost ministru al Afacerilor europene şi considerat un politician de mare viitor, răspunde unei întrebări pline de imaginaţie cu şi mai multă imaginaţie : « (Întrebare) Jean-Pierre Raffarin (fost prim-ministru – n.n.) propune crearea unei federaţii între Franţa şi Germania. Este aşa ceva cu adevărat posibil ? (Răspuns) Europa actuală nu mai funcţionează. Decît să tot critici Germania, eu cred mai degrabă necesar să-i propunem o nouă etapă. Propunerea trece mai întîi printr-o Europă cu două viteze, care exclude Europa Centrală şi Regatul Unit al Marii Britanii. Pe urmă ar fi vorba de a recentra Europa în jurul cîtorva ţări fondatoare, Franţa, Germania, Benelux, Italia, poate şi Spania şi Portugalia. În această Europă restrînsă putem să înaintăm către o integrare fiscală şi socială în loc să ne facem concurenţă prin intermediul sistemelor noastre sociale. Toate acestea nu sînt posibile decît dacă punem capăt germanofobiei care aruncă Germania în braţele britanicilor » (Le Point, 2 mai 2013).
Un pas înainte, doi paşi înapoi. Mai întîii, guvernul federal german a adoptat în Consiliul de Miniştri un proiect de lege pregătitor pentru constituirea Uniunii Bancare Europene. Acest text făcea posibil transferul supervizării bancare germane către Banca Centrală Europeană. Cîteva zile mai tîrziu, ministrul de Finanţe german, Wolfgang Schäuble, declara în Financial Times (12 mai 2013) că instalarea unei instanţe europene centrale abilitată să dezmembreze băncile insolvente necesită modificarea tratatelor europene. Foarte tipic pentru abila politică germană de azi. Conduci dar nu îţi asumi prea mult răspunderea, iar între timp exporturile  în interiorul UE prosperă şi excedentele cresc.
Franţa a luat conducerea în lupta pentru respectarea excepţiei culturale în proiectul de acord de liber-schimb cu Statele Unite, care trebuie să se traducă în principal prin excluderea integrală din mandatul de negociere a sectorului audiovizual. Textul a fost semnat de miniştrii Culturii german, austriac, belgian, bulgar, cipriot, spaniol, maghiar, italian, polonez, portughez, român, sloven şi slovac. Înarmat cu aceste susţineri, ministrul Culturii şi al Comunicaţiilor francez se va prezenta în faţa colegilor săi pe 17 mai, abordînd chestiunea acordului de liber-schimb cu Statele Unite. Luni 20 mai, la Palatul Festivalurilor de la Cannes, ministrul francez al Culturii şi Comunicaţiilor va organiza un colocviu pe tema « Să întărim excepţia culturală europeană de mîine » cu participanţi europeni şi americani.
Luni 13 mai, la Lyon, în Franţa, în urma unui incendiu într-un spaţiu locativ ocupat ilegal de ţigani români, şi-au pierdut viaţa două femei şi un copil. Care mai e azi situaţia ţiganilor români din Franţa ? S-ar găsi acolo în jur de 20 000 de romi români şi bulgari. Dintre aceştia, 10 000 se află în Île-de-France, mai ales în periferia apropiată a Parisului. S-ar găsi, de asemenea, 2 000 la Marsilia, 1 000 la Lyon, 2 000 în Nord-Pas de Calais, cîte 500 în Grenoble, Nantes, Bordeaux şi Dijon. Bărbaţii romi au, în general, o activitate profesională reală, chiar dacă la negru, mai ales în construcţii. Femeile cerşesc. Copiii preferă să meargă la şcoală decît să cerşească. Toate aceste informaţii sînt date de Grégoire Cousin, cercetător universitar la Tours şi la Florenţa, într-un interviu din Le Monde (14 mai 2013). Acelaşi cercetător estimează că s-ar afla 100 000 de romi români în Spania şi aproape 100 000 în Italia. Majoritatea lucrează în agricultură şi în construcţii. În Spania sînt acceptaţi şi se integrează mult mai uşor decît în Franţa sau în Italia.
Organismul american de cercetare Pew Research Center vine cu statistici surprinzătoare despre « omul bolnav al Europei », care este chiar Uniunea Europeană. Doar 38 % dintre greci, 41 % dintre francezi şi 43 % dintre britanici mai cred în proiectul european. Dacă în 2012 o medie de 60 % dintre europeni susţineau încă integrarea, un an mai tîrziu, în 2013, doar 45 % mai au o opinie favorabilă. Cei mai încrezători sînt italienii (58 %), germanii (60 %) şi polonezii (68 %).
Cunoaşteţi din istorie vreun imperiu care să se fi născut fără război, cu învingători şi învinşi ? Pot ţine francmasonii, bancherii şi birocraţii în general locul generalilor şi soldaţilor pentru naşterea celui mai puternic imperiu economic care a existat vreodată ? Este UE un nou Imperiu Bizantin adăugat Imperiului Roman de Apus, adică Statele Unite, sau e doar un congres de babe şi de moşnegi puşi pe şedinţe şi aranjamente ? Europa o duce rău. Chiar foarte rău. Va dura această organizaţie cît a durat Imperiul Bizantin, adică peste 1 000 de ani,  sau se va destrăma în anii următori ?

Petru Romoşan

Pe coperta săptămînalului francez « Le Point » din 2 mai a.c., de orientare netă de dreapta, conservator-beton, aflat în proprietatea miliardarului François Pinault, vedem o fotografie a Angelei Merkel purtînd o coroană de aur cu inscripţia « Regina Europei », iar deasupra un titlu care spune totul : « Această Germanie care-i scoate din minţi pe socialişti ». În România, cei vreo 7,4 milioane de votanţi pentru demiterea lui Traian Băsescu nu pot să uite că şi Angela Merkel, pe lîngă Barroso şi subsecretarul Philip Gordon, a contribuit decisiv la menţinerea în post a suspendatului. Cînd INS va publica, în fine, adevăratele cifre de la recensămînt, vom descoperi că din iulie 2012 aceste capete mai mult sau mai puţin încoronate au susţinut un demis în condiţii perfect democratice, căci la vot au fost prezenţi peste 60 % dintre votanţii reali.
Cum sînt priviţi germanii în ţările sudice, în Grecia, în Italia sau în Spania nu e greu de închipuit. La fel, românii din Republica Moldova realizează acum că amestecul german în treburile lor interne nu le-a adus acasă Europa încă visată de ei. Aproape toată Europa de Sud priveşte spre Germania cu şomaj redus, prosperă, cu resentiment, ba chiar cu ură. Cît de justificată este această pornire împotriva Germaniei ? La o judecată mai rece asupra organizării Uniunii Europene şi asupra cifrelor economice, Germania nu mai apare atît de vinovată. Mai întîi, euro a fost o măsură de constrîngere luată la iniţiativa lui François Mitterrand, care, împreună cu Margaret Thatcher, nu a reuşit să împiedice reunificarea Germaniei, susţinută în schimb de ruşi şi de americani. În acel moment, marca germană era foarte puternică şi dădea mari dureri de cap francezilor şi britanicilor. Pînă la urmă, euro a fost profitabil mai ales pentru Germania, dar asta nu i se poate reproşa. În urmă cu zece ani, social-democratul Gerhard Schröder, supranumit « cancelarul patronilor », a impus măsuri drastice de dereglementare şi flexibilizare pe piaţa muncii şi a ajuns la un consens naţional cu sindicatele pentru a menţine locurile de muncă în dauna salariilor, sacrificîndu-le pe acestea din urmă. Ţările care suferă astăzi, în frunte cu Franţa, nu au reuşit să se adapteze la noua economie ultraliberală care s-a impus în ultimii 10-15 ani.
Dar ce spun nemţii despre ceilalţi europeni ? Prin cafenele zic că francezii au salariile mai mari cu 20 % decît ar trebui, spaniolii şi italienii cîştigă cu 30 % mai mult, iar grecii cu aproape 70 %. Au germanii vreo obligaţie să finanţeze veniturile umflate, nejustificate ale europenilor din sud ?  În trecut, fiecare ţară avînd monedă proprie, se aplica o bună doză de inflaţie prin care se diminuau salariile şi pensiile, se sporea capacitatea de export şi echilibrele se restabileau. Marea specialistă în acest joc a fost Italia, dar şi francul francez era pus la cură de slăbire tot aşa din cînd în cînd. În Germania nu există salariu minim obligatoriu, aşa cum există foarte ridicatul SMIC în Franţa (brut 1 400 euro, net 1120 euro). În Germania există în continuare o pătură destul de largă plătită cu 400 de euro pe lună. După statisticile citate de « Le Point », în Germania 40 % din tineri sînt obligaţi să se multumească cu o slujbă prost plătită şi precară. Dar şomajul tinerilor este de doar 15 % – cel mai scăzut din Europa la această categorie. De ceva vreme, salariile au reînceput să crească. În schimb, în Franţa sau în Spania creşte necontenit şomajul. Vîrsta de pensionare în Germania va fi adusă la 67 de ani pînă în 2029. Bineînţeles că foarte mulţi se pensionează mult mai devreme, dar pensia este binişor diminuată. Pensiile în Franţa sînt foarte ridicate, speranţa de viaţă a crescut vertiginous în ultimii 30 de ani, consumul de medicamente pe cap de locuitor bate toate recordurile. Nepoţii aceloraşi pensionari rămîn pînă tîrziu la mama şi la tata şi se inserează din ce în ce mai greu în viaţa activă.
Parlamentul European este o instituţie creată mai mult ca să antreneze politicienii europeni pentru viitor, căci deocamdată ponderea acestui Parlament în luarea deciziilor e aproape nulă. Majoritatea europarlamentarilor – la sfirşit de carieră sau aflaţi prea la început – nu sînt încă piese necesare în politica internă a ţărilor lor. Cîte universităţi de vîrf, comparabile cu ultraperformantele universităţi americane, s-ar putea finanţa cu banii cheltuiţi pe acest « Congres de la Viena-1814 » permanentizat ? La noi e foarte şic să fii europarlamentar şi eşti şi foarte bine remunerat. Dar foarte televizaţii noştri europarlamentari, foarte divizaţi de altfel, fac ei ceva pentru absorbţia de fonduri europene ? Nu e treaba lor, desigur. Doar ei sînt mari boieri inutili ! Ba mai mult, unii se şi ocupă sistematic cu denigrarea ţării noastre la Bruxelles şi Strasbourg. Parlamentul European şi Comisia Europeană nu sînt compuse numai din nemţi, Europa nu e încă Imperiul German sau al Patrulea Reich, cum se tot spune. Deci ce obligaţii ar avea Germania să-şi împartă prin eurobonduri sau alte drăgălăşenii excedentele, rezervele financiare pe care le are ? Şi care sînt oricum cu totul insuficiente ca să poată cumpăra toată Europa. Care, de altfel, nu se vrea vîndută în ruptul capului. Toate calculele arată deja clar şi pentru toată lumea că Europa nu mai poate continua cu regulile şi aranjamentele care au adus-o la cea mai mare criză din 1929 încoace. Cum se pot salva europenii din labirintul pe care ei înşişi şi l-au construit cu atîta entuziasm ? Răspunsul nu poate întîrzia prea mult.

Firul de oţel al ierbii sau Rezistenţa românească
©Vlad Predescu

(sfîrşitul civilizaţiei petrolului, postdemocraţia, descreşterea economică aleasă conştient)

Petru Romoşan

« Jos Băsescu-Sus Băsescu ! », « Sus USL-Jos USL ! ». Cred că merită să depăşim limitatele, stupidele, mecanicele noastre dispute şi să deschidem ochii şi spre ce se întîmplă la alţii. Pentru că nu sîntem doar noi înde noi, de la Nistru pîn’ la Tisa. De altfel, marea problemă a celor care conduc azi România este chiar dubla loialitate. Dublă loialitate faţă de Internaţionala banilor şi faţă de sistemul securistic corupt intern, dar în nici un caz faţă de cei ce i-au ales. Şi, cum a arătat-o referendumul din vara lui 2012, comanda României e undeva în exterior. Nici nu am băgat de seamă cînd ne-am pierdut independenţa, dacă am fost vreodată independenţi.
Prin anii 2000-2005 s-a vorbit intens despre sfîrşitul civilizaţiei petrolului (cea inaugurată pe la 1860). Se dădeau, în funcţie de cercetător, anii 2005-2007, ca orizont de început al declinului. Adică momentul în care producţia mondială nu mai putea face faţă cererii, odată cu intrarea majoră pe piaţa consumatorilor a emergenţilor China, India, Brazilia, Rusia (în calitate de consumator), Turcia, Africa de Sud etc. S-a lăsat apoi o mare tăcere. Pentru că asupra planetei s-a abătut criza financiară, căderea băncilor (o mulţime în SUA), criza economică. Care a fost legătura dintre începutul crizei economice mondiale şi începutul sfîrşitului civilizaţiei hidrocarburilor, a petrolului mai ales ? Nici Rubini, nici Krugman nu-mi amintesc să fi vorbit despre asta. Sau poate mi-a scăpat mie. Politicienii n-au din principiu asemenea dureri de cap.
În 2008 apare o carte aproape deloc cunoscută în România, « Après la démocratie » (« După democraţie »), a lui Emmanuel Todd. Autorul, un savant demograf, şi nu un eseist literaro-artistic, e acelaşi care în 1976 prognoza prin « La Chute finale » (« Căderea finală ») « descompunerea sferei sovietice », iar în 2002, în « Après l’empire » (« După imperiu »), anunţa şi « descompunerea sistemului american ». Cu imperiul sovietic ştim ce s-a întîmplat. Imperiul american are datorii faraonice, care probabil că nu vor fi onorate niciodată. Ceea ce echivalează cu căderea imperiului. Dar, în treacăt fie spus, BNR şi Mugur Isărescu, ca şi alte genii economice băştinaşe, continuă să considere că bonurile de tezaur americane sînt cele mai sigure plasamente. Desigur, pînă nu vor mai fi deloc. Ca la FNI. Azi, economiştii americani sînt preocupaţi propagandistic mai ales de soarta euro şi a Europei. O diversiune ca oricare alta, cînd SUA are peste 16 000 de miliarde de dolari datorii.
În cartea sa « După democraţie », Emmanuel Todd prezice nici mai mult, nici mai puţin decît sfîrşitul democraţiei aşa cum o cunoaştem astăzi. Şi care are o tradiţie de doar ceva mai mult de 150 de ani, pentru că înainte de 1848, sau de 1789 în Franţa şi în America simultan, omenirea nu trăia totuşi în democraţie. După cum azi încă democraţia de tip occidental e o aberaţie pentru majoritatea lumii arabe, pentru China, pentru Rusia, ca şi pentru o mare parte a Africii, de altfel. Ceea ce nu înseamnă că George W. Bush, împins de neoconservatorii ajunşi la apogeul puterii lor, nu a avut ideea suprarealistă de a impune democraţia de tip vestic Irakului şi afganilor din munţi. Dar scopul lor real era, bineînţeles, altul.
O teorie care nu e încă mainstream dar care nu e mai puţin bine servită de numeroşi autori este aceea a descreşterii economice aleasă conştient, liber consimţită. După căderea imperiului sovietic (care foarte bun era el pentru Occident !), după criza economică, după anunţatul sfîrşit al civilizaţiei petrolului, creşterea economică, transfomată în religie de stat de peste 50 de ani în Occidentul dezvoltat şi egocentric, nu mai poate fi susţinută. Franţa condusă de socialişti nu reuşeşte să înţeleagă că va avea anul acesta o descreştere sau creştere negativă, cum aberant se mai zice. Ce ne rămîne e să alegem CUM să descreştem economic, ales – căci, dacă nu, forţat şi la întîmplare, haotic –, să consumăm mai puţin, dar poate mai inteligent şi mai sănătos, să alegem ceea ce contează cu adevărat (studii, sănătate, o lume mai morală, şi deci mai sigură), să trăim chiar mai bine cu mai puţin.
Teoria creşterii economice opusă austerităţii germane aşa cum o prezintă socialiştii europeni nu are o bază financiară asigurată. Ţine doar de « les trente glorieuses » (cei treizeci de ani de continuă creştere, de lipsă a şomajului, care au urmat celui de-al doilea război mondial). Teoria descreşterii economice alese, controlate e, de fapt, teoria austerităţii a Angelei Merkel dusă pînă la ultimele consecinţe, dar minus clasa politicienilor de carieră, a activiştilor care nu se pricep la nimic, fără vreo meserie, care trebuie sa ne pună apă în vin pentru a fi plăcuţi electorilor, pentru a obţine voturi. Adevărata problemă nu e austeritatea germană, deşi doamna Merkel acţionează ca o gospodină care face mai degrabă economii în contul rudelor sărace, adică fără viziune economică de ansamblu. Problema este că austeritatea e doar o jumătate de pas făcut către adevărul economic al lui 2013. Un pas întreg e descreşterea economică aleasă conştient. Cine împiedică întreaga clarificare ? Clasa politică, stînga şi dreapta deopotrivă. Ca şi în cazul măsurilor de protecţie a mediului devenite de mult urgente, a încălzirii globale, lucrurile se vor « rezolva » numai prin catastrofă. Atunci cînd clasa politică va dispărea violent şi complet. Dar va fi oricum prea tîrziu.
Italia, cu mult înaintea Franţei, adică încă din Renaştere, a fost în avangarda mişcărilor artistice, intelectuale, a dezbaterilor de idei din Europa. Prin strania mişcare politică Cinci Stele condusă de Beppe Grillo, Italia nu se dezminte. Este foarte probabil ca această formă a democraţiei directe şi participative, nemaivăzută pînă astăzi pe acele meleaguri dar amintind republica florentină a lui Machiavelli, să anunţe calea pe care o va lua organizarea politică viitoare a Europei şi, în parte, a lumii. Beppe Grillo nu acordă decît foarte greu interviuri televiziunii sau presei scrise, mai degraba vorbeşte cu media străină. Cea italiană îi apare coruptă, aservită partidelor politice şi la fel de responsabilă ca şi partidele pentru dezastrul ţării. Berlusconi, om politic, miliardar şi mare proprietar media, e « capul de turc » luat la ţintă de Beppe Grillo. Pentru acelaşi Grillo, coaliţia stînga-dreapta « este cea mai bună bunga-bunga ».
În loc de un plicticos « Jos Băsescu-Sus Ponta ! », merită deci să ne uităm puţin şi peste gardul naţional. Ce este filosofia Gaia, despre care vorbeşte Casaleggio, omul din spatele lui Beppe Grillo ? Ce vrea să însemne descreşterea economică, aceea care îl are în arsenalul său teoretic pe un român, matematicianul şi economistul N. Georgescu-Roegen ? Poate fi sistemul elveţian – confederativ, de democraţie directă, în care se votează tot timpul, cu referendumuri peste referendumuri, unde toate partidele importante sînt reprezentate în guvern etc. – un model salvator pentru o Europă în criză profundă ? Cum reuşim să găsim o altă cale decît cea care depinde de o clasă politică (cu servicii secrete plus media aservită) ineptă, hoaţă, vîndută şi care te păcăleşte de cum ai întors capul, din primul minut în care ajunge la putere ?

©Vlad Predescu

Căutare şi bătaie cu ouă în Germania – gravură, 1880

Petru Romoşan

Nu e clar cine a avut ideea cu USL-ul. După război mulţi viteji s-arată. Acum şi-o atribuie mulţi sau li se atribuie multora de către curtenii aferenţi. E proiectul lui Dan Voiculescu, ba nu, e proiectul lui Victor Ponta, poate că e chiar un proiect naţional-liberal. Dar scopul a fost clar : « Jos Băsescu ! » şi « Jos Udrea ! » (plus Boc, Videanu etc.). S-a reuşit « Jos Udrea ! » şi « Sus Ponta ! », dar Băsescu s-a salvat şi chiar mai mult decît atît, începe să se amuze. PDL-ul a cam dispărut şi nu-l va regreta nimeni, nici măcar pedeliştii. Nu a fost decît o şmecherie de făcut bani. Care şi-a trăit traiul şi şi-a mîncat ditamai mălaiul. Multe miliarde de euro.
Principalii beneficiari ai construcţiei USL sînt, evident, Victor Ponta şi PSD-ul. Dintr-un partid neocomunist şi foarte corupt a devenit o organizaţie frecventabilă. Cu ajutorul neprecupeţit al PNL-ului şi, mai ales, al unor independenţi care în condiţii normale nu s-ar fi amestecat într-o asemenea ciorbă. Primul perdant pare a fi Dan Voiculescu şi, poate, foarte curînd, şi Antena 3 la rating, la credibilitate, dacă nu cumva toate Antenele. Principalul partid de opoziţie care l-a adus pe Victor Ponta la putere, pe Adrian Năstase erou-martir la Congresul PSD şi pe Ion Iliescu, semizeu în viaţă, ţinînd discursuri ca în tinereţe la partidul muncitoresc, măi dragă, a fost Antena 3, cu Mihai Gîdea, Mircea Badea, Radu Tudor, Dana Grecu, Oana Stancu, Adrian Ursu şi toată banda de zmei a lui Dan Voiculescu. Azi, Antena 3, partidul de opoziţie, pare să ne spună că ne-am cam înşelat la vot. Acum nu că nu am fi de mult tăbăciţi. Dar parcă anteniştii s-au sucit cam prea brusc. Sau, de fapt, Victor Ponta s-a sucit prea tinereşte ? Cum-necum, şi Antena 3 a participat la resuscitarea lui Băsescu. Din amatorism ? Sau să fie doar faptul că maşina de produs imagini are logica ei şi cei foarte abili pot abuza de ea ?
Care mai e rostul USL-ului astăzi ? Unul simplu şi evident. Cele două mari partide, PSD şi PNL + PC , sînt, de fapt, o mare coaliţie, 70 % în Parlament, care pot rămîne la putere fără probleme patru ani, o întreagă legislatură. Şi totuşi, criza economică generală şi internă, lipsa evidentă a unui proiect economic ofensiv, prezenţa asfixiantă a FMI-ului şi tutela confuză a Uniunii Europene creează o atmosferă greu respirabilă. Nu vi se pare că miroase a cadavru politic prin oraş ? Iar primarul Sorin Oprescu, prezumtiv beneficiar al unei crime de tipul Mioriţa, cam suferă de-o excesivă bună-dispoziţie ? Pînă unde va fi mers gîndul iniţial al lui Dan Voiculescu depăşind sloganul pătimaş « Jos Băsescu ! » ? Ca nişte şahişti amatori, programatorii USL-ului par să se fi oprit la cîteva mutări, cele de deschidere. De la bun început, negocierea dintre PSD şi PNL a avut ceva comic. Victor Ponta lua vrabia din mînă (postul de prim-ministru), iar lui Crin Antonescu i se oferea cu generozitate cioara de pe gard (preşedinţia). Negociatorii PNL s-au dovedit de atunci naivi şi creduli. Pentru că, româneşte, deci oriental, nu au ţinut cont de factorul timp. Coabitarea Ponta-Băsescu i-a adus foarte repede cu picioarele pe pămînt şi i-a pus în faţa evidenţei că tîrgul făcut de ei era unul prost. Te poţi întreba acum doar de amorul artei, post-factum şi cam inutil, dacă PNL-ul ar fi putut să facă un deal mai serios. Luînd în calcul toate circumstanţele, probabil că nu. Poate că apropierea dintre Victor Ponta şi Crin Antonescu este una de tip « fraţi siamezi », din care nici unul nu se poate extrage fără a-şi pierde viaţa politică. Dacă e să iei în serios declaraţiile de bună-credinţă, de dragoste veşnică şi de devotement fără limite pe care şi le fac deopotrivă Victor Ponta şi Crin Antonescu, te şi miri cum de nu au fuzionat pînă acum cele două partide. Dar, dincolo de Crin Antonescu, PNL-ul ar mai putea avea un partener mult mai serios decît PSD-ul, şi anume marea majoritate a populaţiei României. Dar este PNL-ul capabil de un asemenea parteneriat ?

Petru Romoşan

Noam Chomsky (n. 1928), profesor emerit la Massachusetts Institute of Technology, e un savant (inventator al gramaticii generative, cercetător al  « Structurilor semantice » încă din 1955), cunoscut de filologi şi lingvişti din toată lumea de mai bine de 50 de ani. Are azi 84 de ani şi continuă să scrie şi să ţină conferinţe. La ultima sa conferinţă, în 3 aprilie, la Dublin (Irlanda), a atacat-o pe Angela Merkel şi politica ei germană faţă de Grecia şi de ţările Europei de Sud. Vorbind de « politica de ocupaţie a Germaniei atît din punct de vedere politic, cît şi economic » împotriva Greciei, a Ciprului şi a ţărilor din sudul Europei, a subliniat necesitatea formării unui « front unit din Grecia, Spania, Portugalia şi Italia cu scopul de a pune capăt pretenţiilor inumane ale Europei de Nord ».  « Nemţii doresc să pună mîna pe tot ce este de valoare în Grecia », a mai spus printre altele Chomsky.
Noam Chomsky se autocaracterizează ca « anarhist tradiţional » şi trebuie să-l credem, pentru că diagnosticele sale sînt pătrunzătoare şi pertinente. Se revendică de la Bertrand Russell şi John Dewey – numai oameni foarte serioşi. Lingvist de geniu, filosof al limbajului, activist politic, a scris despre război, politică şi mass-media. Este autorul a peste 100 de cărţi şi este cel mai citat savant în viaţă.
Într-una din cărţile sale destul de recente, « Imperial Ambitions » (2005), Chomsky face una dintre cele mai necruţătoare analize ale Americii lui George W. Bush. Pentru cei ce au uitat, reamintim ca preşedintele Traian Băsescu e un pur produs al bushismului. Aţi uitat curcubeul din piaţă (cu Ion Iliescu) şi discursurile lui Bush şi Băsescu cu spatele la Marea Neagră « lac rusesc » ? Iată un fragment din această carte, care este o selecţie de interviuri date la radio lui David Barsamian :
« DB : “După primul război mondial, britanicii i-au înlocuit pe turci în Irak. Ei au ocupat ţara şi s-au confruntat atunci, spune o lucrare asupra chestiunii, »de la bun început cu o agitaţie antiimperialistă”. Revolta “s-a extins considerabil”. Britanicii au crezut că e prudent să instaleze o “faţadă arabă”, cum a spus lordul Curzon, secretar la Foreign Office, “guvernată şi gestionată sub conducere britanică, dar controlată de un musulman băştinaş şi, în măsura posibilului, de un personal guvernamental arab”. (…)
NC : Lordul Curzon spunea lucrurilor pe nume în acel moment. Irakul era o faţadă arabă. Puterea Marii Britanii era voalată cu ficţiuni constituţionale ca “protectorat”, “sferă de influenţă”, “stat tampon” etc. Şi astfel britanicii guvernau toată regiunea – tot imperiul, de fapt. Ideea este să ai state independente, dar cu regimuri slabe, şi deci constrînse să se bazeze pe puterea imperială pentru supravieţuirea lor. Pot să jumulească populaţia dacă vor. Nici o problemă. Dar ei trebuie să asigure o faţadă în spatele căreia adevărata putere poate guverna. Asta e regula de bază a imperialismului. Iar exemplele sînt legiune.” »
Nici o asemănare cu realitatea românească de azi nu este întîmplătoare. Regimuri slabe, şi deci constrînse să se bazeze pe puterea imperială pentru supravieţuirea lor ? Vă amintiţi de vizita-fulger a « imperialului » Philip Gordon imediat după referendum ? Şi, miraculos, Traian Băsescu a supravieţuit. A supravieţuit miraculos după două sincere suspendări, pornite din suflet, şi a cîştigat, simetric, alegerile, împotriva oricăror aşteptări, tot de două ori. Cîtă voinţă populară şi cîtă voinţă imperială în toate acestea ? Regim de faţadă ? Sună foarte bine. Nu este oare şi regimul Băsescu tot un regim de faţadă ? Nu e lipsită de sens toată lupta românilor îndreptată numai împotriva lui Băsescu ? Regimul Băsescu pare compus din păpuşi de cîlţi (Elena Udrea, Emil Boc, Adriean Videanu, MRU etc.) în care românii, disperaţi, pot să împlînte cîte săgeţi vor pentru că tot nu se întîmplă nimic. Să fie acesta marele secret al « răsucirii » de după alegeri a foarte tînărului prim-ministru Victor Ponta ? Oare a văzut Ponta în spatele lui Băsescu o pisică mare, neagră şi foarte periculoasă, o pisică imperială ?
Noi, românii, am mai trăit sub ocupaţia germană în primul război mondial, am fost aliaţi (ocupaţi) ai aceloraşi germani în cel de-al doilea. Am fost ocupaţi (aliaţi) de sovietici aproape 50 de ani. Începînd cu 2004 şi cu precădere din 2008, gustăm din deliciile imperiului american. Ceva nou şi destul de şocant. Avem, în plus, şi tutela germană, numită simpatic « europeană ». Dar nu le-am dorit noi şi pe una, şi pe alta cu ardoare după 1989 ? Nu ne simţeam prea singuri şi, de fapt, incapabili să ne autoguvernăm ?