Singurul mod de a pune capăt ciclului tensionat ultimatum-şantaj este acela de a trata adevărata problemă : Coreea de Sud

de Edward Luttwak

Poate unde mi-am început anii de şcoală la Palermo, în Sicilia, comportamentul Coreei de Nord mi s-a părut întotdeauna perfect logic şi absolut transparent. În ambele ​​locuri, extorcarea de fonduri prin intimidare este o rutină, dar practicată mult mai subtil în Sicilia.
Transparenţa cu pricina nu se regăseşte în nimic palpabil la şirul de conducători ai Coreei de Nord, de la care este inutil să aşteptăm vreo oarecare schimbare de politică – numai pentru că anteriorului Kim îi plăceau mâncarea japoneză şi starurile de cinema sau fiindcă actualul Kim a stat mult într-un internat elveţian. Regimul, cel trecut ca şi cel prezent, continuă să surclaseze până şi Uniunea Sovietică de pe vremea lui Stalin în materie de secretomanie, însă ceea ce poate vedea toată lumea ajunge cu asupra de măsură pentru a explica frenetica lui agresivitate.
Nici oaspeţii care se deplasează sub escortă atentă între puţinele locuri a căror vizitare e îngăduită în Coreea de Nord nu pot rata indiciile vitale. Să luăm, de pildă, restaurantul numărul unu la friptura de raţă din Phenian, restaurantul pescăresc numărul unu din Phenian, Pyulmori (o cafenea « elveţiană ») sau echivalentul austriac, cu Helmut Sachers Kaffee – acestea fiind printre puţinele localuri de tip non-coreean din toată ţara, în afară de cantinele chinezesti în stil studenţesc Jilin din zona de frontieră. Că se poate găsi mâncare gustoasă la Pyulmori este fenomenal, dar mult mai grăitor este faptul că la ambele cafenele se serveşte cafea autentică, cu adevărat extrasă din boabe de cafea reale.
Toate disfuncţiile economice, variate şi extreme, ale Coreei de Nord converg în penuria paralizantă de valută. Odată ce s-a cheltuit grosul ei pe importul de componente militare, consumabile şi subsisteme din China (inclusiv pe lansatoare verticale de rachete balistice), rămâne foarte puţin. Nu sunt mai deloc devize pentru importul de utilaje necesare relansării industriei prelucrătoare cumplit de învechită a ţării – aceasta abia de se târâie cu nişte utilaje sovietice care au decenii la bord şi chiar cu echipamente japoneze din anii ’30. Nu sunt devize disponibile pentru importul de medicamente recente destinate populaţiei, care trebuie să se descurce cu imitaţiile coreene ale imitaţiilor chinezesti ale medicamentelor generice din Occident. Nu se găsesc devize nici măcar pentru importul celor mai ieftine surse de amidon – porumb, sorg, grâu de calitate inferioară – atunci când se pierd recolte şi, prin urmare, foametea îşi face mereu apariţia, cu morţi cu tot.
Şi, cu toate acestea, există suficientă valută pentru a importa boabele de cafea care fierb la Pyulmori şi Helmut Sachers Kaffee. Cele câteva vaci costelive pe care le poţi zări uneori păscând pe mirişti explică bulgogi-ul [fîşii de carne marinată şi friptă] prea puţin ademenitor din restaurantele de lux, dar apele nord-coreene reuşesc totuşi să furnizeze caracatiţa, calamarul şi peştele din restaurantul plutitor. În schimb, pentru un bun espresso, oficialii care alocă valuta – şi care devin automat puterea supremă în stat – au înţeles în mod evident necesitatea de a lăsa deoparte alte priorităţi ca să importe boabe de cafea prăjite de calitate. Desigur, asemenea amănunte n-ar lămuri nimic dacă aceste localuri ar fi mai ales stabilimente turistice menite tocmai să aducă valută. Nici nu se răcise bine cadavrul lui Stalin şi regimurile comuniste s-au pornit să deschidă afaceri în devize cu magazine, hoteluri, restaurante şi baruri (dotate şi cu tovărăşii în valută forte), care reprezintă până astăzi singura industrie de succes din Cuba.
Dar nu la asta servesc restaurantele ultrascumpe ale Phenian-ului. Câţiva turişti străini ajung să ia masa acolo ca să scape de atmosfera sumbră de cantină, mai vin şi niscaiva oengişti, mari iubitori ai umanităţii (care nu ratează niciodată produsele de lux, asa că frecventează asemenea locuri), dar aceste două grupuri sunt mici şi nu prea contează. Majoritatea clienţilor sunt nord-coreeni care se împart în două categorii distincte. Prima e fomată din bărbaţi temători, înţepaţi şi palizi (femeile sunt rare), în tipicele lor costume albastre nord-coreene, vizibil stârniţi de ameţitoarele delicatesuri străine din ofertă – sunt membrii unor delegaţii de rang mijlociu venite mai de aproape sau mai de departe, care au obţinut cu greu acces aici sau li s-a dat. A doua clasă este mult mai bine îmbrăcată, compusă din celibatari şi cupluri, toţi mai bine hrăniţi, care mănâncă şi beau nonşalant, ca şi cum cafeaua adevărată ar fi plăcerea lor zilnică. Foarte probabil, ei sunt părinţii copiilor pe care-i vezi bucurându-se de splendizii căluşei multicolori din Phenian importaţi pe bani grei din Italia. (Iar cum suntem pe tărâmul corpolentului Kim Jong Un, aceşti copii ai oamenilor bogaţi şi privilegiaţi sunt roşii în obraz şi dolofani într-o ţară în care cei mai mulţi copii sunt vizibil subponderali.) Nu, aceşti meseni nonşalanţi nu sunt câştigători în cursa « capitalismului pentru toată lumea », întreprinzători, profesionişti de vârf ai unor corporaţii sau vedete sportive, sunt funcţionari de rang înalt sau ofiţeri din armată, cu familiile lor, care susţin dinastia Kim şi se bucură de favorurile ei.
Un « sistem de palat » dirijează întregul regim şi politicile sale : pentru a-i ţine pe sclavi în robia lor închisă, ruptă de lumea exterioară, conducătorii păstrează o neabătută atitudine belicoasă an de an, deceniu după deceniu. Chiar dacă n-a mai avut parte de război de două generaţii, viaţa Coreei de Nord este ritmată de continua propagandă de război, de cenzura de război, de legea marţială şi, mai presus de toate, de o economie de război centralizată, în care resursele doar se alocă şi nu fac obiectul vreunui schimb.
Dar proiecţia internă a stării belicoase nu este suficientă, căci economia nord-coreeană este cu totul ineficientă, mai ales inaptă să câştige valută. Pentru a alimenta sistemul de palat, Coreea de Nord trebuie să stoarcă nişte « plusuri » de la lumea exterioară : unele vin de la ONG-uri (ajutoare alimentare care permit ca producţia internă de hrană să fie utilizată pentru raţiile armatei), altele se obţin de la Statele Unite şi de la Japonia în schimbul promisiunilor pe teme nucleare (niciodată respectate) ale Phenian-ului, dar cel mai mult vine de la fraţii coreeni din sud (ale căror daruri sunt smulse prin pură intimidare). Preşedintele sud-coreean Kim Dae-jung a primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 2000 pentru summit-ul de reconciliere fără precedent cu Kim Jong Il – un moment în care pacea şi chiar reunificarea păreau iminente. Abia mai târziu a ieşit la iveală adevărul : summit-ul fusese cumpărat cu 100 de milioane de dolari cash. Deloc surprinzător, a rămas fără efect.
Nedorind disuadarea Coreei de Nord – care ar necesita capacitatea de a răspunde pe măsură la atacurile uneori sângeroase şi la provocările constante, care tulbură afacerile şi agită piaţa bursieră de la Seul –, Coreea de Sud a preferat să mituiască regimul cu injecţii periodice de combustibil şi ajutor alimentar, dar şi mai sistematic prin zona industrială Nord-Sud Kaesong, unde cca 80 000 de muncitori nord-coreeni iau salarii destul de bune de la corporaţii din Coreea de Sud. Muncitorii primesc foarte puţin din salariile lor, căci mare parte este trimisă înapoi la Phenian şi constituie cea mai substanţiala sursă consecventă de valută pentru Coreea de Nord. Chiar şi pe vremea asa-zişilor preşedinţi « duri » ai Coreei de Sud, transferul de la Kaesong a continuat. Nu a fost oprit nici când Nordul a scufundat nava de război Cheonan a Coreei de Sud, omorând 46 de marinari ; nici când Nordul a deschis focul de artilerie asupra unei insule a Coreei de Sud, ucigând doi soldaţi şi doi civili ; nici atunci când Nordul a testat un dispozitiv nuclear şi a lansat o rachetă cu rază lungă de acţiune. Şi după declanşarea crizei actuale, tot Sudul bun platnic se temea de o întrerupere a producţiei de la Kaesong, nu Nordul, care aduna beneficiile. Iar când mass-media din Coreea de Sud a anunţat cu mare uşurare că accesul la Kaesong era în continuare deschis, nord-coreeni l-au închis prompt.
Victorios în constanta sa acumulare de bacşişuri prin ameninţări şi atacuri ocazionale, Nordul e în mod firesc dispus s-o ia de la capăt. Deşi un nou test nuclear şi ameninţarea cu lansarea unui misil balistic mobil cu rază lungă de acţiune par iminente, rezultatul probabil este un mic dar primit de la Sud, iar nu un război în peninsula coreeană. Iar Phenian-ul o ştie şi el.
Între timp, Coreea de Sud a ajustat pornirea războinică a Nordului la propria sa perversitate strategică : rămâne obsedată de o Japonie deloc ameninţătoare şi a tot cumpărat putere aeriană ca să faca faţă ameninţărilor teroriste imaginare de la Tokyo, spre deosebire de cele reale, care vin chiar din nordul zonei demilitarizate. Seul-ul pur şi simplu nu vrea să achiziţioneze o putere militară convenabilă economiei sale net superioare. În schimb, cheltuieşte miliarde de dolari pentru a produce mândrele sale avioane de luptă « indigene » T-50, elicoptere Surion şi fregate destinate apărării de coastă – în timp ce există alternative mult mai bune şi mai ieftine, care se pot importa din Statele Unite. Între timp, în apărarea Coreei de Sud se cască uriaşe găuri (aşa se face că asistăm la spectacolul ridicol al cursei de ultim moment pentru echipamente şi muniţii lipsă în criza actuală). Şi ciclul se reia : cum Sudul îşi îngăduie să rămână atât de vulnerabil, el nu are cum reacţiona în mod eficient la ameninţările teroriste permanente ale Coreei de Nord şi la atacurilor sale periodice. În schimb, Seul-ul îşi numără banii din cont şi se pregăteşte pentru viitorul cadou.
E timpul ca acest joc să se termine. Statele Unite nu pot obliga Nordul să renunţe la pornirile lui belicoase, dar cu siguranţă pot forţa Sudul să renunţe la perversitatea sa. Preţul pentru ca protecţia SUA să continue ar trebui să fie adoptarea unei politici de apărare serioase, întreruperea şantajului Kaesong şi un punct final transferului de lichidităţi către Nord sub indiferent ce pretext. Phenian-ul ar mai putea încerca să încingă o luptă, dar cel puţin aceste măsuri ar elimina stimulul pentru perpetuarea monstruoasei strategii a extorcării de fonduri.

Articol apărut în Foreign Policy –
preluat cu acordul autorului

Traducere de Marguerite Romoşan

Edward Nicolae Luttwak (născut în 1942 la Arad, România) este strateg militar american, consultant la nivel înalt şi autor a numeroase lucrări de istorie şi strategie militară, printre care Coup d’État. A Practical Handbook (“Lovitura de stat. Ghid practic”, apărută şi în româneşte), The Grand Strategy of the Byzantine Empire (“Marea strategie a Imperiului Bizantin”) şi The Rise of China vs. the Logic of Strategy (“Creşterea Chinei faţă în faţă cu logica strategiei”).

Corneliu Vlad

Petru Romoşan

Băsescu Traian e aici ? Da, din pacate pentru noi toţi, e încă aici. Şi frica îl face destul de guraliv. Acţiunea de recuperare a infractorului Omar Hayssam, condamnat definitiv la 20 de ani de detenţie de justiţia română, nu ar fi fost autorizată. Cine a putut face o asemenea declaraţie ? Individul care ocupă fără acte în regulă palatul Cotroceni. La fel ca ocupanţii caselor delabrate din Centrul Vechi. Plus slugile lui, plătite din bani publici, diverşii Iulieni agramaţi în toate limbile, inclusiv în limba română. Ce a vrut să spună Suspendatul ? A vrut să spună că, din nefericire pentru el, Chelia Sa nu a autorizat acţiunea de recuperare a lui Omar Hayssam. Şi că habar n-avea de toată povestea pînă la aterizarea avionului pe care s-a grăbit s-o dea pe goarnă. Ca un vechi şi încercat gornist. La fel cum Chelia Sa nu i-a dat mandat lui Victor Ponta  să viziteze cîteva ţări asiatice, printre care chiar Marea Chină. Luată în serios, declaraţia iresponsabilă a lui Băsescu ne-ar pune automat pe lista statelor teroriste.
Dar astfel nu poate vorbi decît un individ “fără autorizaţie” el însuşi, chiar dacă încă destui impostori îi mai dau ascultare. Să sperăm că va veni vremea să fie judecaţi fiecare după faptele sale. Deocamdată îl aşteptăm pe aşa-zisul terorist Omar să ne povestească despre înţelegerile sale neautorizate cu Neautorizatul de la Cotroceni. Şi despre multiplele sale afaceri neautorizate cu toată clasa politică, de la stînga la dreapta, de la Adrian Năstase la Dorin Cocoş şi Elena Udrea. Sub patronajul celor doi preşedinţi catastrofali pe care i-a avut România – nici nu ştii care a fost mai rău -, Ion Iliescu şi Traian Băsescu.
Marele secret al aducerii în ţară a “celui mai important terorist” nu va mai fi destul de curînd decît un secret de care vor rîde şi copiii. Cei care au făcut cadoul otrăvit clasei politice de la Bucureşti, şi mai ales lui Traian Băsescu, se vor prezenta singuri. Pentru a recolta roadele. Să te temi de greci chiar şi atunci cînd îţi fac daruri. Şi la fel să te temi de ruşi. Dacă primul-ministru şi ministrul Apărării, singurii care sînt la curent cu toate datele operaţiunii, nu  ne spun mare lucru, noi sîntem în drept să speculăm. Speculaţiile nu sînt interzise şi nici n-au nevoie de autorizaţie de la Cotroceni. Cu atît mai mult cînd e vorba de Orientul Apropiat, cuprins de revoluţii, lovituri de stat şi în flăcări.
Am selectat cîteva din declaraţiile prim-ministrului Victor Ponta, care lămuresc fără dubiu că Traian Băsescu nu era deloc la curent cu aducerea în ţară a lui Omar Hayssam şi că deci avem un preşedinte de paie, cu gura mare, dar total izolat la Cotroceni : “Regret faptul că ieri dimineaţă câţiva iresponsabili, plătiţi din bani publici ca să fie consilieri prezidenţiali, au încercat să deturneze politic, pentru mişcarea lor de doi bani, o chestiune importantă pentru statul român, aducerea pentru executarea pedepsei a unui infractor periculos, au pus şi preşedintele într-o situaţie extrem de delicată, şi Guvernul şi celelalte instituţii ale statului. Asta e, când lucrezi cu iresponsabili trebuie să-ţi asumi şi aceste riscuri.” “Să nu credeţi că se mişcă vreun reprezentant al instituţiilor guvernamentale fără să existe vreo aprobare, nici vorbă de aşa ceva. (…) Din moment ce eu şi dl Duşa şi alţi miniştri am semnat, normal că ştiu.” “(Aţi discutat cu preşedintele despre aducerea în ţară a lui Omar Hayssam?) Nu, eu am discutat cu instituţiile implicate, n-am ştiut că a fost implicat şi preşedintele şi nici acum nu ştiu care e rolul Administraţiei Prezidenţiale. Am discutat cu instituţiile care au participat în mod efectiv. (De unde s-a coordonat totul?) Sunt lucruri pe care nu pot să vi le spun. (Preşedintele a explicat rolul său, fiind preşedintele CSAT…) Sigur, dânsul le face pe toate…“
Sîntem obligaţi  să constatăm că minunata coabitare dintre preşedintele PDL (portocaliu) Traian Băsescu şi prim-ministrul USL (roşu şi galben) Victor Ponta a atins noi culmi de progres şi civilizaţie. Spre dezastrul deplin al ţării.

Cornel Nistorescu

Să tot fie un an de când am preluat pe cotidianul.ro un interviu cu faimosul expert, politolog şi strateg american. O publicaţie a emigraţiei româneşti din Italia (ţara în care Luttwak a învăţat şi în care publică acum în mod frecvent) îl intervieva pe Edward Nicolae Luttwak în legătură cu România. Cunoscutul expert în strategie militară şi politică internaţională vorbea extrem de măgulitor despre ţara sa de naştere, România, în care era şi încă mai este un necunocut. Nici măcar cei care i-au parcurs o parte dintre studii nu ştiu mare lucru despre familia sa şi despre originile sale româneşti. Edward Luttwak s-a născut la Arad în 1942 şi a învăţat în Italia şi Anglia şi, din 1972, a predat la universităţi americane (Johns Hopkins, Georgetown, în special). Din păcate pentru peisajul editorial românesc, Edward Luttwak, o somitate în America şi în nenumărate ţări ale lumii, în ţara sa de orgine nu a publicat nici o carte. Abia acum, când Editura Compania publică « Lovitura de stat. Ghid practic », lansând astfel una dintre celebrele cărţi ale lui Edward Luttwak, el începe să-şi capete locul pe care îl merită în librăriile şi bibliotecile ţării sale de origine. La fel şi în presă. De îndată ce i-a fost solicitat acordul pentru publicarea pe site-ul cotidianul.ro a articolelor sale, Edward Luttwak a răspuns afirmativ. Acest acord ne permite să publicăm o serie de studii şi articole, unele apărute recent în Foreign Policy, Foreign Affairs, Journal of Strategic Studies sau Geopolitique. La fel, de azi înainte, de îndată ce studii sau articole semnate de profesorul Luttwak vor apărea în presa străină, acestea vor fi traduse şi găzduite pe cotidianul.ro.

În sărăcia de puncte de vedere serioase asupra fenomenului politic internaţional, publicarea lui Edward Luttwak în limba română în mod curent va ajuta cititorul pasionat să înţeleagă resorturile complexe ale lumii de azi. Ce impact va avea apariţia celebrei sale cărţi “Lovitura de stat. Ghid practic” la Editura Compania este greu de spus. Unul dintre marii strategi militari şi istorici ai Imperiului Roman şi ai Imperiului Bizantin va deveni parte a peisajului intelectual din ţara sa de origine. Măcar pentru cei care caută un alt tip de informaţie şi de înţelegere a lucrurilor, o altă perspectivă asupra lumii contemporane şi analize politico-strategice de care se folosesc şi guvernele marilor puteri ale lumii va fi un nebănuit câştig.

Preluare după cotidianul.ro

by Cornel Nistorescu

It has been about a year since we republished in cotidianul.ro an interview with the famous American expert, political scientist and strategist. A publication of the Romanian immigration in Italy (where Luttwak studied and is now frequently published) was interviewing Edward Nicolae Luttwak on Romania. The well-known expert in military strategy and international politics spoke in extremely flattering terms about his native country, Romania, where he was and still is an unknown figure. Even those who have gone through some of his studies do not know much about his family and his Romanian origins. Edward Luttwak was born in Arad in 1942 and studied in Italy and in England; after 1972 he taught at American universities (Johns Hopkins, Georgetown, in particular). Unfortunately for the Romanian book world, Edward Luttwak, a leading authority in America and in many countries of the world, has not published any book in his country of origin. Only now, when the Compania publishing house is translating Coup d’Etat: a Practical Handbook, and by doing so is launching one of the most famous books of Edward Luttwak, does he begin to have the place he deserves in the bookstores and libraries of his country of origin. Same goes for the press. As soon as he was sought for publication of his articles on the website of cotidianul.ro, Edward Luttwak answered affirmatively. This agreement allows us to present a series of studies and articles, some recently published in Foreign Policy, Foreign Affairs, Journal of Strategic Studies or Geopolitique. So, from now on, once the studies or articles by Professor Luttwak will be issued in the foreign press, they will be translated and hosted by cotidianul.ro.

Given the scarcity of serious views on the international political phenomenon, publishing Edward Luttwak in Romanian on a routine basis will help the avid reader to understand the complex resorts of the contemporary world. What impact will have the publishing of his famous book Coup d’Etat: a Practical Guide by Compania is hard to say. One of the greatest military strategists and historians of the Roman Empire and the Byzantine Empire will become part of the intellectual landscape of his native country. At least for those looking for a different kind of information and understanding of things, a different perspective on the contemporary world and politico-strategic analyses that are used by the governments of the great powers of the world will be an unsuspected gain.

English version
by Marguerite Romosan

Denisa Toma

Aşa cum ne-a obişnuit de aproape 20 de ani, Editura Compania ne oferă numai cărţi de calitate, apariţii-eveniment. Aşa cum este acest impresionant volum intitualt Aşa s-a născut omul nou. În România anilor ’50, carte semnată de Dorin-Liviu Bîtfoi. Cititorii deveni au avut ocazia să-l cunoască pe autor la Salonul editurilor hunedorene din toamna anului 2005, când şi-a prezentat volumul Petru Groza, ultimul burghez. O biografie, rodul unei serioase documentări şi analize dedicate politicianului român asupra căruia controversele încă planează.
Recenta apariţie de la Editura Compania întregeşte seria ClarObscur şi îi justifică perfect numele. Într-adevăr, perioada anilor ’50 este prezentată în umbre şi lumini, umbre negre, grele, tăiate uneori de fâşii luminoase, relativ limpezi. Este uimitor cum un tânăr filosof, psiholog (ascultătorii Radio România Cultural sunt familiarizaţi cu emisiunile de sâmbătă realizate de Dorin-Liviu Bîtfoi sub genericul Dosarele PSI), născut în anul 1969, deci care n-a trăit nici o zi în acei ani, a avut capacitatea de a învia o epocă, de a-i scormoni toate cotloanele, de a-i dibui exact resorturile, de a nu lăsa nici un domeniu necercetat în cele mai aparent banale detalii.
Citim cartea cu sufletul la gură, o citim ca pe un roman de acţiune, o carte excelent scrisă, cu nerv, cu autentic talent literar. Fiecare rând aşternut de Dorin-Liviu Bîtfoi îşi are rădăcinile în cei şapte ani de documentare, de cercetare serioasă, cu aplecare pe fiecare detaliu. Nimic nu a rămas necercetat din dramaticul tablou al României postbelice : mii de pagini de documente politice, stenograme ale şedinţelor conducerii de partid, presa vremii citită în detaliu, memoriile foştilor deţinuţi politici, amintiri, file de jurnal, date statistice din economie, filmele care rulau atunci pe ecrane, programele teatrelor, ale Operei, programele şcolare, traseul mijloacelor de transport, noile denumiri de străzi, petrecerea timpului liber, propaganda, cenzura, viaţa literară, compromisurile imense făcute de mari personalităţi.
Dincolo de faptul că fiecare pagină, fiecare frază reprezintă rodul unei impresionante documentări, autorul desfăşoară sub ochii cititorului, cu măiestria unui bun regizor şi scenograf, un veritabil film al epocii. Intrăm în celulele deţinuţilor politici din cele peste 120 de locuri de detenţie, deţinuţi ale căror chinuri cu greu pot fi redate în cuvinte : « În toate închisorile se smulg unghii. Şi părul. Se smulge urechea prin răsucire. Se taie raţia de hrană şi se pun lanţuri de 20 kg la picioare. Se toarnă linguri cu sare pe gât şi se sistează apa. Se impun poziţii dureroase. Se interzice urinarea. Se izolează deţinutul. Se ţine în frig. Se arde cu ţigara. […] Se biciuieşte. Se bate cu lopata la pielea goală » (p. 81), iar enumerarea ororilor e lungă, taie respiraţia. A fost posibil ? Da ! Din acest mediu dantesc, pătrundem în birourile potentaţilor zilei, ascultăm discuţii între Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Miron Constantinescu, Chivu Stoica, Vasile Luca, Alexandru Bârlădeanu, conducerea politică a ţării care ştia perfect, reiese din stenograme, situaţia din ţară, suferinţele, lipsurile. Filmul continuă : mii de ţărani sunt deposedaţi de bunuri şi înscrişi cu forţa în gospodării colective ; trenuri întregi cu deportaţi se îndreaptă spre Bărăgan ; copiii deţinuţilor, ai « elementelor duşmănoase » nu au voie să studieze în şcoli şi facultăţi ; întreaga economie naţională devine un imens Sovrom (cu umor amar, se aude şi un banc adecvat : « Ce înseamnă un schimb echitabil cu Uniunea Sovietică ? Uite ce înseamnă : noi îi dăm grâul, iar ea ne ia petrolul. » (p. 112) ; propaganda inundă întreaga societate ca un mâl fetid, până şi măruntele mărţişoare trebuie să reflecte noile vremuri, să reprezinte « un tractor, o căsuţă, o fabrică etc. » (p. 197) ; literatura română este siluită, se introduce realismul socialist, după model sovietic, mari nume ale literaturii semnează pactul cu Diavolul roşu, fac compromisuri imense, nu toţi, e drept ; sărbătorile naţionale sunt alungate din calendar, 7 noiembrie devine prilej de defilări, ca şi 1 Mai şi 23 August, defilări numite de Lucian Blaga « procesiuni împestriţate cu prapori şi cu icoane de-ale noilor evanghelişti » (p. 202), adică portretele gigantice ale lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, « dascălii proletariatului », urmaşi de cele ale fruntaşilor comunişti de la Bucureşti ; limba română e invadată de şabloanele şi stereotipurile limbii de lemn (e drept că de atunci am avut parte din plin de încă două ture de limbaj pervertit : în epoca Ceauşescu şi în ultimii 20 de ani) ; învăţământul românesc este supus unei dureroase reforme, după model sovietic ; procesele politice bazate pe o justiţie strâmbă frâng destine, frica şi teroarea cuprinzând o ţară întreagă, o ţară care « află din ziare că e fericită » (p. 354). Înşiruirea poate continua, fiecare pagină a cărţii oferind informaţii exacte despre nişte vremuri de o duritate cum n-a prea cunoscut aceast popor. Şi tot ca într-un film avem stop-cadre : moartea lui Stalin în primăvara anului 1953, Festivalul Mondial al Tineretului din vara aceluiaşi an, Congresul XX al PCUS şi « dezgheţul » care s-a produs, revoluţia din Ungaria din 1956 şi studenţii români arestaţi ; moartea lui Petru Groza, prima ediţie a Festivalului George Enescu în anul 1958 etc.
Dacă cineva vreodată va dori să ştie cum a fost în realitate România anilor ’50 – cum s-a trăit, cine a condus-o, cum a condus-o, ce se fabrica în intreprinderile socialiste, ce se scria, ce se asculta la radio, ce se mânca, cum se distra lumea, cum era regimul închisorilor şi încă multe, nenumărate întrebări – va afla răspunsul exact, riguros şi exhaustiv, cu adevărat exhaustiv, în această monumentală cercetare a lui Dorin-Liviu Bîtfoi, transpusă într-o frumoasă limbă literară în cartea Aşa s-a născut omul nou. În România anilor ’50.
O carte care radiografiază o epocă a cărei esenţă o surprinde perfect scriitoarea Adina Kenereş, editoarea volumului : « O tragedie modernă cu roluri gata scrise : premiera în 1944, ultima reprezentaţie de gală în 1964. La mijloc, un deceniu de iad. Ţară jefuită, sfidată, înjosită. Popor înfometat, întemniţat, torturat, deportat. Naţionalizare, stabilizare, îndoctrinare. Propagandă şi miliţie. Securitate şi cenzură. Cartele, bonuri, formulare. Justiţie a Partidului, Biserică a statului, economie a activiştilor. Rezultat : un regiment de potentaţi, armate de slugi. O lume nouă rătăcind şi azi în propria-i supravieţuire. Cum a fost posibil ? Aşa ! »

Articol apărut la « Pagina bibliofilului », în revista Vox libri, nr. 2 (27)/2013, Biblioteca judeţeană «Ovid Densusianu » – Hunedoara-Deva

Cioban de pe Bucegi

Ce-i leagă pe cei doi, Traian Băsescu, încă preşedinte al României, şi Mohamed Morsi, preşedinte al Egiptului debarcat de armată ? Nenorocita de lovitură de stat, evident ! Şi ciudăţenia poziţionărilor democraţiilor occidentale faţă de cele două prezumtive lovituri de stat, cea de anul trecut, din luna iulie, de la Bucureşti, şi cea de acum cîteva zile de la Cairo. Cea de la Cairo a reuşit şi începe să aibă aparenţa paradoxală a unei lovituri de stat “democratice”. Cea de la Bucureşti de anul trecut a eşuat lamentabil, cu largul şi încă neexplicatul concurs al lui Victor Ponta şi Crin Antonescu. Şi totuşi, de ce o lovitură de stat reuşită pare a fi bună şi “democratică”, iar una eşuată e rea, criticată, înfierată şi la un an de la eşecul ei, inclusiv de încă preşedintele Băsescu ?
Cea de la Cairo a fost făcută cu tancurile şi prin arestarea fostului preşedinte, reprezentant al Frăţiei Musulmane. Cea de la Bucureşti le-a fost imputată celor 8,5 milioane de români care au votat – procuratura s-a dus să-i caute şi să-i aresteze pe votanţi, cu Biblia pe capota maşinii –, plus Parlamentului şi guvernului legal al ţării. După site-ul www.slate.fr, foarte liberal, care pune în capul unui articol întrebarea dacă există “o lovitură de stat democratică” şi îl citează pe Ozan Varol (cu un articol publicat în 2012 în Harvard International Law Journal), acum profesor la Facultatea de Drept Lewis & Clark, poate exista într-adevăr “un puci democratic”. Cu condiţia să posede cele şapte caracteristici enumerate de Varol : “1. lovitura de stat este organizată împotriva unui regim autoritar sau totalitar ; 2. militarii răspund unei opoziţii populare de durată împotriva acestui regim ; 3. guvernul autoritar sau totalitar refuză să demisioneze ca răspuns la mişcarea populară ; 4. puciul este organizat de un militar respectat în ţară, mai ales datorită legăturii strînse dintre armată şi populaţie, bazată pe serviciul militar obligatoriu ; 5. militarii pun în scenă lovitura de stat ca să răstoarne regimul autoritar sau totalitar ; 6. armata pregăteşte alegeri libere şi corecte într-un termen scurt ; 7. lovitura de stat se termină cu transferul puterii către conducătoii aleşi democratic.”
Ca şi în cazul demiterii rămase fără rezultat a lui Băsescu, Germania a protestat vehement la înlăturarea prin forţă a lui Mohamed Morsi. Aproape la fel de dur s-a exprimat şi preşedintele francez Hollande. Diferenţa majoră s-a înregistrat la Washington. Care nu găseşte că în Egipt ar fi avut loc o lovitură de stat. Iar experţii şi comentatorii subliniază că nici în săptămînile sau în lunile care urmează Washingtonul nu va vedea vreo lovitură de stat la Cairo. SUA acordă 2 miliarde de dolari anual armatei egiptene. O lege americană interzice acordarea de sprijin financiar regimurilor ajunse la putere prin lovituri de forţă, lovituri de stat. În plus, peste 10 000 de ofiţeri egipteni au fost educaţi şi antrenaţi în SUA. Însuşi şeful statului major al armatei, generalul Abdul Fatah al-Sisi, actualul om puternic al Egiptului, şi-a făcut studiile în SUA.
Ce concluzie se poate trage ? Care alta decît aceea că lovitura de stat din iulie 2012, prin referendum, a fost una rea tocmai pentru că a eşuat. Dacă era susţinută de SUA şi reuşea, putea fi o “lovitură de stat democratică”.

Petru Romoşan

Oare democraţia facilitează ascensiunea escrocilor şi impostorilor ? Peste tot în lume, statul e din ce în ce mai slab. Şi oamenii serioşi, reponsabili deplîng această stare de fapt. Spre deosebire de halucinaţii ultraliberali, adepţii “mîinii invizibile” (despre care ştim acum, după criză, că nu reglează nimic). “Ascensorul social” care făcea legătura dintre clase şi asigura pacea socială e şi el în pană, ruginit. Bogaţii sînt din ce în ce mai bogaţi, iar săracii din ce în ce mai săraci şi mai mulţi. Iar “ascensorul politic”, numit în lumea occidentală “democraţie”, pare a ridica la vîrf aproape numai gunoaiele societăţii. Tot felul de infractori, arivişti fără consistenţă, birocraţi incompetenţi de toate gradele. Dar cu toţii puşi pe căpătuiala. De ce să te bagi în politică ? Ca să te îmbogăţeşti, evident. Şi cît mai rapid. Pentru că vin peste tine nenorocitele de alegeri şi te poate elimina un impostor, un escroc mai mare decît tine. Pentru că tu, un  prost, mai ai ceva scrupule.
Cum au ajuns oameni ca Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Viorel Hrebenciuc, Adrian Năstase, Traian Băsescu, Elena Udrea, Theodor Stolojan, Emil Boc, Varujan Vosganian, Relu Fenechiu, Rovana Plumb şi aproape toţi ceilalţi în capul mesei ? Pentru calităţile lor ? Care calităţi ? Ei au ajuns acolo pentru defectele lor, pentru dosarele lor anterioare, pentru recrutările necunoscute bine încă şi, mai ales, pentru foamea lor ancestrală de sărăcani, de mizerabili, pe care o pot servi cu o lipsă de scrupule pe măsură.
Dar lucrurile au luat-o razna peste tot. Silvio Berlusconi, o sinistră caricatură, a fost condamnat la şapte ani de puşcărie după ce a dominat o ţară fabuloasă ca Italia mai bine de douăzeci de ani. Prin politică, în numele democraţiei şi al alegerilor libere, prin monopol media şi după ce a mîncat îngheţată cu Adrian Năstase. Care el deja şi-a încheiat un stagiu în închisoare. Susţinătorii săi spun că pe nedrept. Justiţia franceză se apropie periculos de Nicolas Sarkozy în afacerea despăgubirii frauduloase cu  peste 400 de milioane de euro (aproape 3 miliarde de franci vechi) a lui Bernard Tapie printr-un arbitraj dictat politic, evitînd căile normale ale justiţiei, singurele valabile într-un astfel de caz şi prin care trec toţi muritorii de rind. Primul care riscă să fie încarcerat, în zilele sau săptămînile care urmează, e fostul “Richelieu” sau “Mazarin” al lui Nicolas Sarkozy, Claude Guéant, fost şef al administraţiei prezidenţiale, fost ministru de Interne, implicat deja în alte dosare de corupţie. A fost arestat pentru malversaţiuni primarul Montreal-ului. Primul-ministru ceh a fost înlăturat de curînd în condiţii rocamboleşti, ruşinoase. Fostul prim-ministru croat a fost arestat nu demult la Viena. În Bulgaria, nemulţumirile şi protestele nu mai contenesc. Manifestaţiile antiprezidenţiale din Egipt şi protestele din Brazilia, greva generală din Portugalia, incidentele perpetue din Tunisa şi din Libia, după conflictele violente prelungite în stradă din Turcia, anunţă o situaţie globală pe care o putem numi cel puţin instabilă. Şi nici Barack Obama nu se simte prea bine. După afacerea Wikileaks şi Julian Assange a explodat afacerea NSA-Snowden, iar preşedintele şi administraţia s-au bîlbîit penibil.
Dacă în ţările cu o democraţie consolidată infractorii politici pot fi pînă la urmă prinşi şi pedepsiţi, iar economia şi viaţa socială pot funcţiona şi cu politiceni de mîna a şaptea, în noile democraţii estice, ascensiunea ticăloşilor şi incapabililor în fruntea ţărilor lor produce mari suferinţe şi pierderi irecuperabile. Şi te poţi întreba dacă nu e mai potrivit drumul Chinei de ieşire din comunism. Cu un singur partid, cu condamnări la moarte pentru corupţie, cu o schimbare mai lentă a organizării politice. Şi cu o demonstrată creştere economică de durată, cu consecinţe vizibile pentru bunăstarea generală.
Democraţia, care nu are în varianta sa modernă mai mult de 200 de ani, pare să-şi fi epuizat resursele creatoare. Orice şmecheraş, fantoşă, manipulator îi poate învăţa regulile, simbolurile, şi le poate imita şi folosi mai bine decît oamenii serioşi, responsabili, cu frică de Dumnezeu. Prăbuşirea credinţei, a Bisericii în lumea occidentală pare să antreneze, încet dar sigur, şi prăbuşirea democraţiei. Destui savanţi îşi pun întrebări din ce în ce mai pertinente despre “după democraţie”. Dar alte căi care să integreze cîştigurile democratice, oricum deja adjudecate pe toate meridianele, chiar şi de dictaturi care ştiu de ce să se teamă, au fost găsite. Ele ţin de democraţia directă, reprezentativă şi participativă. Modelul Confederaţiei Helvetice e foarte studiat. Dar la noi, unde justiţia a fost înfrîntă de preşedintele-flotă, susţinut vehement de o camarilă compusă din indivizi care se pretind şi intelectuali, şi de dreapta, pe lîngă oligarhie şi servicii secrete propriu-zise, escrocii, oamenii fără vreo meserie, fără reguli morale, arivişti feroce, impostori par să mai spere încă să treacă prin cîteva rînduri de alegeri care să-i poarte spre putere şi bogăţie. Pe posturi de primari, de consilieri, de parlamentari, de miniştri sau în înalte grade şi funcţii din nenumăratele servicii, mai toate ineficiente şi inutile.
Dar românii mai pot spera într-o democraţie a lor, care să le aducă şi bunăstare ? Eu cred că da. După exemplul democraţiei americane, dacă justiţie nu e, nimic nu e. Deocamdată, se pare că ne îndreptăm spre o periculoasă dictatură a procurorilor. CSM-ul, cu Oana Schmidt-Hăineală şi Cristi Dănileţ repuşi în drepturi, totul sub bagheta preşedintelui-flotă, e o ruşine. Ministrul Justiţiei, care a înlocuit-o pe Mona Pivniceru, pare un executant docil. Despre Curtea Consituţională… dar mai bine să ne abţinem. Şi, pe lîngă aparatul de justiţie, mai rămîn sumbrele servicii speciale, fără legi clare şi fără control parlamentar. Adică nedemocratice. Acestea vor trebui controlate de decidenţii politici, şi nu invers, cum pare că se întîmplă acum. Cu o justiţie independentă şi cu servicii în slujba interesului public, mai putem spera într-o democraţie eficientă. Altfel, comedia democraţiei băsesciene, care durează deja, vai !, de nouă ani, chiar şi sub alte nume, nu va aduce decît mizerie, suferinţă şi chiar mai grav decît atît, pierderea ţării. Improvizaţia regionalizării, făcută pe picior de nişte amatori, prevesteşte ce-i mai rău. Deci, dacă justiţie nu e, nimic nu e, şi cu atît mai puţin democraţie.

© Foto Andrei Pandele
Biserica Icoanei. Tabloul votiv, după ultima restaurare a picturii (2011-2013) – pereţii de sud şi de vest ai pronaosului. Misail Băbeanu ; Ioan Băbeanu, Sofia şi copiii Elena, Maria, Nicolae şi Panait