Guvernanţă şi guvernare
(Un viraj al democraţiei ?)

de Andrei Marga

O aplicaţie : revenirea la justiţie

Nici o valoare nu s-a bucurat în România ultimului deceniu de o invocare atât de frecventă precum justiţia. Puţine au rămas mai încâlcite. Nici una nu a dus la rezultate atât de opuse : « lupta împotriva corupţiei » s-a soldat cu extinderea acesteia.
Lucrurile se cer lămurite. Plec de la disputa declanşată în 2012, când adepţii Cotrocenilor s-au autoproclamat apărătorii independenţei justiţiei, iar adversarii lor au arătat că este vorba de o justiţie controlată de sus. În fapt, ambele părţi greşesc, fiecare în felul său. Adepţii confundă justiţia cu persoanele şi deciziile care le convin, iar adversarii lor nu demască îndeajuns mistificarea. Opinia mea este că în ţara noastră se fac confuzii în trepte : cu excepţiile de rigoare, justiţia este confundată cu reglementări existente, dreptul este redus la aplicarea mecanică a unor formulări, legea se pune în operă prin decizia judecătorului, prea dependentă de procuror, el însuşi condiţionat de centru şi temător în faţa schimbărilor din politică. Desigur, justiţia este în discuţie în multe ţări, căci materia este complexă, antrenând aproape totul (economie, politică, educaţie, sănătate etc.), dar în România neajunsurile sunt astăzi mai grave. […]
Pe fundalul evocat, România oferă, din nefericire, spectacole aproape groteşti. După ce s-a compus o Curte constituţională din persoane care, în mare parte, nu aveau vreo practică de judecători, s-a trecut în 2013 la o veritabilă luptă pentru numirea procurorilor generali. În orice sistem juridic, înfăptuirea justiţiei este treaba judecătorilor. Bătălia de la vârfurile puterii politice în jurul numirii procurorilor generali (de care depinde, cum se ştie, activitatea celorlalţi procurori) a lăsat să planeze fără răspuns întrebarea gravă dacă nu cumva în înfăptuirea justiţiei procurorii trec înaintea judecătorilor.
Iar această întrebare atrage una mai cuprinzătoare, la fel de gravă : ce fac juriştii ? Legile le fac în bună măsură alţii, iar aplicarea legilor este, cum s-a văzut, sub comanda politicienilor, în sensul arătat. Şi totuşi, juriştilor le revine rolul covârşitor în asigurarea justiţiei, la noi ca oriunde. Joachim Lege, un alt eminent jurist de astăzi, a argumentat convingător¹că juriştii ar trebui să iasă la rampă şi să pledeze pentru îngrădirea oricărui abuz din partea oricărei forţe (auctoritas non potestas facit legem). În definitiv, juriştii sunt cei care au în competenţă şi în răspundere profesională, civică şi morală realitatea dreptului şi a justiţiei, care rămâne terenul pe care are loc obiectivarea principală a raţiunii în societate. Ei ar putea să readucă justiţia în centrul discuţiei şi să arate, de pildă, că sunt principii constituţionale care nu ar trebui luate doar ca simple norme de drept², iar dreptul, în întregime, este o prestaţie care ne etalează nivelul de civilizaţie.
Se cuvine, în orice caz, ca măcar din când în când să revizităm prevederile juridice de bază privind soarta omului, căci faptele care ne obligă se înmulţesc vizibil în jurul nostru. Am în vedere, ca reper juridic, splendida discuţie care a avut loc în Germania şi care l-a adus din nou în prim-plan pe unul dintre cei care au exercitat funcţia de lider al Curţii constituţionale a acestei ţări. Este vorba despre Ernst-Wolfgang Böckenförde, care a dat anterior un volum impresionant, cu observaţii originale privind condiţiile democraţiei astăzi. Despre ce este vorba ?
În 1958, Günter Dürig a publicat vestitul său comentariu la articolul 1 din legea fundamentală a Germaniei, care consacra « demnitatea umană » ca principiu constitutiv al noului stat german. După tragediile războiului şi catastrofa din 1945, renumitul jurist era dornic să aşeze demnitatea umană (Menschenwürde) cel mai sus pe scara valorilor. El a mers până acolo încât a considerat că drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului stau pe suportul respectării demnităţii umane. Statul a fost conceput în acest comentariu, care a dat linia directoare pentru interpretările juridice şi rezoluţiile tribunalelor, drept garant al demnităţii umane. Aceasta, demnitatea umană, era socotită a fi « principiul constituţional suprem al tuturor drepturilor obiective ». Mai mult, autorul comentariului îşi asuma, în interpretarea demnităţii umane, tradiţia majoră a umanismului european : fiecare om este socotit om în virtutea înzestrării sale spirituale şi a capacităţii proprii de a marca prezenţa sa în lume. În sfârşit, având în vedere cazuistica afectării demnităţii umane, cunoscutul jurist a căutat să specifice cât se poate de mult, în sens juridic, garantarea constituţională a demnităţii umane.
În mod simptomatic, în 2003, Mathias Herdegen a dat un nou comentariu la articolul 1 din legea fundamentală a Germaniei. Acest al doilea comentariu operează cel puţin trei cezuri : el socoteşte demnitatea umană numai ca o normă constituţională, o rupe de rădăcinile ei în spiritualitatea cu care este înzestrat omul şi înlătură « neliniştea etică » (ethische Unruhe) pe care predecesorul său a căutat în mod intenţionat să o instaleze în interpretarea juridică a demnităţii umane şi în practica justiţiei.
Că demnitatea umană este principiu constituţional sau numai o normă nu constituie o alternativă oarecare, căci include alegerea între societăţile în care vrem să trăim. Una este societatea în care fiecare este tratat ca fiinţă cu înzestrări aparte (sensibilitate, capacitate de evaluare, raţiune, responsabilitate de sine etc.) şi alta este societatea în care se exercită drepturi şi obligaţii înscrise în legi, fără altceva. Nu este vorba de a contrapune demnitatea umană şi drepturile, ci de a le corela astfel încît demnitatea umană să însufleţească în mod continuu exercitatea drepturilor şi libertăţilor. S-a dovedit mereu în istoria modernă – iar România actuală reconfirmă situaţia – că exercitarea drepturilor şi libertăţilor nu împiedică încercările de umilire a persoanelor şi violenţa instituţionalizată faţă de ele. De aceea, au dreptate cei care (începând cu John Warwick Montgomery, Human Rights and Human Dignity, Probe Books, Londra, 1986, pp.186-206) au atras atenţia asupra superiorităţii unei derivări a drepturilor omului din principiul juridic al demnităţii umane faţă de simpla (dar, fireşte, foarte importanta) proclamare a drepturilor, cu preţul reducerii demnităţii umane la statutul de normă. Este elocvent faptul că, mai nou, jurişti de înaltă calificare (vezi Kurt Seelmann, Respekt als Rechtspflicht ?, în Winfried Brugger, op. cit., p. 436) caută, pe bună dreptate, să facă loc printre drepturi « dreptului la respect », care înseamnă respectarea nu numai a « liberăţii », ci şi a « integrităţii » persoanei.
Ernst-Wolfgang Böckenförde, juristul de referinţă universală al deceniilor recente, a sesizat cu acuitate schimbarea scenei juridice care s-a petrecut de la Dürig la Herdegen şi nu a ezitat să reacţioneze. El a luat în seamă întreaga complexitate a problemei, inclusiv şansa unei noi generaţii de jurişti de a privi într-un chip nou valorile dreptului. Din această generaţie face parte şi ministrul Justiţiei, Brigitte Zypries. Împotriva cezurilor care modifică scena juridică însă, autorul ediţiei lărgite a extraordinarei cărţi Recht, Staat, Freiheit (Surkamp, Frankfurt am Main, 2003) a arătat că şi în domeniul dreptului avem de-a face cu o seamă de « concepte deschise » (offene Begriffe) – concepte care îşi păstrează un nucleu ferm chiar în cursul schimbărilor istoriei. Iar de acest nucleu ferm ţine, în cazul demnităţii umane, ascendenţa acesteia în tradiţia majoră a umanismului european, caracterul de principiu al acestei valori şi « neliniştea etică » pe care ea o aduce cu sine în sistemul juridic³.
Dreptul fiind, cel puţin în fundamentele sale, universal, ne putem permite întrebarea simplă : nu ar fi cazul ca şi în România să interogăm principiile şi valorile constituţionale şi să facem din ele repere ale rezoluţiilor ? Nu ar fi oare nevoie ca juriştii să intervină ? Ne amintim că, în Constituţia actuală a României, la articolul 1(3), demnitatea omului este situată printre « valorile supreme », alături de « drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic ». Evident, în legea fundamentală românească, statutul demnităţii omului este insuficient explicitat şi accentuat. Este adevărat că, la articolul 20(1), se face trimitere la Déclaration universelle des droits de l’homme, în care se vorbeşte despre « demnitatea inerentă tuturor membrilor familiei umane » (dignité inhérente à tous les membres de la famille humaine). Este oare de-ajuns ? Nu s-ar impune o dezbatere publică ?
Suntem obligaţi să ne punem asemenea întrebări şi să le tratăm cu precizia necesară abordării juridice şi, desigur, cu viziuni cultivate şi sincronizate. În definitiv, starea de confuzie din societatea României de astăzi şi sărăcia de performanţe nu pot fi despărţite de cultura drepturilor, de interpretările şi de rezoluţiile juridice. Cât drept lămurit şi respectat, atâta civilizaţie se adună, în fapt, într-o societate.

¹ Ibidem, pp. 207-232.
² Cum a arătat concludent foarte învăţatul preşedinte al Curţii constituţionale a Germaniei, Ernst-Wolfgang Böckenförde, în Recht, Staat, Freiheit, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2003, pp. 379-419.
³ Ibidem, pp. 409-419.

Petru Romoşan

Mii de oameni manifestează pentru comisarul hunedorean Traian Berbeceanu. Pe Internet şi pe reţelele de socializare, zeci de mii, sute de mii citesc şi scriu despre el. România, ca Transilvania altădată, pare a fi o ţară ocupată. Nu e clar de cine : de ruşi, de americani, de crima organizată băştinaşă, care a reuşit să cangreneze partidele politice, serviciile secrete, procuratura şi o parte a poliţiei ? De ce e ţinut acest om în arest şi nu e cercetat în libertate ? O bună parte a populaţiei e consternată. Atît de rău s-a stricat ţara noastră ?
Mai întîi trebuie să spun că sînt hunedorean (din Munţii Orăştiei, de la cîţiva kilometri de Sarmisegetuza Regia) şi că nimic din ce se întîmplă în străvechiul comitat nu-mi este străin şi nici indiferent. Îmi asum deci „subiectivismul”, cum spuneau cîndva activiştii în şedinţele de partid. Acestea fiind zise, am urmărit şi eu, odată cu toată România, povestea incredibilă şi extraordinară a superpoliţistului Berbeceanu, cel devenit din „poliţistul anului 2007”, arestatul anului 2013. Asta deşi echipa sa din Alba Iulia, BCCO (Brigada de Combatere a Criminalităţii Organizate), a fost apreciată la excepţional în ultimii şase ani, după protocoalele profesionale.
Nu a trecut neobservată şi va continua să rămînă sub lupă istoria procurorului DIICOT Alba, „Neluţu” Mureşan, multiplu proprietar şi negociant de terenuri din postul lui de funcţionar al statului. E ciudat cum mii de funcţionari de stat în România vînd şi cumpără terenuri ! Şi nici o autoritate nu se preocupă de chestiune – procurorii, de exemplu. Acest procuror „Neluţu” devine, iată, din acuzat în rapoartele lui Berbeceanu, acuzator, şi e confirmat, iar asta e foarte grav şi deosebit de suspect, de superiorii săi de la Bucureşti. Despre superiorii lui „Neluţu” de la DIICOT ne-au mai parvenit din timp în timp informaţii îngrijorătoare, furnizate de jurnalista de investigaţii Oana Stancu pe Antena 3, şi în legătură cu disponibilizarea ciudată a procurorilor Ciprian Nastasiu, Angela Ciurea şi Doru Ioan Cristescu, puşi pe liber la comandă politică de la cel mai înalt nivel. Volumul „Prădarea României” stă şi azi mărturie, iar afacerile prezentate acolo îşi aşteaptă încă răspunsurile juridice pertinente şi credibile. Cum observa mai ieri cu umor Bogdan Chireac, nimeni nu a manifestat pînă acum pentru „Neluţu” Mureşan sau pentru ceilalţi porcurori de la DIICOT sau DNA.
Nimeni nu a uitat protestul poliţiştilor la poarta Cotrocenilor din care a rezultat o lozincă faimoasă, ce a făcut carieră şi va descrie o epocă : „Ieşi afară, javră ordinară !” Nu a uitat nimeni nici ce s-a întîmplat cu ministrul de Interne al momentului, Vasile Blaga. Din solidaritate cu breasla, acesta a refuzat să-i pedepsească pe comandanţii protestatarilor, nedîndu-i astfel satisfacţie locatarului insultat de la Cotroceni. Blaga a fost demis. Dar a reuşit să cîştige ulterior într-un mod aproape inexplicabil şefia PDL în dauna preferatei lui Traian Băsescu. După mai multe experienţe foarte contrariante, Traian Băsescu nu are motive să-i simpatizeze pe poliţişti. Are, în schimb, din păcate, prea multe motive să-i simpatizeze pe procurori pentru multiplele lor acte de obedienţă, abdicări şi dezertări de la datoria lor.
Nu a evocat nimeni pînă acum – nu avem ştiinţă – faptul că Traian Berbeceanu a lucrat în toţi aceşti ani în cel mai „cianurat” oraş din România, Alba Iulia, unde pînă şi liderul liberal Teodor Atanasiu este un foarte vocal susţinător al exploatării aurului după metodele RMGC. Asta deşi PNL şi preşedintele partidului, Crin Antonescu, şi-au manifestat net opoziţia. De ce ? Ştiu numai Teodor Atanasiu şi RMGC. E greu de crezut că afacerea Roşia Montană – un atac extrem de violent al mafiilor transnaţionale şi al politicienilor, securiştilor, procurorilor, interlopilor şi bişniţarilor locali la adresa ţării noastre, plus televiziuni şi presă îndopate cu publicitate toxică – a putut rămîne în afara atenţiei BCCO Alba. Oare de ce nu se face vorbire despre aceasta ? Să conţină acest dosar şi „peştele cel mare” despre care se pomeneşte ruşinat şi în dodii din cînd în cînd ? Şi toată povestea se duce iarăşi la cel mai înalt nivel ?
Dacă mulţi mai erau nelămuriţi şi mai aveau timide speranţe pentru însănătoşirea justiţiei în România, cu discuţii interminabile despre MCV, despre Viviane Redding, Monica Macovei şi alte abstracţiuni, experienţa nedreaptă, rocambolescă a comisarului Traian Berbeceanu ne-a adus pe toţi brutal cu picioarele pe pămînt. Chiar înainte de izbucnirea acestui caz, cota de încredere în asocierea României la UE căzuse dramatic. De-acum, tradiţionala noastră corupţie pare să ia nişte proporţii extrem de periculoase pentru viitorului nostru, al tuturora. Cu interese care ne depăşesc şi care ne calcă nemilos în picioare, ca la referendum. Pentru foarte multă lume, prin urmare, tratarea cazului Berbeceanu este un revelator perfect : aşa cum îl vor rezolva pe Berbeceanu, aşa ne vor rezolva şi pe noi. Rămîne să vedem dacă Traian Berbeceanu va reuşi să spele „un nume de Traian” compromis atît de grav de Traian Băsescu.

Petru Romoşan

Suntem şi noi o naţiune de vedete şi de telespectatori fideli. Unii – puţini – vorbesc, alţii – mulţi – ascultă, se uită ambetaţi şi sunt de acord sau sunt împotrivă. Seamănă cu democraţia. Asta să fie oare teledemocraţia ? Să fie România prima democraţie TV din lume ? Mai sunt şi altele ? Da, mai sunt, şi încă de foarte multă vreme. Noi am venit printre ultimii şi cu mare întârziere la masa teledemocraţiei.
Cei care îl regretă pe Ceauşescu şi se duc să aprindă lumânări sau să pună flori la Ghencea ar face bine să-şi amintească două-trei lucruri. Nu numai că Nicolae Ceauşescu şi soţia lui nu au construit autostrăzi, cum a făcut Hitler în Germania, dar în această privinţă Ceauşeştii seamănă mai degrabă cu nevolnicii lor urmaşi, Iliescu şi Băsescu, care împreună adună şi ei peste 20 de ani la Cotroceni ; Ceauşescu a avut şase mandate de 4 ani sau cinci mandate de 5 ani, vai de capul nostru !, şi nu numai că a distrus pădurile, la fel ca urmaşii săi FSN-işti, doar ca să-şi tipărească discursurile inepte, mult ornate de fotografii trucate – nu tu economie, nu tu informaţii externe, nu tu educaţie, doar propagandă şi iar propagandă –, dar acelaşi Ceauşescu a hăcuit şi televiziunea, pe care a redus-o la vreo două ore, în care se vedeau numai el şi ea, ea şi el.
Multe ni se trag de la « epoca de aur », inclusiv relaţia strâmbă, deraiată, maladivă cu televiziunea. De 20 de ani românii se uită la televizor ca disperaţii şi aşteaptă ca miracolul renaşterii naţionale, recâştigarea normalităţii să vină din « cutia magică » (magic box). Aşa cum li s-a explicat că s-ar fi întâmplat şi în decembrie 1989 datorită speech-urilor TV ale lui Iliescu, Dinescu, Caramitru şi alţi pretinşi revoluţionari.
Dacă se manifestează împotriva proiectului Roşia Montană sau a exploatării gazelor de şist, important e ca manifestaţiile să fie date la televizor. Astfel, pe lângă cei vreo 10-20 000 care manifestează la Bucureşti, Cluj, Câmpeni sau Vaslui, mai manifestează vreo câteva milioane pe canapea, acasă. Sau în fotoliu. Fiecare cu tabieturile lui. Şi, astfel, doi-trei realizatori, cu meseria deprinsă cum-necum la locul de muncă, la seral, cum ar veni, cu câteva sute de cuvinte sărăcuţe – mereu aceleaşi : interesant, dezvăluiri, bombă, ediţii speciale, breaking news etc. –, strunesc, biciuiesc, aprind acest public « vegetal » (Blandiana) de pe canapea. Între timp, se pierd sate întregi din Ardeal (Nadăş) prin decizii aberante de justiţie, acoperite politic şi informativ. Nu-i nimic. Nadăşul e un subiect TV puternic şi emoţonant, şi face rating maxim. Şi tot aşa – subiectele curg gârlă, după trei zile nu-şi mai aminteşte nimeni nimic – de vreo 10-20 de ani, până ne va dispărea canapeaua sau fotoliul de sub fund.
La fel s-a întâmplat cu cele două suspendări ratate ale lui Traian Băsescu. Da, au fost ratate în viaţa reală, dar ce rating au făcut ! Ce emisiuni ! Despre alegerile propriu-zise nu se poate spune acelaşi lucru. De când i-am încercat prin televizor pe toţi şi rezultatele au fost absolut identice, nu ne mai prea iluzionăm. Desigur, mici noutăţi tot mai apar. Cine şi-ar fi închipuit că Traian Băsescu ar putea fi depăşit în vulgaritate, ineficienţă şi protejarea corupţiei din partidul său ? De ceva vreme, Ponta a început să ne probeze că e posibil. Mai mult, tânărul şi cel mai televizatul Victor Ponta (atât de tânăr şi deja Gheorghe…) promite să-l şi întreacă pe Băsescu. La prestaţia TV, mai ales cea de prost-gust şi iresponsabilă (vezi comentariul său despre CCR şi corupţie).
Cu secole în urmă, conchistadorii făceau şi ei un comerţ foarte rentabil : le dădeau băştinaşilor cioburi de oglindă în care aceştia se priveau fermecaţi şi le luau în schimb aurul, perlele şi diamantele. Nu altfel procedează astăzi RMGC şi Chevron cu publicitatea plătită televiziunilor. Înainte de 1989 aveam sentimentul acut că trăim într-o puşcărie combinată cu o casă de nebuni. În tranziţia care nu se mai termină şi care, evident, nu duce nicăieri, trăim pe un platou de televiziune şi nu mai avem nici o scăpare. Trăncăneala şi talk-show-ul nu pot fi în nici un fel oprite.

În chip de prefaţă
Editorial pe repede înapoi

— Băi românilor, aveţi ceva arme prin portbagaj ?
A fost singura întrebare cu care ne-au întâmpinat grănicerii bulgari, încă ciupiţi de veselia nopţii de Revelion. De două ore era deja 1 ianuarie 1990. Plecaserăm cu aproape patru luni în urmă dintr-o ţară comunistă şi ne întorceam în alta, ziceam eu, liberă, vedetă europeană, plină de morţi, de terorişti, dar şi de fapte de mare curaj.
Conduceam cu frică biata noastră Dacie galbenă, inscripţionată cu « Flacăra Tour », spre Giurgiu şi mai apoi spre Bucureşti, aşteptând să dăm ochi cu prima patrulă de revoluţionari sau de soldaţi, chiar de te­ro­rişti. Sau să sărim din maşină ori să strigăm « oameni buni, oameni buni ! ». Sau să vedem o casă în flăcări. Sau măcar un tanc nemişcat pe marginea drumului. Sau o maşină arsă. Sau ceva care să ne introducă în noua rea­li­tate. Nimic la Adunaţii Copăceni, nimic la Călugăreni, nimic la 1 De­cem­brie, nimic la intrarea în Bucureşti, nici pe Şoseaua Giurgiului. Doar petrecăreţi în retragere, doar maşini răzleţe dintr-o noapte de Revelion care se spărgea încet, fără muzică, fără artificii, fără şampanie. Mută, rece, cu urme de zăpadă şi cu străzi pustii şi murdare. Priveam Bucureştii învăluiţi într-un aer de final de tragedie deşi nu se vedeau decât semnele unui sfârşit de carnaval. Nici o casă în flăcări, nici o maşină fumegând, nici o patrulă, nici un mort pe străzi, nici o maşină blindată, nimic, nimic până în faţa blocului meu din Drumul Taberei nr. 250. Cam aşa arăta capi­tala României, oraşul-vedetă planetară din zilele căderii lui Nicolae Ceau­şescu. O deosebire uriaşă între ce anunţau televiziunile europene şi ce vedeam eu cu ochii umflaţi de nesomn.
La cinci dimineaţa am început să mă uit, pe un videocasetofon, la pri­mele casete din transmisiunile TVR. Erau secvenţele cele mai dure pe care le înregistrase Monica Nistorescu pentru a mă ajuta să înţeleg desfă­şu­ra­rea Revoluţiei române. Ceauşescu avea robineţi de aur. Stop. Nu se poate! Aurul este moale şi se macină. Avea cântar de aur pentru a cântări mâncarea câinilor. Stop. Nici asta nu se poate ! Cântarul de aur se dereglează şi nu cântăreşte nimic. Atunci am auzit prima oară o replică pe care am tot auzit-o apoi, ori de câte ori puneam la îndoială ceva din acele evenimente :
— Tu să taci, că tu n-ai fost aici la Revoluţie !
Am derulat caseta pe repede înainte. Ioan Erhan, secretarul de partid de la Scînteia, anunţa la TVR că ziarul îşi schimbă numele în Scînteia poporului. Sictir! A fost printre primii activişti de duzină ieşiţi din tran­şeele PCR pentru a îmbrăca haina de revoluţionar. Pe repede înainte. Petre Popescu şi Teodor Brateş, George Marinescu etc. Şi Cazimir Ionescu, şi Mihai Montanu. Şi, dintr-o dată, printre ei, cu aparatul de fotografiat agăţat de gât, eternul Sorin Postolache, fost coleg de redacţie la revista Flacăra, inginer chinuit de gramatică, om bun la toate, dar nici fotograf, nici ziarist, nici chiar caricaturist. Renăştea. Omul se înghesuia să ia startul în noua mare cursă a oportuniştilor. Dă-i cu Revoluţia ! Pe repede înainte. Un ofiţer cu minte puţină. Care revoluţie ? Parcă vedeam secvenţe din prima răscoală a mediocrilor. Niciodată nu mai văzusem atâţia oportunişti înghesuiţi pe fiecare centimetru pătrat al micului ecran. Şi totuşi, muriseră oameni ! Zeci, sute. Poate mii. Unde erau teroriştii ? Dar fântânile şi rezervoarele de apă otrăvite de securişti ? Pe cei mai mulţi dintre actorii nopţilor de revoluţie îi cunoşteam. Oameni de mâna a doua şi a treia de prin instituţii, redacţii de ziare şi reviste, teatre, cafenele. Un amestec ciudat, de operetă. Era şi nu era revoluţie. De a doua zi desco­peream altceva. Că oamenii se bucurau totuşi cu adevărat de căderea lui Ceauşescu. O bucurie exagerată parcă pentru a acoperi anii de nepăsare sau de complicitate cu « Epoca ». Cei mai mulţi îşi descopereau în bio­grafie şi mici semne de disidenţă. Indivizii de acest fel aveau chiar un pic de culoare în valul zgomotos de sentimente şi vorbărie. O altă ţară, un alt sistem, o altă lume ! Cei mai mulţi visau cu voce tare. Încă un hâc de câteva zile şi vom trăi ca în Europa de Vest ! Aşa gândeau oamenii, aşa arătau lucrurile în acele zile de ianuarie în care începea o altă perioadă importantă din viaţa mea şi a României.
În două zile am izbutit să contactez câţiva colegi de redacţie şi puţinii prieteni pe care îi aveam prin Bucureşti. Poveşti şi iar poveşti despre re­voluţie. Era doar încercarea mea de a înţelege nebunia indusă de TVR şi de agenţiile străine de ştiri. Adrian Severin, activist de nivel naţional încă din anul întâi de facultate, era deja mare mahăr. În câteva luni a ajuns ministru. Un regizor ratat deja se mişca de zece ori mai arogant. Era şi el ministru. Un profesor mediocru, care conducea departamentul ideologic, chiar m-a chemat să facem un « mariaj profesional » cu FSN-ul. Adică ? Să faci un ziar al guvernului ! Ce să fac acolo ? Să îl conduci, a zis el. Tot atunci m-a căutat şi Mihai Cârciog, despre care nu ştiam absolut nimic, să facem împreună revista Expres. El a fost omul de care aveam să mă apropii şi alături de care să dezvolt proiectul Expres şi, mai apoi, cu şi fără Ion Cristoiu, Evenimentul Zilei. Mihai Cârciog a fost norocul din acel peisaj de după furtună. O lume de umbre, de mediocri, de rataţi, de activişti, de şmecheri, de apropiaţi ai serviciilor, unii dintre ei cu sigu­ranţă acoperiţi, de loviţi în cap de dorinţa de putere, de paranoici şi de patrioţi desueţi ţâşnise din subsolurile României şi din praful bulevardelor bucureştene pentru a se aşeza în fruntea celor care turnau fundaţiile democraţiei. Pe repede înainte. Ceva nu era în ordine. Falsul, machiatul, manipularea, lumea activiştilor comunişti în haine albe, de prevestitori ai vremurilor noi răsăreau de peste tot. Când discret, când agresiv, când violent, când dispreţuitor.
Imaginea de tragedie amestecată cu carnaval m-a urmărit mereu. Ca din întâmplare, pe la demonstraţii, reporterii României libere şi ai revistei Expres erau fugăriţi sau chiar bătuţi printre primii. N-a trecut mult şi n-am mai putut tipări revista în Bucureşti. Spaţiul tipografic le fusese alocat ziarelor editate de partidele politice. Urmau alegerile din 20 mai. În 13-15 iunie, bunii şi patrioţii muncitori tipografi de la Alexandria au refuzat să mai tipărească revista. Ne-au anunţat că, în cazul în care totuşi apare, îi dau foc în centrul oraşului. Cumnata mea a început să se plângă că a dispărut câinele şi nişte indivizi mă caută noaptea pe acasă. Minerii au devastat redacţia revistei Expres, căutând în subsolul clădirii de pe Strada Batiştei o tiparniţă de bani. Întrebau de mine, însoţiţi de un individ în civil. S-au mulţumit cu un fax şi cu două maşini de scris electrice. Prin 2006 am apucat să citesc rapoartele ofiţerilor SRI care m-au căutat peste tot în acele zile şi nopţi de groază. Rapoartele lor se găsesc în Do­sarul mineriadei din 13-15 iunie. Ce aveau cu noi ? Pe cine incomodam ? Un fost student la regie a venit să se confeseze. Fusese constrâns să toarne în timpul studenţiei, iar după revoluţie fusese contactat de ofiţerul său de legătură pentru a se infiltra la revista Expres şi la Liga Studenţilor. Am conceput un fotoreportaj despre casele conspirative ale Securităţii. La prima adresă am fost blocaţi de soldaţi şi de un general Stan, care ne-a confiscat aparatele. Nici hârtie nu se mai găsea pentru Expres. Şi nici pentru Evenimentul Zilei. Eram presa liberă, dar eram şi oaia neagră. Din umbră, de după colţuri, din subsoluri, din birouri şi din privirile oficialilor ne întâmpina o răceală, o distanţă cu subînţelesuri, o ameninţare. Undeva, între speranţele şi sub agitaţia românilor, se ascundea marele dinozaur al comunismului, statul totalitar, cu structurile sale de oţel, prelungite şi ele pe neaşteptate în tot felul de combinaţii economico-politice şi de siguranţă naţională. Iar printre toate acestea, mişunând ademenitor, cu idei noi, principii, ajutoare, oferte de susţinere materială, agenţii americani, francezi, englezi, germani, unguri şi chiar ai Moscovei. Românii voiau democraţie şi schimbarea lumii. Evenimentele din România şi evoluţia societăţii s-au dovedit a fi un proces mai complicat decât ne-am imaginat. Dorinţele de libertate şi democraţie ale compatrioţilor noştri capotau din nepricepere, deturnate de strategii externe, de zbaterile disperate ale foştilor de a nu pierde puterea şi de a nu ajunge în faţa judecătorilor. Comunismul nu voia să decarteze, Securitatea nu voia să deconteze, armata nu voia să fie cercetată pentru greşelile şi morţii din decembrie, iar pri­vi­legiaţii se luptau cu înverşunare să rămână la butoanele de comandă ale noii lumi.
Ce împiedecam noi în această schimbare dură de lume, adeseori cu un pitoresc de plâns şi de râsul lumii? Ca nişte naivi, făceam cronica săptămânală a evenimentelor, depuneam mărturie pentru grosolanul aranjament în virtutea căruia evolua România. Scriam despre un târg cu Vestul, cu fostele servicii secrete, cu fostul activ de partid şi de stat. Depoziţiile şi informaţiile noastre încurcau mai mult decât teroriştii. Pentru statul comunist pavoazat în capră democratică, noi eram duşmanii, teroriştii, inamicii democraţiei. Trudind cu încăpăţânare la cronica vremii, mergeam ca inconştienţii pe o lamă care juca rolul de punte între două lumi.
Ceva era trist, ceva era fals, ceva era periculos, ceva venea din trecut. Între comunism şi ce trăim astăzi, am parcurs ani şi ani pe lama tăioasă a ameninţărilor, spre a descoperi că am trecut de partea cealaltă a prăpastiei, pe un pământ şubred, mai sărac, în ţărâna căruia se ascunde cu dibăcie scheletul aceluiaşi stat totalitar de care fugisem mâncând pământul şi de care crezusem că am scăpat.

Cornel Nistorescu

Cornel Nistorescu (n. 1948 în satul Turmaş din comuna Mărti­neşti, judeţul Hunedoara) a urmat şcoala primară la Mărtineşti şi cursurile gimnaziale la Simeria. Absolvent apoi al unei şcoli profesionale de la Cugir şi al Liceului « Aurel Vlaicu » din Orăştie, şi-a luat în 1974 diploma de filolog (română-italiană) la Uni­ver­sitatea « Babeş-Bolyai » din Cluj-Napoca.
Între 1974 şi 1990 a fost ziarist la Viaţa studenţească, Amfiteatru, Scînteia tineretului şi Flacăra. Fondator, în 1990, şi director al revistei Expres, a condus şi compania cu acelaşi nume, care a editat, de asemenea, cotidianul Evenimentul Zilei şi revista Expres Magazin. Ca director al Evenimentului Zilei, a semnat zilnic editorialul ziarului în perioada 1997-2003. După 2004 a colaborat cu editoriale şi articole la Foaia Transilvană (Cluj-Napoca) şi Ediţie specială (Craiova). Din 2009 conduce ziarul Cotidianul şi site-ul www.cotidianul.ro.
A fondat Radio Total şi a fost unul dintre iniţiatorii şi acţionarii postului de radio Europa FM. Compania de publicitate Expresiv, pe care a înfiinţat-o, a devenit apoi Hager România şi, ulterior, TBWA Bucureşti.
A publicat trei volume de proză documentară şi reportaj : Întâmplări în liniştea unei fotografii (Editura Junimea, Iaşi, 1978), Para­disul provizoriu (Editura Albatros, Bucureşti, 1982), Proprietarul de iluzii (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988).

Petru Romoşan

După mai puţin de un an de la alegeri, lucrurile se văd cu totul altfel pe scena publică românească. Asta după ce un individ fără un CV adecvat (sau cu un CV penal – vezi România penală de Valer Marian), necopt, incompetent, agresiv şi palavragiu, parcă iresponsabil a devenit un fel de al doilea dictator într-o ureche al României. Nu ne era de ajuns unul pe care îl îndurăm de nouă ani ! Şi nu a venit singur. Ca în Ţiganiada lui Budai Deleanu, a venit înconjurat de o echipă de bombonei (de la Bombonelul Adrian), promovaţi pe bandă rulantă în ultimii zece ani de deja multipenalul Adrian Năstase : Corlăţean, Bănicioiu, Şova, Costoiu, Pricopie, Plumb, Cazanciuc. Un fel de trupă a lui Papuc : amatori, incompetenţi dar puşi pe… « guvernat ». Şi cu toţi aceştia sprijiniţi de alţii ca ei – George Maior, Sebastian Ghiţă, Laura Codruţa Kövesi – şi câţi alţii încă nedezvoltaţi, fabricaţi de aceleaşi laboratoare eterne şi fascinante.
Asociatul lui Victor Ponta, inconsistentul, gargaragiul televizat, Crin Antonescu, numit de cineva « Bidonul gol », are vina de a fi sacrificat bruma de respectabilitate, patina istorică pe care le avea PNL ca să-l ajute pe puţintelul lider PSD să preia o bună parte a puterii (cealaltă parte e încă pentru o vreme la Traian Băsescu). E o vină suficient de mare ca Antonescu să nu ajungă nici măcar în turul doi al prezidenţialelor. Poate deja să se înscrie în PSD, cu toată trupa lui de yesmeni şi penali (Fenechiu, Silaghi, Vosganian). Pentru că şi el a venit tot cu o echipă obedientă de tineret şi rezerve, pusă şi ea năprasnic pe… « guvernat ». Spre deosebire de PNŢCD, PNL a supravieţuit tranziţiei, dar a devenit un PSD de mâna a doua, un PSD bis – ăsta a fost preţul.
Vechiul USL, compus din PSD + PNL + Antene, mai ales Antena 3 (PC) şi multe servicii speciale, interlopi şi bişniţari de toate calibrele, a explodat la nici un an de la alegeri. Susţinătorii săi se împuţinează cu fiecare zi şi cu fiecare decizie aberantă. Nu mai rămân decât « ciolănarii », mari şi mici. Astăzi USL, noul USL adică, pare a fi compus din PSD + Antena 3 + RMGC (Roşia Montană Gold Corporation) + Chevron şi gazele de şist, dosarele penale şi condamnările lui Dan Voiculescu. În noul USL, PNL nu e decât un fel de fată în casă bună la toate sau un fel de fostă soţie de care nu ştii cum să scapi.
În schimb, PDL (cu Blaga şi Predoiu) pare pentru moment că şi-a luat viaţa în mâini, sforăreşte pe cont propriu şi se distanţează, se delimitează de Udrea şi Băsescu (vechiul PDL, atât de detestat). Nici Băsescu nu doarme. Pare a fi în continuare « stăpânul dosarelor » şi al calendarului arestărilor care stau să vină. Şi lista anexă a pactului de coabitare pare a fi bine garnisită. Până la Crăciun, dar mai ales până în primăvară se poate lăsa o mare linişte pe scena politică băştinaşă. Un fel de peisaj după bătălie…
În timp ce clasa politică se duce încolonată spre locul ei meritat, însoţită de râsul sardonic al Conducătorului, criza economică naţională îşi vede şi ea de treabă. Şi va fi ajutată de instabilitatea politică accentuată din SUA, din Germania (care nu are încă guvern), din Italia (care e în stradă), din Franţa (François Hollande bate toate recordurile de impopularitate, iar extrema dreaptă apare în sondaje ca primul partid al ţării) şi poate chiar din Rusia, unde Vladimir Putin pare şi el să piardă teren.
Deocamdată, românii ascultă pe toate televiziunile concertul la trompetă (Victor Ponta) şi trombon (Traian Băsescu) şi se întreabă nedumeriţi ce au făcut cu votul pe care l-au avut. Pentru că noul USL nu seamănă mai deloc cu ce au votat ei în decembrie 2012.

Petru Romoşan

Zicerea din titlu îi aparţine lui Cornel Nistorescu şi a apărut pentru prima dată în săptămânalul Expres la 2 mai 1991, la începutul anilor de plumb Iliescu. Români, vi se pregăteşte un preşedinte de 1,62 m. Dmitri Medvedev, fost prim-ministru al Rusiei, fost şi preşedinte intermediar între cele patru mandate probabile ale lui Vladimir Putin, iarăşi prim-ministru în democraţia originală rusească, este modelul evident.
Zilele trecute, aparent în amintirea tinereţii politice apuse, Traian Băsescu i-a reunit la mult prea celebrul Golden Blitz pe Elena Udrea şi Emil Boc, care, împreună cu şeful lor, constituie un fel de „triunghiul morţii” al istoriei recente româneşti sau, cosmic vorbind, o Gaură Neagră sau chiar o Pitică Roşie. Cum vă place. Ca din întîmplare, prin preajmă se găsea şi un fotograf. Ce au discutat cele trei personaje din fotografie nu ştim. Dar ştim că, două zile mai tîrziu, Traian Băsescu s-a băgat cu toate picioarele din dotare în fostul ministru al Justiţiei din Cabinetele Tăriceanu, Boc şi Ungureanu, Cătălin Predoiu. Ce să fie, ce să fie ? Tînărul Predoiu a avut antipatica, nepotrivita idee pentru Traian Băsescu de a se autopropune pentru funcţia de preşedinte al României. Bineînţeles, fără să-i ceară acordul actualului preşedinte. Or, Traian Băsescu are alte socoteli.
Începînd din decembrie 2014, preşedintele actual va rămîne fără coledzi, cu dosarul Flota în cîrcă şi cu nenumărate alte cocoaşe imposibil de cărat fără coledzi. Cine-l va mai putea salva şi apăra pe soldatul Traian din ianuarie 2015 încolo ? Doar preacinstitul şi preasupusul, ardeleanul Emil Boc. Stresul la care e supus Traian Băsescu cu fiecare zi care îl apropie de data fatală pare a fi de-a dreptul insuportabil. Mai zilele trecute ne anunţa că viitorul candidat al USL, al PSD, al stîngii, mă rog, va fi Victor Ponta, care va fi bătut la pas. De cine ? De Emil Boc !
Iată şi cîteva citate în sprijinul speculaţiei noastre. EvZ întreabă : „Cum vedeţi o posibilă candidatură a lui Mugur Isărescu ?” Băsescu răspunde : „O glumă.” Da, într-adevăr, pentru că eventualul preşedinte Mugur Isărescu nu l-ar desemna premier pe Traian Băsescu. Desigur, Cătălin Predoiu, care începea să fie credibil pentru o bună parte a votanţilor PDL, a încasat-o cel mai rău. A fost maltratat pur şi simplu. „Să candideze la preşedinţie, dar să nu mintă !” Sigur că da. Cătălin Predoiu e un mincinos pentru că, dacă va cîştiga preşedinţia, nu-l va numi pe Băsescu premier ! E limpede, nu ? Iar cu această ocazie, noi am aflat că Predoiu e cu Blaga, şi nu cu Udrea şi Băsescu. Tot aşa cum nervozitatea accentuată a lui Băsescu ne-a dezvăluit planurile sale pentru anul viitor. Totodată, incidentul cu neinvitarea lui Crin Antonescu la Cotroceni pentru semnătura unui ministru liberal face parte din acelaşi program de diminuare, de înjosire a actualului candidat USL.
Deci ce au discutat la Golden Blitz cei trei pedelişti la ceas de mare cumpănă ? Viitorul post al lui Traian Băsescu, acela de prim-ministru al guvernului României, desemnat de viitorul preşedinte Dmitri Medvedev, pardon !, Emil Boc. Iar Elena Udrea cu ce se va alege ? Şeful tuturor serviciilor secrete, de exemplu ? Sau un superministru al Finanţelor şi Economiei ? Sau chiar mai mult decît atît ?!
Da, Traian Băsescu ne pregăteşte ceva ! Un preşedinte la fel de înalt ca Nicolas Sarkozy, Dmitri Medvedev, Kim Jong Il sau Yasser Arafat. Mai mic decît Nicolae Ceauşescu (1,67 m), dar mai înalt decît fostul dictator al Mexicului, Benito Juarez, care măsura doar 1,37 m.

Corneliu Vlad

Ronetti-Roman
(pseudonimul lui Aron Blumenfeld, 1852-1908),
autorul piesei Manasse
Fotografie de P. Daniel

Petru Romoşan

Elena Udrea ne spune cu toată seriozitatea din lume că, dacă ar fi fost lăsată, ar fi reunificat deja dreapta. Gheorghe Falcă, fin, ginere şi controversat primar al Aradului, se propune pe sine cu seninătate viitor preşedinte al României. (Procurorii DNA, susţinuţi public şi de Ambasada SUA şi de cea britanică, luptă, luptă ? Pe Udrea şi pe Falcă nu-i văd deloc ? ) Traian Băsescu, avansat în carieră de Elena Ceauşescu şi obişnuit să-i dea raportul pe chei lui Gheorghe Oprea, viceprim-ministru al guvernului comunist (dupa propriile-i mărturisiri televizate), cu o experienţă foarte tovărăşească la Anvers, este considerat marele lider de dreapta de mai toţi intelectualii fripturişti, şi ei autointitulaţi de dreapta, pretinşi proeuropeni şi atlantişti, anticomunşti şi ultraliberali. Adică, altfel spus, Elena Udrea, Gheorghe Falcă şi Traian Băsescu sînt succesorii lui Corneliu Coposu şi Ion Raţiu, şi, mai departe, ai lui Iuliu Maniu, ai Brătienilor, beneficiarii morali ai deţinuţilor politici, sînt nişte creştini, apără valorile familiei şi sînt patrioţi. Pînă unde poate merge impostura şi cît de alb poate fi negrul ? Nu ei sînt prădătorii avuţiei naţionale în ultimii zece ani, nu ei sînt batjocoritorii familiei şi, culmea, sînt chiar nişte creştini dogmatici ?! Şi un lung şir de intelectuali au scris mii de articole mustind de inteligenţă dar şi de perversitate, ca să susţină subtil, fin, indirect asemenea enormităţi.
Impostura ultimului deceniu, cea zisă de dreapta, toxică, distrugătoare de fibră naţională, aplaudată pe bani de mai toţi intelectualii patriei cu vehemenţă, cu furie, cu intransigenţă presupus morală, a fost precedată de o impostură de stînga pe măsură, cea care ni i-a dat pe Ion Iliescu şi Adrian Năstase. De aceea am rupt-o cu comunismul, pentru ca un bolşevic, fiul unui agent sovietic, să fie chemat să apere valorile democraţiei de tip occidental. E vorba de Ion Ilici Iliescu, bineînţeles. Acesta nu a avut o tinereţe revoluţionară alături de Elena şi Nicolae Ceauşescu şi de o întreagă pleiadă de agenţi sovietici, nu a fost ministru al Tineretului comunist, nu a fost prim-secretar comunist de judeţ la Iaşi. A fost un mare luptător pentru democraţie pînă la 60 de ani, şi deci revoluţia anticomunistă nu a găsit altul mai bun decît el şi toată trupa lui ca să construiască o nouă lume.
Şi totuşi, populaţia României unde a fost în toţi aceşti 23 de ani de impostură şi mistificare ? Să luăm un singur exemplu, cel mai recent. După ce Ponta, Antonescu şi Voiculescu au ratat lamentabil şi colaboraţionist debarcarea lui Băsescu la referendum (şi se aflau la a doua încercare !), de ce i-a mai votat populaţia cu exorbitantul şi bananierul 70 % ? Pentru ca Ponta şi Băsescu să o batjocorească pe această populaţie tăcută a României, aşa cum fac fără încetare de la semnarea faimosului şi fals democraticului pact de coabitare. În fapt, o înţelegere între clanuri mafiote, cu anexe secrete şi înţelegeri subterane.
Un observator străin poate presupune că populaţia României ori e masochistă, ori e nepregătită pentru votul democratic şi că, în orice caz, aşteaptă să-i cadă pară mălăiaţă din cer. Pentru că ea nu pare nici capabilă şi nici măcar interesată să-şi construiască propria ei libertate şi demnitate. Şi atari aserţiuni sînt susţinute de şirul interminabil de lideri incapabili, corupţi şi chiar rău- intenţionaţi pe care cetăţenii îi promovează sau doar îi tolerează de atîta amar de vreme. Întrebarea care trebuie pusă e dacă populaţia României de azi chiar îşi doreşte o clasă conducătoare în politică, economie, administraţie, educaţie, sănătate, cultură şi culte, o clasă competentă, morală şi respectuoasă de legi şi justiţie. E foarte probabil, după toate experienţele ultimilor ani, ca românii, în marea lor majoritate, să nu condamne în realitate corupţia, să accepte incompetenţa şi amatorismul, pentru ca astfel accesul la funcţii, la putere, la bogăţie să rămînă deschis pentru toţi. Dacă ne-am dori nişte conducători cu şcoli serioase, respectuoşi de legi, capabili, jocul s-ar închide, revoluţia ar lua sfîrşit, iar marii majorităţi nu i-ar ramîne decît munca trudnică, efortul care nu dă acces la marile tunuri, privilegii şi onoruri (“dacă munceşi atît, cînd mai cîştigi ?”).
Poate că relaţia românilor cu corupţia e mult mai complexă decît într-o lecţie de morală. Poate că în anii ’80, ani de criză acută, cu privaţiuni extreme, ani de achitare în marş forţat a datoriei externe contractate iresponsabil de acelaşi Ceauşescu, de dictatură feroce, corupţia a fost un factor de libertate, a întruchipat primitiv iniţiativa capitalistă şi a fost un real ajutor în lupta pentru supravieţuire a unei bune părţi a populaţiei. Poate că atît de blamata azi corupţie reprezenta atunci chiar adevărata disidenţă faţă de un regim cu totul descreierat. Şi poate că marele “bişniţar” din epocă, Traian Băsescu, un “vaporean” complet, e un fel de erou civilizator dat de o istorie cu capul în jos în ultimii ani ai comunismului.
Cum s-ar putea explica altfel concubinajul prelungit al populaţiei României cu lideri ca Elena Udrea, Gheorghe Falcă, Emil Boc, Traian Băsescu, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Victor Ponta, Varujan Vosganian şi atîţia alţii ca ei ?

Maria Tănase (1948) – 100 de ani de la naştere