Corneliu Vlad

E un lucru mai rar întâlnit să scrii  « la zi » despre Rusia şi ruşi şi să nu fii luat fie drept rusofob, fie rusofil sau, şi mai şi, agent de influenţă al KGB-ului. Şi pentru a nu avea de-a face cu o asemenea alternativă disconfortantă, de tip Scila-Caribda, unii autori – Churchill de pildă – glosează pe tema enigmei eterne care e realitatea rusă, sortită a nu fi niciodată dezlegată. Sunt însă şi dintr-aceia care nu iau în seamă dificultăţile şi riscurile de tot felul şi se apropie de faptul rus – pentru a-l înţelege şi a-l comunica – fie cu uneltele şi priceperea omului de ştiinţă, fie prin cunoaştere directă, nemijlocită, la faţa locului. Universitarul francez Georges Nivat merge pe ambele formule: este unul din marii slavişti ai momen­tului, cunoscător temeinic şi pasionat al limbii şi istoriei, culturii şi civilizaţiei ruse, dar şi un neobosit şi mereu curios călător prin Rusia profundă, căci cu palmaresul itinerariilor parcurse de el în imensitatea întinderilor intercontinentale euroasiatice, nu mulţi voiajori străini, dar nici « localnici » ruşi, n-ar putea rivaliza.
Iată întrunite aşadar datele esenţiale pentru o mărturie documentată şi sinceră despre Rusia, o dovadă că despre realitatea rusă se pot scrie şi cărţi adevărate, că există (şi) o Rusie « altfel » decât acele « Rusii » pe care se bate atâta monedă falsă şi pe care se construiesc, din interese conjuncturale sau cu bătaie lungă, stereo­tipuri fie laudative, fie ponegritoare. Editura Compania, care şi-a obişnuit cititorii cu asemenea cărţi « altfel », dar de fapt « astfel », publica, într-o colecţie a sa care se cheamă chiar « AltFel », o carte-antologie a profesorului Nivat sub titlul, cum nu se poate mai potrivit, « La pas prin noua Rusie ». De zeci de ani hoinăreşte… cu noimă prin această Rusie Georges Nivat, după ce a cunoscut, în timpul studiilor la Moscova, şi Rusia mai « veche », cea sovietică. Nimic din ce e rusesc pare să nu-i fie străin autorului. De bună seamă că nu înţelege chiar totul, dar nici ruşii nu înţeleg totul. Căci, zice la un moment dat : « Privatizarea merge bine, dar e un fel de monstru din Loch Ness despre care nimeni nu are o idee precisă ».
Greu de fixat prezentul, şi mai greu viitorul Rusiei şi al oamenilor ei, dar nici trecutul nu e lesne de judecat. Cartea reaminteşte (ceea ce de fapt mai nimeni nu ştia) spusele, din 1866, ale unui anume istoric Karelin : « Petru (cel Mare – n. n.) e parcă viu printre noi. Continuăm să ne raportăm la el, cum o făceau şi contem­poranii lui, îl iubim sau nu-l iubim, îi slăvim meritele sau le diminuăm… Va trebui să treacă multă vreme până să-l putem judeca senin pe Petru, imparţial, o judecată care va hotărî cine suntem noi de fapt şi încotro ne îndreptăm ». Nu sună asurzitor de actual aceste fraze ? Nu se simt vizaţi de ele, acolo unde sunt, Napoleon, Kennedy, Antonescu, Ceau­şescu şi atâţia alţii din istoria universală ?
Schimbările epocale din Rusia de la « recenta » confluenţă milenară nasc mereu întrebări, fie ele simple sau existenţiale. De pildă, « ce înseamnă să fii rus », în aceste vremuri. Întrebare, azi, cu conotaţii tragice, observa autorul, căci, explică el, « odată cu libertatea, „rusismul“ nu mai este dat de putere, fiecare trebuie să-l descopere şi să-l trăiască pe cont propriu ». Oricum, reflectează ceva mai departe autorul, « azi e mai greu să fii rus tocmai pentru că Rusia reîncepe să fie o societate deschisă. Deschisă, dar nu pentru toată lumea la fel. Moscova este capul uriaş al noii Rusii occidentalizate, antrenată într-o a treia revoluţie majoră, după cea a lui Petru cel Mare şi cea din 1917. Enormul corpus social rus se opune – e şi el în schimbare, dar nu una atât de rapidă, şi-apoi vrea să se respecte în mai mare măsură para­me­trii ruşi ». Căci patriotismul, accentuează naratorul, rămâne o constantă identitară a acestui popor, dincolo de traiectoriile abisale ale istoriei sale : « rusul simte nevoia de a iubi ; frontierele ţării sunt atât de neclare sub raportul graniţelor „natu­rale“ (cu excepţia Caucazului, la sud) încât rusul se defineşte tocmai prin actul de iubire faţă de ţara lui ». Sau, altă remarcă interesantă (şi plină de urmări !) : rusul nu-şi concepe niciodată ţara ca pe o federaţie, ci ca pe un imperiu. Sau : « Rusia, cea atât de blândă şi plină de compasiune – în care iubirea-elos a fost întotdeauna, mai importantă decât iubi­rea-eros – reacţionează uneori cu sălbăticie. Cele optsprezece luni de război din Cecenia au fost crunte ». Sau : « Astăzi, o parte a societăţii ruse e bolnavă de nostalgie şi de teama de viitor ». Sau : « Acum când Occidentul îşi protejează credinţele cu nişte îngrădituri mediocre, bodogăne pentru că un Papă moralizator adună tinerii într-o seară şi nu mai suportă ca Biserica să se exprime altfel decât o mass-media mediocră, Rusia cunoaşte o adevărată renaştere religioasă. (…) Prăbuşirea ideologiei comuniste a creat un vid de idei, iar Biserica s-a afirmat pe acest fond şi a apărut ca unul din puţinele repere „identitare“ ale naţiunii ruse, care şi aşa nu are prea multe ». Sau : « Rusia nu mai este o ţară puternică, dar rămâne o putere potenţială. (..) Rusia ar trebui să înveţe să-şi formuleze interesele, aşa cum o face fiecare naţiune democratică din Europa, dar fără smuceli şi fără gesturi impre­vizibile ».
Cu atâtea citate, mai degrabă teoretice, din aceste rânduri s-ar putea crede că e vorba de o carte mai degrabă pentru specialişti decât pentru cel ce vrea să afle ce e cu Rusia de zi cu zi de astăzi. Dar cartea oferă cu generozitate şi o asemenea lectură, e plină de întâmplări şi de anecdote sau relatări şi impresii de călătorie. La capătul lecturii, însă, rămânem cu o mare frustrare : cartea nu zice nimic de Rusia lui Putin, căci « noua Rusie » (cea din titlu), Rusia, de fapt, în prăbuşire catastrofală, din vremurile lui Gorbaciov şi Elţîn, dispare cu repezi­ciune sub ochii noştri. Dar cartea de la Editura Compania înmănunchează texte scrise între 1974 şi 1998. Aşteptăm deci, stimaţi editori de la Compania, cartea profesorului Georges Nivat despre cea mai nouă Rusie.

Text preluat de pe site-ul ziarului Curentul

« Subita intransigenţă morală a unor oameni care făcuseră, ei înşişi, semnificative compromisuri şi, deci, nu aveau autoritatea de a manifesta maxima inflexibilitate, este un fenomen tipic de incoerenţă morală : oamenii tuturor compromisurilor sau, cel puţin, oamenii multor compromisuri devin cei mai gălăgioşi judecători morali ai semenilor lor. Cum sintetizează Augustin Buzura situaţia (referindu-se însă la perioada de după 1990), „iepurii“ îmbracă „blănuri de tigri“ şi vociferează neobosit. Fenomenul ar trebui să ne fie perfect familiar : nu numai că a făcut ravagii adesea, în istoria autohtonă, dar l-am putut constata, pe viu, în multiple forme, şi după 1989. Cu toate acestea, puţini dintre contemporani au o viziune clară asupra lui, deoarece vacarmul mediatic şi maniheismul prevalent în cadrul său creează o totală confuzie morală.
Lucrurile sunt limpezi doar pentru aceia care, stând pe margine şi conservându-şi libertatea de gândire, au putut să-şi menţină autonomia faţă de stereotipurile curente. În perioada postcomunistă, un asemenea observator independent a fost, spre exemplu, Ileana Mălăncioiu. În convorbirile avute cu Daniel Cristea-Enache, poeta semnalează diverse forme ale fenomenului la care se referise şi Augustin Buzura, precum şi, mai înainte, Camil Petrescu. Ea observă că „Stelian Tănase, care nu s-a remarcat nici prin cărţi, nici prin cine ştie ce curaj înainte de Revoluţie“ ajunge ulterior „să se uite la sine ca la un fel de Soljeniţîn al nostru“ ; că Ana Blandiana şi-a uitat subit şi o parte din biografie, dar „şi o parte din opera sa. Şi nu una oarecare, ci aceea care a propulsat-o în vârful ierarhiei“ ; sau că Gabriela Adameşteanu, „care – aşa cum spunea Paul Goma – înainte de 1989 tăcea atât de tare încât tăcerea ei se auzea până departe“, a devenit subit ultraautoritară, îngăduindu-şi să someze pe cineva cu imputarea : „de ce nu aţi fost martir ?“ („o asemenea întrebare“, comentează foarte judicios poeta, „nu avem dreptul să-i punem nimănui pe lumea aceasta“, deoarece „de vreme ce suntem vii, nici noi nu am fost martiri“) » (Adrian-Paul Iliescu – Anatomia răului politic, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, Bucureşti, 2005, pp. 89, 90).

Avem, da sau nu, o presă liberă ? Nu, nu avem o presă liberă. Presa (cea scrisă, vorbită şi, mai ales, de televiziune) e integrată grupurilor de interese. Două observaţii se impun imediat. Mai întîi, acţionariatul nu e transparent şi, în multe cazuri, e situat în paradisuri fiscale. Cu toate acestea, acţionarii intervin cotidian în politica internă a României şi îi folosesc pe ziarişti pentru a obţine diverse avantaje economice. În al doilea rând, aproape nici o întreprindere de presă nu e rentabilă, adică nu are un caracter pur comercial, cu dezavantajele şi libertatea care derivă dintr-o funcţionare autentică de piaţă. Pasiunea serviciilor secrete pentru presă şi ziarişti e incontrolabilă, dar devastatoare. S-ar putea crede că aceste servicii nici nu se ocupă cu altceva. Presa culturală, atâta câtă mai există, formează un singur grup de interese, dominat de o periculoasă gândire unică. Gândirea unică atacă programatic şi agresiv o inexistentă, deşi atât de necesară, corectitudine politică românească. Mai este meseria de ziarist o meserie respectabilă ? Mai depinde libertatea românilor în vreun fel de presă ? De ce avem oameni de presă atât de bogaţi într-o ţară atât de săracă ? Oare nu se câştigă prea mulţi bani din presă comparativ cu alte meserii, în aceeaşi economie săracă ? Sunt mai importanţi « presarii » decât oamenii din învăţământ, sănătate, justiţie sau cultură ? De mulţi ani, nimeni nu a mai pus nici o întrebare clară despre legitimitatea presei. S-a subînţeles că Măria Sa Presa luptă pentru democraţie, şi deci nu poate fi pusă în discuţie. Numai că, în anii din urmă, « cavalerii dreptăţii » au ajuns să fie percepuţi de masa tăcută ca la fel de corupţi ca şi clica abjectă a politicienilor. De care « pixarii » sunt legaţi ombilical. Rămânând neschimbată – de ce să mai evolueze dacă e atât de bună ? –, presa a devenit o forţă retrogradă. Capabilă să provoace dezastre în următorul timp. Cele câteva răspunsuri şi mai multe întrebări de mai sus mi-au fost sugerate de unele poeme din veacul al XIX-lea având ca temă cenzura.
Gheorghe Sion, autor al Suvenirelor contimpurane (1888), a fost un bun poet ocazional (Limba românească : “Mult e dulce şi frumoasă /Limba ce-o vorbim,/Altă limbă-armonioasă /Ca ea nu găsim./Saltă inima-n plăcere/Când o ascultăm,/Şi pe buze-aduce miere/Când o cuvântăm. // Românaşul o iubeşte/Ca sufletul său,/Vorbiţi, scrieţi româneşte, Pentru Dumnezeu. […]”), ca şi un bun traducător din franceză şi, mai ales, din greacă. A condus Revista Carpaţilor (1860-1861). A fost şi socrul, post-mortem, al celebrului Mateiu I. Caragiale.

Petru Romoşan

Gheorghe Sion
1822 Mamorniţa, Cernăuţi – 1892 Bucureşti

Cenzorul meu

Domnul cenzor, om de treabă,
Întâlnindu-mă-ntr-o zi :
« Sionaş, glumind mă-ntreabă,
Ce ai tu a-mi bănui ?
Poate foarfeca-mi nu-ţi place
Unde ştie-a ciocârti ?
Dar eu, dragă, n-am ce-ţi face ;
Aşa lucruri dacă scri
Nu-ţi dau voie-a tipări.

Ştiu că-n ţară-s multe rele
Care cer a se-ndrepta !
Ştiu că patimele-s grele
Pentru biata muza ta :
Ştiu că de negustorie
Orice post îţi pare-a fi.
Dar s-o scrii e nebunie,
Şi de-aceste dacă-i scri,
Frate, nu poţi tipări.

Ştiu că-n ţară nedreptatea
Este-un rău nevindecat,
Şi că toată răutatea
Este-n oamenii de stat.
Ştiu că toată ţara plânge ;
Dar nu-i chip de a gândi.
Trebuie să curgă sânge…
Şi de sânge dacă-i scri
Nu-ţi dau voie-a tipări.

Satire de vrei a face,
Trebuie să te cumpăneşti ;
Ştii că multor nu le place
Unde-i doare să-i loveşti.
Pe judecători ce pradă
De te-i pune-a biciui,
Intru eu cu ei în sfadă,
Şi de dânşii dacă-i scri,
Nu-ţi dau voie a tipări.

Despre drepturi siluite
Despre rele trebi de stat,
De hoţii meşteşugite
Ce se fac neîncetat ;
N-ai nici un cuvânt a spune ;
Nu ai drept a le lovi,
Trebui să le iei de bune,
Căci oricum dacă vei scri
Nu-ţi dau voie-a tipări.

Fă sonete, scrie ode
Pentru domni, pentru boieri :
Scrie orice despre mode,
Despre coarne sau muieri.
Ciocoism şi umilire
Predică cât vei pofti ;
Şi atunci cu mulţămire,
Orice fleacuri dacă-i scri,
Îţi dau voie-a tipări. »

(1845)

Petru Romoşan

Cît timp mai avem miniştri asemenea lui Radu Stroe şi Ramonei Mănescu sau directori de servicii speciale ca generalul cu multe stele (de tinichea !) Marcel Opriş, mai aveţi curajul să vă urcaţi în avioane româneşti sau, mai rău, să vă lăsaţi copiii să se suie în ele ? Sau, cît timp cel mai mare transportator privat pe calea ferată românească e în arest, mai puteţi fi siguri că vagoanele în care vă urcaţi au toate roţile sau că şinele sînt la locul lor ? Şi, chiar mai grav, pe Ramona Mănescu, soţia soţului său crinantonescian, pe Radu Stroe, pe ceilalţi membri ai unui guvern fantomatic, din care au făcut parte pînă mai ieri şi Relu Fenechiu, Varujan Vosganian, Daniel Barbu, i-au ales şi numit Victor Ponta şi Crin Antonescu, iar aceştia sînt în continuare în poziţiile lor de comandă politică şi vor numi alţii, la fel de puţin capabili sau mai rău. Iar Traian Băsescu semnează la kilometru decrete de numire, începînd cu acela al lui Victor Ponta, ridică din sprînceană, face circ şi hăhăie. Cei care vor să plece definitiv din marea noastră democraţie carpato-danubiano-pontică vor căuta să-şi cumpere un bilet la una din companiile străine care încă mai operează curse la Bucureşti. Deci o şansă am mai avea totuşi. Să ne cumpărăm un bilet de avion dus, fără retur. Şi să-i lăsăm pe lipitorii de afişe şi pe prestatorii de discursuri TV să se descurce singuri. Să fie ei piloţi de avion, chirurgi, să conducă trenurile, să fie profesori pentru copiii lor. Prin hotărîri de guvern şi ordonanţe de urgenţă.
Înainte de 1989, ţara noastră semăna în primul rînd cu o puşcărie şi abia în al doilea rînd cu un spital de nebuni. Dar progresul nu poate fi oprit ! Azi sîntem în primul rînd un spital de nebuni şi, numai pentru că ne încăpăţînăm să nu plecăm, trăim şi într-o puşcărie. Într-o puşcărie propriu-zisă au început să intre, mult prea lent, miniştri, deputaţi, miliardari de tranziţie, preşedinţi, vicepreşedinţi, directori. Deşi depăşim toate normele europene la arestări de politiceni şi la tot felul de granguri, lucrurile avansează totuşi mult prea încet. N-am putea s-o rezolvăm dintr-o lovitură ? Există mijloace ? Sigur că există ! Catastrofe, războaie, lovituri de stat, spargeri de ţară. Dar asta dorim ?
De aproape zece ani abuzăm în masă de whiskey cu gheaţă şi nu reuşim să ne mai trezim. În cei zece ani anteriori – anii Iliescu, Năstase şi, nu foarte diferit, Constantinescu –, ne-am luptat cu comunismul cu faţă umană. Cu securiştii de omenie. Sub portocaliul Băsescu, ne luptăm cu un capitalism al halucinaţiei. Al bestialităţii generalizate şi al propagandei. Formele fără fond au bătut toate recordurile. Cum să scapi sănătos la cap şi la trup din asemenea încercări-limită ? Şi toate experienţele astea au venit după zece ani (1980-1989) crînceni sub Ceauşescu…
Accidentul aviatic din Munţii Apuseni ne-a pus oglinda în faţă tuturor. Întregii naţiuni. De atîta politică amatoare şi sinistru rapace, de atîta televiziune amatoare şi toxică, a mai rămas cineva cu mintea întreagă ? Poate doar cei care au întors spatele vieţii publice şi şi-au pus, ca la începutul anilor ’80, televizoarele pe dulap cu ecranul întors la perete.
Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Al.I. Cuza, I.C. Brătianu, Lascăr Catargiu, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ioan Slavici, Ionel Brătianu au fost nişte fraieri. Nu au ştiut să-şi vîndă bucăţi din ţară pentru comisioane grase. Singurele modele pentru anii noştri sînt aventurierii Carol al II-lea şi Elena Lupescu, care, după vreo zece ani de impostură grandioasă, mari protectori ai intelectualilor iresponsabili şi corupţi, şi-au pus palmele în dosuri şi-au plecat să-şi mănînce imensa avere strînsă de la primitivii de români pe ţărmuri mai însorite şi mai liniştite. Carol şi Lupeasca sînt daţi astăzi ca exemple de mare viziune ultraliberală, un fel de pedelişti avant la lettre.
Literatură contemporană nu mai avem. Învăţămînt – nici atîta. Studiul istoriei e complet delăsat. Marii istorici din ultimele decenii ale comunismului şi din tranziţie – Florin Constantiniu, Gh. Buzatu, Ion Scurtu, Dan Berindei, Dinu C. Giurescu, Ion Bulei – nu par să lase în urma lor o generaţie de acelaşi nivel. Doctorii au fost poftiţi să plece chiar de preşedinte, iar spitalele se închid. Marea industrie a fost pusă pe butuci de mult, încă de pe vremea mult televizatului actual Petre Roman. Degeaba avem cel mai bun pămînt din Europa, n-are cine să-l mai lucreze. Armata au lichidat-o. Serviciile secrete sînt cîtă frunză şi iarbă, dar au profesori ca sociologul Vasile Dâncu şi alţii încă mai găunoşi decît el, şi, încet-încet, au ajuns să păzească neantul.
Şi ce mai poate urma ? Pînă unde se poate merge în dezastru ? Dacă Ucraina se rupe, România va reuşi să-şi recupereze provinciile pierdute ? Nu cred. După clasa conducătoare din România de astăzi, mai degrabă îi va lua exemplul. Ce va urma deci ? Urmează staţia Falimentului politic şi a Colapsului mediatic, cu coborîre pe partea stîngă ?

Senator: Valer Marian
Circumscripţia electorală: Satu Mare
Colegiul: 1
Grupul parlamentar: independent

Şedinţa Senatului din 04.02.2014

DECLARAŢIE POLITICĂ

Titlu: Amestec nepermis în treburile Guvernului
şi Parlamentului

Poziţiile exprimate de preşedintele României, Traian Băsescu, şi de prepusele sale din justiţie, Laura Codruţa Kovesi, în calitate de procuror şef al DNA, şi Livia Stanciu, în calitate de preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în zilele premergătoare intrării în vigoare a noilor coduri penal şi de procedură penală, au nu numai un caracter nefondat şi toxico-isteroid, ci şi neconstituţional. Deşi, conform Constituţiei României, nu are calitatea de şef al Executivului, preşedintele Băsescu l-a somat pe premierul Ponta, pe un ton imperativ, să modifice multdiscutatul şi multdisputatul articol 140 din noul Cod de procedură penală printr-o ordonanţă de urgenţă. În aceeaşi zi, probabil că în urma unei comenzi telefonice de la Cotroceni, doamna Laura Codruţa Kovesi a făcut turul televiziunilor, solicitând modificarea aceluiaşi articol 140 din noul Cod de procedură penală, cu motivarea toxică că procurorii nu vor mai avea succes probator cu interceptările telefonice dacă vor trebui să le aducă la cunoştinţă infractorilor la începerea urmării penale că vor fi puşi sub interceptare. Kovesi a avertizat că o altă problemă importantă este intervenţia prescripţiei pentru anumite infracţiuni de prejudiciu, cum ar fi înşelăciunea cu consecinţe deosebit de grave, pentru care vechiul Cod penal prevedea un maxim special al pedepsei de 20 de ani de închisoare, iar noul Cod penal de numai 5 ani de închisoare. A ţinut să se remarce în acelaşi registru şi peisaj şi preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Livia Stanciu, care, amintindu-şi probabil că a fost procuror comunist vreme de un deceniu, când a avut ca sarcină principală de serviciu apărarea avutului obştesc, s-a trezit să clameze, după mai bine de patru ani de la adoptarea noului Cod penal, că pedepsele prevăzute pentru unele fapte de prejudiciu (înşelăciune, delapidare, abuz în serviciu) sunt prea mici şi vor atrage închiderea unor mari dosare aflate pe rolul instanţelor, prin împlinirea prescripţiei răspunderii penale.
Opinia publică nu trebuie să cadă pradă intoxicărilor şi manipulărilor, ci trebuie să ştie că articolul 140 este în consonanţă cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului şi că a fost impus printr-o decizie a Curţii Constituţionale a României (nr. 962/2009), care a statuat că interceptările se pot face doar după începerea urmăririi penale. Procurorii şefi ai DNA şi DIICOT n-ar trebui să se mai plângă cu lacrimi de crocodil că rămân fără obiectul muncii, întrucât, de regulă, şi până acum, subalternii lor începeau urmărirea penală in rem pentru a obţine interceptarea convorbirilor telefonice. Marea şi reala lor durere este că nu vor mai putea folosi ca probe interceptările realizate pe mandate de siguranţă naţională. Iar şefa Curţii Supreme n-ar trebui să facă paradă de îngrijorare faţă de pedepsele mai mici prevăzute de noul Cod penal şi faţă de riscul împlinirii prescripţiei în unele dosare cu prejudicii importante, în condiţiile în care cele mai importante şi vizibile instanţe de judecată (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti) n-au aplicat pedepse mai mari de 5 ani în dosarele aşazişilor mari corupţi (Adrian Năstase, Relu Fenechiu, Dan Voiculescu, Monica Iacob Ridzi, George Becali, Sorin Ovidiu Vântu ş.a.), iar unele cauze au fost tergiversate până la 4-5 ani în instanţe în timpul mandatului său (George Copos, Mihai Necolaiciuc ş.a.). Opinia publică trebuie să mai ştie că articolul 140 nu poate fi modificat de Guvern prin ordonanţă de urgenţă, întrucât, conform articolului 115 alineatul 6 din Constituţia României, ordonanţele de urgenţă nu pot afecta drepturile şi libertăţile constituţionale, în speţă dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, inviolabilitatea domiciliului şi secretul corespondenţei.

continuare »

Generaţii – Odesa

Petru Romoşan

Ce l-a apucat pe satrapul nostru naţional să-şi lichideze dintr-o mişcare, pe 28 ianuarie, cu cod portocaliu şi pe alocuri roşu, mai toţi consilierii ? Ziarişti cu vechi state de serviciu, experimentaţi, dar şi aspiranţi la o democraţie care nu mai vine au văzut o mutare în favoarea trotinetei prezidenţiale numită Mişcarea Populară. Adică, vezi Doamne, Gubernatorul ar gândi politic. Ce frumos !
Totuşi, profilul oligarhului-şef de la Bucureşti e de mult stabilit în mai toate cancelariile occidentale. Cei trei parametri ai fostului marinar de cursă lungă sunt bine precizaţi şi ar trebui să le fie la fel de clari şi jurnaliştilor români : 1. servicii secrete (operaţiuni inavuabile, lovituri neconvenţionale etc.) ; 2. bişniţă de orice fel şi calibru (de la Kent, carpete cu Răpirea din serai, mănuşi de nailon pentru nuntă la petrol, arme şi alte traficuri pe care le trecem sub tăcere) ; 3. curte feminină, curtezane, faună feminină PDL (o opţiune asemănătoare a avut şi « pretenul » lui Ceauşescu şi Băsescu, Gaddafi). Mijloace reduse, eficienţă maximă. Odată stabilit profilul, deciziile, oricât de surprinzătoare, devin mai uşor lizibile.
Recolta e bogată : Gabriel Berca, fost ministru, şeful Departamentului pentru Relaţia cu Autorităţile Publice şi Societatea Civilă ; Adrian Rădulescu, Departamentul Politici Economice şi Sociale ; Laurenţiu-Sebastian Lăzăroiu, şeful Departamentului de Analiză Politică, fost ministru ; Raluca Boboc, subşef Departament de Analiză Politică ; Daniel-Petru Funeriu, Departament Educaţie şi Cercetare, fost ministru (probabil, şi-a descoperit deja diploma de bacalaureat !) ; Maria Bitang, Promovarea Sportului ; Virgil Păunescu, Departament de Sănătate Publică ; Daniel-Andrei Moldoveanu, directorul Oficiului pentru Informaţii Integrate. Să remarcăm în treacăt că cei doi Iulieni, Fota şi Chifu, rămân la datorie. O răpede ochire pe lista staff-ului de la Cotroceni ne face să ne aducem aminte de vremurile bune ale « marinarului » Mavrogheni Vodă, ale lui Caragea Vodă, cel cu ciuma… Nimic nu se schimbă, dar totul se transformă, se adaptează.
Ipoteza cu Mişcarea Populară, lansată de la Cotroceni la pachet cu consilierii demişi, pare mai degrabă un act de propagandă. În schimb, scandalul Gazprom-Lukoil-NIS, promovat activ de Antena 3, pare să-l fi lovit în pălărie pe marinarul nostru naţional. E posibil ca la Cotroceni să se fi aciuat mai mulţi « vânzători » de preşedinte, niscaiva spioni, ceva turnători de baltă dâmboviţeană ? Cineva toarnă. Cine ? Câţi ? De ce ? Cui ? Campania Gazprom are şi ceva naiv, şi ceva ridicol. Toţi preşedinţii sau, mă rog, decidenţii majori, din 1945 şi până azi (şi, probabil, până poimâine), au fost « împachetaţi » şi « legaţi » cu fundă roşie de marele nostru vecin de la Est. O ştiu şi, din când în când, o şi spun toţi cunoscătorii reali ai acestor « aspecte » sau « chestiuni ». Unii dintre ei (Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu) au fost livraţi apoi adversarilor ca mari disidenţi, mari democraţi. Antena 3, Mihai Gâdea în special, află « chestiunile » astea destul de banale abia la sfârşitul celor două mandate de preşedinte ale marelui « democrat » PDL de la Cotroceni. Asta după ce timp de zece ani am ascultat « balada Licuriciului » în multiple interpretări…
Cea mai surprinzătoare « despărţire » rămâne cea de Daniel Moldoveanu, până ieri un factotum la curtea caimacamului şi un apropiat al lui Sorin Blejnar. Este puţin probabil să mai aflăm ceva relevant pe acest subiect atât de sensibil. Se va întoarce Elena Udrea consilier principal la Cotroceni ? Poate « marginalizaţii » Cărtărescu, Patapievici, Liiceanu, Andrea Pora, Vladimir Tismăneanu etc. vor ocupa birourile rămase goale ? Sau Tapalagă, Turturică, Ion Cristoiu ? Are balta peşte şi toţi sunt experţi în economie, mai ales Elena Udrea. Ea socoteşte cel mai repede.

C.P. Szathmári

Petru Romoşan

Topurile care se fac la sfârşitul anului au de multă vreme ceva profund ridicol, de comerţ hollywoodian, şi sunt o marfă din ce în ce mai expirată moral. Lucrurile nu stau însă la fel cu locul întâi obţinut de preşedintele Vladimir Putin în mai toate clasamentele anului trecut. Trebuie să recunoaştem că Vladimir Putin a fost de departe omul anului 2013. Înainte de lovitura cu Siria, prin care a blocat magistral o intervenţie militară occidentală şi i-a făcut pe americani şi pe ceilalţi occidentali « coabitanţi » în tragedia poporului sirian (sau a triburilor care compun poporul sirian), Vladimir Putin, Serghei Lavrov şi echipele lor ultraperformante încheiaseră contracte comerciale şi militare colosale cu China şi cu Iranul. Unele au fost făcute publice, altele au rămas necunoscute presei şi marelui public.
A urmat ofensiva spre vest, spre Europa, cu ridiculizarea enormă, homerică a UE şi SUA în Ucraina. La ce-a mai servit revoluţia portocalie dacă tot s-a ajuns aici ? Un eşec răsunător, mai ales pentru americani, pentru că e evident că UE nu prea mai avea vreun interes de-a se extinde, în plină criză euro, spre est. Dimpotrivă, recentrarea pe nucleul dur verificat al Europei Occidentale, cel mult pe zona euro, e în curs. Axa Berlin-Moscova a funcţionat impecabil încă o dată. Sub nasul americanilor. În continuare, Kremlinul a împărţit generos miliarde Belarusului şi Cehiei. Contractele imense semnate cu China, având lichidităţi la cheie, îi dau Rusiei o marjă de manevră practic nelimitată. Pentru că gazele naturale, petrolul şi armamentul sunt pentru ruşi devize în stare pură.
În prima zi a anului, după calendarul rusesc, Ungaria a semnat un tratat de supunere pe bază de centrale nucleare faţă de Ursul rus pentru vreo 30 de ani. Apartenenţa Ungariei la NATO începe să semene a sarcasm. Şi, în acelaşi timp, Ungaria şi-a deschis un credit larg tocmai bun ca să cumpere, bucată cu bucată, ca în Ierusalim şi în teritoriile ocupate, Transilvania românească. Care sunt următoarele ţinte ale lui Vladimir Putin ? Polonia şi România, evident. Dacă Polonia are toate şansele să reziste ofensivei ruseşti, ţara fiind susţinută şi de comunitatea poloneză din America, de Vatican, de Franţa catolică, România, după 10 ani de regim Băsescu – impus, culmea, de americani –, pare tocmai coaptă să revină în matca ortodoxă de la care a dezertat temporar. Calul troian e deja introdus în cetate şi el se numeşte, rebarbativ, USL. Declaraţiile pro-Rusia şi pro-China ale inenarabilului june prim-ministru de la Bucureşti ne trasează viitorul.
Deocamdată nu s-a făcut mai nimic, dar, în absenţa flagrantă a unor investiţii majore americane sau britanice în România, viitorul estic pare inevitabil. Iar pentru SUA şi Marea Britanie, două puteri dintotdeauna preocupate de geopolitică (disciplină inventată de britanicul Halford John Mackinder), căderea României, cu Marea Neagră cu tot, în braţele Rusiei poate însemna un adevărat dezastru. O vastă putere de uscat, care se întinde din Germania, trecând prin Ucraina, Federaţia Rusă, plus supuşii înconjurători, şi merge până în extrema estică a Chinei, plus invincibilul Iran, face un imperiu, un conglomerat foarte periculos, incontrolabil pentru marile puteri maritime care sunt SUA, Marea Britanie şi Japonia.
Vizita doamnei Nuland e un semn prea slab pentru a ne convinge că Washingtonul e capabil să contracareze mutările fulgerătoare pe care le execută în ultimul timp ţarul Vladimir Putin. Numai cu Monica Macovei, cu revista 22 şi GDS, cu Traian Băsescu, cu DNA şi Kövesi, cu ANI şi Horia Georgescu primit la Washington, cu Vladimir Tismăneanu, Hotnews, EvZ şi B1, cu Deveselu (marea investiţie americană ipotetică) şi cu câteva baze militare, SUA nu par capabile să facă faţă noii politici expansioniste ruseşti, care se bazează pe materii prime nelimitate (a şasea parte a globului) şi pe servicii secrete bine implementate în partea asta de lume de mai bine de un secol.
Oare cine l-a propulsat pe necoptul Victor Ponta prim-ministru ? A fost cumva împins în faţă de democraţia românescă susţinută de democraţia americană ? Ce e mai ciudat e că apărătorii statului de drept şi ai prieteniei româno-americane la Bucureşti au aproape toţi, din vechiul regim, puternice antecedente moscovite. Vladimir Tismăneanu e cel mai « orbitor » exemplu. Dar nu e singurul. Mai tot ansamblul aparent proamerican descris mai înainte (Macovei, Băsescu, DNA, ANI, Tismăneanu etc.) par să cânte noaptea, sub plapumă, cu mare pasiune : « Volga, Volga… » Să-i fi pregătit Traian Băsescu terenul lui Victor Ponta timp de 10 ani ? În orice caz, aliaţii noştri europeni şi atlantici nu par să înţeleagă mai nimic din ce se joacă de-o bună bucată de vreme la Bucureşti. Iar ruşii se pot ocupa de România chiar în perioada imediat următoare, folosind Republica Moldova ca plan înclinat. Gargara agresivă a preşedintelui Băsescu pe tema Moldovei pare să indice un pericol major.

Petru Romoşan

Nu ştim cine conduce România dar ne este foarte clar că este condusă execrabil. Asta în cazul în care efectiv o conduce cineva. (« Este vreun pilot în avion ? ») Unii, mulţi, ne sugerează că o conduce Securitatea (veche şi nouă, chestiune de nuanţă – aproape nici o diferenţă, de multe ori sînt aceiaşi sau, dacă nu ei, copiii lor). Alţii preferă conspiraţia, şi deci ne spun că o conduc americanii, prin ambasador (care lipseşte de cam multă vreme), diplomaţi, consilieri nevăzuţi. Mai sînt destui care încă mai cred că România chiar e condusă de Traian Băsescu, Victor Ponta şi, dintr-o opoziţie sui-generis, de Crin Antonescu, şi, mai mult, că siglele USL, PSD, PNL, PDL, PPDD, UNPR, UDMR chiar mai au vreun sens. Alţii zic că noul imperiu de tip bizantin, cu capitala la Bruxelles (imperiul de la est faţă de cel american, care e Noua Romă la vest), ajutat de Monica Macovei, Alina Mungiu-Pippidi, Laura Codruţa Kövesi, Daniel Morar şi alţi consilieri români mai puţin cunoscuţi, ar fi luat deja în mînă afacerile politice şi economice de la Bucureşti.
Toate sună puţintel comic, astfel încît întrebarea « dacă există un adevărat pilot în avion » se poate pune cu toată seriozitatea. Pentru că, pînă la urmă, rămîne faptul că toată lumea, indiferent de orientarea politică, e de acord că România e condusă prost cu bătaie spre catastrofal. Iar faptul că avem un Parlament supraponderal, de aproape 600 de deputaţi şi senatori, cu personalul aferent, nu face decît să sporească panica – sporirea aleşilor şi a liderilor ţine de-a dreptul de nebunie în vreme de criză. Pe deputaţi şi pe senatori îi plătim tot cu bani împrumutaţi de la FMI, la fel ca pe pensionari, funcţionari şi pe guvernul tot atît de obez ? Să ne amintim că majoritatea legilor sînt scrise după dictare de la Bruxelles, deci 300 sau chiar 200 de deputaţi ar fi fost prea destui. UE, deşi ne strînge de gît şi ne dă sistematic picioare în fund, nu ne primeşte în Schengen. Atacurile românilor tocmiţi de Bruxelles (mai nou li s-ar fi cerut să organizeze şi proteste) sînt de toată jena. Şi asta chiar dacă nu vorbim despre corupţia pe care o adăposteşte UE în ţările ei cele mai dezvoltate – e suficient să citim analizele americane pe această temă. Dar asta nu ne priveşte pe noi, românii, pentru că sîntem prea mici.
În România începe un an spectaculos, cam al şaselea al unei crize economice nemaiîntîlnite din 1929, criză care ne vine în cea mai mare parte din exterior, din SUA şi din UE în principal. Traian Băsescu, de nouă ani în funcţie, îşi joacă ultimele cărţi ale carierei lui, altfel prodigioase. Socoteala e simplă : dacă justiţia din România (cu a sa eternă şi fascinantă Laura Codruţa Kövesi, cu instrumentul politizat care este Curtea Constituţională, cu DNA, cu ANI, cu CSM, cu ministrul Cazanciuc, cu Dănileţ şi Ghica, cu eternul şi fascinantul Daniel Morar, dar şi cu CNSAS), bineînţeles, fără nici un amestec al preşedintelui şi al oamenilor săi din servicii, cu Florian Coldea şi George Maior în frunte, va reuşi să aresteze masiv, în draci, la dreapta şi la stînga, atunci cariera ieşită din comun a lui Traian Băsescu şi a camarilei sale, cu inegalabila şi irepetabila Elena Udrea, poate să dureze încă zece ani, adică încă două mandate prezidenţiale. Dacă, dimpotrivă, vor aresta insuficient, numai vreo 10-20 de crăpceni importanţi, atunci, da, va fi foarte rău pentru actualul preşedinte şi pentru echipa sa. Pentru că vor rămîne liberi destui care, cu aceleaşi argumente, reţele şi metode, să-i aresteze în 2015 pe ei, pe băsişti. Scenariul « Tom şi Jerry » merită studiat temeinic. Socoteala e băbească : ori actualul regim arestează tot ce se poate aresta, ori îşi face bagajele în timp util şi fuga-fuguţa o ia spre exil pe vreo insulă care nu extrădează.
Iată o listă orientativă (nici exhaustivă, nici în ordine alfabetică, dar compusă din dosarele grele prezentate deja în presă) a politicienilor din toate partidele şi a oamenilor publici care fie se găsesc deja în închisoare sau au fost, fie sînt la o oarecare distanţă de o condamnare definitivă (sau de o achitare) : Decebal Traian Remeş, Cătălin Voicu, Antonie Solomon, Constantin Nicolescu, Monica Iacob Ridzi, Radu Mazăre, Nicuşor Constantinescu, Constantin Boşcodeală, Dan Voiculescu, Cristian Poteraş, Tudor Chiuariu, Adrian Severin, Sorin Blejnar, Liviu Dragnea, Miron Mitrea, Codruţ Sereş, Zsolt Nagy, Adrian Năstase, Sebastian Ghiţă, George Copos, Dinu Patriciu, Sorin Ovidiu Vîntu, Varujan Vosganian, Adriean Videanu, Şerban Brădişteanu, Relu Fenechiu, Nicolae Mischie, Cristian Anghel, Marian Oprişan, Valentin Preda, Ioan Oltean, Sorin Apostu etc., etc., etc. Miniştri, deputaţi şi senatori, unii încă în Parlament, preşedinţi de consilii judeţene, primari, consilieri, directori, miliardari de tranziţie, cei mai mulţi din această listă au fost votaţi. Cum să privim votul acordat unor asemenea personaje ? Mai merită să votăm după asemenea experienţe ?
Sfîrşitul lui 2013 ne-a adus, cu o întîrziere de cîţiva ani, confirmarea în justiţie că brăţările dacice şi o mare cantitate de cosoni sînt falsuri recente. « Fostul ministru al Culturii Adrian Iorgulescu a plătit peste şase milioane de euro din banii statului pentru brăţări dacice false » (Ziua News). S-a deschis deja un dosar pe acest subiect sau mai aşteptăm încă vreo cinci-zece ani ? Şi cum rămîne cu zecile, sutele de mii de vizitatori de muzeu păcăliţi cu ştifturi penale ? Rămîne ca şi cu voturile pe care le-am acordat celor din lista de mai sus ?

Petru Romoşan

La fel ca în Irak şi în Afganistan, ca şi în unele ţări arabe din nordul Africii (Libia, de exemplu), şi în România, înainte de a o experimenta pe oameni, democraţia ar fi trebuit încercată mai întîi pe cîini. Şi să nu se supere inutil doamna Brigitte Bardot, pentru că nu e aici decît o pastişă după o veche zicere despre comunism, adică o variaţiune. Desigur, nici cîinii nu sînt încă pregătiţi pentru democraţia care vine din vestul Europei, de la Bruxelles, Berlin, Paris şi din America. Acolo, la ei, democraţia a reuşit şi funcţionează, şi încă de foarte multă vreme, mai ales în Anglia, Franţa şi SUA. După cel de-al doilea război mondial, democraţia pare să meargă şi în Germania fostă a lui Hitler sau în Italia fostă a lui Mussolini. Cum observă Andrei Marga într-o carte recentă (« Guvernanţă şi guvernare »), începînd din anii ’80, democraţia a ajuns şi în Spania lui Franco, în Grecia coloneilor şi în Portugalia lui Salazar. Dar astăzi, după treizeci de ani, ea scîrţiie rău pe la margini, mai ales economic vorbind.
După 2000, democraţia a ajuns şi în Europa Centrală şi de Est, pe la noi, cam după 2007, adică foarte recent (după 60 de ani de Dej, Ceauşescu, lagăr comunist, Iliescu), şi deci cu reuşite care aduc mai degrabă a catastrofe. Băgarea cu forţa a Ucrainei în sacul prea încăpător al democraţiei (un pseudonim drăguţ pentru « imperiu » ?) e în curs, iar rezultatele acestei încercări rămîn cu totul imprevizibile. Cum se face că democraţia scoate sistematic la suprafaţa publică numai gunoaiele ? De ce reuşesc să se afirme doar politicieni controversaţi, de tot discutabili, ca Ion Iliescu, Adrian Năstase, Traian Băsescu sau mai tinerii Emil Boc, Elena Udrea, Victor Ponta, Liviu Dragnea, Mihai Răzvan Ungureanu etc. ? Aparent, aceşti politicieni, fiecare la timpul său, s-au înţeles foarte bine cu UE, cu Comisia ei cu tot, cu NATO, cu SUA, şi sînt foarte bine protejaţi de acestea prin instituţii, servicii speciale, armată. Protejaţi de ce sau de cine ? Protejaţi de întîlnirea reală cu propriul lor popor, e evident.
Pentru că asemenea indizivi n-ar ajunge niciodată, în condiţii de alegeri cu adevărat democratice, la înaltele demnităţi de care se dovedesc sistematic nedemni. Nu sînt demni, dar sînt foarte buni, la fel de sistematic, pentru a semna tot felul de contracte ruinătoare pentru ţara şi pentru poporul lor. Pe mai nimica, dar cu avantaje personale care-i transformă, tot sistematic, în oameni foarte bogaţi. Poate că acesta este marele secret al carierei formidabile pe care o fac nişte ciudaţi, altfel incapabili de performanţă, corupţi, penali, dar foarte agresivi şi guralivi. De cît tupeu ai nevoie, chiar dacă te numeşti Elena Udrea, în condiţiile de criză gravă din România, ca să ai 200 de invitaţi la cei 40 de ani, preşdintele şi soţia acestuia printre ei ? Cine îndeamnă la o asemenea sfidare a populaţiei sărăcite a ţării ? Şi cu ce scop ?
Clasa politică rezultată din sinistra democraţie românească este compromisă în întregul ei. Toţi au fost la putere, toate combinaţiile de partide au fost încercate, pe spinarea românilor, bineînţeles, iar rezultatele au fost întotdeauna aceleaşi. Sinistre. Cu cine vor merge la alegerile din 2014 UE, NATO şi SUA, prin ambasadorii lor la Bucureşti, care au un comportament de viceregi ? Pentru că tot Parlamentul, grav supraponderal, şi toate partidele, sub îndrumarea înţeleaptă a democraţiilor occidentale, şi-au arătat faţa lor hîdă, trădătoare de interese publice şi naţionale. Aceşti oameni nu mai pot fi luaţi în serios de nimeni în afară de cei implicaţi în jaf şi hoţie. Opţiunea UE, NATO şi SUA se va putea vedea cu ochiul liber în anul care vine, odată cu alegerile europarlamentare şi prezidenţiale inevitabile. C-aşa-i în democraţia noastră foarte recentă, cu alegeri care trebuie să aducă la putere marionete convenabile, corespunzătoare.
Poate continua acelaşi circ politic la Bucureşti, această enormă escrocherie şi impostură ? Poate ! Dar cu riscuri considerabile pentru fibra naţiunii şi pentru unitatea teritorială a României. Tentativele de folosire a regionalizării cerute de UE pentru a împărţi teritoriul între nişte « baroni » puşcăriabili, infractori agravaţi, vor continua şi, poate, vor şi reuşi. Superimunitatea pe care încearcă să şi-o acorde o majoritate infectă ne va transforma în sclavii unor bandiţi pe care i-am şi votat prosteşte. Pentru că România începe să fie tot mai mult o ficţiune condusă de tîlhari, hoţi, analfabeţi, hiene. Care merg mînă în mînă cu justiţia, cu presa şi ne dau lecţii de aşa-zisă democraţie europeană şi bună creştere universală seară de seară pe televiziuni.
Credeţi că Băsescu, Ponta, Udrea, Boc, Dragnea ar fi toleraţi ca lideri politici în cîteva mari regiuni ca Transilvania, Moldova, Oltenia, Banat, Dobrogea, în contact direct cu cei care-i votează şi cu care ar trebui să trăiască zi de zi ? Ei nu pot conduce decît un stat-fantomă, numit încă România, cu capitala la Bucureşti, cel mai corupt oraş din toate provinciile româneşti, din toată istoria lor, fanariot pentru totdeauna, în acord cu noii colonialişti, noii fanarioţi, care ne jupoaie zilnic ca pe o piaţă marginală şi destul de detestată altfel, folosind noii caimacami şi dragomani de extracţie dubioasă.
După ce România a pierdut în ultimii 24 de ani peste trei milioane de locuitori, dintre cei mai buni, şi mulţi dintre ei nu se vor mai întoarce în ţară niciodată, 2014 are toate aparenţele unei răspîntii pline de toate pericolele, dar şi de speranţă. Vor reuşi românii care s-au trezit în ultimii ani să întoarcă roata infernală a nenorocului lor ? 2014 poate fi un « acum sau niciodată ».