La ce sînt buni intelectualii în vreme de corupţie ? La nimic sau nu la mare lucru, în orice caz. Desigur, îi scot aici din discuţie pe cei care sînt cu adevărat buni la ceva : mă gîndesc la oameni de ştiinţă, la specialişti în economie, la istoricii cinstiţi, competenţi, patrioţi ; la cei care fac cărţi, filme, spectacole, la cei care cîntă, la educatorii care-şi urmează vocaţia, la oamenii Bisericii care îţi deschid uşa spre Dumnezeu. Sînt apoi destui patroni, doctori, agricultori, militari, contabili, ingineri, chiar şi funcţionari de stat care merită tot respectul. Dar toţi cei pomeniţi pînă acum sînt nişte bieţi anonimi pe lîngă singurii oameni importanţi ai vremurilor noastre : vedetele de televiziune, ziariştii, cîţiva eseişti (nimeni nu prea ştie ce înseamnă asta), analiştii neamului. Doar ei sînt « toboşarii timpurilor noi » ! Dar la ce folosesc aceşti… toboşari ? Toboşarii timpurilor noi sînt vitali. În timp ce îngrămădeşti tablouri şi statui, falimentezi bănci, recuperezi în draci terenuri şi case, privatizezi tot ce se poate privatiza, inclusiv monumentele istorice, cimitirele, parcurile, trecut şi viitor, tot ce mişcă şi chiar ce nu mai mişcă, aceşti « intelectuali » îţi sînt de mare ajutor. « Toboşarii » scot fum pe nări, le fac românilor moară în cap, îi ţin pe fraieri cu ochii lipiţi de sticla televizorului pînă îi apucă ameţeala – estimp, marii oameni ai naţiei, bandiţi notorii, regrupaţi în Parlament, ministere, primării, institute, comisii, pot opera nestingheriţi. Şi să punem şi o întrebare concretă : la ce folosesc cele cîteva mii de angajaţi bine plătiţi din televiziunile şi radiourile de stat, într-o ţară cu atîtea nevoi adevărate ?

Petru Romoşan

Mihai Beniuc
1907 Sebiş, jud. Arad – 1988 Bucureşti

Toboşarul timpurilor noi

Nimenea nu ştie până mâne
Ce se mai alege şi din noi –
Fost-am totuşi eu şi voi rămâne
Toboşarul timpurilor noi.

Cântecele mele de pierzanie
Prevesteau de mult acest război –
Eu eram în mândra Transilvanie
Toboşarul timpurilor noi.

Am venit pe malul Dâmboviţei
Să sădesc maci roşii în noroi –
Roşii maci pe malul Dâmboviţei
Toboşar al timpurilor noi.

Iată azi, cu mii de cai putere,
Timpuri mari s-anunţă pentru noi.
Eu voi fi – se cere, nu se cere –
Toboşar al timpurilor noi.

Zâna mea deprinsă cu tristeţi,
Pune peste jale noi altoi :
Bucurii să cânţi ai să te-nveţi,
Toboşar al timpurilor noi !

Bucureşti, 3 septembrie 1944

Petru Romoşan

Petru Romoşan

Cine poate pretinde că n-a cumpărat niciodată un tablou fals ? Aşa cum nu e om să nu fi scris în viaţa lui o poezie (de cele mai multe ori, lamentabilă…), nu există colecţionar care să nu fi cumpărat un tablou fals, dubios, aproximativ. Şi nu se moare din asta ! Şi nici vînzătorii unor asemenea « nenorociri » nu ajung aproape niciodată în penal. Dar cînd eroarea devine viciu, program, stil de viaţă, lucrurile se complică rău. Sînt, de altfel, în curs cîteva procese cu mize destul de mari pe această temă despre care presa nu a relatat mai nimic.
La fel de adevărat e că, printre cele mai bune investiţii pe care le-au făcut românii cu bani în ultimii 25 de ani, ca şi înainte de 1989, se găsesc plasamentele în opere de artă, pictură şi sculptură mai ales, dar şi în bijuterii, artă decorativă, mobilă etc. Şi nu puţini străini cu dare de mînă au găsit foarte oportun să investească în arta românească. Cu beneficii enorme, binemeritate, pentru că au fost inteligente, perspicace. Cu condiţia evidentă de-a fi cumpărat lucrări adevărate şi cît mai bine alese. Lucru care în general se face dacă ai lîngă tine un foarte bun sfătuitor. Ceea ce, cum e de bănuit, nu se găseşte pe toate drumurile.
Criza economică a început în Vest în 2007-2008, iar românii au simţit-o dureros pe pielea lor începînd cu 2010. De ce, cum – e o altă lungă poveste, care sigur nu se va termina anul acesta şi nici anul viitor, aşa că vom mai avea destulă vreme pentru a « dezbate ». Tot de prin 2009-2010, circulaţia tablourilor, a operelor de artă, în general, traficate, a făcăturilor, a « fake »-urilor s-a înteţit ameţitor. Iar mizele au ajuns să fie enorme, la nivelul noilor cotaţii la care se ajunsese după o creştere neîntreruptă după 1989. Şi pe măsura nevoii de cash proaspăt în condiţiile în care banii economiei, ca şi economia, au dispărut de pe piaţă.
Piaţa românească a operelor de artă suferă cam de aceleaşi boli ca şi întreaga societate. Cum ar putea fi altfel ? Lipsesc cronic referinţele serioase, cataloagele ştiinţifice, experţii fiabili. Pentru că experţii existenţi au fost făcuţi, în majoritatea cazurilor, « pe puncte », în condiţii umbroase, netransparente, după 2000, cei mai mulţi intermediari sînt nişte marginali, fără şcoală sau tradiţie de familie, fără bibliotecă de specialitate la îndemînă, certificatele se eliberează pe bandă rulantă contra 100 de euro, la cererea plătitorului. Poate că lucrul cel mai grav e că poliţia e complet depăşită de această nouă boală a societăţii, o maladie prea perversă, prea sofisticată pentru ofiţerii de care dispune. Atît poliţia, cît şi serviciile speciale au trecut ca gîsca prin apă, cînd n-au întors intenţionat capul, pe lîngă afaceri spectaculoase, cunoscute de mulţi dintre cei care se învîrtesc în acest mediu. Vechile lovituri de presă, cu expunerea unui « Cocoş » fals de Brâncuşi la Cotroceni pe vremea lui Ion Iliescu, în ultimul său mandat, sau cu vînzarea unui Victor Brauner fals, o copie penibilă după cel autentic din colecţia Weinberg, colecţie ea însăşi aproape integral mistificată, sînt azi nişte simpatice poveşti din adolescenţa unui derapaj care a luat proporţii greu de imaginat.
Pot afirma fără ezitare că aproape toate marile şi micile colecţii sînt „infectate” de falsuri, de semnături „puse”, adăugate, de pînze prea de tot restaurate, adică repictate, pentru a mai fi atribuite doar autorilor lor iniţiali. Şi toate astea pe lîngă faptul trist, dar şi comic că mai toate colecţiile pe care le-am văzut – multe – sînt prea de tot eteroclite, adunate fără a urmări vreo idee, vreo temă, vreo şcoală, vreo epocă, ci numai din dorinţa prea de tot ţipătoare de a acumula valori sau presupuse valori. Acumulare „primitivă” de capital, ce mai !
Teoretic vorbind, războiul nevăzut de marele public dintre colecţionarii pasionaţi, oneşti, şi falsificatorii veroşi, răufăcători, infractori 100 % poate fi cîştigat de aceştia din urmă dacă legislaţia europeană în materie, aflată azi în vigoare, nu e aplicată riguros şi dacă profesioniştii domeniului – experţi, critici şi istorici de artă, negustori, case de licitaţie, muzee, presa de specialitate – nu se aliniază hotărît şi clar de partea colecţionarilor de bună credinţă. În ciţiva ani, efectele „neatenţiei” la această nouă plagă pot fi devastatoare pentru patrimoniul naţional.
Voi încerca să scriu din cînd în cînd despre comerţul de artă de la noi sau de aiurea. Din ce în ce mai mulţi români se interesează de colecţii, de creaţia artistică valorificabilă şi financiar în timp. Secretomania, prudenţa excesivă nu-şi mai au rostul în contextul derivei aberante a falsurilor, a mistificărilor, a hoţiilor la drumul mare care au inundat de ceva vreme piaţa de artă. Aproape toţi pictorii mari – Tonitza, Luchian, Pallady, Samuel Mutzner, Petraşcu, Theodorescu-Sion, Iorgulescu-Yor etc. – au fost deja multiplicaţi de mîini mai mult sau mai puţin abile, uneori excesiv de profesioniste, şi deja vînduţi la zeci de mii de euro fiecare. Şi, cum ziceam, recursul la autorităţi e cam inutil, căci ele nu fac faţă nici acestei noi molime. Care, culmea, e şi una puternic simbolică pentru că întreaga societate este ea însăşi intrată într-un halucinant marasm. Ce altceva sînt majoritatea politicienilor şi oamenilor din media care ne intră seară de seară în casă prin micile ecrane dacă nu nişte tablouri false sau nişte sculpturi dubioase ?

Din Bucureşti se pot observa şi anticipa mai uşor decît de oriunde mişcările politice, militare, evoluţia intereselor economice în curs sau viitoare, în zona Mării Negre şi mai departe, în tot Orientul. Iar românii sînt cei mai capabili să înţeleagă interese opuse, cum sînt cele ale ruşilor, ucrainienilor, turcilor, georgienilor şi, bineînţeles, cu atît mai mult, interesele româneşti, sîrbeşti, bulgăreşti sau greceşti. Ineptele declaraţii ale cancelariilor occidentale în faţa ofensivei militare ruseşti îi lasă pe români perplecşi. Guvernele occidentale au tone de informaţii la zi, dar, aparent, prea puţine capete să le judece. Penibila retorică opusă tancurilor ruseşti e, foarte probabil, şi rezultatul unei prezenţe intelectuale mediocre în această zonă de conflict. Nu altfel stăteau lucrurile la 1876, care a fost anul premergător războiului ruso-turc, iar din punct de vedere românesc, anul premergător Războiului de independenţă. Schimbînd ce e de schimbat – de pildă, « Bismarck » cu « Putin » -, scrisoarea lui Ion Ghica pare a fi scrisă chiar azi, nu ieri sau alaltăieri.

Scriam rîndurile de mai sus în timpul crizei georgiene, cu anexarea Oseţiei de Sud şi a Abhaziei, în 2008. N-aş adăuga astăzi mare lucru după anexarea Crimeii şi în aşteptarea tensionată a clarificării prelungitei crize ucrainene şi a întregului bazin al Mării Negre, cu Gurile Dunării, Basarabia şi cu atingeri inevitabile, de contagiune, asupra Austriei, Ungariei, României şi, foarte probabil, asupra Ciprului, Serbiei şi Greciei ortodoxe.

Petru Romoşan

« To Sir John Williams

Bucureşti, 5/17 mai 1876
Bottalac Cornwall
5, Kings Crown Street

[…] Bucureştiul este un punct preţios pentru un observator, căci de aici mai lesne decît de oriunde aiurea se pot vedea sforicile acţiunilor politice în Orient. Cu oleacă de perspicacitate oricine poate descurca iţele şi vedea ce are să se întîmple într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat ; ceea ce face că mai toţi românii de la mic pînă la mare se ocupă de politică. Cea dintîi vorbă cînd se întîlnesc doi inşi este a se întreba unul pe altul „ce mai fac împăraţii ! – ce gînd are Gorceakof ? – ce zice Bismarck – s-au înţeles sau nu cu Andrassy ?“, astfel că toată lumea face sau cel puţin vorbeşte politică, care după cum se pricepe şi după cum îi vine mai bine la socoteală, care cu muscalii, care cu turcii şi fiecare după aspiraţiile şi temerile ce are. Trebuie să convin însă că românii au ajuns în felul acesta la o agerime de spirit vrednică de mirare ; ar putea da lecţii multora din politici şi din publiciştii noştri cei mai de frunte. Cel mai infim gazetar despică în patru firul cel mai subţire şi cel mai încurcat al diplomaţiei. Acei care par a fi mai slabi în materie sînt miniştrii ; ei nu văd mai departe decît vîrful nasului ; cercetînd faptele lor, ai zice că nu-şi dau nici măcar osteneala de a cugeta şi a căuta să vadă consecinţele ce vor avea încăierările care se pregătesc ; se mulţumesc a urma orbeşte inspiraţiile care le vin cînd dintr-o parte, cînd dintr-alta. Ceea ce însă mi se pare mai cert este că România în evenimentele ce se prepară are să urmeze politica ce va adopta Germania, oricare ar fi ea.
Maestrul care ţine în mîna sa sforile acestor umbre de miniştri îi îmbracă după cum îi vine la socoteală, cînd husăresc, cînd căzăcesc, şi îi întoarce cum îi place ; vîntul politic deşi se învîrteşte cîteodată, dar cocoşul după casă arată mai totdeauna acelaşi punct cardinal. Ei nici nu văd că gîlceava este pentru plapuma lor şi că independenţa cu care voiesc a se amăgi, de-ar veni într-un moment intempestiv şi înainte ca naţiunile slave de peste Dunăre să fi dobîndit conştiinţa existenţei lor, ar fi un pericol mai mult sau mai puţin apropiat. Dependenţa de astăzi a acestei ţări este numai nominală, şi independenţa României nu ar putea deveni reală şi de drept dintr-un moment într-altul fără a da noi lovituri Turciei şi fără a ajuta pe sîrbi şi pe bulgari să cadă în ghearele Rusiei.
Principele Bismarck, acest puternic Eol, nu este om care să umble pe două cărări sau să se oprească în drum cînd întîlneşte o piedică ; el dă cu piciorul barierelor şi trece înainte. […] Toate credinţele acestui erou al diplomaţiei de astăzi se rezumă în cuvintele „puterea primează dreptul“, de aceea perfecţionează puştile, toarnă mereu la tunuri şi zideşte cetăţi ; şi-a aşezat pioni în toate părţile, a împănat lumea cu emisari şi propagandişti care încearcă conştiinţele, măsoară dealurile, rîpele şi gîrlele, cheamă pe toţi germanii din toate colţurile lumii a fi gata la luptă cînd va suna el din trîmbiţă. »

Ion Ghica – din Convorbiri economice

Petru Romoşan

De luni bune sîntem prizonierii războiului de propagandă de o extremă virulenţă şi un mare simplism dintre Occident şi Rusia, dus peste capul nostru. Efectul paradoxal pentru mulţi estici, deci şi pentru români, e că încep să-şi pună întrebări grave în legătură cu legitimitatea Uniunii Europene şi a NATO în această parte de lume, în aceeaşi măsură în care îşi pun întrebări despre o Rusie din nou ameninţătoare. Se prefigurează o foarte importantă schimbare de paradigmă a mentalului colectiv al est-europenilor. Şi nu în favoarea Occidentului. Care, în Franţa, ca să luăm un exemplu, a legalizat sub socialistul FranÇois Hollande căsătoria homosexuală. El însuşi este soţul fără acte al teribilei ariviste Ségolène Royal, avînd în biografie şi o fostă primă doamnă nelegalizată. În materie de viaţă familială, Hollande îl bate de departe pe totuşi catolicul Nicolas Sarkozy. Şi exemplul nu e ales la întâmplare. Pentru că abandonarea valorilor creştine în vestul continentului produce o ruptură majoră de Est şi, mai ales, de Rusia, care îşi regăsesc în forţă tradiţiile ortodoxe.
Cele două mari proiecte ale României din ultimii 25 de ani, intrarea în NATO şi integrarea în UE, nu au fost, de fapt, proiectele noastre, în primul rînd pentru că, în înapoierea noastră de comunişti de puşcărie, habar n-aveam despre ce e vorba. Au fost ale lor, ale occidentalilor, în foamea lor după extindere imperială, neocolonialistă. Ne-au făcut moară în cap prin mijloace specifice, de propagandă, că altfel ne prăbuşim, nu mai sîntem oameni. Noi ne-am însuşit sloganurile lor, ei ne-au anexat fără să tragă un foc de armă. Ne-au ocupat – e ca şi cum am fi pierdut un război – şi acum trăim doar consecinţele nefaste.
Am pierdut în acest război asimetric peste trei milioane şi jumătate de oameni – chipurile, uşurînd asistenţa socială de la noi, dar în fapt umplînd golurile profesionale din Vest şi întinerindu-i acestuia populaţia –, mulţi fraieri se amuză sotto voce că i-am umplut pe vestici de ţiganii noştri, de cei mai „întreprinzători”, şi care, iată, nici nu vor să se mai întoarcă acasă, dar i-am umplut şi de matematicieni, de doctori, de ingineri, de artişti, de cei mai buni muncitori ai noştri, de studenţi în cele mai prestigioase universitaţi din toată lumea, care, ei, destui, ar vrea să se întoarcă acasă dar, deocamdată, n-au unde şi la ce.
Şi iată cum azi marele ideal al politicienilor noştri ultracorupţi e să devină europarlamentari – e vorba de acel Parlament de moşi şi babe, de juniori necopţi, care nu decide, de fapt, nimic, dar justifică de faţadă şi dănţuieşte, un alt Congres de la Viena (1814-1815), azi cu cele două sedii ale sale, la Bruxelles şi Strasbourg. Recentul (vechiul ?) carierist politic, „incompatibilul” Mircea Diaconu, actor la pensie, dacă nu luăm în considerare prestaţiile logoreice de pe Antena 3, deh !, omul a fost actor şi poate încă juca, mediocru, orice rol, e ca şi cum s-ar pricepe la toate, vrea şi el demnitatea de europarlamentar şi purcoiul de euroi aferent. Şi de ce nu ? De ce n-am trimite la Bruxelles numai actori, eventual pensionari sau fără experienţă, în locul nevestelor vesele de Dîmboviţa şi al „acoperiţilor” descoperiţi de mult de toată lumea ? Ei, actorii, măcar pot recita orice partitură fără să se izbească ruşinos de gramatică.
Cu asemenea idealuri naţionale, integrarea în NATO şi în UE, impuse în fapt din afară, de la Washington, de la Berlin, de la Bruxelles, clasa politică autohtonă nu are cum să fie decît cea pe care o cunoaştem, iar noi ne plîngem degeaba : oamenii lor, ciocoi de lume nouă, arendaşi, slugi docile ale lor le sînt lor de folos, şi nu nouă. Cel mai bun exemplu e Traian Băsescu, un executant foarte modest dar disciplinat (căpitan din marină !) al ordinelor „imperialilor”, „neocolonialiştilor”, şi un cocoş fără limită în ogradă la Bucureşti. Fără ruşine şi fără măsură. Bancherii, „investitorii”, imobiliarii, „securiştii” ne sfidează, ne dispreţuiesc pentru că noi, românii ăialalţi, cei mulţi, autohtonii, băştinaşii, nu facem decît să-i încurcăm în executarea ordinelor care vin de departe şi de care noi nu sîntem deloc demni. Ne aplică MCV-uri, ne mustră, ne pălmuiesc, la noi acasă şi pe banii noştri, în Parlament, la guvern, la Preşedinţie, iar noi nu sîntem în stare să corespundem. Asta după ce ne-au luat tot, combinate siderurgice, petrol, bănci, ciment, pieţe, deisgur, în numele marelui ideal al integrării. Singurul concurs la care se mai pretează noua oligarhie de la Bucureşti, europeană şi atlantică, e cel al obedienţei, al slugărniciei faţă de capitalele, multe, ale Imperiului. Iar noi cine mai sîntem ? Cea din urmă şi cea mai detestabilă periferie. Şi bineînţeles că nu ne merităm liderii, care, ei, merg des să ia lumină de la Centre. Şi să facă cumpărături, shopping, şi să-şi verifice conturile.
Pe lîngă agresiunea asimetrică de tip imperial, neocolonialist, românii sînt violent agresaţi şi din interior, după aceeaşi ideologie, de minorităţi, cea romă şi cea maghiară, amîndouă suprareprezentate politic – în cazul celei rome, în primul rînd prin PSD şi PDL chiar la vîrf, alături de Partida Romilor, la care, e de la sine înţeles, ţiganii au tot dreptul, iar în cazul celei maghiare, prin abonamentul obligatoriu la guvernare, indiferent de culoare politică, orientare, program. Cum să explici altfel nesimţirea repetată (guvernele Boc, guvernul Ponta) de a-l numi pe Kelemen Hunor ministru al Culturii ? În România, cultura română ar trebui totuşi să se facă în limba română. Dar poate nu mai sînt români în România care să se priceapa la administrarea culturii ?! Şi ce sînt astea, limba română, cultura română, în era zisă pentru noi a globalizării ? Nişte pretenţii stupide, fumate, de mult depăşite ale unor periferici ai marelui Imperiu.
Cum se poate ieşi din această logică implacabilă de distrugere rapidă, violentă, barbară a unor naţiuni mai mici în numele intereselor multinaţionalelor, ale Burselor de la Londra, Frankfurt şi New York, ale unor funcţionari imperiali, neocoloniali, ajunşi în posturi pe căi obscure, nedemocratice ? Singurul răspuns pertinent găsit de minţile luminate şi cinstite – de pildă, demograful şi istoricul Emmanuel Todd – este protecţionismul. Un protecţionism din ce în ce mai apăsat. Dar cine să-l pună în practică în România ocupată cu politicieni români, marionete, manevrabili şi pe cale de încolonare generală spre puşcării ?
De ce este clasa politică din ultimii 25 de ani, zişi ai tranziţiei, atît de coruptă, de penală, de retardată, de neprofesionistă, lipsită de cunoştinţe temeinice de economie, de drept şi de istorie naţională în general ? Răspunsul poate fi unul foarte şocant : în primul rînd pentru că nu serveşte interese româneşti. Pentru că e trădătoare din naştere şi din formaţie. Cele două mari proiecte cu care se făleşte această imundă clasă politică, intrarea în NATO şi integrarea în UE, sînt mai ales proiecte ale lor, ale vesticilor, livrate nouă, băştinaşilor, ca fundamentale şi fără de care vom crăpa şi dispărea cu siguranţă. Cele patru-cinci milenii pe care le-am trăit fără NATO şi fără UE au fost obscurantism şi înapoiere. Iar clasa politică românească de azi, deşi votată mecanic şi fără convingere de indigeni, e o clasă politică a lor, a occidentalilor. Sînt foşti marinari care le-au cărat petrol şi alte mărfuri valorificabile în perioadele de embargou, pe vremea cînd Ceauşescu făcea pe intermediarul între Estul comunist şi Vestul capitalist, între arabi şi evrei, între Nord şi Sud etc. Sînt mulţi directori din comerţul exterior, ofiţeri acoperiţi ai fostei Securităţi în contact direct cu Occidentul, care în 1990 au privatizat în folos propriu contracte de milioane, de zeci de milioane, de sute de milioane de dolari şi şi-au făcut partide, firme, ziare şi televiziuni. Acum se luptă între ei în marele lor borcan, dar ce treabă avem noi, ceilalţi, cu războaiele lor ?!
Ce-au făcut Theodor Stolojan (străvechi funcţionar comunist), Norica Nicolai, Ion Mircea Paşcu, Corina Creţu, Adina Vălean, Daciana Sârbu, Elena Băsescu şi toţi ceilalţi europarlamentari pentru ţara lor ca să aibă tupeul să mai ceară un mandat la Bruxelles ? Mulţi dintre ei s-ar găsi la al treilea mandat (Daciana Sârbu, Corina Creţu, Ioan Mircea Paşcu, Ramona Mănescu, Adina Vălean, Renate Weber, Theodor Stolojan, Marian Jean Marinescu, Iuliu Winkler, Sogor Csaba). De ce ar trebui să ne mai deranjăm ca să ieşim la vot pentru ei ?

©Vlad Predescu
Nou din vechi
Martie 2014

Petru Romoşan

Despre criza din Ucraina, din Crimeea, toată lumea are voie să spună prostii propagandistice antiruseşti. Şi cînd spun « toată lumea » mă gîndesc şi la presa occidentală, şi la modesta media românească, dar mai ales mă gîndesc la politicienii de primă linie din Vest. Politicienii români, care au în sarcină politica externă şi politica de apărare, ministrul de Externe, preşedintele, ministrul Apărării, şefii principalelor servicii gîfîie penibil în urma evenimentelor. Pentru că le lipseşte şi cunoaşterea istoriei, şi pentru că au fost încă o dată surprinşi cu dosarele nepregătite. Ca la venirea ninsorilor şi a gerului din fiecare iarnă. Cît despre prim-ministrul Victor Ponta, cu socrul său, Ilie Sârbu, susurîndu-i în urechea stîngă, el are alte preocupări măreţe : candidatura la preşedinţia României (după principiul lui Peter, al incompetenţei), emisiuni TV, biznisuri, şi în week-end poate învaţă limba maghiară. Iar după ce l-a fentat pe Traian Băsescu cu noul său guvern, se admiră într-un ciob : « Oglindă-oglinjoară, cine e cel mai şmecher din ţară ? »
Dar Vladimir Putin îşi vede de proiectul său, destul de insensibil la comparaţiile cu Hitler şi cu invazia Cehoslovaciei pe care i le aplică fostul secretar de stat al SUA, doamna Hillary Clinton. Doamna Sarah Palin, fostă candidată republicană la vicepreşedinţia Statelor Unite, a mers, în stilul ei inimitabil, chiar mai departe şi a cerut folosirea bombei atomice. Destul cît să rămîi cu gura căscată, ca la dentist. Dar nu toţi americanii spun enormităţi propagandistice. Editorialistul Eugen Robinson, în Washington Post, le atrage atenţia cititorilor săi că Statele Unite sînt prost plasate să reclame respectul absolut al statelor suverane. Asta după Irak, Afganistan şi atîtea alte războaie purtate în teritorii unde nu se găseau deloc americani, spre deosebire de Crimeea şi Ucraina, pline de ruşi şi de rusofoni. Istoricul şi strategul militar Edward N. Luttwak nu intră nici el deloc în corul celor care spun platitudini patetice şi presupus bine intenţionate pe bandă rulantă. Dimpotrivă. Într-un articol din Le Point, reluat şi de cotidianul.ro, ne prezintă pe scurt planul « secret » al lui Vladimir Putin.
Oricît ar fi de deranjaţi noii conducători de la Kiev, cei votaţi direct în Euromaidan, în Crimeea, în estul şi în sudul Ucrainei, Rusia îşi are drepturile ei. Şi deci este foarte posibil să ne trezim cu un nou stat, o « Nouă Rusie », la est de Nipru, cu capitala la Kiev-Est, în vreme ce Ucraina Occidentală va avea capitala la Kiev-Vest, care este şi partea veche a oraşului, Kievul fiind tăiat în două de Nipru. Un fel de nou Berlin. Ba chiar că Vladimir Putin ar putea fi, deocamdată, generos, pentru că Rusia are întotdeauna timp, şi le-ar putea lăsa frumosul oraş Odesa ucrainenilor din vest, proeuropeni şi catolici, susţinuţi de Vatican şi de Polonia, prin Biserică, dar nu numai. Pentru că sînt şi destui ucraineni ortodocşi care vor o ruptură clară de Moscova, susţinuţi de ierarhii lor.
România sau Republica Moldova au, poate chiar pe termen scurt, şansa să recupereze cele trei judeţe din Basarabia Veche, Bugeacul, adică Ismail, Cahul şi Bolgrad, luate cu forţa de Rusia ţaristă Regatului României după Războiul de independenţă de la 1877, în urma Tratatului de pace de la Berlin din 1878. Şi ar trebui să se întoarcă sub administraţie românească şi Bucovina de Nord, cu Cernăuţi. Mai ştim cîţi şi cum mai trăiesc românii din acele teritorii ? Şi mai este şi Transcarpatia, cu Maramureşul istoric, locul de baştină al voievodului descălecător Bogdan şi locul unde au fost tipărite Diplomele maramureşene, de care uităm sistematic, cu cei peste 50 000 de români care locuiesc acolo (40 000 de maramureşeni şi 10 000 de volohi), români uitaţi de mult deşi au participat la Marea Unire de la 1918.
În 2008, la Bucureşti, la reuniunea NATO, Vladimir Putin s-a opus aderării Ucrainei la organizaţie şi a argumentat că există mai multe Ucraine, între care una e rusească, iar foarte multe teritorii au fost alipite abuziv la actuala Ucraină artificială, printre care şi teritorii româneşti, cu românii care le locuiesc. Cei din presa noastră care se gargarisesc cu limba de lemn „prooccidentală”, politically correct, ar trebui totuşi să-şi aducă aminte că sînt români şi că prostiile şi le debitează totuşi în aceeaşi limbă română pe care o vorbesc şi românii din Ucraina şi din Republica Moldova. Şi ar putea să-şi amintească şi de lungul proces pentru Insula Şerpilor, pămînt românesc.
Ceea ce nu înseamnă că Ucraina Occidentală, adevărata Ucraină, nu are toate drepturile la autodeterminare, suveranitate şi opţiune proeuropeană şi, de ce nu, proatlantică. Deziderate ce, foarte probabil, se vor şi realiza. Singurele mari mize în timpul imediat următor vor fi graniţele de la Nipru la Nistru pentru Ucraina şi soarta oraşelor Kiev şi Odesa. Dacă Odesa va fi ucraineană, cum scrie Luttwak, românii nu vor avea din nou graniţă cu Rusia. Vecinul nostru la est va fi Ucraina şi, astfel, România şi Republica Moldova se vor debarasa de condiţia împovărătoare de frontieră estică a UE şi a NATO.
Dacă toate aceste discuţii sînt băgate sub covor şi sînt înlocuite cu fraze sforăitoare antiruseşti şi anti-Vladimir Putin, nu înseamnă că prin wishful thinking realitatea devine conformă cu frazele noastre.

Petru Romoşan

Ştiţi cît costă o vacă în Franţa ? 1 630 de euro. Ştiţi care e randamentul ? 4-5 %, şi e considerat foarte bun, de cîteva ori mai bun decît cel al foarte popularului livret A de economii. Dacă animalul moare, asigurarea îl înlocuieşte. Investitorii nu-şi văd niciodată vacile. Aşa arată o agricultură performantă în era computerelor şi, mai ales, în asemenea ani de criză. Dar ştiţi cît costă un om politic în România ? De exemplu, Crin Laurenţiu Antonescu sau Victor Viorel Ponta ? Crin Antonescu activează în politică de vreo 20 de ani, iar Victor Ponta de vreo 15, de prin 2000, pe lîngă Adrian Năstase. Fiecare politician mai important ne costă pînă acum cîteva bune milioane de euro. Iar randamentul ? Un minus de multe miliarde de euro, fără nici o îndoială.
Amatorii de comedie pot fi, în fine, satisfăcuţi. Conform hitului moldovenesc „Alimentara”, avem di tătii. Avem comedie clasică, cu quiproquo-uri. Nimeni nu ştie cine e celălalt. Ce rol şi pentru cine îl joacă. Din interior  (securişti, interlopi, bişniţari) sau din exterior (americani, „europeni” – adică UE –, ruşi, germani, austrieci). Avem commedia dell’arte, cu măşti fixe, pe care le poate recunoaşte toată lumea şi se poate distra după pofta inimii. Avem şi marionete, cu roluri pe care orice telespectator le poate recita anticipat, dar pe la casierie nu trec decît „politicii”, „ziariştii”, „analiştii”, „vedetele”. Avem şi jolly joker (un fel de Băsescu în grimase), care poate fi oricînd orice. Pe cine am votat, de fapt, noi, românii ? Nişte actori de comedie, nişte zîmbăreţi (păcălici), nişte păpuşi mecanice („guignols”, Pinocchio etc.).
De ce s-a retras Crin Antonescu de la guvernare ? Pentru că primarul Sibiului, Klaus Iohannis, nu a primit cu aplauze postul de vicepremier ? Doar pentru atît ? Dar parcă piesa asta ne-au mai servit-o o dată aceiaşi Ponta şi Antonescu în 2012, pe la început. Cu transmisiuni directe, cu dezbateri, cu analize. Toate la fel de găunoase şi de inutile. În decembrie 2012, Crin Antonescu şi partidul său presupus liberal, presupus de dreapta, au primit votul ca să guverneze. Dar palavragiului naţional, gratulat cu titlul de cel mai bun retor, mare specialist în discursuri, nu-i mai place de prietenul său Ponta şi pace bună. Îi va mai da populaţia votul şi data viitoare ? O priveşte, o face pe contul său, chiar pe viaţa ei.
De ce a spart Victor Ponta USL-ul ? Pentru că s-a speriat de umbra serioasă a neamţului de la Sibiu ? De ce nu l-a demis pe generalul „izmenar” Gabriel Oprea în două secunde ca să-i ofere postul acestuia liberalului Iohannis, post la care liberalii aveau dreptul, dupa propriile lor înţelegeri din USL ? Poate pentru că e un păcălici mic, penibil, cam cît poate oferi azi România în materie de oameni politici. Şi poate pentru că, după modelul maestrului său aflat astăzi după gratii, începe să se creadă un nou Napoleon, viitorul preşedinte al României. Pentru vreo 10 ani.
Crin Antonescu, preşedintele liberal, şi Liviu Dragnea, vicepremier (de ce ?) şi mare ministru, au pierdut fiecare un an întreg, împreună cu echipe numeroase, pe două legi fundamentale pe care le-au ratat, aşa cum era de aşteptat, cu brio : Legea regionalizării şi o nouă Constituţie. Nepregătiţi, adică prost şcolarizaţi, inculţi, amatori, s-au băgat în faţă la ceva care-i depăşeşte cu mult. Ce facem ? Le cerem banii înapoi ? De fapt, ar trebui penalizaţi drastic pentru impostură agravată, excesiv de insolentă.
Călin Popescu Tăriceanu a lăsat impresia că s-a aruncat în cap de la mare înălţime. Din punct de vedere politic. Cei care îl plîng, ipocrit, se cam grăbesc. Sîntem doar la inceputul comediilor politice, iar pe malul Dîmboviţei penibilul nu a omorît încă pe nimeni. Şi, dacă se confirmă noua orientare a lui Crin Antonescu spre popularii europeni, lui Călin Popescu Tăriceanu îi rămîne liberă pîrtia liberală, cu susţinere la cheie din partea liberalilor europeni. Vizitele repetate ale lui Crin Antonescu la Viena şi Bruxelles par să aibă legătură cu negocierile de aderare la Partidul Popular European. Acest elefant din magazinul de porţelanuri, PPE, pare să fie autorul moral principal al crizei politice de la Bucureşti. Ce a primit Crin Antonescu şi ce i s-a promis pentru alegerile prezidenţiale rămîne de văzut.
La Bucureşti domneşte o mare confuzie pe scena politică. Confuzie care seamănă pînă la identitate cu o criză politică majoră. Apropierea de Ucraina şi de Republica Moldova, cu jocurile geopolitice în curs, este, evident, şi ea o parte importantă din explicaţie. Pentru cei mai atenţi şi mai bine informaţi, sforile şi frînghiile geopoliticii sînt azi expuse la lumina zilei după ce ani şi ani fuseseră bine ascunse. Sforile geopolitice se văd şi la Palatul Cotroceni, şi la Palatul Victoria, şi la Casa Poporului, acolo unde e Parlamentul României, şi în sediile partidelor politice. Ca şi prin mai toate redacţiile.
Pînă la sfîrşitul anului, putem avea chiar un clasic peisaj după bătălie. Cu majoritatea competitorilor (atît de mediocri, atît de jalnici !) zăcînd la pămînt fără suflare. După cum putem avea şi o Românie ceva mai mare, cu Bucovina reîntregită, cu Bugeacul şi Gurile Dunării româneşti întoarse acasă. Sau poate chiar cu o Românie Mare. Despre ce altceva au putut discuta, preţ de 90 de minute la telefon, Vladimir Putin şi Barack Obama dacă nu despre împărţirea paşnică a Ucrainei ? Doi oameni certaţi nu au ce sa-şi spună o oră şi jumătate la telefon… România se găseşte azi blocată într-o criză politică internă majoră, deşi majoritatea USL avea aproape 80 %. Nu e clar că jucătorii politici autohtoni sînt traşi de sfori care-i fac incapabili să apere competent interesele româneşti ? La graniţele României se joacă o mare piesă geopolitică, iar ţara noastră, prin reprezentanţii ei legali, stă neputincioasă şi cu gura cascată. În acelaşi timp, prietenii noştri polonezi se poziţionează ca lideri regionali, consistenţi şi respectabili.
Să încheiem deci cum am început. În România, „o vacă de rasă costă 2 000-2 500 de euro, iar o investiţie într-o fermă de 50 de capete, de exemplu, poate fi amortizată în 5-6 ani, cu condiţia să ai baza furajeră asigurată, mai ales că furajele s-au scumpit în ultima vreme”, ne spune faimosul fermier Culiţă Tărâţă. Păcat că nu aflăm de la Culiţă Tărâţă de unde să luăm alţi conducători şi cam care ar fi costurile şi randamentul !

Petru Romoşan

Ne aşteaptă o săptămînă plină de emoţii, dar ce zic eu, chiar una eroică, o săptămînă istorică, în întregime televizată, cu ratinguri nemaivăzute. Dacă Daniel Constantin, Crin Antonescu şi Victor Ponta se vor înţelege, încropind un nou guvern, şi vor ţine o conferinţă de presă comună, plus cîteva talk-show-uri bine simţite, putem să ne aşteptăm, într-o lună-două, la cea mai mare creştere economică din Europa. Şi poate chiar mai mult.
Bineînţeles, marele erou va fi neamţul, avem şi noi neamţul nostru ! Klaus Iohannis ne va rezolva, în fine, toate problemele. Şi avem destule. Vom avea o poliţie germană. Vom învinge într-o clipă corupţia adînc instalată în Ministerul de Interne. Şi chiar în toată Administraţia. Klaus Iohannis se va duce de mînă cu Traian Băsescu la Bruxelles (dar fără Victor Ponta !) şi vom intra instant în Schengen. Traian Băsescu a promis-o deja !
Cînd Klaus Iohannis apare, soarele răsare. Vom avea linie directă cu Angela Merkel şi cu marea coaliţie care guvernează azi la Berlin şi care, ştim, conduce Europa cu o mînă de fier austeră. Măcar pînă ne vom lămuri ce poate face, adică mai degrabă ce nu poate face Klaus Iohannis, ne putem şi noi crede cu toţii nemţi. Klaus Iohannis, viceprim-ministru peste economie şi ministru de Interne, e neamţ, deci toţi românii vor fi nemţi. Chiar şi conaţionalii noştri romi rătăciţi prin Italia, Spania, Franţa, Germania, Suedia, Luxemburg se vor crede pentru o clipă germani. Ce e rău în asta ? Numai beneficii şi fără să mişcăm un deget. E destul să ne uităm la televizor. Sau pe Internet.
Fără îndoială, nu e momentul să luăm în considerare atacurile murdare la care e deja supus « neamţul nostru » în legătură cu diverse traficuri de la începutul anilor ’90, cu chestiunile imobiliare mai vechi şi mai noi de la Sibiu. Acum trebuie să trăim extazul german şi liberalo-crinantonescian. Să ne simţim şi noi copiii lui Mutti Angela, « austera » împărăteasă a Europei. O nouă Maria Tereza fără cozonaci sau chiar o Ecaterina ţarina, dar votată de nemţi de trei ori consecutiv. În orice caz, cine se pune cu Klaus Iohannis se pune cu noi, cu nemţii care am devenit, iar şansele inamicului vor fi nule.
La ce ne putem aştepta însă după mult promisa săptămînă germană ? La haos şi disperare. Acelaşi haos şi aceeaşi disperare. Şi la multă, la foarte multă televiziune !

Petru Romoşan

În intersecţiile importante ale tinerei noastre democraţii – talk-show-uri, alte dezbateri televizate, conferinţe, colocvii, editoriale în cotidiane şi săptămînale (din ce în ce mai multe opinii, din ce în ce mai puţină informaţie) – regăsim cu mare regularitate aceeaşi duzină de agenţi de trafic, ageri, severi, care ştiu în mod misterios în ce direcţie trebuie dirijată populaţia, cam dezorientată. Ei distribuie, cu parcimonie, cu înţelepciune, imaginea : ţie atît, ţie deloc, ţie cu minus. Pentru oamenii publici, pentru politicieni, împărţeala e decisivă : dacă n-ai imagine, eşti ca şi mort ; dacă ai imagine negativă, te poţi aştepta să fii arestat. Preferata mea în aceste intersecţii grozave e o simpatică « ilenuţă miliţiană » : Alina Mungiu-Pippidi. Cînd ea apare, toţi încep să circule cu mare viteză spre trebile lor. Democraţia funcţionează ceas : un, doi, un, doi…

Eugen Frunză
1917 Märsch-Schönberg
(Sumperk, azi în Republica Cehă)

Ilenuţa miliţiana

Colo-n piaţa orăşană
Măi, ce mai bujor !
Ilenuţa miliţiană,
Fată din popor.

Cu boneta într-o parte,
Ia te uită cum
Rânduială bună-mparte
La mijloc de drum.

Ei, şi ce-i dacă-i măruntă
Şi că-i fată, ce-i ?
Stau cu sutele şi-ascultă
La un semn al ei.

Fluieră şi iar se-ntoarce
Mâna fluturând ;
Face ea, cum drac’ le face,
Că te bagă-n rând.

Trec maşinile în goană,
Haide, faceţi loc !
Ilenuţa miliţiană
Fluieră cu foc.

Câtă-i piaţa, stau de pază
Ochii, doi tăciuni ;
Parcă-n suflet scânteiază
Anii noştri buni.

— Ilenuţă, rău mă ţine
Dorul meu de jar ;
Cum s-ajung până la tine,
Că mă fluieri iar ?

— Lasă, bade, nu te-apropii,
Bade-al meu fruntaş,
Nu degeaba-mi umblă ochii
Strajă pe oraş.

— Ilenuţă miliţiană,
Rău mă arde-n piept ;
Porţi boneta pe-o sprânceană,
Lasă-mă s-o-ndrept.

— Bade, bade, ţi-i de şagă,
Dar eu am un rost ;
Pentru viaţa noastră dragă
Stau de strajă-n post.

Colo-n piaţa orăşană
Măi, ce mai bujor !
Ilenuţa miliţiană,
Fată din popor.

— Nu mă las, Ileană, fată,
Facem nuntă, măi ;
Dau amendă viaţa toată
Pentru ochii tăi.