Petru Romoşan

În România lucrurile merg foarte prost. Mai ales din punct de vedere economic pentru omul de rând, pentru micile întreprinderi, pentru România profundă, cea care contează cu adevărat. Dimpotrivă, exploatarea la sânge prin bănci (străine), prin multinaţionale (fără capital românesc) şi fonduri de investiţii a populaţiei şi a tuturor resurselor naturale – cu multe apucături sălbatice, cum sunt distrugerea solului şi a pădurilor – pare încă să meargă foarte bine. Dar împotriva românilor şi a României, cu ipotecarea gravă a viitorului. O politică a „pământului pârjolit”, cum s-a observat deja. Intenţionează Occidentul să abandoneze pe termen mediu România sau anticipează că Rusia se va extinde oricum şi în această ţară majoritar ortodoxă ?
Singurul succes notabil împotriva capitalului internaţional asasin a fost cel obţinut în cazul Roşiei Montane. Şi te întrebi cum de a fost posibil. Evident, cu largul concurs al Ungariei, interesată în continuare de soarta Transilvaniei şi de propriile ei ape freatice, cu ajutorul fundaţiilor lui George Soros având sediul principal la Budapesta, al unor ONG-uri susţinute din Germania şi din alte ţări vestice. Toate împotriva preşedintelui şi puterii centrale de la Bucureşti. Sare în ochi că nu se bucură de acelaşi tratament şi ţăranii din Moldova, unde fantoma sinistră a exploatării gazelor de şist înnebuneşte lumea mai departe şi nici măcar Biserica Ortodoxă nu mai pare în stare să susţină o opoziţie consistentă. Nu puţini observatori se întreabă dacă li se pregăteşte românilor din aria extracarpatică o soartă diferită de cea a populaţiei multietnice şi muticonfesionale din Transilvania – Transilvanie la care se uită cu interes Ungaria, Austria, Elveţia, Germania, Italia, pe lângă Prinţul Charles.
Se vor încheia curând zece ani de domnie portocalie la Cotroceni. De doi ani executivul a fost pierdut fără drept de apel de portocalii, în principal în favoarea socialiştilor proamericani, conduşi la vedere de Victor Ponta („socialist proamerican” e o formulă dadaistă, care i-ar fi plăcut mult şi compatriotului nostru Tristan Tzara !). Cu ce ne alegem după zece ani de domnie ai proamericanului deşănţat Traian Băsescu, susţinut gălăgios de „proconsulul” Mark Gitenstein, cel trimis de preşedintele Obama (şi de Joe Biden) la Bucureşti în semn de mulţumire pentru susţinere în campania electorală ? Cu vreo sută de miliarde de euro datorii, cu controlul feroce al FMI asupra guvernului, fără industrie, cu educaţia şi cu sănătatea în pioneze, cu o justiţie aservită şi discreditată, cu o oligarhie mafiotică, cu media la pământ, fără infrastructură – pentru că Băsescu a fost şi multiplu ministru al Transporturilor, asta dupa ce a reuşit să înmormânteze flota ! De altfel, încă nu s-a răspuns pertinent la întrebarea dacă Băsescu şi a lui ceată au distrus la vremea ei flota României în interesul Vestului sau al Estului. Ce e sigur e că nu au făcut-o în interesul României. Sau poate tocmai de aceea Traian Băsescu a devenit preşedintele României… Astăzi, cel mai capabil de cele mai mari distrugeri (pe urmele maestrului său Adrian Năstase) pare a fi actualul prim-ministru Victor Ponta. E acesta un motiv suficient pentru ca el să devină preşedintele României ? Poate că da. După alţi observatori, cele mai mari merite pentru dezastru i-ar aparţine totuşi longevivului guvernator al Băncii Naţionale, şi aceste „merite” l-ar plasa pe primul loc în cursa pentru preşedinţie al cărei start a fost dat imediat după europarlamentare prin demisia-surpriză a lui Crin Antonescu.
La ce se mai poate aştepta românul de rând – micul întreprinzător, ţăranul, muncitorul, studentul, pensionarul şi copilul ? În orice caz, la nimic bun. Puţina clasă de mijloc care îşi făcuse cu greu loc în România postcomunistă a fost practic aneantizată în ultimii cinci ani de criză. Nu mai avem decât foarte bogaţi (mai puţin de 1 % din populaţie) şi săraci de toate felurile şi nivelurile, nesiguri şi stresaţi de ziua de mâine. Riscul unor revolte violente ale cohortelor de săraci nu pare iminent, dar el nu mai poate fi nici ignorat şi, într-un viitor previzibil, nici măcar evitat.
Ucraina are peste 150 de miliarde de dolari datorii, făcute mai ales de regimul portocaliu, şi nu mai pare a fi în stare să garanteze o asemenea datorie externă. Totuşi cineva va trebui să plătească această datorie. Cine ? UE ? Germania ? Polonia ? Rusia ? Cei 17 miliarde de dolari acordaţi recent de FMI sunt cu totul insuficienţi. Nevoile imediate se cifrează la peste 50 de miliarde de dolari. Occidentul nu îşi asumă în nici un fel eşecul politicilor sale din ultimii zece ani în această parte de lume. Se mulţumeşte cu o propagandă simplistă în care îl compară pe Vladimir Putin cu Hitler. Comparaţia nu e numai ridicolă şi inadecvată, dar, mai grav, bagatelizează tragedia Holocaustului, banalizează răul şi distrugerile apocaliptice din cel de-al doilea război mondial. Să fim serioşi ! Putin nu a declanşat încă un război mondial şi nici nu a provocat moartea a zeci de milioane de oameni. Nu suntem chiar toţi dispuşi să digerăm asemenea găluşti propagandistice. Situaţia din Republica Moldova şi din România nu se poate compara cu cea din Ucraina. Nu avem război civil şi nici dezmembrarea ţării nu e pusă încă în discuţie. Dar eşecul patent al politicilor occidentale, ale UE şi ale SUA, au adus şi populaţia României la un nivel de disperare probabil comparabil cu cel din ultimii ani ai lui Ceauşescu. Atâta doar că starea economică reală e, probabil, şi mai dezastruoasă, cu o Românie aproape în întregime vândută sau amanetată. De unde şi emigraţia fără precedent în toată istoria ţării. În plus, conflictul dintre Occident şi Rusia pentru Ucraina se extinde de la o zi la alta spre Republica Moldova. Şi, astfel, România intră într-un joc care nu e în întregime al său şi care o depăşeşte de departe.
Se poate mai rău ?

Cuvânt la lansarea cărţii Şoapte în Bucureşti de Kiki Skagen Munshi la Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 11 iunie 2014

Petru Romoşan

Joci şi câştigi !, conform cunoscutului slogan, dar, pentru prezidenţiale, mult mai sigur candidezi şi… pierzi ! Pentru că numai unul câştigă şi toţi ceilalţi pierd. Şi cei mai mulţi se fac definitiv de râs.
Pofta de glorie şi mărire e străveche pe aceste meleaguri : „Ca şi când ar fi cuprinşi de o nebunie înnăscută, ei [muntenii ?] obişnuiesc să-şi omoare aproape pe toţi domnii, fie în ascuns, fie pe faţă ; […] şi e mare minune ca cineva să ajungă să domnească măcar până la trei ani ori să moară în scaun de moarte firească. Altă dată în răstimp de doi ani au dat gata şi câte doi sau trei domni şi nici nu se află nici unul din neamul acestora care să nu ştie de mai înainte că merge la moarte sigură atunci când este făcut domn. Dar ei sunt aşa de hotărâţi în acest gând al lor, încât dacă ar fi ridicaţi la domnie pentru o singură zi o mie de inşi şi în aceeaşi zi ar fi cu toţii ucişi, le-ar urma îndată fără  înfricoşare alţi o mie, socotind că au avut o moarte bună şi fericită aceia care au apucat să se aşeze măcar o dată în scaunul domniei. Atâta e de mare pofta de glorie care se găseşte şi la un neam barbar” (Anton Verancsics, 1504-1573, cleric cu responsabilităţi pentru Transilvania, arhiepiscop de Strigoniu şi vicerege al Ungariei, din Călători străini despre ţările române…, apud Daniel Barbu, Firea românilor, Nemira, Bucureşti, 2000).
Ocaziile bune de candidatură ale nenorocitei de tranziţii par să fi dispărut. Cu DNA, ANI, SRI etc. şi sub impuls american, roata pare că s-a întors. Care au ajuns să fie primii candidaţi pentru „mititica”, pentru „pension”, pentru un stagiu mai lung la răcoare ? După bişniţarii tranziţiei, iată că au început să se încoloneze şi politicienii de toate mărimile. Iar imunitatea scump plătită, cu zeci şi sute de mii de euro, nu va mai valora curând nici cât o ceapă degerată. Şi nici traficul de influenţă, încălcarea legii, nepotismul – sporturile preferate în Parlament – nu par să mai meargă ca în ultimii 20 de ani. Nici inamovibilii judecători nu mai sunt în siguranţă. Mulţi sunt deja priponiţi, cu cariera şi cu pensia compromise. C’est la vie ! – adică plină de riscuri şi primejdii. Întrebaţi-l pe juristul (profesor !) Adrian Năstase… S-a schimbat schimbarea.
Poate de aceea nici alegerile prezidenţiale nu mai sunt ce-au fost. Pentru aproape toţi candidaţii, posibilitatea de a-şi rupe gâtul începe să aducă a certitudine. Dar, cum observa viceregele Ungariei, cunoscător şi al românilor din Transilvania, acum mai bine de 400 de ani, nebunia puterii e de nestăvilit. Deocamdată, cel mai ridicol pare a fi fostul (şi eternul) „securist” Mihai Răzvan Ungureanu, zis şi MRU, la origine ucenic şi reprezentant al „filosofului” Andrei Pleşu. Deşi are procentul foarte mic, are tupeul maxim : „Minima moralia, maxima canalia” (a zis un diplomat). MRU îi aminteşte – şi e foarte probabil să le repete soarta politică – pe Virgil Măgureanu şi Ioan Talpeş. Care, deşi nu aveau nici o şansă să câştige în nici un fel de alegeri, au priceput asta abia după câţiva ani buni. Se pare că pe foştii „securişti” la vârf nu-i iubeşte nimeni şi motivele le par tuturor evidente, mai puţin lor.
Cred că nici Victor Ponta nu va fi preşedinte din mai multe motive, dar, deocamdată, cel mai la vedere este frica lui de a candida. O tot dă pe după piersic, amână până în septembrie decizia, inventează combinaţii cu „acoperitul” pesedist C. Popescu-Tăriceanu, încearcă să-l atragă în nenorocire pe Mugur Isărescu etc. Îşi va încheia Victor Ponta cariera brusc, odată cu cel care l-a numit de două ori prim-ministru, expiratul şi funestul Traian Băsescu ?
Noul preşedinte PMP (pâmp, vorba Antenei 3), pohta ce-a pohtit, Elena Udrea, ne anunţă, ca şi cum ce spune ea ar mai conta pentru cineva, că l-ar vota în turul doi şi pe candidatul PSD dacă acesta ar fi George Maior, pentru că şeful SRI îşi asumă linia „pe care o are Traian Băsescu”. Deci linia pe care o urmează Traian Băsescu în politică este, culmea democraţiei !, aceea securistică. Şi, într-adevăr, multe se pot explica astfel. Care este legătura dintre Elena Udrea, Traian Băsescu, George Maior şi Cozmin Guşă, pe lângă încă destui alţii ? Ar putea fi, cu voia dumneavoastră, profesorul Virgil Măgureanu ! Oare n-am putea găsi un fir de undiţă care duce la fostul şef SRI ? Oricum, Virgil Măgureanu şi celălalt Virgil, Ardelean, fostul şef al DGIPI, pot face câteva guverne, parlamente sau preşedinţi, dacă nu cumva le-au şi făcut. Şi care este cea mai mare reuşită din ultimii zece ani, în afară de distrugerea României, bineînţeles ? Este, dacă nu aţi observat deja, compromiterea proamericanismului în România, pusă în operă de nişte aparenţi, falşi, înfocaţi proamericani, şi, în acelaşi timp, creşterea cu totul surprinzătoare a simpatiei pentru Rusia. Asta şi în contextul unui război civil mocnit la frontierele noastre. O schimbare de paradigmă – scăderea interesului real al populaţiei pentru SUA şi creşterea exponenţială a simpatiei pentru Rusia – de neimaginat în urmă cu doar zece ani ! Vă mai amintiţi de vizita lui George W. Bush la Bucureşti, curcubeul, cuvântările entuziaste, rolul nostru de pod spre Est, emoţiile, uralele ? Ideea cu George Maior candidat la preşedinţia României este dintre cele mai sinistre din punctul de vedere al democraţiei din câte se pot pronunţa. Başca, nu-l votează nici curcile. Tema situării populaţiei României faţă de SUA şi Rusia în noile condiţii create de criza ucraineană merită dezvoltată separat. Unde se situează clasa politică interesează mai puţin pentru că aceasta se apropie de extincţie, momentul imploziei fiind de mult depăşit.
Singurul candidat de până acum care are o atitudine realmente pozitivă faţă de alegeri este Mircea Geoană. El e singurul care lasă impresia că doreşte cu adevărat să ocupe funcţia de preşedinte. Şi o şi spune răspicat. Nucleul dur şi baronii PSD sunt reticenţi, Antena 3 nu pariază încă pe el, dimpotrivă, dar, foarte probabil, marea masă de alegători PSD l-ar vota. Şi l-ar vota şi o parte dintre alegătorii de dreapta, în primul rând pentru opţiunea lui clară euroatlantică. E limpede că binomul de pomină Sârbu-Ponta va încerca prin toate mijloacele să-l împiedice să candideze, dar Geoană poate candida şi independent, cu şanse de a accede în turul doi. Culmea ar fi să candideze împotriva falsului independent susţinut de PSD Sorin Oprescu. Faptul că a mai fost o dată în turul doi al prezidenţialelor e totalmente în favoarea sa şi nu un handicap, cum prezintă lucrurile nişte analişti improvizaţi dar foarte agresivi. Oricât ar căuta, PSD nu va găsi un candidat mai bun decât Mircea Geoană.
Pot apărea încă destui candidaţi-surpriză (vezi vorbele viceregelui). Şi ai marilor partide, şi independenţi. Şi nu sunt luaţi în calcul aici nici Dan Diaconescu pentru PPDD şi nici Cristian Diaconescu pentru PMP (ce mai traseist !), care numai surprize nu sunt. Sondajele de piaţă (cele serioase şi nepublicate !) s-ar putea să dezumfle repede mitul prefabricat al neamţului providenţial Klaus Iohannis. Merită să continuăm analiza prealegerilor prezidenţiale din noiembrie pentru că prin aceste alegeri se poate vedea cel mai bine starea de plâns în care a ajuns România.

Petru Romoşan

Aceasta e întrebarea ! Şi aproape nici unul din cei vreo 15 milioane de alegători reali nu are încă un răspuns cât de cât serios. Cei peste 18 milioane de alegători de la europarlamentare sunt o ficţiune patriotardă cu care ne-au obişnuit „structurilii” de vreo 15 ani. Deocamdată ştim sau credem că ştim sigur cine nu va fi preşedintele României.
Primul pe listă s-a înscris, cu panaşul sau mai degrabă cu tupeul binecunoscut, Crin Antonescu. Din proprie voinţă, Crin Antonescu nu va fi preşedinte. Asta după ce ne-a împuiat capul vreo doi ani pe toate canalele disponibile cu candidatura lui certă. Dar să nu-l plângem. Pentru fostul profesor de provincie, lucrurile nu stau chiar aşa de rău. Două venituri de membru al Parlamentului, al României pentru Crin şi al UE pentru Adina Vălean, soţia sa, nu sunt de ici-de colea. Patria română e generoasă cu familia Antonescu. Pentru că, dacă profesorul de istorie George Crin Laurenţiu Antonescu s-a plictitsit să le vorbească elevilor săi despre Mihai Viteazul, ne-a făcut nouă, tuturor românilor, moară în cap cu vorbăria lui politicianistă.
Nici Sorin Oprescu nu va fi preşedinte. Şmecheria „independentului” cu voie de la poliţie, pardon, de la PSD şi Ion Iliescu, nu mai poate păcăli pe nimeni. Ca şi Crin Antonescu, Sorin Oprescu e un doctor fără vocaţie şi fără preocupare de pacienţi. Decât că toţi bucureştenii au devenit cumva pacienţii săi, care circulă pe nişte fantomatice autostrăzi suspendate, printre care Calea Victoriei pe două benzi. În treacăt fie spus, dacă nu vor fi expropriaţi noii proprietari de spaţii comerciale de pe Calea Victoriei, care practică tarife complet irealiste, Calea Victoriei nu le va fi redată niciodată bucureştenilor.
Deocamdată, Cătălin Predoiu, MRU, Elena Udrea competitează încă la categoria tineret-rezerve. Poate peste 5 ani, peste 10 sau 15, dacă vor mai fi şi atunci prezumtivi candidaţi. Chiar şi Victor Ponta, care e purtătorul de cuvânt al presupusului prim-ministru cu acelaşi nume, se poate înscrie în aceeaşi categorie. Tinerii politicieni de tranziţie au dezamăgit mai serios decât „murăturile” cu care au venit Ion Iliescu şi Emil Constantinescu între 1990 şi 2000. Şi poate au făcut chiar mai mult rău cu incompetenţa lor beton, adăugată ferocei pofte de înavuţire.
Călin Popescu Tăriceanu şi Mugur Isărescu le sunt prea cunoscuţi alegătorilor ca să mai poată provoca vreun entuziasm. Tăriceanu nu se va mai întâlni niciodată cu „exuberanţa iraţională” (Alan Greenspan) neoliberală dinainte de marea criză, când conducea guvernul pe pilot automat, împreună cu nişte băieţi buni de administrat lifturile la marile hoteluri. Şi, deşi Mugur Isărescu ar avea, probabil, o bună susţinere externă, precum şi pe cea a bancherilor din România, finanţa internaţională nu mai inspiră nici o încredere după cinci ani de criză, produsă mai ales de bănci. Dimpotrivă. Isărescu a lăsat o bună impresie ca prim-ministru în ultimul an de mandat al preşedintelui Constantinescu, dar oare cât mai contează asta ? Nu cred că Mugur Isărescu va avea curajul să se arunce într-o campanie electorală de o maximă duritate şi care poate fi fatală carierei sale. Mai ales că, înainte de a intra în campanie, el se cunoaşte mai bine decât îl cunoaştem noi.
Victor Ponta, PSD-ul, cu baronii săi legendari, mai au o singură şansă să încurce jocurile care par deja făcute. Să-l arunce în luptă pe Mircea Diaconu, pe modelul clasic al lui Ronald Reagan, actor şi el, şi populaţia României chiar să se prindă în joc. Nu puteţi voi fura cât putem noi vota ! Ipoteze aparent soft, ca Ecaterina Andronescu sau Sorin Oprescu, n-ar avea nici o şansă în faţa tăvălugului „dreptei” care li se pregăteşte.
De ce, cum am ajuns în această stranie situaţie de a nu ne cunoaşte cei doi-trei candidaţi cu şanse la funcţia de preşedinte al României ? Poate, mai ales, pentru că toţi cei despre care am vorbit până aici şi-au adus din plin contribuţia la dezastrul în care ne găsim. Deşi cunoscuţi de români, ei sunt mai degrabă detestaţi, dispreţuiţi sau, în unele cazuri, chiar urâţi. Iar sondajele plătite, aranjate, măsluite care-i tot prezintă pe sticlă nu schimbă cu nimic lucrurile. Căci mulţi români au ajuns în situaţia de-a gândi că le-a mai rămas, ca în celebrul film în care Chaplin îşi găteşte bocancii, doar televizorul din care-şi pot face o ciorbă sau o friptură.
Ultima iluzie cu care încă se mai îmbată destui, şi asta nu a trecut neobservat pentru cei care observă, e aceea că un neamţ, dom’le, ne poate salva. Adică, vezi bine, ceea ce nu sunt în stare să facă vreo 15 milioane de „escu”, majoritari şi ortodocşi, va reuşi unul dintre ultimii saşi care n-au plecat în Germania nici pe vremea lui Ceauşescu, contra cost, sau s-au întors, preacinstitul şi foarte onestul, măsuratul Klaus Iohannis. Şi nu este exclus să se întâmple asta. Pentru că noi, românii, respectăm riguros „corectitudinea politică” şi votăm şi un neamţ minoritar dacă Angela Merkel ne susţine economic şi financiar.
Şi există şi două precedente. Mai întâi, cel mai frumos, aureolat, Carol I de Hohenzollern. Al doilea, mai modest, Emil Constantinescu, care a fost susţinut de „structuri”, în frunte cu Virgil Măgureanu, pentru că România se îndrepta vertiginos spre faliment. Şi cum situaţiunea cu falimentul se repetă, „structurilii” au deja un scenariu rodat. Aici poate fi şi explicaţia parcursului haotic şi halucinant al lui Crin Antonescu din ultimele trei-patru luni. Klaus Iohannis ? Cine este pentru ? Se abţine cineva ? Klaus Iohannis a fost desemnat în unanimitate candidatul la preşedinţia României. Ales din primul tur.
Klaus Iohannis are toate şansele să fie viitorul preşedinte al României. Rămâne totuşi întrebarea sâcâitoare : cine l-a ales ?

Petru Romoşan

Acum, că am scăpat – sper, pentru totdeauna – de interminabila şi insuportabila flecăreală a lui Crin Antonescu, care-i comenta pe toţi, la orice oră, pe orice post TV, inclusiv pe Crin Antonescu însuşi, care e cel mai bun, evident, dar nu mă meritaţi, parc-am mai auzit asta, ar fi cazul să-i căutăm şi nişte merite, nişte reuşite sau măcar nişte justificări raţionale. Dar mai întâi să spunem că Antonescu merita să eşueze atât de lamentabil pentru că ne-a făcut tuturora un mare rău. Ni l-a băgat din nou pe dracu’ în casă, adică pe PSD, cu al său Victor Ponta la Palatul Victoria. Şi asta cu preţul compromiterii definitive a brand-ului de partid istoric al PNL – ieri cu socialiştii, azi cu popularii, pretinşii liberali nu mai au nici o legătură cu dinastia Brătienilor. Şi poate că, de fapt, nu au avut niciodată. Între altele, puşi pe îmbogăţire, pe furat, mulţi ajunşi în puşcării, nu au fost nici măcar capabili să retipărească operele principale, consistente şi necesare, apte să aducă inspiraţie economică şi politică, ale marilor liberali de altădată. Şi foarte probabil că la fel cum PDL-ul a fost şi încă este „partidul străinătăţii”, PNL a fost (încă mai este ?) „partidul rusesc”, cum şoptesc cei mai informaţi.
Şi totuşi, dacă pasagerul preşedinte interimar al României, fostul liberal şi actual popular, a fost de bună-credinţă şi s-a ligat cu PSD pentru a înlătura de la putere răul şi mai mare, PDL, cu Traian Băsescu şi cu Elena Udrea cu tot ? Atunci rămâne întrebarea de ce nu s-a despărţit imediat de Victor Ponta şi PSD după eşecul referendumului din vara lui 2012 şi, mai ales, după pactul de coabitare semnat de Ponta cu Băsescu în prezenţa lui Antonescu. Acela poate fi momentul de slăbiciune care i-a fost fatal lui Crin Antonescu. De când a ieşit de la guvernare, după ce a pierdut câţiva miniştri anterior penali în închisoare, discursul anti-Ponta şi anti-PSD a devenit aberant, halucinant, degradant. Lipsa de măsură, de civilitate cu aliaţii săi de până ieri ni l-a arătat pe Crin Antonescu ca pe o ţoapă care se ceartă cu toţi vecinii pentru că aceia nu-i recunosc frumuseţea. PNL a obţinut 15 % la europarlamentare în dauna „mahalagioaicei” care îi era preşedinte, şi nu cu ajutorul său. Desigur, Victor Ponta, fostul său partener, va fi foarte atins de retragerea fostului său aliat, cu care a făcut o bună bucată de vreme un cuplu ce te punea pe gânduri. Aşa cum SUA a suferit după căderea URSS…
Acum, după dispariţia teatrală şi destul de grotescă a lui Crin Antonescu, noi rămânem cu acelaşi PSD (al lui Ion Iliescu, Adrian Năstase, Gabriel Oprea, Dan Voiculescu, Dragnea, plus ceata lui papuc de tineret-rezerve – siglele UNPR şi PC nu merită luate în discuţie) de care ne credeam scăpaţi încă de prin 2005. E şi meritul rateului istoric al fostului marinar Traian Băsescu, previzibil, cel care l-a şi numit pe Victor Ponta de două ori prim-ministru.
Cine ar trebui să-şi mai prezinte demisia în zilele următoare ? Se impune ca o evidenţă şi demisia lui Vasile Blaga, dovadă prealabilă de bună-credinţă în reunificarea dreptei. Ca şi renunţarea, cel puţin temporară, la candidatura la prezidenţiale a lui Cătălin Predoiu. Precum şi retragerea din postul de „capo” PMP a Elenei Udrea, dacă PMP doreşte să intre în negocieri cu PNL şi PDL. Dar aceste demisii de onoare sunt chestiuni minime de bun-simţ, care nu-i sunt proprii politicianului român de tranziţie. Acesta nu demisionează, în principiu, decât cu cătuşele la mâini, în drum spre „pension”. De aceea, demisia lui Crin Antonescu din toate funcţiunile şi candidaturile ar trebui să impună un minim respect.
Şi ce urmează ? Drumul e deschis pentru un candidat independent venind din zona Băncii Naţionale, Mugur Isărescu sau altcineva desemnat de Mugur Isărescu. Iar pentru socialişti se prefigurează candidatura altui „independent”, Mircea Diaconu, care tocmai a promis că-şi reabilitează ARO-ul ca să şofeze până la Bruxelles, pretinde deocamdată el. Sau, poate, Ecaterina Andronescu, cea rugată de Victor Ponta să nu plece la Bruxelles pentru că are lucruri mai importante de făcut la Bucureşti ?

Kiki Skagen Munshi, autoarea volumului Şoapte în Bucureşti / Whisper in Bucharest.

Petru Romoşan

Prima constatare mai importantă după alegerile europene din România : Dan Voiculescu, deja condamnat în primă instanţă la câţiva buni ani de puşcărie, şi piticii săi vorbitori de pe Antena 3 l-au bătut măr pe preşedintele de facto al PMP (Partidul Mişcării Populare), Traian Băsescu. Ca în nuvela cu balena a lui Hemingway, atât a mai rămas din Traian Băsescu pentru ultimele sale şase luni de mandat : vreo 6 %. Vectorul Elena Udrea şi-a făcut datoria ! Crin Antonescu şi PNL s-au bătut singuri. Ei îşi dau autogoluri într-o mare veselie de mai multe luni. S-a prins până şi ardeleanul Klaus Iohannis că lucrurile au luat-o rău razna şi riscă să-şi piardă degeaba scaunul de primar la Sibiu. Şi, fără să fi făcut vreun legământ, precum Crin Antonescu, a demisionat. Tot ce le mai lipseşte liberalilor este un preşedinte în persoana piticului politic Ludovic Orban pentru a-şi desăvârşi sinuciderea sau doar comica dispariţie.
Totuşi, măcar de faţadă, trista noastră Românie iese mult mai bine din aceste alegeri decât Franţa, Marea Britanie, Danemarca, Austria, Olanda sau Grecia. În vestul înstărit al Europei, extremismul de dreapta face ravagii. Ai zice că occidentalii îl aşteaptă cu sufletul la gură pe noul Hitler să-i salveze de criza economică, de bănci, de multinaţionale, de masoni, de homosexuali. La fel ca în ’29-’33, criza economică e însoţită de o extraordinară înflorire a extremismului, mai ales de dreapta, dar nu numai. Partidul nazist din Grecia a luat 10 %, iar pentru prima dată un nazist german intră în Parlamentul European. Stânga extremă şi anarhiştii fac ravagii în Grecia şi în Italia.
După ce vetustul Partid Socialist francez, cu al său deja foarte contestat preşedinte, François Hollande, s-a încăpăţânat să umilească lumea creştină cu strania şi inutila căsătorie gay (pentru că în Franţa homosexualii aveau deja de mulţi ani toate drepturile civile egale cu cele ale familiei tradiţionale prin PACS, adică Pactul Civil de Solidaritate), francezii le-au dat-o guvernanţilor înapoi şi-i trimit în Parlamentul European (o treime din aleşi) pe reprezentanţii dinastiei ultranaţionaliste Jean-Marie Le Pen-Marine Le Pen. Jean-Marie Le Pen are 86 de ani şi va fi, probabil, decanul de vârstă al Parlamentului European. Cum va lucra preşedintele socialist, cu ale sale vreo 20 % de opinii favorabile, cu cei vreo 25 de parlamentari lepenişti ? Alegătorii francezi au aplicat o palmă straşnică pe obrazul întregii clase politice clasice (stânga-centru-dreapta). Dar lucrurile nu sunt foarte diferite nici în cealaltă mare democraţie, Marea Britanie, cu caraghiosul de Nigel Farage, un subprodus politic dintre cele mai penibile. Şi la fel în Danemarca, în Austria, Olanda şamd.
România nu a trimis în PE nici extremişti de dreapta (C.V. Tudor iese din politică pe uşa din dos), nici de stânga, dar a trimis neveste şi PCR (pile, cunoştinţe, relaţii, ca pe vremuri – nepotism caracterizat !) şi corupţi de toate gradele şi de toate sensibilităţile. Dar corupţia pare să fie foarte bine primită pe asemenea vremuri teribile de criză. Criză economică, criză politică dar, mai ales, criză morală. Cum se poate explica absenţa extremelor în România ? Suntem totuşi şi noi în aceeaşi criză general europeană. Succesul lui Mircea Diaconu, care e un erou destul de ciudat, ambiguu, ne poate îndruma către o explicaţie. Mircea Diaconu a câştigat în dauna partidului său (PNL), care l-a propulsat anterior în Parlament şi chiar pe postul de ministru al Culturii, ceea ce nu e tocmai în regulă, ca să nu spunem că e chiar o porcărie, şi cu ajutorul gurii de foc televizionistice Antena 3, pusă plenar în slujba sa şi violent împotriva fostului său şef, „trădător” de USL, Crin Antonescu. De fapt, Mircea Diaconu ocupă cam impostor, la fel ca EBA la anterioarele alegeri europene, locul unui partid nou, care ar fi putut fi la fel de bine unul democratic sau unul extremist, dar care nu s-a putut naşte pentru că s-a opus eficient Sistemul. Care Sistem produce corupţie pe bandă rulantă. Sau eroi de televiziune şi de mucava.
Din aceste alegeri europarlamentare în România rezultă un neaşteptat paradox. Toate partidele mari par să-şi fi pierdut, într-un fel sau altul, candidatul la preşedinţie. Căci problema se pune şi pentru Victor Ponta, care, cu un bazin electoral de sub 40 %, nu poate spera să câştige în turul doi. Dacă nu s-a putut naşte un partid nou pentru că nu a fost de acord tot spectrul – Sistemul –, s-a deschis o autostradă pentru un candidat la preşedinţie care e azi necunoscut staff-urilor partidelor şi televiziunilor de pură propagandă. Şi care ar putea restarta la toamnă tot jocul. Iar în spatele lui ar putea lua naştere un partid de netă coloratură naţională şi protecţionistă.

Românii trăiesc într-o perpetuă frenezie electorală, una vecină cu demenţa. În numele democraţiei, interlopi, penali, infractori, ciumeţi s-au urcat pe trebile statului. Ce-i mînă în luptă pe siniştrii combatanţi ? Ciolanul, numai ciolanul ! Cele peste 10 000 de euro, plus alte beneficii de tot felul – “moules-frites” şi bere belgiană după pofta inimii, avioane cu locuri rezervate la business class, hoteluri, birouri, apartamente, consilieri, secretare, telefoane şi laptopuri – se vor duce la soţiile, fiicele, amantele, alte pile şi alte cunoştinţe ale liderilor democraţi de operetă, marionete instalate cu toroipanul la Bucureşti. Fără ruşine, cu scuipaţi azvîrliţi pe faţa sărăcită a populaţiei, pentru că aşa vor şi aşa pot ei. Ce treabă au săracii abuzaţi ai României cu europarlamentarele ? Ce va fi mai încolo pentru alegerile prezidenţiale ? Cît de mare e, de fapt, ciolanul lui Vodă şi, mai ales, cum trăieşte Vodă ? Spectacolul se anunţă grandios…
Poet adevărat – el e autorul poemului de antologie pentru copii Fricoşii –, ziarist socialist, Ion Păun-Pincio (1868-1894) scrie şi cel mai bun poem social despre… viaţa lui Vodă. Lui Ion Păun-Pincio i s-a  reproşat în chip absurd că a fost supraevaluat în anii ’50. Dar el n-are nici o vină. Murise tânăr, cu 50 de ani mai devreme.

Petru Romoşan

Pe stradă

I

— Ce-o fi aici, că-i straşnică lumină ?
Se vede, bre, de parcă-i lună plină –
Şi drumu-i alb – curat ca apa lină…

— Dar ce socoţi, că eşti în sat la noi,
Să cazi în gropi, mergînd pe lîngă boi ?
Aici stă Vodă, bre, şi cu cei doi !

Şi cum foiesc, de parcă-i iarmaroc !
— Ce te boldeşti, mojice, -n drum ? Fă loc !  –
— Ţi-a tras ? S-o strîngi, că-i bună de noroc.

Aici tot mîndre curţi ţin şir – şi cum
Sclipeşte-un geam pînă departe-n drum –
Şi noi acasă, bre, chiorîm de fum !

Colea pesemne-i chef şi voie bună ;
Şi vin boerii cîrd – mereu s-adună –
De cîntece văzduhu-ntreg răsună.

Văd una printre ei cu sînul gol
Şi-n jurul ei vreo patru-i dau ocol –
Aşa muiere, mă, te dă de gol…

Te uită, -n rînd cu dînşii stă şi-un cîine.
De-o fi şi-n rai c-aici atîta pîine –
Eu n-aş mai vrea s-apuc ziua de mîine…
[…]

1894

Ion Păun-Pincio

Ciocoii vechi şi ciocoii noi de Alexandru Depărăţeanu, poem puţin cunoscut astăzi, a fost publicat de autor în 1861 şi republicat de Dumitru Bălăeţ în ediţia de Scrieri îngrijită de el în 1980. Celebrul roman al lui Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi sau Ce naşte din pisică şoareci mănâncă, a fost publicat în Revista română în 1862, iar în volum un an mai târziu, titlul primind atunci adăugirea Romanţ original. Dar, cum arăta într-un studiu recent profesorul Mircea Anghelescu, titlul acesta plutea în aer, iar « imaginea mai generală a ceea ce ar fi fost probabil „ciocoiul nou“ trebuie căutată tot la Heliade Rădulescu, după care ciocoiul nou nu este doar altfel decât cel vechi, ci şi mai periculos ». Spune Ion Heliade Rădulescu la 1860 : « Ciocoiul de astăzi şi mai vârtos cel de la 1848 încoa îţi şterge iute mierea cu putină cu tot şi, subt numele de dezinteresare, de devotament şi de martir, înghite la locmale şi-ţi face nişte cacirmale cum să rămâie cu gura căscată toţi ciocoii vechi. Galbenii publici şi particulari ţi-i şterge cu un talâm din cele mai progresive şi fără teamă de nici o pedeapsă şi te omoară cu franţoştele şi el, şi madama Dumnealui, şi demoazelele Dumnealui : cine e mai patriot şi mai liberal ca dumnealui ? Pentru că Dumnealui nu mai fură ca la Fanar, ci ca la Paris ; Dumnealui nu mai aspiră la Agie, ci la Prefectură, nu va să fie Spătar, ci General, nu mai aspiră la Vornicie şi Logofeţie, ci la Minister ; nu mai e calemgiu, ci e secretar… »
Dar dacă vorbim de « ciocoi » azi, la cine ar trebui să ne gândim ? Poftim întrebare ! La cine vrei şi, mai ales, la cine nu vrei…  Evenimentele zilei ne împing spre celebra paraşutistă Elena Udrea, în vizită de lucru la moşiile de la Nana, cu gorilele după dânsa care au şi făcut prăpăd. Iar la Cotroceni, marele ciocoi al ultimilor zece ani, cel lovit în moalele capului de un referendum popular, îşi premiază cu grăbire ciocoii săi din cultură şi propagandă : ciocoiul cu cioc Pro TV Dan C. Mihăilescu, Ordinul Naţional “Pentru Merit” în grad de Comandor ; “Steaua României” pentru privatizatul Editurii Politice Gabriel Liiceanu (pentru ce merite ? cum se motivează ?) ; şi Ordinul Naţional “Serviciu Credincios” în grad de Cavaler “fecalistului” H.-R. Patapievici, între alţi mulţi ciocoi de lume nouă despre care se va mai vorbi.
Se mai miră cineva că noii ciocoi nu se mulţumesc doar cu averile adunate mintenaş, ci au nevoie şi de onorabilizare prin zdrăngănele lucitoare, obţinute în palatele poporului ocupate prin impostură ?

Petru Romoşan

Alexandru Depărăţeanu
1834 Roşiori de Vede – 1865 Bucureşti

Ciocoii vechi şi ciocoii noi

(fragment)

« Oli skili mia genia »
(proverb grec)

Spurcata-le viaţă ţâşnea din tot gunoiul,
Precum din rana coaptă puţind iese puroiul ;
Din glodul de pe strade, din tină, din lături,
Din trenţele ce-aruncă săraca-n bătături,
Aşa se prăsi negrul ciocoi în România,
Sărac lipit, din jafuri sugându-şi bogăţia,
Ca corbii de prin stârvuri, ca viermii din mormânt,
Ca muşiţa din cărnuri, ca molii din veşmânt.

Abjecţi, fără ruşine, târându-se prin case,
Mârşav lingeau picioare, precum lingeau la vase.

În vinele lor sânge d-aveau, era-ngălat,
În sânul lor vrun suflet d-aveau, era spurcat,
În capul lor vro minte d-aveau, era tâmpită,
Ignobilă ca fruntea sub care sta pitită !

Mişelul şi chirnogul obscur luară nas,
Livreaua nu ascunde mereu un Ruy Blas !

Aceia ce pe uliţi vândură portocale,
Veniră-n urmă ţara să vânză pe parale.

Şi-acela cui păduchii curgeau pe frunte droi,
Dodată-l vedeai mare… spurcatul de cioroi !

Dar ce ! numai românul e orb… e surd şi mut,
Istoria nu spune la noi ce s-a făcut ?

Sau nu ştim că săracul s-ajungă-aşa de mare,
Îi trebuie un geniu imens sau o trădare ?

Cât despre geniu… lumea cunoaşte mintea lor,
Le da fân să mănânce cu vitele-n obor.
Idee, cugetare… nimic. Filozofia
Lor stă-n câteva vorbe borâte de Grecia,
Politica internă în : « Adu-l şi-l dezbracă ! »
Politica d-afară în : « Dă-le şi-i împacă ! »
Viaţa lor privată – a porcilor impuri :
Obscenă şi murdară, stropită de lături.
Divorţii necurmate, bastarzii cu grămada !
Bătrânii lor, oroare ! mai albi decât zăpada,
Cu barbele mânjite d-impure sărutări.
Bătrâne Messaline mâncându-şi case, stări,
Să-şi ţie Cicisbeii mârşavi, fără pudoare,
Demni fii de născătorii lor plini de dezonoare.
Copile ce ştiu zice : « Iubesc, amorul meu ! »
Nainte d-a şti bine să zică : « Dumnezeu ! »
În loc de rugăciune ştiind mii de romane,
Ca când n-au a fi mame, ci vile curtizane
Mereu sterile… Bieţii copii, ce învăţa !
Căci unde calcă capra şi iada va călca…
Şi calcă !… Toto românul cunoaşte-aceasta, vai !
Şi d-asta tu să blestemi ş-anatemei să dai,
Române, ciocoimea ce-a-ntins corupţiunea…
Din ţara ta curată gonind religiunea,
Moravurile-antice, morala lui Isus,
Aşa de sante lucruri, că-ndată ce s-au dus,
Şi-a ţării-aureolă cu dânsele se stinse,
Şi-n loc de raze, umbra pe fruntea ei se-ntinse.

Aceasta l-era viaţa privată… Şi mai rea
Cea publică, încailea o gură n-ar putea
S-ajungă-a spune-atâtea dureri, atâtea crime,
Atâta infamie, atâtea morţi, cruzime,
Catene, munci şi ştreanguri de care se ţesea
Ca pânza de păianjen ; şi-n dânsa se prindea
Românul totdauna, şi-amar ţipa-ntre gheare
Ciocoilor cu sânge nutriţi ca nişte fiare.

[…]

1861

Şi dacă sărăcia şi săracii se vor invita în campaniile electorale care sînt deja în curs, mai ales în cea prezidenţială ? Şi dacă nu va mai fi vorba de Victor Ponta, Ilie Sârbu, Liviu Dragnea, Elena Udrea, Dan Voiculescu, Traian Băsescu, Cătălin Predoiu, Crin Antonescu, ci de milioane de săraci care se vor urca pe scenă şi vor lua microfonul în mîinile lor, vor invada studiourile de televiziune ocupate azi de farsori şi de mercenari obraznici, se vor muta în palatele locuite prin impostură de pretinşi reprezentanţi ai poporului sau construite din furt ? Revoluţiile, răscoalele, revoltele, răsturnările neaşteptate sînt totuşi nişte constante în istorie. Nu vi se pare prea de tot actuală poezia lui Vlahuţă de mai jos, scrisă parcă în aşteptarea unui 1907 ?

Petru Romoşan

Alexandru Vlahuţă
1858 Pleşeşti, Tutova (azi Al. Vlahuţă, Vaslui) – 1919 Bucureşti

Ananghie

Greu la deal, şi greu la vale,
Nu-s bucate, nu-s parale,
Toţi sînt ififlii*.
Negustorii n-au afaceri,
Preoţii n-au cununii,
Moaşele n-au faceri.

« Biruri noi ! » guvernul strigă,
Iar ţăranul : « Mămăligă ! »…
Nu-s parale, nu-s.
Ce mai plănuiţi palate
Şi oraşe ca-n Apus !
Ştiţi voi ce-i la sate ?

Lanurile-s părăsite :
Nici imaş nu-i pentru vite,
Apele-au secat.
Goi, flămînzi, copiii zbiară.
Gospodarii au plecat
În lume, să ceară…

Nu mai are cum ţăranul
Din pămînt să scoată banul,
Vouă să vi-l dea.
Foametea de pe la sate
Va să vie să mai stea
Şi-n cele palate.

*Ififliu – lefter, fără nici un ban