Petru Romoşan

La începutul anilor ’90, occidentalii erau şocaţi de indiferenţa românilor la soarta copiilor abandonaţi în orfelinate. Pe drept cuvânt. Dacă nu eşti capabil să-i protejezi pe cei mai slabi, pe cei fără apărare, nici nu meriţi altceva decât un scuipat. De ani buni, locuitorii marilor oraşe vestice, de la Paris, Roma şi Madrid până la Washington şi Buenos Aires, sunt şocaţi de agresivitatea cerşetorească a romilor din România, care s-au răspândit cu zecile de mii pe toată planeta. Desigur, ies din discuţie romii care muncesc cinstit în Italia sau în Spania. Occidentalii mai puţin şcoliţi, mai simpli, adică majoritatea, confundă „români” şi „România” cu cerşetorii din metroul parizian sau de pe Champs-Elysees, ori cu cerşetorii din faţa bisericilor de pe cele două continente americane. Se înşală ? Numai în parte. Pentru că aceşti romi răspândiţi cam prea organizat prin lume sunt numai o parte a României.
Dar să fim drepţi. Cât de mare e distanţa dintre prestaţia cerşetorilor români din diferitele capitale bogate ale lumii şi prestaţia „politică” a lui Traian Băsescu, Victor Ponta, Elena Udrea, Cristian Boureanu, Ludovic Orban, Mircea Toader, Gabriela Vrânceanu Firea şi toată fauna ? Nu sunt şi aceştia din urmă, politicienii, cu cei vreo 600 (şase sute !) de parlamentari burtoşi, fălcoşi şi rotunzi, fără expresie umană, agramaţi, plus miile de consilieri, de directori, de secretari şi secretare de toate gradele până la cea mai modestă comună (7,5 % din PIB ar fi numai salariile acestora, fără să li se ştie numărul exact), tot nişte cerşetori agresivi care vor un ban pe care nu l-au muncit ? Cam câte mii, zeci de mii dintre aceştia ar trebui să treacă prin „uzina” DNA şi să ajungă în puşcărie şi cu averea confiscată extins ca să ne apucăm să gestionăm cât de cât decent, normal „sărăcia şi nevoile şi neamul” ?
Şi dacă noi, cealaltă parte, partea învechită – pentru că „omul nou” n-a reuşit să înlocuiască total „omul vechi” –, nu reuşim să ne adaptăm la acest zoo politic, amestec de puşcărie şi spital, de ce occidentalii ar trebui să se obişnuiască cu agresivitatea cotidiană a ţiganilor noştri expediaţi organizat ? Care, de altfel, nu sunt nici pe departe toţi de etnie romă… Cine i-a trimis în Guvern, în Parlament, în Consilii pe toţi anonimii penali de care se pare că nimeni şi nimic nu ne mai poate scăpa ? Oare nu tot aceia care s-au ocupat de răspândirea „patriotică” a ţiganilor în tot Occidentul, în Europa de Vest, în America de Nord şi în America de Sud ? Cine sunt cei care compun de atâta amar de vreme, de pildă, Consiliul General al Bucureştiului, cine şi cu ce scopuri i-a scos în faţă, cum sunt aleşi aceşti ipochimeni care manevrează miliarde de euro ?
Să facem şi puţină istorie. După 1948, Securitatea şi Partidul au înlocuit brutal, trimiţând sute de mii de oameni în puşcării, vechile clase „exploatatoare”, care erau legate de „Occidentul putred”. Securiştii şi comuniştii s-au mutat în casele „exploatatorilor” şi s-au pus pe făcut politică, cultură, economie totalmente controlată – o bravă lume nouă. Şi cum Securitatea şi Partidul (unic – era de-ajuns !) au fost fabricate de la zero de sovieticii ocupanţi, de ruşi, în câţiva ani, puţini, România s-a orientat spre Uniunea Sovietică (un pseudonim al Rusiei imperiale) şi, astfel, tovarăşul Ion Iliescu, fiul unui cunoscut agent sovietic în ilegalitate, preşedintele democrat de tranziţie cu trei sau patru mandate, a putut să-şi facă studiile la Moscova. Ocupanţii ruşi s-au servit din plin de minorităţi, de cea evreiască, de cea maghiară, de cea germană, de foarte numeroasa minoritate romă ca să pună şaua pe România vecină şi ortodoxă, pe care le-o cedase generos şi cinic Winston Churchill, ca să păstreze pentru Imperiul Britanic Grecia, pentru că avea muşte războinice mai vechi în cap.

continuare »

Petru Romoşan

Condamnarea lui Dan Voiculescu şi a lotului său reprezintă, oricât ar părea de paradoxal, şi condamnarea istorică a lui Traian Băsescu şi a regimului său. Poate chiar mai mult, asistăm la condamnarea democraţiei şi a capitalismului de tranziţie şi de import, impuse românilor abia ieşiţi din comunism de preaputernicii noştri aliaţi americani şi europeni. Să ne reamintim cu această ocazie că, în 2005, Traian Băsescu şi-a făcut o majoritate în Parlament cu ajutorul lui Dan Voiculescu şi al partidului său televiziune, aşa-numita „soluţie imorală”, deşi pierduse, de fapt, alegerile pentru Parlament.
În democraţie, dar şi în regimurile oligarhice, legea trebuie să fie egală şi echidistantă pentru toţi. Or, azi nu a fost condamnat decât miliardarul – şi real, şi de carton – Dan Voiculescu, dar Ion Ţiriac, Dinu Patriciu, Ioan Nicolae şi ceilalţi miliardari de tranziţie românească sunt încă liberi şi cu averea cvasi-întreagă. Şi încă n-am vorbit nimic despre Elena Udrea, Adriean Videanu, Radu Berceanu şi toti finii şi cumetrii preşedintelui. Nu e echitabil şi nu e bine, tovarăşe Băsescu ! Toate privatizările şi toate împroprietăririle din 1989 şi până în 2007 – anul aderării României la UE – au fost făcute asemănător, mai fraudulos sau mai aproape de lege, cu privatizarea de la ICA (Institutul de Cercetări Alimentare).
Am mai spus-o, înainte de a fi aplicată pe oameni, în România democraţia ar fi trebuit încercată pe câini. Acelaşi lucru se spunea cu amărăciune glumeaţă şi despre comunism. Iar zicerea tristă cu democraţia e valabilă şi pentru Bulgaria vecină, pentru Ucraina, Rusia, Turcia, Iran şi, mai ales, în ţări ca Egipt, Libia, Siria, ca să nu mai vorbim de Irak sau de Afganistan, ca şi de atâtea ţări africane. Toate aceste naţiuni „incapabile” de a-şi însuşi în literă „democraţia” au propriile lor tradiţii, unele milenare, adică mult mai vechi decât foarte tânăra democraţie americană. Putem vorbi cu adevărat de democraţie doar în trei ţări, şi anume în Marea Britanie, Franţa şi SUA, care au avut la vremea lor adevărate revoluţii burgheze, conducând ulterior, treptat, la democraţie (Emmanuel Todd – „Après la démocratie”). Nu putem vorbi de democraţie în sens strict nici măcar în privinţa unor mari naţiuni, cum sunt cea italiană, cea germană sau cea spaniolă, decât eventual după cel de-al doilea război mondial, în cazul Germaniei sau al Spaniei chiar mai târziu. Pentru că Germania era sub ocupaţie, iar Spania sub dictatura franchistă.
Abuzul de conceptul democratic practicat recent în forţă aminteşte de abuzul teoriilor comuniste în anii ’50. Se vorbea atunci de puterea sovietică, pe când, de fapt, în ţările din Estul Europei era vorba de o crâncenă ocupaţie rusească, cu interese economice evidente, ascunse de ideologie, propagandă şi teroare. La fel astăzi, ocupaţia economică a Estului european cu bănci, fonduri de investiţii, FMI, multinaţionale se face şi cu o armată de propagandişti, agresivi şi dezgustători, ai democraţiilor occidentale. Comunismul s-a instalat cu cortegiul lui de procese îngrozitoare. Capitalismul are nevoie şi el de un anume soi de procese-spectacol.
Acestea fiind zise, să trecem la subiectul nostru de azi. Procesele lui Adrian Năstase şi Dan Voiculescu sunt pe drept cuvânt contestate, pentru că, în numele sacrosanctei democraţii venite din Vest (slujite de foşti securişti şi de foşti procurori comunişti), se încalcă grosolan proceduri, legi, expertize, bunul-simţ. Asta pentru că adevăratele procese sunt evitate cu mare grijă. Dacă Adrian Năstase ar fi fost judecat pentru dezastrul produs economiei româneşti prin privatizările marilor active ale ţării, ar fi căzut o bună parte din establishment, iar vinovaţii ar fi trebuit căutaţi şi dincolo de graniţe. Pentru că privatizările Petrom, Sidex, BCR şi celelalte s-au făcut la presiunile Occidentului şi în interesul diferitelor state occidentale. Cu acte de corupţie gigantice şi în care opinia publică i-a resimţit pe partenerii occidentali ca fiind parte activă. În cazul lui Dan Voiculescu, privatizarea Crescent, o firmă a Securităţii dar cu partener britanic, s-a făcut la începutul anilor ’90 în condiţii pe care nimeni nu a reuşit să le descifreze. Cum a devenit miliardar Dan Voiculescu e o poveste ascunsă prin birourile sumbre ale Securităţii care şi-a supravieţuit propriei desfiinţări şi încă îşi supravieţuieşte.
Marea slăbiciune a procesului lui Dan Voiculescu e singularitatea lui. Toţi miliardarii de azi s-au privatizat, s-au înfruptat din activele publice de aceeaşi manieră ca Dan Voiclescu. Să dăm doar un exemplu. Dinu Patriciu s-a dovedit a fi un capitalist minabil, execrabil. Să amintim aici numai afacerile „Adevărul” şi Mic-Gros. Patriciu e un zero barat din punctul de vedere al afacerilor, al gândirii economice. Cum a putut face totuşi un miliard de dolari ? Prin privatizarea, cu complicitatea lui Adrian Năstase, a bunurilor statului român. A fost judecat Dinu Patriciu pentru miliardul trecut în proprietatea sa în condiţii hocus-pocus ? Meritul şi nefericirea lui Dan Voiculescu sunt că el a reuşit să construiască un trust de presă, iar în interiorul trustului se găseşte „nenorocirea” Antena 3, care i-a făcut zile fripte lui Traian Băsescu, arătându-le românilor, ca un brav periscop, nenumărate faţete ale ororii în care trăiesc. Serialul Bercea Mondial, printre altele (Flota, Alro, Nana…), e încă viu în minţile tuturor.
După ce a rostit ultimul cuvânt, Dan Voiculescu deplângea soarta lotului pe care l-a atras fără voie, zicea el, în procesul său şi în condamnarea care a urmat. Avea dreptate. El nu e „încărcat” numai cu afacerile Crescent, devenit Grivco, şi cu privatizarea ICA sau cu Antena 3 (din punctul de vedere al lui Traian Băsescu şi a camarilei sale), el e „vinovat” şi de calvarul în care i-a târât pe cei care l-au luat prea în serios. Şi e posibil ca dezastrul „imperiului” său să producă şi alte suferinţe. Presa noastră, arondată, politizată şi coruptă aproape în întregime, nu s-a ocupat aproape deloc de ceilalţi condamnaţi din lotul Adrian Năstase. Şi nu pare prea interesată nici de lotul Dan Voiculescu. Avem de-a face cu victime colaterale. Presa superpolitizată nu se interesează decât de jocurile propriu-zise ale puterii, civilii colaterali n-o emoţionează cine ştie ce. Ea nu se ocupă de oameni sau de societate, ci de poziţii şi cariere. Nu vă amintesc aceste condamnări în loturi de cele colective ale anilor ’50 ? Justiţia nu are vreme de destine individuale. Ea face revoluţie… democratică.
Marele avocat Gheorghe Mateuţ şi vestita echipă de la Antena 3 au suferit împreună un eşec colosal. Apărarea lor nu a fost câştigătoare. Dacă în aceşti şase ani de când durează procesul ar fi adunat probe despre celelalte privatizări frauduloase, „crimele” lui Dan Voiculescu ar fi fost puse în contextul istoric şi, deci, relativizate. Dacă ar fi studiat procesele-spectacol din istorie şi i-ar fi dat şi acestuia corecta lui denumire de proces-spectacol de tip stalinist, poate lumea ar fi înţeles mai mult şi tinerii judecători s-ar fi simţit obligaţi la mai multă reţinere şi prudenţă („Termenul „proces spectacol” descrie un tip de proces în care autoritățile judiciare au hotărât deja vinovăția acuzatului. Procesul ca atare are singurul scop de a prezenta acuzațiile și verdictul publicului pe post de exemplu și de avertisment. Are tendința de a avea un caracter de răzbunare mai degrabă decât corecțional. Procese spectacol au deseori loc în regimurile autoritariste, deși, uneori, apar astfel de procese și în țările democratice, dar fără să aibă scopul eliminării sau reprimării oponenților politici sau organizațiilor considerate indezirabile. Astfel de procese pot arăta puțină considerație pentru acuratețea jurisprudenței și chiar și pentru litera legii. Acuzații au puține șanse reale să se apere” – Wikipedia). Dar cum să facă Antena 3 o asemenea documentare când ea însăşi practică un jurnalism-spectacol ? Nu spune Mircea Badea că el nu e jurnalist ? Dar atunci de ce se ocupă de politică ? Presa-spectacol e pe cale să dea faliment şi, odată cu ea, şi non-jurnalistul Mircea Badea.
Despre procesul lui Dan Voiculescu, despre creşterea şi descreşterea imperiului său se vor scrie, poate, cărţi începând de acum. Dar ca acest proces foarte controversat să câştige în credibilitate, el ar trebui să fie urmat de alte procese, în primul rând de cele câteva ale lui Traian Băsescu. Tocmai de aceea, victoria de azi a lui Traian Băsescu poate să fie una à la Pirus. Traian Băsescu mai are vreo patru luni de imunitate. Vom avea un vast proces Traian Băsescu care să ţină locul procesului ratat al lui Nicolae Ceauşescu ?

Petru Romoşan

Statul român „democratic” se mai ţine într-un fir de aţă. „Firul de aţă” nu e nici NATO şi nici UE, cum ne tot procitesc „bursierii”, oengiştii, „acoperiţii” diverselor puteri străine toleraţi de atâţia ani din interese inavuabile, din trădare groasă, din slăbiciune şi din prostie, dintr-un eşec istoric. Firul de aţă care mai ţine încă legată la un loc România este brâul Munţilor Carpaţi, care-i încurcă încă, militar şi strategic, şi pe unii, şi pe alţii, şi pe ceilalţi. Codru-i încă frate cu românul. Dar, deşi munţii noştri aur poartă, e bine ştiut că noi cerşim din poartă-n poartă.
Frumoasa idee poetică „România”, născută în capul marelui romantic care a fost Nicolae Bălcescu, e pe cale să-şi dea obştescul sfârşit. Vi-l mai amintiţi pe Bălcescu (probabil, împreună cu prietenul său Alecu Russo), cel din „Cântarea României” ? Iată-l :
„3. Care e mai mândră decât tine între toate ţările semănate de Domnul pe pământ ? care alta se împodobeşte în zilele de vară cu flori mai frumoase, cu grâne mai bogate ?
4. Verzi sunt dealurile tale, frumoase pădurile şi dumbrăvile spânzurate de coastele dealurilor, limpede şi senin cerul tău; munţii se înalţă trufaşi în văzduh ; râurile, ca brâie pestriţe, ocolesc câmpurile; nopţile tale încântă auzul, ziua farmecă văzutul… Pentru ce zâmbetul tău e aşa de amar, mândra mea ţară ?…
5. Pe câmpiile Tenechiei răsărit-au florile ?… Nu au răsărit florile, sunt turmele multe şi frumoase ce pasc văile tale ; soarele înrodeşte brazda ; mâna Domnului te-a bucurat cu bunuri felurite, cu pomete şi cu flori, cu avuţie şi cu frumuseţe… Pentru ce gemi şi ţipi, ţară bogată ?…
6. Dunărea bătrână, biruită de părinţii tăi, îţi sărută poala şi îţi aduce avuţii din ţinuturile de unde soarele răsare şi de unde soarele apune ; vulturul din văzduh caută la tine ca la pământul său de naştere ; râurile cele frumoase şi spumegoase, pâraiele cele repezi şi sălbatice caută neîncetat lauda ta… O, ţară falnică ca nici una, pentru ce faţa ţi-e îmbrobodită ?
7. Nu eşti frumoasă, nu eşti înavuţită ?.. N-ai feciori mulţi care te iubesc ? N-ai cartea de vitejie a trecutului şi viitorul înaintea ta… pentru ce curg lacrimile tale ?…”

continuare »

Petru Romoşan

Petru Romoşan

În septembrie 2008, odată cu prăbuşirea băncii Lehman Brothers, un gigant al domeniului (peste 26 000 de angajaţi, 46 de miliarde de dolari cifră de afaceri), criza financiară lua o dimensiune globală. Mai înainte se prăbuşiseră alte câteva bănci, printre care cele mai importante au fost Northern Rock (septembrie 2007) în Marea Britanie sau, începând din iunie 2007, banca de afaceri globală Bear Stearns (cu active de peste 350 de miliarde de dolari şi 15 500 de angajaţi), iar lumea financiară fusese ghiftuită cu produse derivate toxice (subprime imobiliare şi altele), fabricate în cantităţi înspăimântătoare mai ales pe Wall Street şi răspândite global.
Criza financiară s-a transformat rapid în criză economică mondială, cu şirul de nenorociri aferente, mai sofisticate şi mai puţin vizibile, poate mai puţin spectaculoase decât cele din anterioara Mare Criză economică mondială comparabilă (1929-1933). De această dată, bancherii şi speculanţii veroşi şi criminali de la New York, Londra, Tokyo, Frankfurt şi Paris nu s-au mai aruncat pe fereastră în grup de la etajele superioare ale noilor Turnuri Babel (pentru că au fost salvaţi cu banii contribuabililor, ai statelor), în schimb, vasele improvizate eşuate ritmic cu sute şi mii de vii şi morţi pe coastele Italiei, în apropierea insulei Lampedusa, s-au înmulţit terifiant. Cei mai atinşi de criza economică mondială au fost cei mai fragili, cei mai slabi, cei mai fără apărare, cu continentul african în frunte, în vreme ce cei mai bogaţi, puţini, sub 1 % din populaţiile celor mai bogate ţări, au concentrat şi mai multe averi.
Etapa a treia a venit foarte repede, dacă nu chiar simultan, după criza financiară şi criza economică globală : a fost criza politică, o criză profundă şi generală a democraţiei, cu politicieni impostori, corupţi şi cinici, cu alegeri mistificate de prea mulţi bani (în Franţa, Sarkozy ar fi fost ales cu banii lui Muammar Gaddafi, care şi-a plantat la schimb cortul lângă Elysée), cu propagandă descreierată, capabilă să transforme negrul cel mai negru în alb strălucitor.
România a resimţit cu întârziere prima fază, criza financiară globală, pentru simplul motiv că nu prea mai are bănci. Declaraţiile politicienilor răspunzători – primul-ministru, preşedintele – au fost în 2009-2010 pe măsura incompetenţei lor de care suferă încă de la „fabricaţie”. Măsurile sinistre de tăiere a pensiilor şi a salariilor, în fapt, diminuarea drastică a tuturor veniturilor, au fost luate de Traian Băsescu şi Emil Boc ca să-i facă plăcere cancelarului german Angela Merkel, care gestiona catastrofal criza din Grecia, Cipru şi din toată Europa sudică. Pentru că Traian Băsescu şi partidul său „popular”, PDL, îşi găsiseră un nou protector în Partidul Popular European, dominat de dreapta germană a Angelei Merkel. Un nou protector care să le permită jefuirea în linişte şi nelimitat a populaţiei pe care o constată azi parchetele şi tribunalele când arestează politicieni şi aşa-zişi oameni de afaceri în masă, aproape nişte arestări colective. Care, după toate informaţiile aflate în circulaţie, se vor şi înmulţi geometric în lunile următoare. Criza politică, criza democraţiei, a fost cu atât mai devastatoare în România, cu cât alipirea noastră la lumea democratică occidentală e foarte recentă, iar vechile structuri mafiote comuniste nu au fost nicicum eradicate.
Odată cu catastrofa aviatică de deasupra estului Ucrainei, criza globală intră în etapa a patra, care e şi cea mai periculoasă, criza militară, cu spectrul războiului la orizont. Aeronava civilă malaeziană, cu 298 de oameni la bord, a fost doborâtă de nişte militari, e singura certitudine deocamdată, fie că e vorba de o rachetă sol-aer rusească, fie că s-a tras dintr-un aparat de vânătoare ucrainean. În presa mondială a acestor zile a fost evocat incidentul de la Sarajevo din 28 iunie 1914, cu asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand de Austria, Casa de Habsburg, presupus a fi scânteia care a declanşat prima conflagraţie mondială. În context se mai poate face o apropiere inedită. Vladimir Putin al Rusiei a fost de mai multe ori comparat, abuziv şi nepotrivit, cu Adolf Hitler. Comparaţia a fost făcută, între alţii, de doamna Hillary Clinton, posibilă viitoare candidată cu şanse la preşedinţia SUA (ea însăşi este comparată azi în America populară cu Nicolas Sarkozy…), sau de celebrul filosof şi jurnalist francez Bernard-Henri Lévy. O relectură la zi a vieţii şi operei lui Wilhelm al II-lea de Hohenzollern, kaiser-ul militarist al Germaniei între 1888 şi 1918, l-ar putea plasa pe Vladimir Putin, el însuşi un conducător foarte longeviv, într-o vecinătate mai plauzibilă. Şi, de altfel, epoca în care trăim pare să semene mult mai bine cu cea anterioară lui 1914 decât cu cea a ascensiunii lui Hitler şi cu declanşarea celui de-al doilea război mondial.
În estul Ucrainei vorbesc azi armele. Războiul din Ucraina – pentru că, totuşi, avem de-a face cu un război – e unul atipic, un război ciudat (un „drôle de guerre”, spuneau francezii la începutul primului război mondial pentru că, deşi oficial începuse, întârzia să înceapă efectiv). E vorba de acte teroriste intermitente, dar la scară mare şi care durează, iar încetarea focului, pacificarea nu se întrevăd deloc. S-a vorbit mult în ultimii ani despre terorism, despre război împotriva terorismului. În Ucraina avem de-a face cu un război de tip nou, avem de-a face cu multinvocatul terorism şi cu un război asimetric. În războiul din Ucraina sunt implicate mai multe părţi, nu numai Rusia, cum încearcă şi aproape că reuşeşte să impună opiniei publice propaganda occidentală, mai ales cea americană. Războiul „terorist”, asimetric de la graniţa de răsărit a României şi a Moldovei româneşti vine după eşuata revoluţie portocalie şi după eşecul integrării Ucrainei în comunitatea europeană (vezi Vilnius). Şi nici ce se întâmplă tot în aceste zile în Fâşia Gaza nu mai seamană cu precedentele campanii israeliene ca răspuns la intifadele palestiniene. După mai multe alegaţii şi speculaţii din presa mondială, în spatele războiului intern declanşat de premierul Netanyahu împotriva palestinienilor, a Hamas-ului, ar fi vorba, la fel ca în Ucraina, tot despre resurse (în cazul Ucrainei, în perspectivă cele ale Rusiei mai ales), despre gazele naturale şi petrolul din Bazinul Levant, împărţite între apele teritoriale ale Israelului, Siriei, Libanului, Ciprului şi ale Gazei. La fel şi cu reîmpărţirea în curs a Irakului, cu noul califat instalat în partea sunnită, cu noul stat kurd din nord – e tot urmarea unui terorism generalizat, a unor războaie asimetrice.România e deja în campanie electorală şi va avea alegeri prezidenţiale cruciale în mai puţin de patru luni. De ce cruciale ? Pentru că o alegere proastă poate fi fatală existenţei statului român. Cine va conduce ţara noastră în condiţiile neobişnuite, excepţionale de criză mondială (criză financiară, criză economică, criză a democraţiei, războiale locale asimetrice cu implicaţii globale) ? PSD-ul neocomunist şi nereformat, cu tânărul ambiţios dar cu totul nepregătit, apt doar de şmecherii mărunte, Victor Ponta, care au pus mâna pe mai toată puterea cu ajutorul panglicarului arivist Crin Antonescu şi controlează discreţionar un Parlament obez şi excesiv de corupt şi incompetent ? Fostul prim-ministru liberal Călin Popescu Tăriceanu, avansat de grupul lui Ponta pe postul de preşedinte al Senatului şi care încearcă să-şi salveze partidul moştenit de la Brătieni ? Sibianul Klaus Iohannis sau, mult mai probabil, Vasile Blaga, care e împins de grupul său de interese să-şi anunţe candidatura ? Mircea Geoană, care se propune singur cu insistenţă, deşi nu are susţinerea conducerii partidului său ? Care dintre aceştia ne poate oferi un dram de certitudine, o minimă siguranţă într-un timp foarte dificil, un timp care se anunţă foarte periculos din toate părţile ?

Petru Romoşan

Cum vine luna iulie, românilor li se servesc de câţiva ani (a început cu cazul „deontoloagei” Mona Muscă, a continuat cu „cazul” Romoşan) guvizi şi hamsii prăjite, într-un cocktail devenit, iată, clasic, cu securişti conspiraţi/deconspiraţi, cu sau fără mujdei, plus criză economică şi sărăcie lucie. Dezvăluiri peste dezvăluiri ! „Interesante”, ar spune pentru a milioana oară Mihai Gâdea dacă nu ar avea alte bătăi de cap cu clanurile Băsescu, Bercea şi Voiculescu.
Ultima şi cea mai bubuitoare ştire e că soţia disidentului stimat şi mult cântat Gabriel Andreescu a fost o colaboratoare maratonistă a Securităţii (ar fi lucrat, după o informaţie de „dizident” forumist, la Ambasada Olandei din 1976 şi până în 2008, adică de pe băncile facultăţii până către pensie). Şoc şi groază ! Ovidiu Şimonca scrie chiar un editorial în „Observator cultural”, unde îi apără pe cei doi Andreeşti de atacurile „nedrepte” ale lui Dorin Tudoran. Şoc şi groază cu atât mai mult cu cât soţul de la doamna, pardon !, tovarăşa, Gabriel Andreescu himself, se pretinde de multă vreme, dar parcă încă mai abitir în ultimii ani, un specialist (supermoral, erou disident chiar) al chestiei.
Prima constatare răutăcioasă care se impune : de când nu mai sunt aproape deloc băgaţi în seamă, nici măcar de „dreapta” băsistă, care are alte trebşoare – Bercea, pierderea iminentă şi totală a puterii, Parchetele care le stau la uşă –, „disidenţii” se sfâşie între ei. Spre deliciul dublu al securiştilor mai bătrâni. „Dublu” pentru că disidenţii se sfâşie, iar lor, securiştilor, discuţia despre „colaboratori ai Securităţii” le aduce oricum o satisfacţie plenară, căci nu e vorba decât despre ei şi mereu despre ei.
Deşi nu-l mai citesc pe Dorin Tudoran decât din an în Paşti, trebuie să spun că în scandalurile recente (în jurul lui Gabriel Andreescu şi al lui Nicolae Breban) sunt de acord cu el. Atacurile sale, care mie mi se pare că se susţin aproape în întregime, îndreptate împotriva lui Gabriel Andreescu, care nu şi-a lămurit în nici un fel, adică deloc, situaţiunea cu tovarăşa lui de soţie, şi împotriva lui Nicolae Breban, numit cât se poate de ironic şi batjocoritor „Necolaboratorul”, de altfel, un fost prieten al disidentului de la Washington, şi asta chiar în perioada dialogurilor suprarealiste şi foarte colaboratoare ale lui Nicolae Breban cu generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă, au pus lumea intelectuală (fripturişti, disidenţi, chibiţi) pe jar. Situaţiunea lui Gabriel Andreescu e cât se poate de comică şi de neclară, şi nu e deloc exclus să mai rămână astfel încă ani buni. În schimb, „dezvăluirile” care-l privesc pe Nicolae Breban se apropie de final. Un final previzibil şi foarte urât :
„1. Că are sau nu un Angajament scris cu Securitatea, un om care îi telefonează generalului Nicolae Pleșiță, ministru adjunct al Securității, pentru a-l informa ce a spus aseară Eugene Ionesco despre Nicolae Ceausescu într-o emisiune de radio este un informator al Securității.
2. Că are sau nu un Angajament scris cu Securitatea, un om care îl ține la curent pe generalul Pleșiță în legătură cu felul în care discută cu ziariștii străini pentru a-i lămuri că în România lui Ceaușescu lucrurile nu merg așa prost cum cred ei (ce au spus ziariștii, ce le-a răspuns el etc.), este un colaborator al Securității.
3. Că are sau nu un Angajament scris cu Securitate, un om care discută cu generalul Pleșiță cum poate fi “reeducat”, “influențat în bine” un dizident (să scrie și el un reportaj despre viața luminoasă din România lui Ceaușescu etc.) este un colaborator și agent de influență al Securității.
4. Că are sau nu un Angajament scris cu Securitatea, un om care se duce la Noel Bernard, directorul departamentului romanesc al Europei libere, pentru a-l influența să o lase mai moale cu dizidentul cel mai proeminent al din România este un agent de influență al Securității.
5. Că are sau nu un Angajament scris cu Securitatea, un om care îi reamintește generalului Pleșiță ”Știți că eu pot aduce servicii în străinătate…” este un om care își oferă serviciile Securității, fără să fie obligat de Securitate.” (un rechizitoriu al lui Dorin Tudoran pe forumul editorialului lui Ovidiu Şimonca din “Observator cultural”)
ÎCCJ i-a acordat lui Nicolae Breban, ca urmare a muncii remarcabile, profesională şi aplicată, a excelentului avocat Sergiu Andon, certificatul-beton de necolaborare cu Securitatea. Ca şi dl Dorin Tudoran, nici eu nu doresc să contest în vreun fel decizia ÎCCJ în ceea ce priveşte necolaborarea lui Nicolae Breban. Ar fi, de altfel, şi stupid, şi inutil. Dar nu pot să nu văd, conform documentelor expuse cu această ocazie, că, deşi dl Nicolae Breban nu a colaborat cu Securitatea, conform ÎCCJ (Curtea de Apel decisese parcă altfel…), dl Nicolae Breban a colaborat bine mersi cu generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă şi cu tovarăşul Cornel Burtică, ministru şi membru Cepex, asta după ce el însuşi fusese membru al CC al PCR. Iar una dintre informaţiile-bombă din acest dosar e aceea că romanul său celebru în epocă, „Bunavestire”, a fost tipărit cu sprijinul Securităţii, reprezentată în carne şi oase de o persoană foarte autorizată, de generalul Nicolae Pleşiţă, şef DIE/SIE parcă pe atunci, după fuga lui Pacepa. Transcrierea unei convorbiri telefonice între Breban şi Pleşiţă este citată de Dorin Tudoran pe blogul său : „Necolaboratorul: Să vă spun ceva: acum venind acasă, mama aştepta şi zice:”Bine, bine cu(…), dar cu cartea ta cum rămâne?” şi zic: “uite, mi-a spus tovarăşul Burtică că s-a rezolvat cu cartea, că a dat dispoziţie să meargă la tipar” şi mama mi-a spus acum în bucătărie “să-i mulţumeşti şi tovarăşului Pleşiţă pentru asta”.
Pleșiță: Da, spune-i sărutări de mâini lui mama. “
Ceea ce ne îndeamnă să ne gândim (viermele îndoielii care îi roade pe intelectuali !) că şi declaraţiile făcute cu câţiva ani mai devreme în Occident, la Paris, de membrul CC al PCR  şi director al „României literare”, tovarăşul Nicolae Breban adică, puteau să fie parte dintr-un scenariu scris de colegii „intelectuali” ai tovarăşului general DIE Nicolae Pleşiţă. Chestiune pentru care nu avem, evident, încă probe. Pentru că documentele DIE/SIE sunt încă la secret de stat.
În editorialul său şi în intervenţiile sale repetate pe forumul articolului său, redactorul-şef al „Observatorului cultural”, dl Ovidiu Şimonca, supune de câteva ori logica, bunul-simţ şi chiar cunoaşterea legilor la chinuri groaznice. Între altele, sugerează, insinuează că soţia lui Gabriel Andreescu, dna Daniela (Ghiţescu) Andreescu, ar trebui înţeleasă, iertată chiar pentru îndelungata sa colaborare cu Securitatea pentru că ar fi colaborat, probabil, încă nu ştim, şi cu domnul ambasador al Olandei Coen Stork, care reprezenta, nu-i aşa ?, angelica democraţie olandeză, ba chiar toată lumea liberă, aici ar fi vorba despre NATO, probabil. Ce ignoră grav Ovidiu Şimonca e că asemenea „colaborări” cu o putere străină sunt pedepsite în toate ţările, democraţii sublime sau odioase dictaturi. Vezi şi scandalul în curs dintre Germania şi SUA pe această temă. Lucru pe care ar trebui, de altfel, să-l ia foarte serios în considerare legiunile de „colaboratori” ai diverselor ONGuri, asociaţii şi fundaţii frumos sunătoare democratic, care pot ascunde, masca servicii secrete străine.
Discuţiile patetice despre colaborare, despre disidenţă sunt în desfăşurare pe „Observator cultural”, pe Vox publica şi pe blogul lui Dorin Tudoran. Şi scandalul promite să se extindă. Cei interesaţi le pot urmări şi pot chiar interveni direct, doar e luna iulie, când se dau la masă colaboraţionişti şi disidenţi crocanţi. Să-l mai cităm o dată, în încheiere, pe Dorin Tudoran despre Gabriel Andreescu : „Istoria nu se scrie cu dacă…, dacă…, dacă… Textul meu la care vă referiți (ca și alte texte ale mele) mărturisesc dragostea și respectul pe care i le-am purtat dlui Andreescu. Dar consider cel puțin necuviincios să cercetezi alte cazuri, înainte de a clarifica o situație care îți este cu mult mai aproape. Este, repet, cel puțin necuviincios, să dai verdicte în legătură cu alții, când taci – monumental – despre „cadavrul din (propria) garderobă”. Este vorba despre credibilitate. Fără ea, demersurile dlui Andreescu par un stol de păsări fără aripi” (pe forumul “Observator cultural”, numărul curent).
Tăcerea lui Gabriel Andreescu nu v-o aminteşte pe cea a preopinentului său (inclusiv într-un proces) Andrei Pleşu ? Vădit, nu e pace în luna iulie !

Petru Romoşan

Oglindă, oglinjoară, cine e cel mai liberal din ţară ? Cu cât Crin Antonescu e mai „ppe”, mai „popular” – nimeni nu ştie ce înseamnă cu adevărat „popular”, ştim doar ce înseamnă creştin-democrat, conservator, liberal, social-democrat –, cu atât se înmulţesc membrii cu carnet PNL care-şi amintesc, ca prin aburi, ca prin ceaţă, că ultimul lider „legitim” al partidului lor a fost, totuşi, prim-ministrul dat de acelaşi PNL, Călin Popescu Tăriceanu. Pentru tot mai mulţi liberali, halucinaţia, aventura, moara de vorbe Crin Antonescu e de domeniul trecutului.
Acuzele la Tăriceanu cum că ar fi păpuşa PSD, că ar fi un liberal stângist, aduse de „dreptaciul” pedelist Crin Antonescu, de Ludovic Orban şi de grupul lor de ciolănari mai tineri şi mai vulgari („populari”), sunt cu atât mai ridicole, cu cât nimeni n-a uitat în ţărişoara noastră îmbrăţişările, sărutările, jurămintele de fidelitate USL, de sărăcie, castitate şi credinţă, de dreptate până la capăt dintre Crin Antonescu, Victor Ponta şi Daniel Constantin. Acest film gen producţie Bollywood a rulat, ca şi pe vremuri „O fată şi doi grădinari”, pe toate ecranele şi vreo trei ani fără întrerupere. Ce, ne-a lovit pe toţi amnezia pentru că aşa au hotărât şmecheraşul de Tulcea Crin Antonescu şi trepăduşul de Bucureşti Ludovic Orban ?
Deci, pe scurt, în timp ce Călin Popescu Tăriceanu a rămas pe aceeaşi linie de negociere profitabilă pentru partidul său cu PSD ca şi în perioada în care a fost prim-ministru, susţinut atunci „discret” şi foarte eficient de social-democraţi, Crin Antonescu s-a împerecheat oficial, gălăgios şi patetic („Jos Băsescu !”) cu aceeaşi stângă a lui Victor Ponta, Adrian Năstase, Ion Iliescu, Ilie Sârbu, iar în secret, noaptea, prin berării, se întâlnea cu „amanta” de dreapta şi „populară” care semăna leit cu Vasile Blaga şi Sorin Frunzăverde, infiltrat deja la vârf în PNL.
După care „popularul” Crin Antonescu a trecut la demisii, reveniri, introducerea proaspătului liberal Iohannis, care nu are alt merit decât că e neamţ, totul sub bagheta epigramistului nonagenar Ionescu Quintus, unul dintre personajele cele mai hilare ale tranziţiei. Cum să le explici cu seriozitate vechilor liberali disciplinaţi recenta avansare a neamţului Klaus Iohannis, care nu a fost liberal decât ca să fie promovat teoretic de USL pentru diferite funcţii (prim-ministru, viceprim-ministru, ministru al Economiei, ministru de Interne) care toate îl depăşesc de departe ? Oare nu am locuit prea mult timp noi, telespectatori români şi electorat liberal, în halucinaţia instituţională datorată unui profesoraş de istorie, care şi-a abandonat o vocaţie pe care, de altfel, nici n-a avut-o vreodată ? În ce laboratoare, altele decât eprubetele „popularului” Crin Antonescu şi ale vicepreşedintei popularilor europeni, Adina Vălean, a fost clocit acest straniu liberal de lume nouă, Klaus Iohannis ? În afara faptului evident că e neamţ, ce alte merite are răsuflatul deja electoral primar al Sibiului ? Spunem „răsuflat” pentru că nici sibienii nu l-au mai votat la europarlamentare (pentru PNL). Îl vor vota, în schimb, la preşedinţie oltenii, muntenii, moldovenii, dobrogenii, cărora nu le pasă defel că Iohannis e neamţ ?!
Dacă până acum o lună nu aveam nici un candidat cert la alegerile prezidenţiale, iată că acum avem doi, Victor Ponta şi Călin Popescu Tăriceanu, şi amândoi sunt de aceeaşi parte a baricadei şi destul de bine poziţionaţi ca să ajungă amândoi în turul doi. Această ipoteză neaşteptată are toate şansele să se cimenteze în lunile următoare. Referendumul din iulie 2012 şi recentul scandal monstru Bercea Mondial, care-l implică direct pe încă preşedintele Traian Băsescu, liderul de facto al fragilei, dezarticulatei drepte, creează un bulevard pentru stânga şi pentru centru (pentru că PNL e un partid de centru !) în turul doi, decisiv, al prezidenţialelor. Se poate spune că Antonescu a fost cel mai bun agent electoral pentru PSD, involuntar, desigur, prin promovarea confuziei şi a haosului pe partea dreaptă a eşichierului.
Enormitatea enormităţilor e aceea că echipa Iohannis-Antonescu, în negocierile cu Blaga-Predoiu (PDL), vrea să păstreze sigla PNL, deşi, practic, prin alegerea Adinei Vălean (afacere de familie) ca vicepreşedintă a Parlamentului European, a trecut la PPE. Impostură, escrocherie, iuţeală de mână, dar o vedem şi noi ! Sorin Frunzăverde a sugerat un alt nume (parcă PPNL ?), dar ar avea mai multă pertinenţă dacă ar propune ca noua formaţiune să se numească Partidul Popular Internaţional (şi nu Naţional) din România. I-ar zice la siglă PPI din RO…
Rămâne încă o mare problemă aproape deloc discutată. Electoratul a votat de două ori USL, iar nu PSD sau PNL. Prima dată a fost înşelat grav în cazul referendumului. Dar, bizar, electoratul a tras încă o dată aceeaşi carte USL la alegerile generale, iar azi e condus din Palatul Victoria numai de Ponta şi de PSD, partidele mici nu prea contează, cu excepţia UDMR. La două păcăleli atât de mari, referendumul şi votul deturnat de la legislative, la care PSD şi Victor Ponta nu au răspuns corect, cinstit, pentru întâlnirea următoare cu aceiaşi votanţi, PSD s-ar putea să achite toată nota. Asta dacă votul are şi o doză de raţionalitate.
Şi dacă după alegerile din noiembrie Victor Ponta şi Călin Popescu Tăriceanu îşi distribuie reciproc postul de prim-ministru, indiferent de cine câştigă alegerile ? Poate exista un fiasco mai categoric pentru Băsescu, băsişti, Antonescu, Blaga, Udrea şi cetele lor fidele şi corupte ?

Petru Romoşan

Petru Romoşan

Ce-i frământă cu adevărat pe lunecoşii locuitori ai Bucureştiului, aflaţi în criză economică dar şi morală, este „chestiunea” celor 300 000 de euro rătăciţi undeva prin oraşul lor. Au ajuns sau nu banii la Cotroceni ? Nici picurat cu ceară, arestatul preventiv Marian Căpăţână, lider PDL, nu ar fi rostit încă numele fatal (Traian Băsescu). Deşi, evident, el ştie ceva despre aceste „aspecte”. Procurorii îl vor opri să spună ce ştie – obişnuinţă bine instalată, rutinată – sau vor face pe proştii şi vor scăpa porumbelul ?
A doua întrebare care-i roade pe mulţi români telespectatori : de ce nu le-au dat Băseştii banii înapoi Berceştilor ? La averea care i se atribuie în popor lui Traian Băsescu (mult peste cea a lui Adrian Năstase, cu conturile din Mările Chinei cu tot), e greu de înţeles de ce marinarul strângător nu s-a despărţit de un mizilic de 300 000 de euro… Numai pentru atât să-ţi pierzi sceptrul prezidenţial şi onoarea ? Dar prietenii multimiliardari, cu Elena Udrea şi Sorin Blejnar în frunte, ce au păzit ? De ce n-au rezolvat discret „chestiunea” ? Aşa se prăbuşesc imperiile, preşedinţiile, gloriile, dintr-un fleac… Poate că banii (cei 300 000 de euro) care nu ies la socoteală s-or fi pierdut la vreun şofer, la vreun bodyguard, la vreun sepepist ?! Telenovelă dramatică sau comedie ?
L-am auzit pe „patriarhul” Bercea, din dubă, vorbind de un şofer al doamnei procuror Laura Codruţa Kövesi şi de bani mulţi. Nu ar trebui deja luaţi la întrebări, cu procedură serioasă, toţi şoferii doamnei Kövesi din ultimii ani ? Nu aşa cer legea şi regulile stricte ale siguranţei naţionale ? Ce spune CSAT, condus încă de fratele lui Mircea Băsescu, arestatul preventiv ? Şi, mai grav, nu ar fi trebuit să fie deja suspendate din funcţie procuroarele Ponea şi Kövesi pentru blocarea procurorului de caz Iacobescu ? Sau în România legile sunt altfel decât în toată Uniunea Europeană ? Dar în ceea ce-i priveşte pe cei trei ziarişti ciomăgari (Robert Turcescu, Grigore Cartianu, Ion Cristoiu) s-a pornit o anchetă ca să aflăm cine i-a pus să-l agreseze inimaginabil, pe B1 şi în Adevărul, pe procurorul Iacobescu în exerciţiul funcţiunii ? Ce au făcut cei trei nu mai are nici o legătură cu libertatea presei, ci doar cu obstrucţionarea violentă a bunului mers al justiţiei, măi tovarăşi jurişti ! La fel, procurorii DNA care au scris penibilul scenariu comandat de Traian şi Mircea Băsescu în legătură cu presupusul şantaj al păgubiţilor Bercea sunt oare deja suspendaţi şi sub anchetă sau scriu alte piese de teatru tragi-comice ?
Brava Izaura Anghel, cu răstiri şi lacrimi în glas, dar cu o excelentă stăpânire de sine, şi-a făcut din plin datoria faţă de ai săi. Deocamdată, de altfel, până la deplina clarificare în justiţie a cazului, merită să vorbim atent şi precaut depre familia ei greu încercată, arestată „la complet”. În această afacere, clanul Anghel îşi merită numele recent câştigat de rom. Băseştii Mircea şi Traian s-au purtat, în schimb, ca nişte ţigani.

Petru Romoşan

Judecătorul irakian care l-a condamnat la moarte pe Saddam Hussein ar fi căzut în mâinile jihadiştilor, de fapt, ale suniţilor care ocupă deja o bună parte din Irak, cu Mosul şi Fallujah cu tot. Care va fi soarta judecătorului proamerican nu e greu de pronosticat, asta dacă el mai e în viaţă. Jihadiştii ar fi executat sumar până acum câteva mii de funcţionari, poliţişti şi militari ai statului irakian „democrat” lăsat în urmă de trupele americane după retragerea ordonată de preşedintele Barack Obama. Americanii s-au dus în Irak să ducă „vestea bună” a Democraţiei. În Irak e azi haos, au fost sute de mii de morţi, ţara e la pământ, muzeul din Bagdad a fost jefuit, iar războiul religios dintre suniţi şi şiiţi e în plină desfăşurare, cu amestecul Arabiei Saudite şi al Quatarului de partea suniţilor, şi al Iranului de partea şiiţilor, dezastrul din Siria şi Irak riscând să se întindă în tot Orientul.
„Democracy is coming from the USA”, ca să parafrazăm un vers al lui Leonard Cohen. În ţările din Europa Centrală şi de Est, în România, după răsturnările din 1989, democraţia a venit din SUA şi din Europa Occidentală. În România, „democratizarea” (ghilimelele se impun) a fost făcută cu oamenii vechiului regim : Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Adrian Năstase, Traian Băsescu, generali, colonei, procurori, activişti şi funcţionari comunişti, în dauna victimelor regimului comunist, care au fost pedepsite, marginalizate, murdărite încă o dată, cu sprijin şi complicitate americane şi occidentale. În numele realismului şi pragmatismului politic – în fapt, un cinism de cea mai ignobilă factură.
Tema ultimilor zece ani, susţinută gălăgios şi jignitor atât de UE, cât şi de SUA, a fost lupta împotriva corupţiei. De fapt, o temă perfidă şi perversă, de propagandă, pentru ocuparea economică şi militară a unei ţări aflate în dificultate. Marile active ale României – oţel, petrol, gaz, bănci, pământ agricol, păduri – au fost cedate diferitelor puteri din UE prin rapt şi corupţie (contra semnăturilor diverşilor prim-miniştri), iar în ce-i priveşte pe americani, am renunţat la o parte din suveranitate în schimbul protecţiei acordate criminalilor şi relicvelor de tot felul ale vechiului regim comunist. La sfârşitul mandatelor dubioase, forţate, puse cu mâna, ale lui Traian Băsescu rezultă clar că americanii şi europenii au stat tot timpul cu corupţii la masă. „Corupţii noştri sunt mai buni decât corupţii lor (ai sovieticilor ? ai ruşilor ?) !” pare a fi principiul fundamental de viaţă al Occidentului în România.
După unele informaţii şi zvonuri persistente, serviciile secrete româneşti ştiu de multă vreme şi în chip documentat că o bună parte, cea mai bogată şi mai infracţională, a comunităţii ţigăneşti a compus o aşa-zisă gardă pretoriană a preşedintelui Traian Băsescu, pentru alegeri şi finanţări de campanii electorale, ca şi pentru tot felul de „afaceri” inavuabile. Chiar oameni din aceste servicii, actuali şi foşti, ar fi fost amestecaţi în asemenea operaţiuni. Simbolic vorbind, Traian Băsescu a fost perceput până mai ieri ca Naşul acestei zone sumbre a comunităţii rome. Desigur, această zvonistică va trebui să fie cercetată serios şi faptele vor trebui să fie aduse la lumina zilei. Iar pentru asta sunt plătite de ani de zile armate de funcţionari şi poliţişti cu miliarde de euro. E de sperat că într-o zi nu foarte îndepărtată îşi vor şi face datoria. Mircea Băsescu nu e decât un alter ego, un „naş” mai mic. La fel cum au fost, în toţi aceşti ani, şi Elena Udrea, Sorin Blejnar, Adriean Videanu, Radu Berceanu, Emil Boc şi alţii. Sunt lucruri cunoscute de multă lume, între care şi de Mark Gitenstein şi de succesorul său, Duane Butcher, un fel de substitut de ambasador imperial. Ce caută „diplomatul” Mark Gitenstein la Fondul Proprietatea ? Luptă cumva împotriva corupţiei ?
Începând de miercuri, 18 iunie 2014, telenovela „Băsescu, Bercea, corupţia şi decăderea României” rulează pe mai toate micile ecrane. Izaura, fiica neînfricată a lui Sandu Anghel, zis Bercea Mondial, e o vedetă cunoscută deja de milioane de telespectatori, ca şi de internauţi de pe toată planeta. Mircea Băsescu ar fi primit de la clanul Bercea vreo 600 000 de euro ca să facă trafic de influenţă în justiţie cu ajutorul fratelui său şi, foarte probabil, al unor magistraţi. A dat înapoi o parte din aceşti bani în dolari. „Pentru că-i dau americanii dolari”, l-a citat Izaura cu umor pe Mircea Băsescu, azi, 19 iunie, pe Antena 3, la emisiunea Sandrei Stoicescu. Democraţia din România a fost prinsă în „frangant” de catastrofă.