Petru Romoşan

Vom răspunde imediat la întrebarea din titlu : după cum se arata lucrurile aici şi acum, niciodată.
De comunism am scăpat cel mai uşor, pentru că, de fapt, n-am fost cu adevărat comunişti niciodată. Printr-un act de mare simplitate şi deplină prostie, am scos în afara legii partidul comunist, şi gata, am rezolvat problema. Aşa au preluat puterea cei care o deţineau în fapt deja : Securitatea şi liniile a doua şi a treia ale activiştilor de partid. De experţi şi de tehnocraţi nu a fost vorba nicicând. Pentru că ăştia mai mult te încurcă. Vor legi, vor reguli, trebuie să te pricepi realmente la ceva şi, vorba aceea celebră, „dacă munceşti atâta, când să mai câştigi ?”. Mai ales milioane şi miliarde. Şi, mai ales, repede, imediat, uuurrrgent !
Deşi destui s-au obosit să explice de ce a fost şi încă mai este atât de urâtă Securitatea, explicaţia esenţială a fost, în general, ocolită. În ţări ca Marea Britanie sau Israel, fiecare cetăţean trebuie să participe, să contribuie la securitatea naţională în virtutea simplei sale apartenenţe la naţiune. Britanicii au chiar o tradiţie de mare onoare în familiile aristocratice de-a face parte din serviciile secrete ale Coroanei. În România, românii au fugit ca de dracul în persoană de colaborarea cu Securitatea. De ce ? Toţi cei care aveau tradiţii familiale lungi, cu atât mai mult cei cu strămoşi implicaţi în edificarea istoriei naţionale au resimţit din primul moment falsul pe care se bazau serviciile de Securitate comuniste : aceste servicii fuseseră create şi controlate, militar, până foarte târziu, dacă nu până în 1989, de sovietici. De puterea de ocupaţie deci. A colabora cu Securitatea însemna a colabora cu străinul ocupant şi foarte detestat. Cei din servicii pretind că lucrurile s-au schimbat fundamental după 1964, dar populaţia nu a văzut aceasta schimbare aproape deloc. Poate doar în 1968, cu discursul lui Ceauşescu împotriva invadării Cehoslovaciei, să fi perceput o breşă mai importantă în legătura cu sovieticii. Şi, pentru corectitudine, mai trebuie făcută o precizare : nu toţi securiştii sunt o apă şi-un pământ – au existat securişti competenţi şi patrioţi, dar au existat (şi mai există încă), câtă frunză şi iarbă, şi securişti incompetenţi, şmecheri, hoţi, corupţi…
Ce s-a întâmplat după 1989 ? Au fost fixate două mari idealuri, poate mai mult impuse prin propagandă imperială, foarte sofisticată, inteligentă, din exterior, decât pornite din clare nevoi interne, acelea de integrare în UE şi în NATO. După ce am fost integraţi aproape cu forţa în NATO şi în UE, fără să îndeplinim nici pe departe criteriile, fără ca ierarhiile de putere interne, controlate de vechile structuri de partid şi servicii, să fie schimbate în profunzime şi real, s-au prăvălit peste români capitalul extern – aproape nu mai avem bănci româneşti –, multinaţionalele, controlorii financiari, militari şi politici, adică noii comisari ai presupusei democraţii. S-au prăvălit toate bolile capitalismului peste aceeaşi populaţie care nu a reuşit să scape de vechii ei stăpâni lăsaţi în urmă de sovietici, de Pactul de la Varşovia şi de CAER. O populaţie complet nepregătită, deloc antrenată pentru competiţia liberă, capitalistă.
În 2007-2008 a început criza mondială, care a ajuns la noi, ca de obicei, cu întârziere, prin 2010. Românii nici nu s-au trezit bine din pumnii capitalişti primiţi odată cu marile idealuri de integrare în lumea civilizată, că, iată, o nouă criză, poate una şi mai feroce, se vede la orizont. 75 000 de persoane (împreună cu familiile lor) s-au împrumutat în franci elveţieni şi se regăsesc de pe o zi pe alta ruinate, în faliment. Cine e vinovat pentru asta ? Partidul Comunist Român ? Securitatea ? Prostia generală ? E evident totuşi că principalul responsabil e monumentul nostru de la Banca Naţională, Mugur Isărescu, împreună cu celălalt Matusalem, purtătorul său nemuritor de cuvânt, Adrian Vasilescu. Cine avea obligaţia să interzică creditele în România altele decât cele acordate în moneda naţională ? Guvernul şi Banca Naţională, bineînţeles. Sau moneda naţională e doar o prostie trecătoare în aşteptarea integrării în euro, ca şi suveranitatea naţională, o noţiune depăşită pentru marii lideri globali Mugur Isărescu, Traian Băsescu, George Maior şi preşedinţii succesivi ai celor două Camere ale Parlamentului ?
Când se întâmplă ceva grav, ca accidentul tragic de pe Lacul Siutghiol, celălalt monument naţional, Raed Arafat, poate să debiteze prostii după prostii, că nu se pune şi, ca la comunişti, nici nu demisionează. La fel şi Mugur Isărescu, împreună cu fostul propagandist de la „Scânteia tineretului” şi „Scânteia”, Adrian Vasilescu, laolaltă cu prim-miniştrii mai multor guverne, se scutură de orice răspundere. Până azi, vechile structuri comunisto-securisto-interlope n-au cedat încă puterea. Iar noua criză (cea pornită din Ucraina şi de la anunţatele alegeri parlamentare din Grecia) ne găseşte cu aceiaşi conducători veniţi din trecut şi perfect incapabili. Cum şi când vom scăpa de ei ? Dacă n-am fost noi în stare să înlocuim până acum vechiturile fanarioto-comuniste, criza care va veni poate le va mătura pe toate !

Petru Romoşan

De la alegerea lui Klaus Iohannis, toată exprimarea publică a oficialilor noştri pare să se fi mutat pe Facebook. După ce au prestat până la greaţă (pentru telespectatori, pentru alegători, adică) în toate talk-show-urile, pe toate televiziunile, după ce au lichidat presa scrisă cu geniul lor economic inegalabil, iată că şi presa online începe să le miroasă urât conducătorilor noştri, daţi dracului cum sunt ei, şi vor numai pe Facebook.
Să le luăm pe rând contribuţiile. Traian Băsescu, pe Facebook : „Tuturor „băsiştilor” şi prietenilor paginii le doresc un an 2015 cu sănătate, bucurii şi prieteni adevăraţi, alături de cei dragi. Şi încă ceva : pe noi ŢARA se poate bizui.” Un mesaj deci doar pentru PMP, pentru o parte din PDL, pentru Elena Udrea, pentru SPP (varianta Băsescu), pentru STS, părţi din SRI şi SIE, pentru „fripturiştii băsişti” etc., etc. Lista nominală e prea lungă şi prea binecunoscută ca să ne mai plictisim cititorii. Numai pe ei ţara se poate bizui sau aşeza… cu fundul.
Victor Ponta a comis-o şi el, tot pe Facebook : „La Mulţi Ani tuturor – şi celor care au Facebook şi celor care nu au, şi celor care ne simpatizează şi celor care ne urăsc !” Pinocchio şi plagiator cum îl ştim, mincinos şi mistificator, Victor Ponta îi încurcă pe cei care-l detestă sincer şi justificat cu cei care l-ar urî. Pentru că Ponta îşi permite încă o dată să jignească o bună parte a populaţiei României („celor care ne urăsc”), merită să punem şi noi încă o dată câteva întrebări abrupte care vor rămâne, ne-am învăţat de mult, fără răspuns. Cum reuşeşte de atâţia ani CNSAS, cu toate fondurile pe care le are la dispoziţie, să nu afle ce ştie bine tot satul : că Ilie Sârbu, socrul şi mentorul său de-al doilea, după Adrian Năstase, a colaborat gros, masiv cu Securitatea, în România, în Elveţia, în Anglia etc. (vezi sesizarea penală depusă de Valer Marian) ? Iar Victor Ponta însuşi a ascuns, a minţit încălcând legea, că a fost (şi încă este ?) ofiţer acoperit (apud Traian Băsescu). Iar cei doi şi-au făcut fiica, respectiv nevasta europarlamentar (cu ce grad eventual ?, căci, după înregimentările lui Ilie Sârbu şi Victor Ponta, avem dreptul să fim suspicioşi) – toţi trei la ţâţa bugetului naţional. Cu un asemenea complex familial, cu ce obrăznicie din alte vremuri mai poate Ponta evoca „ura” celor care, atât de motivat, îl detestă ?!
Tot pe Facebook ne-a venit şi o surpriză plăcută. Evaluarea corectă, cu autentic spirit critic, a Palatului Cotroceni, reşedinţa preşedinţilor României după 1990, adică după comunism, unitatea nr. 1, cum ar fi, din partea noului purtător de cuvânt al noului preşedinte al României, Tatiana Niculescu Bran : „Palatul Cotroceni a devenit reședința președinției României imediat după 1989, odată cu preluarea puterii de către Ion Iliescu. Multe birouri mai păstrează încă mobilierul vetust din vremea comunismului, covoare înflorate pe fond roșu închis, perdele grena, canapele cu perne de catifea de un gust îndoielnic și, peste toate, mirosul îmbâcsit al hotelurilor comuniste. Te aștepți ca, dând la o parte colțul unei cortine care acoperă o ușă, să găsești, expus la loc de cinste, vreun portret al lui Nicolae Ceaușescu. Opulența unor birouri imense și întunecate se combină cu starea precară a instalațiilor sanitare. Pe holuri, doamne în halate au aerul că trebăluiesc de zor. Niște oameni copleșiți de respect deschid și închid uși.” Ce nu au observant deloc comentatorii acestei postări pe Facebook e că avem aici un atac în toată regula la abia apusa “epocă băsistă”. În ultimii zece ani, s-au lăfăit la Cotroceni “pe canapele cu perne de catifea de un gust îndoielnic” Băsescu şi a lui ceată. “Dând la o parte colţul unei cortine”, poţi să dai nu numai peste un portret al lui Ceauşescu (de ce nu şi Iliescu, şi Constantinescu ?), ci şi peste Vladimir Tismăneanu în pantaloni scurţi, dus de mână de Leonte Tismăneanu, în uniformă sovietică. Sau peste H.-R. Patapievici venind gânditor de la Banca Naţională, împreună cu Dionisie Patapievici şi cu inoxidabilul Mugur Isărescu.
Ce se mai poate spune despre Traian Băsescu după ce s-a spus totul despre Traian Băsescu ? Antena 3 a compus, în ultimii vreo 7-8 ani, un roman fluviu, o nouă „O mie şi una de nopţi” povestite de Şeherezada Mihai Gâdea, sub privirile camaradereşti ale lui Mugur Ciuvică şi Bogdan Chireac. Aplaudacii, „fripturiştii lui Băsescu” au produs şi ei, contra cost sau din inimă (?), o bibliotecă întreagă. O „bibliotecă” asemănătoare cu „bibliotecile” din porturi, încununată cu coroane de flori, focuri de artificii şi salve de tun la încheierea mandatului cum Ceauşescu şi Stalin nici n-au visat : Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu, Andreea Pora, Dan Tapalagă, Dan Cristian Turturică, Robert Turcescu, Luminiţa Marcu şi toţi ceilalţi au fost mai mult decât disciplinaţi în post, ca „bibliotecari”. Au prestat din convingere sinceră ? Dar ce e aceea „convingere sinceră” pentru aceşti tovarăşi ?
În anii târzii ai comunismului românesc şi cu adresă la Nicolae Ceauşescu, la Elena Ceauşescu, la Partidul Comunist, a apărut poezia în vers alb, creaţie a geniului popular, „Cine-a pus căcat pe clanţă ?”. (Se spune că, de fapt, ar fi compus-o, la restaurantul Uniunii Scriitorilor, la Casa de creaţie de la Mogoşoaia sau la o masă de la Athénée Palace, chiar Magistrul Mihai Ursachi, chiar „pe vremea când se credea Pelican” – pare plauzibil, căci tot Ursachi a scris celebrele „Transversalii mari sau cele patru estetici. Poezie pe care a scris-o magistrul Mihai Ursachi pe când se credea pelican” : „Un om din Tecuci avea un motor / dar nu i-a folosit la nimic.”) O creaţie „de avangardă”, pe cât de memorabilă, pe atât de uşor de memorat. Era foarte potrivită poezioara la sfârşitul sinistru al epocii de aur, dar pare şi mai potrivită la finele celor două mandate catastrofale ale lui Băsescu, la început de an nou, când fostul preşedinte le urează numai băsiştilor săi.
Ce este băsismul şi cine sunt băsiştii ? Întrebări mult prea grele ! Mai bine să conjugăm personalizat, ca pe vremuri, poezia „Cine-a pus căcat pe clanţă ?” :

„Eu am pus căcat pe clanţă ? (Traian Băsescu)
Tu ai pus căcat pe clanţă ? (Emil Boc)
El / ea a pus căcat pe clanţă ? (Dorin Cocoş / Elena Udrea)
Noi am pus căcat pe clanţă ? (PDL)
Voi aţi pus căcat pe clanţă ? (PSD)
Ei au pus căcat pe clanţă ? (PNL)

Morala : Clanţa este sub vapor !”

Petru Romoşan

Cu fiecare nouă zi petrecută în Palatul Victoria, Victor Ponta, Liviu Dragnea, Rovana Plumb şi echipa lor de juniori prematur îmbătrâniţi şi de rezerve prea ambiţioase pentru competenţele lor devin mai irelevanţi – parcă România nici n-ar mai avea guvern. Baronii şi sforarii din PSD şi de pe lângă îl ţin pe Victor Viorel în fereastră, ca pe un cadavru politic îmbălsămat, în aşteptarea poştaşului care aduce pensia, adică noi contracte grase cu statul, şi deci tot atâtea dosare viitoare pentru DNA. Ponta pare acum mai bătrân, mai expirat politic decât veteranul Ion Iliescu, care i-a adus mai multe voturi la prezidenţiale decât dubiosul „e-tinerel” Sebastian Ghiţa. Iar noua şmecherie cu USL-ul, resuscitat împreună cu pesedistul sub acoperire, fostul liberal C.P. Tăriceanu, nu e doar o făcătură jenantă, ci şi o mizerabilă insultă adusă electoratului care i-a îndesat lui Ponta peste urechi o pălărie mult prea mare. Dr. Copy-Paste se apropie de un final puţin glorios de carieră.
Cu Victor Ponta încă în fruntea guvernului (susţinut de marele general, profesor şi doctor Gabriel Oprea), Klaus Iohannis e doar un preşedinte decorativ. Un fel de director de muzeu la Palatul Cotroceni, cu consilierii săi pe post de muzeografi, principali şi secundari. Nici măcar George Maior nu se grăbeşte să se ţină de cuvânt şi să-şi prezinte demisia. SIE e încă fără director după ce Teodor Meleşcanu a plecat într-o fatală aventură prezidenţială, plus una ministerială fără noroc. La Externe îl avem pe multlăudatul Bogdan Aurescu, un emul al lui Adrian Năstase despre care tot auzim că ne-a făcut personal cadou Insula Şerpilor. La Ministerul Apărării – Apărarea e o altă prerogativă a preşedintelui – e în continuare de planton puţinul Mircea Duşa. Nimeni nu pare grăbit. Leafa merge, iar ei, voioşi, dau interviuri. Interviuri prin care fluieră vântul amatorismului şi nu de puţine ori chiar al iresponsabilităţii. Ruptura dintre politicieni, presa scrisă şi cea audiovizuală, pe de o parte, şi restul populaţiei greu încercată de criză şi sărăcie, pe de altă parte, pare totală şi ireparabilă. N-au mai rămas ca recurs decât Poliţia, Spitalul şi Puşcăria.
La est, Ucraina se pregăteşte să ceară aderarea la NATO. O cerere care poate fi aprobată în regim de urgenţă. Anul 2015 poate fi un an de răscurce în ceea ce priveşte noua aşezare a Ucrainei pe hartă. Rusia şi Putin, după succesul prea uşor obţinut cu alipirea Crimeei, au întârziat şi, probabil, au ratat să ia deciziile avantajoase pentru Rusia. În 2015 va fi rândul Ucrainei, SUA şi UE (mai ales Germania şi Polonia) să preia iniţiativa şi e aproape sigur că acestea nu vor rata. Mizele maxime pentru Ucraina şi NATO (şi deci, şi pentru România) sunt Odesa, sudul Ucrainei şi Gurile Dunării. Tot ca la mijlocul secolului al XIX-lea, cu Războiul Crimeii, de parcă istoria s-ar învârti în cerc – de fapt, geografia e cea care stă pe loc. În acest moment, e clar că ruşii au pierdut partida ucraineană. Mai ales că ucrainenii sunt decişi să iasă de sub tutela rusească şi să-şi refacă în timp independenţa şi suveranitatea. Şi e dreptul lor inalienabil.
Vrea-nu vrea, România va fi implicată. Atât de relaţia mai mult decât specială cu Republica Moldova, dar şi de situaţia neclară a Transnistriei, a Gurilor Dunării şi a nordului Bucovinei, cu Cernăuţi, oraş românesc, cu tot. Principalele decizii pe care va trebui să le ia preşedintele, pe lângă cele presante care ţin de situaţia economică grea, deşi acestea sunt mai degrabă pe agenda primului-ministru, vor fi în legătură cu Republica Moldova, cu intensificarea iminentă a conflictului din Ucraina, cu soarta românilor care trăiesc în Republica Moldova şi în Ucraina.
Nici Palatul Victoria şi nici Palatul Cotroceni nu par cu adevărat locuite. Şi nu e doar o impresie datorată zilelor libere din timpul sărbătorilor de iarnă. Prea lunga distracţie mediatică găunoasă, oferită de fostul preşedinte Băsescu şi de curtea lui de aplaudaci gălăgioşi şi coloraţi ţipător, ne-a lăsat pe toţi nepregătiţi, în bătaia vântului, pentru un an care se anunţă foarte greu. Care poate fi un an de răscurce în istoria României.

Petru Romoşan

Dincolo de politică şi de politicieni, se mai întâmplă şi lucruri bune şi adevărate. Nu chiar totul e impostură, mistificare, minciună. Deşi politica pare să ocupe tot spaţiul şi să ţină loc de cultură, de viaţă ştiinţifică, chiar şi de fotbal, prăvălindu-se indecent pe toate canalele de ştiri, deloc puţine pentru o ţară săracă.
Printre puţinele lucruri bune apărute în ultimii ani în altfel foarte gălăgioasa (până la cacofonie) viaţă cotidiană bucureşteană e şi un anticariat în plin centrul Capitalei : Anticariat Unu, pe Strada Academiei, la numărul 4-6. Trei tineri întreprinzători – Ionuţ Olteanu (35 de ani), Bogdan Vasile (36) şi Marin Văduva (39) – s-au asociat cu câţiva ani în urmă şi au pus bazele unei întreprinderi culturale care merge, ignorând criza care pune la pământ ziare, reviste, edituri, librării, galerii de artă, magazine de antichităţi şi case de licitaţii. Cei trei negustori de carte şi de obiecte vechi sunt susţinuţi de un expert cu o reală experienţă, un mare pasionat al domeniului, dr. Florin Colonaş. Dar nu numai. Mulţi, chiar foarte mulţi profesori de la Universitate, de la Filologie, Istorie, Drept, Arheologie, Istoria Artei, îi consiliază amical şi discret. Păstrăm şi noi discreţia asupa acestor experţi benevoli şi entuziaşti. În plus, studenţi sau foşti studenţi la aceleaşi discipline lucrează, cu normă întreagă sau parţială, alături de cei trei muşchetari susnumiţi : Florin Lungu, Eugen Orbeanu, Doru Lixandru, Alina Lăzăroiu, Cristian Dima, Paul Gheorghiu.
Situat pe două niveluri, împrospătat zilnic cu marfă adusă din depozite sau din ultimele intrări, Anticariat Unu oferă cea mai întinsă gamă de carte din Bucureşti şi, foarte probabil, din România, cărţi de la 2 lei exemplarul până la volume vechi şi foarte rare, şi, bineînţeles, cu preţuri pe măsură. Dar niciodată mai scump decât o ofertă similară existentă pe piaţă. Cărţile propuse la vânzare acoperă tipăritură din secolul al XVI-lea până azi. Amatorii pot consulta o importantă colecţie de hărţi vechi, cu exemplare rare, din secolele XVI-XVIII. Există şi un întins sector de carte de artă : albume româneşti şi străine, vechi şi noi, cataloage de expoziţie din toate epocile, unele de negăsit altundeva, dar şi fotografii, cărţi poştale, autografe, scrisori, manuscrise. În ceea ce priveşte pictura, Anticariat Unu se străduieşte să aducă la întâlnirea cu clienţii şi vizitatorii săi şi mici maeştri uitaţi, ignoraţi, cu destule piese care pot intra în orice colecţie, oricât de pretenţioasă. Mici maeştri ai artei româneşti şi străine, pictori, sculptori, iconari, ilustratori, artişti etno-documentari, precum Carol Popp de Szathmari, Amedeo Preziosi, Théodore Valerio, Auguste Raffet şi mulţi alţii. Câte titluri de carte posedă deja Anticariat Unu în unul sau mai multe exemplare ? La o estimare sumară, peste 100 000. Cele mai multe titluri le puteţi vedea şi comanda direct şi pe site-ul firmei. Să nu uităm şi că anticariatul oferă şi o variată paletă de ziare şi reviste vechi, unele foarte rare.
La Anticariat Unu, care are şi o substanţială colecţie de discuri vechi, de care se ocupă Liviu Oneţ, se fac frecvent lansări de carte. Dr. Florin Colonaş a lansat mai multe titluri : o carte despre avangardă a lui Ion Pop, o alta tot despre avangardă a lui Michael Ilk, un catalog cu regretatul Aurel Cojan, prieten al colecţionarului şi expertului. Tot aici, Editura Compania, de care mă ocup şi eu, a lansat mai multe volume cu participarea unor nume de prestigiu : Mihai Dimitrie Sturdza, Dan Berindei, Dorin Liviu Bîtfoi, Sergiu Celac, Laurenţiu Constantiniu.
De unde a apărut ineditul fenomen „Anticariat Unu”, nume ce evocă o revistă de avangardă fondată cândva de Saşa Pană ? După Revoluţie, Universitatea din Bucureşti a fost înconjurată de vânzători ambulanţi, de tarabe cu cărţi. Cenzura dinainte de 1989 a stimulat o colosală foame de carte după aşa-numita Revoluţie. Mulţi studenţi veniţi din toate colţurile ţării au găsit şi ei o oportunitate de a-şi adăuga la venituri sau chiar de a-şi susţine integral studiile din vânzarea de carte. Anticariat Unu in nuce de atunci s-a mutat de pe treptele Universităţii şi continuă acum într-un sediu „burghez” în toată regula. E, de altfel, a treia sa adresă, cea mai spaţioasă, după cea de pe Strada Doamnei şi o alta de pe aceeaşi Stradă a Academiei. Ţesătura de breaslă, relaţiile colegiale şi de prietenie dintre negustorii de carte improvizaţi din jurul Universităţii bucureştene s-au păstrat şi şi-au fixat şi un sediu oficial : Anticariat Unu, Strada Academiei, nr. 4-6. Iar pe Net : anticariat_unu@yahoo.com
O experienţă, nu fără oboseală, frig, foame şi durere, a ajuns să fie, prin ani, o profesie. Una dintre cele mai nobile.

Petru Romoşan

Idealurile generaţiei anterioare, cea a primului preşedinte postcomunist, Ion Iliescu, care este şi cea a preşedintelui presupus democrat Emil Constantinescu, au fost foarte simple : Europa şi NATO sau America. S-au adăugat implementarea democraţiei de provenienţă occidentală – mai ales americană, pentru că Europa de Vest însăşi (în primul rând, Germania) este un mare protectorat american sau NATO -, libertatea presei şi libertatea de expresie în general, televiziune la tot poporul, supermarketuri în centrul oraşelor, circulaţie liberă dincolo de frontierele ermetice din comunism etc.
Toate aceste idealuri s-au realizat. Şi noi cu ce ne-am ales ? Cu toată industria trimisă la fier vechi încă de pe vremea genialului palavragiu Petre Roman, cu pământul fertil lăsat pârloagă, dar cu frauduloase retrocedări faraonice, cu bănci străine în loc de bănci româneşti, cu farmacii importate şi ele la fiecare colţ de stradă, cu televiziuni abjecte, unde se manifestă astăzi cei care mâine vor fi arestaţi de DNA. Nu mai avem căi ferate, nu am construit autostrăzi, închidem spitale, şcoala produce tâmpiţi (dixit Traian Băsescu, el însuşi un produs al şcolii româneşti, cum bine a observat acad. Mircea Maliţa).
Şi ce idealuri am mai putea avea ? Nu multe. Poate doar acela de a părăsi definitiv teritoriul acesta care, mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, te poate ucide. Majoritatea oamenilor cu bani şi-au trimis deja copiii la studii în străinătate. De unde, evident, nu are nici un rost să se mai întoarcă. Mai ales dacă au făcut studii serioase şi care pot aduce joburi bine remunerate undeva pe planetă, altundeva decât acasă, în România. Clasa suspusă e conştientă că după ea nu mai vine decât potopul. Nu mai avem cultură, nu mai avem presă scrisă, până şi cluburile de fotbal sunt la pământ, facem 16 ore de la Bucureşti la Oradea, dar avem politicieni care sunt citaţi pe toate televiziunile şi pe tot Net-ul ca altădată Sfinţii Părinţi ai Bisericii în marile catedrale.
Şi care e marea preocupare a acestui sfârşit de an ? Ce guvern nou-nouţ ne va mai da acelaşi „cruduţ” Victor Ponta. Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor ! Ce altceva mai de soi ar putea face al patrulea guvern Ponta decât au făcut cele trei amatoriceşti, triste, jalnice, obraznice anterioare ? Alţi bani, altă distracţie ! Până la victoria finală împotriva sărmanei Românii. Cea mai mare mistificare care se livrează la sfârşit de an prin aceleaşi mercenare institute de sondare a opiniei publice este că populaţia are o mare încredere în viitorul ei. Şi că noul preşedinte ales, Klaus Iohannis, va face, în fine, totul.
Ca într-o scenă de pateric, diavolul şade fumând liniştit pe zidul cetăţii pentru că nu mai are de lucru. Le-a rezolvat deja pe aproape toate. Merg şi singure. Spre iad, bineînţeles.

Petru Romoşan

Să reamintim nişte lucruri simple dar intenţionat minimalizate. Alegerile parlamentare din 2012 nu au fost câştigate nici de PSD, nici de PNL, adică nici de Victor Ponta şi nici de Crin Antonescu, ci de USL, adică mai ales de Dan Voiculescu, care zace acum în puşcărie, şi de Antena 3, care între timp pare să fi devenit chiriaşa statului. Continuarea guvernului Ponta sau un nou guvern Ponta remaniat e o impostură şi prin prisma votului din 2012. Pe lângă că a fost bătut măr la prezidenţiale şi a candidat direct din Palatul Victoria, punându-şi astfel la bătaie, vrând-nevrând, şi numirea (Traian Băsescu) în postul de prim-ministru, Victor Ponta ne obligă să scotocim şi să găsim că, de fapt, el nu a câştigat singur, odată cu partidul său, parlamentarele. Useliştii din 2012 – care au câştigat alegerile parlamentare cu aproape 70 % pe un program minimal de tip Bulă (”Jos Băsescu !”), rămas şi el neîmplinit, căci Traian Băsescu îşi încheie triumfător al doilea mandat funest pentru ţară – se găsesc azi şi în PSD, şi în noul PNL, în concubinaj chiar cu băsiştii de ieri.
Emoţia, excitaţia provocată de victoria surprinzătoare a sasului luteran ultraminoritar Klaus Iohannis, primar al Sibiului, pohta ce-a pohtit Occidentul (în conlucrare fertilă cu nucleul dur al establishment-ului băştinaş, pe modelul deja verificat Emil Constantinescu), începe să scadă. Klaus Iohannis nu are o echipă nouă şi competentă (vezi discuţia penibilă în jurul posibilei numiri ca şef de cancelarie a lui Dan Mihalache), nu are un program vizionar de ieşire din criza economică, el se vede doar, ca François Hollande al francezilor, un „preşedinte normal” – să spunem în treacăt că François Hollande are azi doar 13 % încredere. Adică având acelaşi SPP extins, cu cortegiul de Mercedesuri sau BMW-uri, deşi România produce Dacia, cu consilieri mulţi şi inutili şi cu „un guvern de centru dreapta” condus, după cum a promis în campanie, de tânărul şi prea puţin experimentatul (mai ales în economie !) Cătălin Predoiu. Să se schimbe totul, dar să nu se schimbe nimic…
Chiar şi DNA pare să fie de acord cu o asemenea perspectivă, căci continuă să procedeze alert la arestări preventive din PSD şi din PNL (de rit vechi), dar nu se atinge de PDL-ul băsist (noul PNL) nici cu o floare.
După ce Robert Negoiţă, primarul sectorului 3, a propus o mare uniune naţională cu un guvern pentru toţi, în care să intre şi PNL (de fapt, PDL), şi PMP (Elena Udrea şi Traian Băsescu themselves), o Hora Unirii a Corupţilor şi Penalilor (iată o siglă nouă, HUCP !), Ioan Rus a invitat PNL la negocieri aprofundate. Baronul PSD de Cluj (şi chiar de Transilvania) visează, probabil, o mare coaliţie stânga-dreapta pe model german – Ioan Rus e un mare specialist în UASCR, Interne corupte, vulpi (Virgil Ardelean), referendum & calcule demografice necreditabile şi Mercedesuri. După alegerea lui Klaus Iohannis, Ioan Rus confundă, evident, România cu ultimul Land adăugat Germaniei care împărăţeşte deja peste UE.
E oare posibilă o mare coaliţie stânga-dreapta ? Desigur, orice e posibil dacă noul preşedinte doreşte, dar DNA tot va trebui să instrumenteze dosarul EADS, cu Ioan Rus, Vasile Blaga, George Maior, Adrian Năstase, CP Tăriceanu, Emil Boc i tutti quanti. Şi există riscul să asistăm la arestări în grup din noul guvern al României. Marele pericol vine din Germania, desigur, care ne furnizează graţios modelul marii coaliţii dreapta-stânga. Dar la noi se va traduce în : toţi semnează tot, se fură tot, după care putem stinge lumina în România.
Condiţiile unei instabilităţi, ale unei confuzii majore în administrarea ţării par să fie reunite. Cu posibilitatea trântirii în Parlament a mai multor guverne improvizate, propuse de noul preşedinte. FMI pare şi el doritor de criză majoră în România, cu condiţionări de miliţian global care nu pot duce decât la dezastre. Deşi toată lumea care are încă scaun la cap, dar nu cea politică, pare de acord că doar un guvern de tehnicieni, de profesionişti poate face faţă unui an foarte greu, anul 2015, partidele şi preşedintele nou ales par hotărâţi să continue bătălia pe ce-a mai rămas din ciolan.
De ce sunt totuşi refuzaţi cu atâta obstinaţie de vreo trei ani încoace tehnocraţii ? Mai întâi, probabil, că amintesc de falsul tehnocrat Theodor Stolojan, mult detestatul partener al lui Traian Băsescu din ultimii zece ani. Nici amintirea pasagerului guvern Mugur Isărescu nu mai inspiră vreun entuziasm. Apoi, principial, se explică în lung şi în lat că ei, tehnocraţii, nu reprezintă voinţa poporului exprimată prin vot. Aşa este, numai că şi votul popular a fost sistematic deturnat, mistificat până într-acolo încât cei care au votat nu se mai recunosc deloc în cei aleşi. Exemplul cel mai recent : USL a câştigat trei rânduri de alegeri, dacă includem şi referendumul de destituire a lui Băsescu, pe acelaşi program („Jos Băsescu !”) pe care l-a uitat începând mereu de a doua zi. Ba chiar a semnat în miez de noapte, adică departe de ochii electoratului, nişte detestabile documente de coabitare. Tehnocraţii ar putea garanta măcar competenţă prin carierele lor anterioare, ceea ce, în mod evident, politicienii de orice culoare nu pot face. Iar dacă nu mai avem destui tehnocraţi valabili în România, pot fi aduşi şi tehnocraţi români stabiliţi pe toate meridianele, având state de serviciu în universităţi prestigioase şi mari întreprinderi. Fireşte, va fi nevoie de alte criterii de selecţie decât cele tovărăşeşti care au dus la impunerea tinerei ministrese de la Finanţe.
Anul 2015 se anunţă a fi un an de foc şi ce este mai rău poate fi deja luat în calcul.

Petru Romoşan

Petru Romoşan

Klaus Iohannis va avea consilieri, sfetnici de taină, admiratori sinceri câtă frunză şi iarbă. Cel puţin în primele şase luni. Sau măcar în primele 100 de zile. Domnul preşedinte va avea şi servicii secrete : George Maior s-a prezentat imediat (la Târgul de carte Gaudeamus) şi cu propunerea subliminală (meseria l-a învăţat) să devină şef şi la SIE, într-un serviciu mamut SRI-SIE şi cu un buget pe măsură, ceva în jurul miliardului de euro. Desigur, bugetul serviciilor, ca şi bugetul consilierilor şi admiratorilor trebuie trecute la categoria „cheltuieli”, nicidecum la „venituri”.
George Maior face parte, ca un guest star, din celebrul Grup de la Cluj. Preşedintele Iohannis va avea – are deja – şi un Grup de la Cluj în PSD. Grupul de la Cluj din PSD e un foarte bun furnizor de voturi pentru adversarii PSD-ului. Aşa a fost pentru Traian Băsescu şi tot aşa a fost, de curând, pentru noul preşedinte. Ioan Rus pozând alături de Victor Ponta pe afişele electorale din Cluj şi din judeţ i-a adus candidatului aşa-zisei drepte peste 70 % din voturi.
Doamna Laura Codruţa Kövesi a avut în lunile de campanie electorală o recoltă ieşită din comun. Nu cred să mai fi fost arestaţi atâţia politicieni într-un interval atât de scurt, în timp de pace, în Europa, cât a reuşit să trimită ritmic după gratii DNA-ul românesc. DNA a adus la bugetul statului sute de milioane de euro. O întreprindere românească în sfârşit rentabilă, care va să zică, dar e vorba de o rentabilitate specială, stranie. DNA nu produce nici brânză, nici carne, nici cuie sau pantofi. Dar „recolta” DNA defineşte, involuntar şi tragicomic, o epocă : epoca Băsescu, care se va sfârşi, foarte probabil, cu Băsescu însuşi devorat de instituţiile modelate de el. Arestăm azi ce a patronat Traian Băsescu ieri. Mai întâi de la opoziţie, dar, odată cu arestarea şefului DIICOT, Alina Bica, sunt bune auspicii şi pentru ceilalţi, pentru băsişti. După arestarea fostului ei soţ şi partener de afaceri Dorin Cocoş, a prietenei „pariziene”, procuroarea Bica, Elena Udrea s-ar cuveni să fie stresată ? Dar Traian Băsescu ?
Ce-i lipseşte cu adevărat lui Iohannis e un guvern şi un proiect de ţară. Nici proiectul de ţară şi nici oamenii care să-i dea viaţă nu se găsesc pe sticla televizoarelor, în talk-show-uri, pe Facebook sau pe Net. Lipsa teribilă de lichidităţi de pe piaţă asfixiază deja galopant ce-a mai rămas din întreprinderile viabile. Realitatea economică în concret nu a fost preocuparea guvernului Victor Ponta. În plus, anul care vine ne găseşte cu acelaşi guvernator la Banca Naţională, un Matusalem al finanţelor (Traian Băsescu s-a dus, Mugur Isărescu a rămas) care şi-a epuizat de mult orice creativitate, dacă a avut vreodată aşa ceva. Opţiunile de personal ale lui Mugur Isărescu sunt de acelaşi nivel : Lucian Croitoru, omul familiei, un neoconservator exaltat de baltă românească pentru postul de prim-ministru, sau Liviu Tudor, un speculator imobiliar cu rădăcini în Bancorex, plasat la conducerea Clubului de la Roma, secţia română. Împrumuturile faraonice făcute de guvernele PDL (actualul PNL) şi de Lider Maximo Traian Băsescu trebuie plătite din greu începând de la anul. Din ce ?!
E destul de limpede că noul preşedinte nu poate continua dincolo de sfârşitul anului cu un guvern Ponta, remaniat sau nu. Asta se poate citi clar în votul de la 16 noiembrie, care a fost în primul rând unul împotriva lui Victor Ponta personal. Când şi-a asumat riscul nerezonabil de a candida la 42 de ani pentru preşedinţia României, şi-a pus la bătaie implicit şi mandatul de prim-ministru, chiar dacă nu a avut bunul-simţ să demisioneze în campanie. E cineva care nu pricepe chestia asta simplă ? Într-o democraţie cât de cât normală, primul-ministru şi-ar fi prezentat demisia imediat după aflarea rezultatului alegerilor. E şi o minimă chestiune de onoare. Sau, mă rog, demisia mai poate aştepta până pe 22 decembrie, când noul preşedinte îşi va prelua oficial funcţia. Dacă încă se mai poate admite că Victor Ponta nu vrea să-şi prezinte demisia lui Traian Băsescu, e de la sine înţeles că trebuie să şi-o prezinte noului preşedinte. Jocul politic trebuie restartat ca la carte.
Noul preşedinte al României are o urgentă nevoie de consilieri economici şi politici, dar are o şi mai dramatică nevoie de un guvern al său, corespunzător votului popular. Care poate fi PSD, PNL, de uniune naţională sau de profesionişti. Votul copleşitor din 16 noiembrie îi acordă clar prerogativa de a numi un nou prim-ministru. Care nu mai poate fi acelaşi Victor Ponta. Problema majorităţilor la momentul alegerilor prezidenţiale e totuşi una secundară. Iar UDMR şi UNPR (Gabriel Oprea) par pregătite să voteze şi un alt guvern decât unul PSD. Care ar fi cea mai bună alegere (guvern PSD, guvern PNL, PSD-PNL, tehnocraţi) e o discuţie aparte, ce nu va întârzia să preocupe întreaga societate.

Adina Kenereş

În cursul unei vizite de câteva zile împărţite între Bucureşti şi Arad, lui Edward N. Luttwak i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa în două universităţi, dar i s-a oferit şi ocazia de a cunoaşte oameni şi preocupări, de a vedea locuri noi din Capitală, de a revedea locuri natale estompate de trecerea anilor. Radu Carp şi Florin Diaconu, artizanii acestei vizite, au organizat, în plus, pentru studenţii şi profesorii Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti interesaţi de strategie şi geopolitică la zi o întâlnire  la care au participat şi editorii lui Edward N. Luttwak în România. În 2013, Editura Compania a publicat, în traducerea lui Sergiu Celac – prezent, de asemenea, la discuţie –, volumul de tinereţe al lui Edward N. Luttwak, Lovitura de stat. Ghid practic. Iată câteva fotografii de la această reuniune informală, la care s-a vorbit destins despre raportul dintre studii şi carieră în ziua de azi, despre tensiuni negestionate şi prejudecăţi care încurcă judecata politică, precum şi despre momentul geopolitic actual pentru România. Orice temă, după cât s-a văzut, are mai multe feţe decât cele contabilizate superficial şi poate fi abordată cu profit dacă ne reamintim adâncimea ei istorică încăpăţânată şi dacă-i adăugăm puţin umor.

Edward Nicolae Luttwak

Cu Florin Diaconu, Sergiu Celac, Petru Romoşan

Publicul – în rândul întâi, Dalya Luttwak şi Adina Kenereş

În dreapta, Radu Carp

Petru Romoşan

Pentru cei care urmăresc semnele şi semnalele de la Washington, Victor Ponta are susţinere americană (Joe Biden, Wesley Clark etc.). Şi asta nu de azi- de ieri. Vladimir Tismăneanu şi grupul său, cu snoavele şi pamfletele lor de la Washington şi de la Bucureşti, nu reprezintă în nici un fel administraţia democrată americană. Tismăneanu şi echipa sa de zgomote îi reprezintă dintotdeauna doar pe neoconservatori. Volodea este un neoconservator fanatic de foarte multă vreme, la fel cum tatăl său a fost un bolşevic fanatic. Ce evită să ne spună Tismăneanu e că el însuşi are un trecut corespunzător de bun neoconservator, căci a fost în tinereţe un „menşevic” şi un „troţkist” foarte productiv. Nici măcar doamna Victoria Nuland, o reprezentantă de frunte a neoconservatorilor în administraţia democrată la Departamentul de Stat, nu şi-a mai permis, după cum ne-a obișnuit, să-l tragă de urechi sau să-i pună tălpi candidatului socialist (sau social-democrat ?) de la Bucureşti.
Klaus Iohannis are susţinerea totală a Germaniei. Chiar dacă e relativ discretă şi cancelarul Angela Merkel nu vine la Sibiu ca să-l sprijine pe faţă. În timpul următor e posibil să aflăm sumele impresionante investite de diverşi întreprinzători germani în campania lui Klaus Iohannis. La Bucureşti, în multe cartiere, Klaus Iohannis l-a depăşit în panouri publicitare pe Victor Ponta. Asta înseamnă bani mulţi. Dar Klaus Iohannis, împotriva tuturor pronosticurilor optimiste, a pierdut alegerile în Bucureşti şi nu le-a câştigat decât la mustaţă în cea mai mare parte a Transilvaniei. Mai puţin în Hunedoara (Petroşaniul familiei Iacob Ritzi, trecută spectaculos în tabăra PSD-UNPR, şi municipiul Hunedoara, zone foarte sărace, defavorizate, au votat masiv Ponta) şi în Caraş-Severin. Şi, desigur, primarul sibian a câştigat alegerile în diaspora, dar acestea nu reprezintă mai multe voturi decât cele date de un oraş de mărimea Sibiului. Handicapul cu care pleacă Iohannis în turul doi e enorm şi, practic, imposibil de surmontat.
Dar Victor Ponta nu are doar susţinere americană. Primul-ministru în funcţie are de-o bună bucată de vreme şi susţinerea a trei servicii secrete româneşti. Pe lângă serviciul său de la Ministerul de Interne, DGIPI, SRI şi SIE l-au abandonat de ceva vreme pe Traian Băsescu (aşa se şopteşte) şi s-au aliniat în spatele noului şef. Argumente în acest sens sunt şi pomenirea lui George Maior pentru postul de prim-ministru, şi nominalizarea lui Teodor Meleşcanu pentru foarte importantul post de consilier prezidenţial pe probleme de securitate naţională. Meleşcanu va cumula, vrând-nevrând, din pricina experienţei, şi postul de consilier pe politică externă. Cu toată zdroaba doamnei Monica Macovei şi autobăgarea în seamă a doamnei Elena Udrea, în ciuda răsfumatelor liste de susţinători şi a declaraţiilor patetice ale GDS, a manifestelor şi profesiunilor de credinţă ale autointitulatei societăţi civile, în frunte cu trompetiştii şi tromboniştii ei atitraţi Tismăneanu, Liiceanu, Pleşu, Cărtărescu etc., Victor Ponta poate câştiga, şi încă de-o manieră prea categorică, turul doi al prezidenţialelor.
Ce face Rusia în aceste jocuri fanariote de la Bucureşti ? Rusia, cu o diplomaţie întotdeauna mai sofisticată, mai bizantină decât cea a Occidentului, joacă la două capete şi va fi, în oricare variantă, parţial câştigătoare. Iar inţelegerile dintre SUA şi Rusia sunt oricum mai importante decât mai recentele înţelegeri dintre Germania şi Rusia. Chiar şi în condiţiile de astăzi, cu războiul asimetric, neconvenţional din Ucraina şi cu sancţiunile dictate de SUA şi UE Rusiei.
Faimosul grup de la Cluj, cu Virgil Ardelean (Vulpea), Ion Ţiriac, Ioan Rus, Vasile Dâncu etc., e mai mult decât filogerman. Clujenii informaţi ştiu deja că burgul lor e mai întâi german, ca putere economică şi influenţă politică, şi abia apoi, în ordine, maghiar şi, în fine, român, deşi românii sunt majoritari. Ce se ştie mai puţin, pentru că schimbarea e destul de recentă, e poziţionarea DNA, care e mai mult decât un parchet obşinuit. Deşi DNA era cunoscută mai degrabă ca fiind de obedienţă americană, acţiunile acestui parchet cu puteri speciale din ultimele luni îl trec net în tabăra germanofilă. Să fie doar datorită originii transilvănene a doamnei Laura Codruta Kövesi şi apropierii ei personale de sibieni şi de clujeni ?  Rămâne foarte suspectă amânarea dosarului EADS. Cui îi foloseşte această amânare ?
Să remarcăm aici şi că Traian Băsescu a anunţat că va cere cetăţenia Republicii Moldova. Aparent, dar numai aparent, e un act patriotic. În fapt, e o recunoaştere totală din partea unui fost preşedinte român a statalităţii imuabile a Republicii Moldova. Şi, dacă ne mai întrebăm cine controlează, de fapt, terenul acolo, înţelegem că Băsescu se întoarce la licuriciul tinereţii sale, probabil adevăratul său licurici.
Pentru a ocupa temeinic scena românească, Germania va fi nevoită să mai aştepte şi, oricum, să-şi caute un candidat mai carismatic, mai convingător, mai antrenat pentru prestaţia publică. În primul rând din cauza personalităţii lui, e aproape exclus ca în zilele, puţine, care au mai rămas până la vot, Klaus Iohannis să reuşească să stârnească entuziasmul şi să scoată din casă un procent mai mare de alegători decât cel din primul tur. Pentru că se înţelege că o prezenţă masivă la vot ar fi în favoarea lui.
În secolele trecute, Principatele Române şi Voievodatul Transilvaniei erau aprig disputate de cele trei imperii vecine, care-şi aflau la noi răspântia : Imperiul Otoman, Imperiul Rus şi Imperiul Austriac.  Astăzi lucrurile s-au schimbat, dar nu chiar atât de mult. Ne găsim între Imperiul American global, Imperiul German (numit în mod eronat „european”) şi acelaşi Imperiu Rus. Şi nu e deloc exclus ca locuitorii României să fie numiţi, într-un viitor previzibil, din nou iobagi, rumâni, moşneni, vecini şi să fie tranzacţionaţi, ca număr de suflete, împreună cu câte o bucată de pământ fertil…