Sinecurismul românesc în semifinale

Postat de admin in Opinii luni 4 mai 2015

Petru Romoşan

Să ne iubim patria care-ncotro ! Sau dulce ca mierea e leul patriei, bănuţul văduvei, de fapt ! Andrei Pleşu, Emil Hurezeanu, George Cristian Maior şi Adrian Cioroianu joacă în semifinalele carierismului românesc şi ficare are şansele lui să câştige finala. Deşi nu a fost încă nominalizat oficial, doar Ion Cristoiu şi Mugur Ciuvică au răspândit ştirea, Andrei Pleşu pleacă favorit într-o asemenea competiţie. Un fel de Serena Williams fără veritabil challenger al sinecurismului băştinaş. Vom analiza totuşi în continuare şansele fiecăruia.
„Nu te întreba ce poate face ţara ta pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru ţara ta !” – este celebra zicere a lui John F. Kennedy, împuşcat ticălos la Dallas de conaţionalii săi. Cei patru crai de la Răsărit au dat cu talent la întors faimosul îndemn, şi asta nu de ieri, de azi : nu te întreba ce poţi face tu pentru România, întreabă-te ce poate face România pentru tine ! Sau să ne iubim ţara din Capitale mari : Paris, Berlin, Washington şi Paris din nou.
Emil Hurezeanu a interpretat personal şi în folos propriu o altă zicere foarte cunoscută a lui John F. Kennedy şi vreo cincisprezece ani şi-a zis : sunt un münchenez ! (şi nu un Münchhausen, cum ar fi fost, poate, mai potrivit). A luptat de acolo cu vorbele împotriva guvernelor legale dar detestate ale ţării sale de origine, plătit fiind de contribuabilul american. Acum poate spune, graţie sibianului Klaus Iohannis, în sfârşit, ca acelaşi John F. Kennedy : „Ich bin ein Berliner !” Din generaţia noastră literară, generaţia ’80, care are deja o lungă serie de dispăruţi prematur (vezi lista de pe blogul lui Vasile Gogea), Emil Hurezeanu a fost de departe cel mai carierist. Încearcă să-l egaleze doar Mircea Cărtărescu, şi el generaţie ’80, candidatul nostru de serviciu la un premiu Nobel urmărit încrâncenat ca o Fata Morgana. În vreme ce mulţi dintre colegii săi de generaţie, de destule ori mai talentaţi şi mai substanţiali decât el, primeau repartiţii la ţară, în vreun sat uitat de Dumnezeu, Emil Hurezeanu a reuşit să-şi repartizeze prin revista Echinox din Cluj, după câteva peripeţii prin Alba şi pe la Mediaş, o bursă Herder la Viena şi un post, cel mai bun, cel mai bine plătit, obţinut de cineva din deja numita generaţie, generaţie pe care mai mult a profitat-o decât a servit-o, de redactor la Radio Europa Liberă, la München, Republica Federală Germania. Şi asta deşi nu avea nici o pregătire cât de cât serioasă de ziarist. Cu excepţia frecventării redacţiei Echinox, redacţie care a fost nu întâmplător o foarte bună „pepinieră” de cadre, inclusiv în diplomaţie. Straniu pentru toţi comentatorii e că până în luna martie a anului curent, şi asta de peste treizeci de ani, Emil Hurezeanu nu a găsit de cuviinţă să-şi ceară înapoi umila cetăţenie română. Dar neortodoxul Klaus Iohannis nu se împiedică de asemenea detalii depăşite. Prietenii înainte de orice ! Cunoaşte oare Klaus Iohannis superbul cântec al lui Georges Brassens „Les Copains d’abord” ? Bună şi amărâta de cetăţenie română dacă îţi aduce o ambasadă la Berlin…


Socialismul terminal

Postat de admin in Opinii luni 27 apr. 2015

Petru Romoşan

Între campioana Simona Halep şi şandramaua Ion Iliescu pe cine credeţi că preferă azi românii ? Cu Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, am avut trei preşedinţi pensionari. Doar Ion Iliescu dintre cei trei era activist de profesie, în vechea accepţiune sovietică. Ceilalţi doi, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu, au făcut politică de amatori (ca teatru de amatori) după ce practic au ieşit la pensie în meseriile lor de bază. Nostalgici, fiecare a încercat să-l reînvie pe Ceauşescu sau pe Dej, fără nici un succes, bineînţeles.
Ce şi-au zis ? Dacă merge, de ce să nu-i păcălim cu incompetenţa noastră într-ale democraţiei şi ale capitalismului pe alegătorii români şi să locuim la Cotroceni, cu servitori, cu SPP şi limuzine, cu călătorii intercontinentale ? Au încercat şi au reuşit ! Şi cei trei pensionari – rentieri poate sună mai bine – ne-au dus acolo unde puteau să ne ducă după formaţia lor nepotrivită şi capacităţile lor reduse : ne găsim undeva prin 1962, când Dej şi echipa lui încercau să ne scoată de sub ruşi, dar cu toată infrastructura la pământ – de pildă, de căile ferate s-a ocupat unul Gruia Stoica –, cu toate activele statului cedate te miri cui pe mai nimic, dar cu filodormă şi comisioane grase, cu pădurile tăiate de austrieci, dar şi de tovarăşii Verestoy şi Flutur, „drujbele lui Dumnezeu”, cu pământul lăsat în nelucrare, dar foarte disputat prin tribunale. Suntem noi moştenitori ai Bizanţului sau nu ? Inerţia şi fascinaţia cimitirelor sunt îndeletniciri milenare pe plaiurile noastre de la margine de Imperiu Bizantin.
Mai stupefiante decât declaraţiile foarte întârziate şi deloc inocente ale fostului preşedinte Ion Iliescu în legătură cu închisorile CIA în România au fost analizele prea de tot amatoristice, prea de tot gongorice ale unor cunoscuţi ziarişti români. Comentatorii ne poartă prin Germania (din cauza lui Der Spiegel, unde s-a vărsat Iliescu), pe la Bruxelles, prin Rusia şi prin America. Declaraţia aşa-zis bombă a lui Iliescu e tardivă, vine după ce preşedintele SUA, Barack Obama, a dat drumul la mai toate informaţiile, mai puţin locaţiile propriu-zise, după o declaraţie similară a fostului preşedinte al Poloniei, şi nu are utilitate decât pentru politica internă de la Bucureşti, şi nici măcar atât. Îi foloseşte doar lui Ion Iliescu, care încearcă o diversiune penibilă înainte de judecarea dosarului pentru mineriade, în care e implicat până în gât. Şi cu şanse mari de a-şi petrece restul zilelor în puşcărie pentru crime împotriva umanităţii. De cine se teme Iliescu : de CIA sau de o condamnare care poate fi pe viaţă ? Să-ţi sfârşeşti viaţa în puşcărie e totuşi o ruşine insuportabilă…
Declaraţia-bombă a lui Ion Iliescu din Der Spiegel ne aduce la subiectul major al ultimilor 25 de ani. Securitatea şi comuniştii au cedat părţi importante de suveranitate pentru a-şi apăra propria piele, pentru a-şi disimula crimele cu ajutorul Occidentului. Prin redeschiderea dosarului Mineriadei, Ion Iliescu a înţeles că partenerii occidentali nu mai respectă târgul. Securiştii şi comuniştii români au făcut un târg odios cu Străinătatea ca să se apere de populaţia României, pe care au călcat-o în picioare, au schilodit-o şi spoliat-o în multe feluri, într-un cuvânt, au nenorocit-o. Dacă Occidentul n-a mai ţinut înţelegerea, Ion Iliescu a ripostat pe măsură.
După ce a cedat Petrom-ul OMV-ului (în locul lui BP) şi a negociat (n-a fost nici o negociere !) în genunchi cu UE, după ce l-a vizitat pe George Bush Jr. la Washington, adică a făcut o carieră politică mult peste capacităţile sale reale, o carieră datorată, de fapt, Danei Năstase, fata unui fost mahăr comunist cu funcţiuni multiple, inclusiv la Pekin, şi după ce a executat două destul de scurte condamnări, Adrian Năstase iese din adormire, îşi încalcă obligaţia de rezervă şi ne îndrumă, hodoronc-tronc, să abandonăm drumul european, depăşit, fumat, eventual şi parteneriatul cu SUA, şi să ne reorientăm spre BRICS, probabil mai ales spre China şi spre Rusia din tinereţea lui Angelo Miculescu. Dar românii l-au luat deja mult prea în serios pe acest gurist politic cu un tupeu ieşit din comun.
Victor Ponta şi guvernul său şi-au făcut temelie doar din mizeria şi dezastrul guvernării Băsescu, un proamerican şi proeuropean de operă bufă. Cu susţinerea feroce şi, foarte probabil, cu avantajele aferente, seară de seară, a câtorva guri de foc media, în fapt, simple instrumente de propagandă. Orientarea mai mult vocală decât economică şi politică a lui Victor Ponta şi a guvernului său spre China şi spre Rusia e binecunoscută. Aminteşte şi ea, tot în registrul comic, de mai vechea strategie a lui Dej şi Ceauşescu, aceea de a fi mai comunişti, mai dogmatici decât Marele Frate pentru a fi lăsaţi în pace să-i halească în linişte pe conaţionali.

continuare »


Fotografia unui dezastru

Postat de admin in Opinii luni 20 apr. 2015

Petru Romoşan

Nimeni nu a înţeles ce a căutat din nou Traian Băsescu vineri seară la Realitatea TV. Deşi prestaţiile din ultimul an ale lui Cozmin Guşă şi Rareş Bogdan nu prea mai înşala multă lume. A fost vreodată Cozmin Guşă ziarist, scriitor sau măcar politician ? Rareş Bogdan e lăudat, nu întâmplător, de Sebastian Lăzăroiu (sociolog pârât, slugă mizeră a lui Băsescu) pentru acel show mediocru. De prea multă vreme Realitatea TV e doar o gură de foc a unei anumite instituţii mai speciale. Criză mare, monşer !
Vă mai amintiţi de articolele isterice, fanatice din Evenimentul zilei ale lui H.-R. Patapievici, Mircea Mihăieş, Mircea Cărtărescu, Vladimir Tismăneanu de susţinere a marinarului semianalfabet ajuns în mod aberant şi neexplicat la Cotroceni ? Patapievici şi Mihăieş au ajuns, la rândul lor, la fel de impostor, la ICR şi au manevrat în folosul găştii zeci şi zeci de milioane de euro. Mircea Cărtărescu, un autor mai degrabă comparabil cu „elevul Dima dintr-a şaptea” decât cu autorul cărţii cu acelaşi titlu, Mihail Drumeş, care avea un public real, e propus mecanic, de la sine înţeles, la premiul Nobel pentru literatură, la fel ca altădată agentul sovietic Zaharia Stancu.
Dar nu numai Patapievici, Mihăieş, Cărtărescu şi Tismăneanu i-au insultat violent pe adversarii lui Băsescu. Un întreg pluton, dacă nu chiar un batalion de „acoperiţi” (o listă foarte lungă circulă deja prin redacţii şi aşteaptă să fie detonată !) au fost plătiţi de nişte securişti iresponsabili, din banii noştri, bineînţeles, au hăulit în toată presa până când toată presa a crăpat de-atâta minciună şi „acoperire”. Azi, „filosoafa” profundă de la revista 22, Andreea Pora, îi apostrofează pe idolul ei de ieri şi pe protejata blondă a acestuia, azi la „tubulatură”, cu ziceri ce nu merită a fi reproduse. Dar şi 22, şi GDS, nenorocitul grup politic de presiune inventat de Silviu Brucan, continuă, împotriva evidentului lor faliment moral, să producă mizerie „analitică” pe bandă rulantă. Propaganda merge înainte, mercenariatul şi impostura n-au omorât încă pe nimeni în România.
La sfârşitul anului trecut am avut alegeri şi, miracol !, avem un preşedinte nou. Slavă Domnului, am scăpat de Băsescu ! Dar Victor Ponta, prim-ministrul numit de două ori de Băsescu, e la locul lui şi pare că a uitat că a pierdut penibil nişte alegeri prezidenţiale. Şi toţi oamenii numiţi de Băsescu, cu miile, sunt menţinuţi în post. Klaus Iohannis şi echipa lui au ocupat Cotrocenii, inundă Facebook-ul şi alte reţele de socializare, dar Iohannis nu pare să fi devenit încă preşedintele României. Decât în poze oficiale, în declaraţii fără conţinut şi în vizite, multe şi cam inutile, în străinătate.
Deşi a sacrificat-o pe Elena Udrea cu cinismul care-l caracterizează, pentru spectacol, circ, pentru galerie – sau asta e doar o altă piesă pentru proşti -, Traian Băsescu continuă să predice pe toate televiziunile şi, simbolic cel puţin, în ciuda năzdrăvăniilor şi neghiobiilor pe care le scuipă, pare a fi mai departe adevăratul patron al României. Naşul, capo di tutti capi, şeful tuturor serviciilor, văzute şi nevăzute.
Ar putea îngerii să-l aresteze preventiv, să-l interogheze, să-l judece şi să-l condamne pe bunul Dumnezeu ? Dar dracii l-ar putea aresta pe însuşi Scaraoţchi ? Putem noi să le pretindem lui Florian Coldea (SRI), Laura Codruţa Kövesi (DNA), procurorilor şi poliţiştilor să-l reţină, să-l ia în sfârşit la întrebări şi să-l priponească pe Scaraoţchi, pardon, pe tăticul lor Băsescu, care le-a fost Dumnezeu timp de zece ani ? Mulţi dintre cei numiţi în înalte funcţii nu ar fi ajuns niciodată acolo fără interesul şi mâna lui Băsescu. Nimic nu-i recomanda, nici studiile, nici experienţa, nici competenţele. Dimpotrivă, au fost numiţi prin fraudă tocmai pentru că, nefiind capabili, erau numai buni de folosit, dependenţi şi utili Crocobaurului. Să dăm, spre exemplificare, numai trei nume : Emil Boc, Daniel Morar, Elena Udrea. Competenţi ? Cu studii solide ? Au dovedit înainte ceva ? Ce altceva îi recomanda decât micimea şi neantul ? Deci, buni pentru România lui Băsescu – marinar eşuat !
Cu Elena Udrea de două luni spălând podelele la Beciul Domnesc, Traian Băsescu zburdă în toată media ca în zilele sale bune. Ceva nu e în regulă în toată afacerea asta. Dacă Traian Băsescu nu va fi cercetat pentru faptele sale, multe şi foarte grave, rămâne o singură posibilitate de interpretare a unei atari situaţii. Aceea a unei înţelegeri pe sub masă, ascunsă cu totul opiniei publice, de tip Elţin-Putin, între actualul (Klaus Iohannis) şi fostul (Traian Băsescu) preşedinte. Până la urmă, o asemenea înţelegere, dacă există, va ieşi oricum la suprafaţă. Iar păcăleala cu Elena Udrea, arestată într-un dosar minor de altfel, nu va mai folosi la nimic. Sinceritatea atacului Elenei Udrea la aşa-numitul binom Coldea-Kövesi a fost pusă la îndoială de mulţi observatori, care o văd mai degrabă, poate pe bună dreptate, ca pe o piesă dintr-un puzzle de intoxicare. Oare binomul Coldea-Kövesi  maschează adevăratul binom, care ar fi Băsescu-Iohannis ?
Deocamdată, partenerii de prădăciuni din PDL ai lui Băsescu sunt feriţi de justiţie, fostul PNL al lui Crin Antonescu şi Călin Popescu Tăriceanu e făcut praf şi dat pe mâna unei veleitare, Alina Gorghiu. Parteneriatul dintre Traian Băsescu, PDL şi Klaus Iohannis, el însuşi prea puţin liberal, pe cadavrul fostului PNL, pare funcţional. Spre deplinul blocaj şi dezastru al ţării.

DNA – întrebări fără răspuns

Postat de admin in Opinii miercuri 15 apr. 2015

Petru Romoşan

Cei care îi atacă, inteligent sau prosteşte, pe oamenii de la DNA sau SRI pentru arestările preventive, pentru trimiteri în judecată ne apar ca foarte dubioşi şi direct interesaţi. Au pe „cineva” arestat, sunt plătiţi de „altcineva” cu bube mari în cap. Cam aşa gândeşte „publicul”, românul de rând. Adică nu vă e ruşine, bă infractorilor ? Adică vă credeţi şmecheri ? cum ar veni. Orice se spune, se va mai spune, nimeni nu-i plânge pe cei băgaţi la Beciul Domnesc. Dimpotrivă. Ştiu ei de ce sunt acolo ! Şi probele încep să curgă. Iar cei care fac apel la principii, la Constituţie, la America sau la Europa chiar îi iau pe bieţii români de proşti şi merită să fie „descurajaţi”, vorba lui Caragiale, ba chiar niţeluş luaţi la întrebări. Sunt cu toţii amestecaţi în crima generală împotriva poporului român – avocaţi, jurnalişti, politici, sociologi, procurori şi judecători, servicii şi paraservicii.
Totuşi, oricâte merite ar avea doamna Laura Codruţa Kövesi, DNA, SRI şi celelalte „poliţii”, rămân câteva întrebări fără răspuns, penibile şi grave în acelaşi timp. De ce Gheorghe Stelian şi ceilalţi mari escroci ai recuperărilor mai sunt în libertate ? Nu e clar pentru orice procuror începător că au furat, au încălcat legi, cutume, că, securişti sau nu, acoperiţi sau nu, ai românilor sau ai străinilor, ar trebui arestaţi imediat şi cu toată averea pusă sub sechestru ? Cum adică să pună bandiţii aceştia laba pe averea victimelor comunismului şi statul român să se uite în altă parte ? Dar ce, suntem cretini ? Câtă laşitate poate duce un om ? Câte poate înghiţi un nefericit popor ?
De ce foştii impostori penali din PDL, în frunte cu Adriean Videanu, Emil Boc, Vasile Blaga, Ioan Oltean, Radu Berceanu, Roberta Anastase, Sulfina Barbu, Anca Boagiu, Gheorghe Falcă, Liviu Negoiţă, sunt ocoliţi sistematic, sunt protejaţi pe cât de ferm, pe atât de stupid de DNA şi de SRI ? Nu realizează aceste instituţii extrem de costisitoare pentru cetăţeanul român că se afundă în mocirla complicităţii la corupţie, la rapt, la furt, la încălcarea legilor cu aceşti aşa-zişi politicieni ? Chiar atât de puţin îi duce capul pe oamenii care le populează ? Nimeni nu-i crede atât de puţini la minte.
Desigur, a treia întrebare e în legătură cu imunitatea foarte dubioasă de care încă se mai bucură fostul preşedinte Traian Băsescu. Poate că aici, în afară de jenă şi jalnică obedienţă a foştilor săi „subalterni” (generalul Florian Coldea, procurorul-şef Kövesi, preşedinta ÎCCJ Livia Stanciu, preşedintele CCR Augustin Zegrean şi toată seria), există vreo raţiune de stat care scapă opiniei publice. O raţiune de stat care nu poate fi decât temporară, dacă nu a şi expirat deja.
Recenta plângere a guvernului împotriva impostorilor presupuşi politici, presupuşi liberali Ludovic Orban şi Varujan Vosganian, despre care toată lumea ştie cam câte parale fac, e totuşi dătătoare de speranţă. Gargaragiul Orban şi candidatul la premiul Nobel pentru literatură Vosganian (tupeu încă neegalat !) mai reuşesc să fenteze justiţia la fel de inexplicabil ca şi grangurii din PDL.
Cât despre Klaus Iohannis, care se preocupă în mesajul de Paşti de săracii României direct de la Madeira, şi numai pe Facebook, însoţit, bineînţeles, de prima doamna, Carmen Iohannis (fără de instituţia primei doamne, România nici nu mai poate exista), acesta se apropie de un moment al adevărului de care nici SRI, nici DNA şi nici armata nu-l vor mai putea apăra. Procentele care i se atribuie provin de la aceiaşi sociologi compromişi. Justa sa dimensiune, insignifiantă, va apărea pentru tot poporul la lumina zilei – fireşte, pe Facebook, Twitter şi Instagram. Cel mai probabil însă, numai în diaspora…


Postat de admin in Opinii marți 7 apr. 2015

Cartea orelor a lui Jeanne de Navarre (circa 1340), imagine atribuită lui Jean Le Noir.

« Iar oamenii care Îl păzeau pe Iisus Îl batjocoreau, bătându-L. Şi, acoperindu-I faţa, Îl întrebau, zicând : Prooroceşte cine este cel ce Te-a lovit ? Şi, hulindu-L, multe altele spuneau împotriva Lui. »
aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaLuca 22, 63-65


Telenovela « statul de drept »

Postat de admin in Opinii luni 30 mart. 2015

Petru Romoşan

De când m-am întors „ca un prost” în România de la Paris sunt întrebat la intervale aproape regulate de ce nu deschid o galerie de artă sau un birou de expertiză dacă tot am cea mai mare biblioteca documentară de artă de pe plai şi experienţa necesară. La început am dat peste Adrian Năstase. El colecţiona tot. Era preşedintele PSD, fost ministru de Externe, viitor prim-ministru şi apoi candidat la preşedinţie, ginerică al lui Angelo Miculescu, după ce fusese ginerică Preoteasa. Puteam eu să concurez cu Adrian Năstase, care avea de partea lui toată poliţia, care m-a şi călcat într-aiurea, şi toate legile făcute chiar de el şi ai lui ? Trebuie să fiţi de acord că nu. Rezonabil, nu aveam cum să competitez. Cum să faci comerţ şi expertiză de artă, după reguli şi legi europene, într-o Românie politizată până la demenţă ? Mai bine m-am ocupat, împreună cu familia, de editarea cărţilor altora.
Destul de repede, Adrian Năstase, prietenul lui Ion Cristoiu, care transmitea în direct de la domiciliul fostului prim-ministru în 2006 despre colecţie, despre tablouri şi cărţi vechi, ca un mare connaisseur din Est, Adrian Năstase deci „a născut pui vii” : noii colecţionari ai tranziţiei penale româneşti. Darius Vâlcov, colecţionarul dezvăluit brutal publicului, e un „pui viu” născut din marele exemplu al înaintemergătorului Năstase, celebrul crescător de găini. Vă amintiţi că Adrian Năstase i-a chemat în Parlament pe adversari (dar implicit şi pe români !) să-i numere ouăle… Le numărăm acum !
În cazul lui Darius Vâlcov, hazul maxim e că nici Lavinia Şandru, soţie, „mamă a copilului său”, şi nici Cozmin Guşă, naş de căsătorie, fost secretar general PSD al preşedintelui Adrian Năstase, nu i-au fost de-ajuns ca experţi şi consilieri în artă. Deşi cei doi, Lavinia Şandru şi Cozmin Guşă, dau lecţii şi furnizează expertiză seara de seară întregii naţiuni şi pe toate temele. Darius Vâlcov a chemat-o în ajutor şi pe Miss Slatina Universe România, domnişoara Larisa Popa, de la Galeria Raphael. Care Rafael ? Sanzio, bineînţeles ! Bizar e şi faptul că Europa e plină de galerii Raphael. Una se găseşte chiar la Frankfurt, capitala financiară a UE. O fi vreo conspiraţie ? Vreun cod al lui Rafael, după deja faimosul cod al lui Da Vinci ?
Exagerările presei despre colecţia lui Darius Vâlcov – cu punerea în vedetă a unui modest nud de Renoir, urmat de Picasso însuşi, care până la urmă nu e reprezentat decât prin nişte banale litografii şi, probabil, un desen oarecare, şi nu prin pânze de zeci de milioane de euro, cum a lăsat să se înţeleagă la început presa noastră bombastică şi foarte amatoristică -, care nu fac decât să reia informaţiile aproximative furnizate de procurori, sunt depăşite de noi şi noi informaţii despre proprietăţi ale fostului primar de Slatina (şi fost ministru de Finanţe deja !) : din Bruxelles, Strasbourg, Crans Montana, Monte Carlo, Como, Bucureşti, Poiana Braşov, plus terenuri şi firme „o mie” (din presupusul denunţ lui Dan Bălăşescu, viceprimar de Slatina, trimis lui Emil Boc, prim-ministru, în 2011). Amuzant e că una dintre firme atribuite lui Darius Vâlcov în presupusul denunţ are în coadă sigla SRI (o greşeală de redactare ?).
Ceea ce ne aduce la discuţia săptămânii, care s-a purtat în jurul deciziei procurorilor DNA în cazurile Claudiu Florică, Dinu Pescariu şi Dragoş Stan. Pot fi avansate două ipoteze : ori corupătorii numiţi mai sus i-au corupt şi pe procurorii DNA (aveau de unde !), ori, mult mai probabil, ei erau de la bun început „oameni de afaceri” sub acoperire. Sau, în cel mai rău caz : amândouă ipotezele la un loc. „Acoperiţii” din afaceri acţionează la indigo după modelul american. România are însă o problemă majoră : îi lipseşte corpusul de legi şi reglementări pe care-l au de multă vreme americanii. Şi, bineînţeles, lipsesc aproape total experienţa şi tradiţia unor asemenea „afaceri”. Acordându-le impunitate lui Claudiu Florică (apropo, colecţionar şi el, se spune !), Dinu Pescariu şi Dragoş Stan, statul de drept a devenit în România, e limpede !, o ficţiune tragicomică.
Domnul Victor Ponta, cel mai important „pui viu” al lui Adrian Năstase, l-a descris pe domnul Darius Vâlcov drept cel mai mare ministru de Finanţe pe care l-a avut vreodată România. Aşa, ca de la Titulescu la Titulescu (căci Nicolae Titulescu a fost şi ministru de Finanţe), în judeţul Olt, unde se găseşte moşia Tituleşti ! Un ministru fără de care codul fiscal (alt cod ?) nu putea fi finalizat. Să fi fost la curent Victor Ponta cu colecţiile de artă şi cu proprietăţile imobiliare, plus „mormanele” de cash şi lingouri ale lui Darius Vâlcov ? Chiar de aceea îl considera o reîncarnare a lui Fouquet, ministrul de Finanţe al Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea, care i-a golit vistieria ca să-şi ridice castelul de la Vaux-le-Vicomte ? Totuşi, până destul de recent, Darius Vâlcov a fost un susţinător înfocat al lui Traian Băsescu !
După 2005, mulţi din cei azi afişaţi public în afacerile Microsoft, EADS sau retrocedări frauduloase ANRP au devenit brusc mari colecţionari. Preţurile maeştrilor artei româneşti au crescut fulminant, fără nici o legătură cu creşterea reală a economiei naţionale. Casa Artmark (care, iată, are un nou „preşedinte”, H.-R. Patapievici !) s-a dezvoltat în acest context de vastă corupţie, rămas obscur pentru marele public. De câtva timp, de când a început cruciada DNA împotriva corupţilor (nu şi împotriva corupătorilor, români sau străini), mari averi şi mari colecţii se tot destramă. Telenovela „statul de drept” e în plină desfăşurare. Creşte exponenţial numărul „actorilor”, dar şi cel al telespectatorilor care nu vor neapărat sânge, cum susţine presa cu totul aservită, ci vor doar banii înapoi la bugetul statului. Aşteptăm deci cu toţii şi cu înfrigurare dezvăluirile şi reţinerile de săptămâna viitoare. Fiecare dimineaţă cu recolta ei : arestări, reţineri, arest preventiv, arest la domiciliu, punere sub control judiciar etc., etc. !

Arestaţi-i şi pe corupători !

Postat de admin in Opinii miercuri 18 mart. 2015

Petru Romoşan

Nu te poţi aştepta de la domnii tovarăşi Florian Coldea, general SRI cu stele grele, şi Laura Codruţa Kövesi, procuror-şef DNA, să înţeleagă cu adevărat esenţa democraţiei şi a capitalismului. Nu l-au studiat serios nici pe Aristotel, nici pe Max Weber sau pe Émile Durkheim – se aude de la o poştă –, iar profesorii lor au fost, în cel mai bun caz, nişte marxişti răspopiţi în mare viteză, sub presiunea evenimentelor istorice. În plus, marele lor „tătic”, naşul lor din suflet, adevăratul lor maestru „spiritual” a fost camionagiul de apă sărată al lui Nicolae Ceauşescu (plus Elena cealaltă) şi al lui Gheorghe Oprea, hâdul şi urâtul (sau belitul, cum i se spune prin bodegile de ţară) Traian Băsescu, cel care a condamnat comunismul într-un scenariu de operă bufă, împreună cu celălalt comunist pervers, întors pe dos, Vladimir Tismăneanu, amândoi susţinuţi din balcon de aplaudacii neocomunişti pentru eternitate Pleşu, Liiceanu, Patapievici, Mihaieş etc., „intelectualii lui Băsescu”. Nu mai recapitulăm aici toată lista, nu le mai reamintim nici ascendenţa, mai toţi copiii călăilor din anii ’50 (bată-i Dumnezeu să-i bată, ducă-se pe pustii – tot din bodegă). Sinistră poveste, crime fără număr.
De ceva vreme se arestează pe bandă rulantă, într-o mare veselie televizată, membrii comisiei ANRP (restituirea proprietăţilor), ca fosta şefă a DIICOT, Alina Bica, ca halucinantul Horia Georgescu, şef la Integritate, sau Crinuţa Dumitrean, protejata preacinstiţilor Emil Boc şi Ioan Oltean. Adică se arestează corupţii. În aceeaşi categorie intră şi partenerii foarte apropiaţi ai lui Traian Băsescu : Dorin Cocoş şi Elena Udrea. Mă rog, Dorin Cocoş e el însuşi un corupător, şi deci un bun exemplu pentru ce ar trebui făcut şi cu ceilalţi corupători. Elena Udrea, fosta soţie de la domnu’, a jucat rolul de ministru şi de mare consilier prezidenţial, coruptă pe toată linia. Deci Dorin Cocoş şi Elena Udrea figurează la compuse : un corupător şi o coruptă.
În acelaşi timp, o duzină de „investitori” (tot ai lui Băsescu, ca şi „intelectualii” aceluiaşi ?), samsari, interlopi se simt foarte bine cu cel puţin un miliard de euro sustraşi din bugetul statului. Şi nu-i deranjează nimeni, pentru că „hoţul neprins e negustor cinstit” (din culegeri de proverbe). Totuşi. Aceşti indivizi au păcălit, fraierit, tras în piept oameni bătrâni, oameni fără apărare prin cumpărarea aşa-ziselor „drepturi litigioase”. Legile europene (precumpănitoare şi la noi) interzic un beneficiu care să depăşească un coeficient prea mare de multiplicare a investiţiei. Asta se cheamă „înşelăciune”. Căutaţi legile, băieţi şi fete ! (Din noul cod civil : “Încheierea contractului Art. 1214 Dolul (1) Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie ; (2) Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială ; (3) Contractul este anulabil şi atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi ; (4) Dolul nu se presupune.”) În al doilea rând, dacă Alina Bica, Crinuţa Dumitrean, Horia Georgescu, Ingrid Zaarour şi alţii au fost corupţi, înseamnă că i-a corupt cineva. Ce mai aşteptaţi ? Pentru că populaţia aşteaptă recuperarea integrală a banilor furaţi, plus încă ani de zile de muncă în folosul comunităţii. Stelian Gheorghe, Pricop Radu, Barbu Marian, Rotaru Mihai, Şchiopu Simu Horia, Andrici Adrian, Gheorghe Gabriel, Vişoiu Valentin, Alexandra Georghe, Nicolae Gheorghe sunt încă liberi ? Şi miliardari ? Chiar şi retrocedările acordate unor nume cu rezonanţă (Loreen Ellen Malaxa, Georgeta Palade Van Dusen, Philip Theodore Palade) vor trebui verificate atent în noul context.
Revenim la DNA, la SRI şi chiar la noul nostru preşedinte, providenţialul dat nouă de un presupus duh necunoscut al Facebook-ului. Oare aceşti factori răspunzători înţeleg că în România de azi nu se pot câştiga ceac-pac zeci şi sute de milioane de euro fără să încalci legile ? Sunt convins că aceşti factori răspunzători nu înţeleg acest lucru foarte simplu. Duhul comunismului îi bântuie încă şi ei cred că se poate ajunge la capitalism în zbor, aşa cum au crezut că ajung şi la comunism.
Aceşti “investitori”, samsari, interlopi, escroci corupători nu pot rămâne cu miliardul de euro furat. La fel cum adevăraţii proprietari nu pot fi batjocoriţi încă o dată, pe modelul condamnării comunismului de către Băsescu şi Tismăneanu, sub ochiul lui Mark Gitenstein, cel refuzat de comisii senatoriale pentru a ocupa o funcţie importantă acasă, la Washington, dar bun să patroneze nenorociri ca ambasador şi responsabil la Fondul Proprietatea la Bucureşti, şi sub ochii strâns închişi, chiori ai Comisiei Europene, care l-a susţinut brutal şi nedemocratic pe mai nou penalul Băsescu la referendum.

Postat de admin in Opinii miercuri 11 mart. 2015

Theodor Pallady – Creion şi laviu de cerneală violetă (1924) dintr-o scrisoare (din volumul Pallady scriind. Jurnale, scrisori, însemnări, ediţie îngrijită de Dana Crişan, Editura Compania, 2009)


Aur sau pictură ? Să investeşti în artă

Postat de admin in Opinii miercuri 11 mart. 2015

Petru Romoşan

Până prin 1975, tablourile flamande şi olandeze din secolul al XVII-lea, „secolul de aur” al lui Rubens şi Rembrandt, se vindeau – desigur, exceptându-i pe marii maeştri, cu capodoperele lor – la câteva mii de euro de azi. Uneori chiar mai puţin. Şi se găseau curent în vânzare cu sutele, cu miile în fiecare an. Mai ales în marile capitale ale comerţului de artă de atunci, Paris şi Londra. Azi, aceleaşi tablouri se vând la sute de mii, la milioane de euro.
În 1971, ca urmare a catastrofei provocate economiei şi vieţii americane în general de războiul din Vietnam, preşedintele de atunci, Richard Nixon, a decis unilateral decuplarea dolarului de aur şi a dat drumul matriţelor de tipărit bani. Se renunţa la o înţelegere importantă, care dura din 1944, de la Conferinţa de la Bretton Woods. Mulţi economişti, europeni mai ales, au prezis apocalipsa. Dar până la urmă nu s-a întâmplat nimic. În 1973, totuşi, s-a declanşat prima mare criză a petrolului. Creşterea economică neîntreruptă de după război a Vestului bogat a primit o mare lovitură. Dar iniţiativa revoluţionară a lui Nixon şi a echipei sale de consilieri s-a dovedit viabilă şi înaintemergătoare.
De atunci şi până azi, valoarea dolarului a fost indexată pe vitalitatea economiei americane, iar locul exemplar al aurului – care a rămas şi el o valoare importantă de plasament şi refugiu, dar o valoare între altele – a fost luat de creaţiile geniului uman : arta, cartea, creativitatea ştiinţifică şi tehnologică etc. Locul lăsat liber de aur a fost ocupat imediat de picturi şi sculpturi din toate şcolile şi din toate epocile, de cărţi vechi şi rare, de mobile scumpe, lucrate de mari ebenişti. Au fost reevaluate spectaculos tablourile olandeze, flamande, italiene, a fost redescoperit Art Nouveau-ul, Art Deco-ul, pictori impresionişti, expresionişti, cubişti, fovişti au atins cote inimaginabile, a fost revalorizată avangarda etc., etc. În anii care au urmat deciziei lui Richard Nixon de a renunţa la etalonul-aur, investiţia în artă a luat un avânt nemaivăzut şi de o amploare necunoscută până atunci. Şi lucrurile au continuat până azi, cu suişuri şi coborâşuri, comerţul de artă extinzându-se mereu la pieţe şi resurse noi – arta japoneză, arta lumii arabe, arta turcă, arta rusă, arta chineză, arta indiană, a Americii de Sud, arta africană etc.
Cele mai mari colecţii de artă sunt deţinute încă de la începutul secolului XX de familiile Rothschild, Rockefeller, Thyssen Bornemisza, de alte şi alte mari familii americane aprovizionate cândva de lordul Duveen, de mari familii britanice, franceze, germane, italiene. În urmă cu câţiva ani, Bill Gates şi-a oferit o foarte importantă colecţie de desene de Leonardo da Vinci – geniul lui Leonardo venea să confirme geniul întreprinzător al lui Gates. Fiecare nouă mare avere apărută înseamnă, în general, şi constituirea unei noi colecţii de artă. Qatarul şi Emiratele îşi fac propriile lor colecţii. Un muzeu din Golf, de la Abu Dhabi, care se va deschide, poate, în sfârşit, în acest an, şi care se va numi chiar „Luvru”, este ridicat cu consultanţă directă de la Luvrul original. Azi, investiţia în artă este considerată cea mai rentabilă. Bineînţeles, dacă e făcută corect, după reguli, de cunoscători reali, cu ajutorul negustorilor şi experţilor profesionişti.
Există câteva traficuri cunoscute de toată lumea : traficul de arme, traficul de droguri, traficul de carne vie, traficul de artă. Primele trei sunt controlate, impozitate, pedepsite, urmărite sever de state. Traficul de artă e aproape lăsat la liber, pentru civili, căci e dificil de urmărit, dificil de impozitat, iar banii negri sunt plasaţi în importante opere de artă într-o mare veselie. Traficul de artă pare să fie la îndemâna oricui şi, în plus, mai e considerat şi nobil ! Ţările nordice au reglementat foarte puţin circulaţia operelor de artă, ţările sudice au legi foarte stufoase în materie. Paradoxal, cele mai multe nefăcute se petrec acolo unde sunt în vigoare cele mai multe legi, în ţările sudice.
Ca şi celelalte traficuri, şi traficul de artă, deci comerţul de artă, are partea sa sumbră. Cumpărătorii, investitorii, colecţionarii pot fi păcăliţi, în mare, în două feluri. Mai întâi prin falsuri – ceea ce se petrece masiv azi în România – sau prin preţuri prea mari, nejustificate, umflate. A doua păcăleală e mai sofisticată şi mai greu de prevenit pentru că e făcută de oameni mult mai inteligenţi. Păcăleala cu falsuri o fac amatorii, partea cea mai de jos a comerţului. Cealaltă înşelătorie o pot face cei deja versaţi în materie. La fel de bine te poţi păcăli căutând să cumperi numai chilipiruri, lucruri cât mai ieftine. Pentru că sunt mari şanse să rămână pentru totdeauna ieftine…
În sfârşit, adevărata artă a colecţionatului o stăpânesc foarte puţini. Sunt cei capabili să vadă în viitor, să intuiască în ce direcţie se vor duce modele, gusturile de mâine. Marfa artistică poate să aibă un trecut, poate să aibă un prezent glorios dar un viitor incert sau să nu aibă viitor deloc. Adevăraţii profesionişti, dotaţi cu cultură şi pregătire solide, sunt în stare de asemenea prognoze, anticipări – pentru că ştiu cum au venit şi au trecut alte gusturi şi alte mode. Începătorii se descurcă mai greu. Filosofia colecţionarului narcisic „nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie”, frecventă printre noii îmbogăţiţi de la noi, îşi are limitele ei evidente.
Până în 2001, investiţiile în arta românească, ca toată economia de tranziţie, au băltit, au fost destul de mediocre. Câţiva vizionari – colecţionarii Adrian Zdrobiş şi regretatul Ovidiu Popescu, de exemplu – au reuşit să-şi formeze colecţii fabuloase la preţuri mai mult decât corecte. Cel care a introdus „competiţia”, concursul între coecţionari a fost prim-ministrul din acea perioadă, Adrian Năstase. Între 2001 şi 2004, aproape toţi anticarii, plus cei improvizaţi, „pe picior”, au lucrat cu toate motoarele turate aproape numai pentru Adrian Năstase. Ceilalţi colecţionari şi-au făcut loc cu greu, cu riscuri, pe lângă „elefantul”, „împăratul” Năstase, care era capabil să cumpere tot ce aveau mai interesant toţi negustorii şi colecţionarii. Disponibilităţile lui de cash păreau nelimitate. În orice caz, aceasta era legenda aflată în circulaţie. Dacă Adrian Năstase ar fi câştigat prezidenţialele în decembrie 2004, e de presupus că toate buticurile de antichităţi ar fi căpătat patalamaua de „furnizor al casei… prezidenţiale”. N-a fost să fie !
Începând cu 2005, au apărut alţi şi alţi colecţionari. Bineînţeles, nu toţi banii investiţi în artă după 2001 provin din marea corupţie. Există şi afaceri făcute în respectul legii. Sau ar trebui să existe ! Şi mai există colecţionarii tradiţionali : medici, avocaţi, militari, ingineri. Sumele plătite începînd cu 2003-2004 pentru primii 20-30 de pictori şi sculptori români au depăşit de departe toate aşteptările colecţionarilor de modă veche. Preţurile s-au aliniat la cele din ţările Europei Centrale şi de Est. Au fost cumpărate câteva colecţii întregi cu bani proveniţi din afacerile IT, cel mai probabil şi din cele cunoscute azi sub numele de Microsoft şi EADS. Au apărut deodată, din neant, inşi capabili să cumpere dintr-un foc câteva sute de tablouri şi sculpturi scumpe. Şcoală românească, dar şi şcoli străine. Muzeele au sărăcit incredibil. Condiţiile în care câteva mari colecţii au fost retrocedate de muzee au rămas în ceaţă.
E greu să câştigi mulţi bani, dar e şi mai greu să-i păstrezi ! Multe din colecţiile – impresionante – făcute după 2001, ca şi averile din care au fost cumpărate nu vor rezista asaltului recent al justiţiei. Mulţi „colecţionari” vor ajunge, foarte probabil, la puşcărie. Colecţiile lor au început deja să se vândă la disperare, la preţuri foarte interesante. Dar lichidităţile lipsesc, banii sunt blocaţi de spaimă. Climatul nu e propice în acest moment colecţionatului…
După 25 de ani de tranziţie, cataloagele ştiinţifice, raisonnés lipsesc ca în ianuarie 1990. Experţii competenţi sunt chiar mai rari. Muzeele au o viaţă paralelă, conectate cum sunt la bugetul de stat şi puţin la administraţia locală, şi sunt total indiferente la mişcarea comercială a artei. Asta ca instituţii. Ele nici nu ştiu că tocmai muzeele ar trebui să scoată măcar un catalog ştiinţific al unui artist important sau local. Muzeul din Iaşi s-ar putea preocupa, de pildă, de un catalog al unui artist moldovean, Constantin D. Stahi. Muzeul din Constanţa ar putea face cataloage cu artiştii din Dobrogea. Cel din Cluj ar putea scoate cataloagele lui Aurel Ciupe, Theodor Harşia sau Tasso Marchini. Şi tot aşa pentru muzeele din Braşov, Baia Mare, Timişoara, Arad. Craiova, prin Paul Rezeanu în principal, a scos o serie de cărţi foarte utile despre creaţia din Oltenia.
În schimb, pe unii muzeografi şi directori de muzeu plătiţi din banul public îi regăsim în cataloagele de licitaţii ca experţi. O fi legal ? Nu o fi vreo incompatibilitate la mijloc ? În Franţa, muzeografii de la Luvru şi de la celelalte muzee din reţeaua publică naţională au interdicţia expresă de a se implica în comerţul de artă. Situaţia se regăseşte şi în alte ţări europene. Dar nimic nu-i împiedică să întocmească minunate cataloage pentru cei mai importanţi artişti. Nu poţi să nu te întrebi ce lasă în urma lor, după zeci de ani de activitate în muzeele noastre naţionale, oameni care s-au pregătit pentru studiu şi cercetare şi care au organizat doar câteva expoziţii în viaţa lor. Şi asemenea întrebări devin de neocolit, presante, căci, din pricina atâtor lipsuri şi amatorisme, împărţeala făcută în ultimii 25 de ani riscă să semene prea de tot cu împărţeala frauduloasă de pământuri, case şi păduri. Operele de artă constituie totuşi, poate, cel mai preţios patrimoniu, cu multiple sarcini – identitare, de educaţie şi plasament valoric major –, de unde şi preocuparea de a nu-l abandona cu totul bişniţarilor şi penalilor naţionali.


Postat de admin in Opinii miercuri 11 mart. 2015

Theodor Pallady – « Dragoste maternă », tuşuri colorate şi guaşă, circa 1900 (din volumul Pallady scriind. Jurnale, scrisori, însemnări, ediţie îngrijită de Dana Crişan, Editura Compania, 2009)


« Previous Entries
Next Entries »
//