Cică vin americanii

Postat de admin in Opinii luni 15 iun. 2015

Petru Romoşan

Săptămâna 8-14 iunie s-a sfârşit exact pe dos de cum a început. Victor Ponta a ieşit câştigător pe toată linia, DNA şi preşedintele Iohannis („guvernul meu”) au fost umiliţi în două rânduri de maşina infernală de vot a PSD. Mai întâi Camera Deputaţilor a votat masiv împotriva ridicării imunităţii prea junelui şef pesedist, ca apoi moţiunea (zisă şi „loţiunea”) de cenzură să fie trântită fără drept de apel. Şi cu asta ce-am făcut ?
Tot în această săptămână, liderul indiscutabil al controversatului Grup de la Cluj, Ioan Rus, ca un autentic kamikaze, s-a autoexplodat în piaţa publică (la noul post oficial Digi 24) calificând copiii celor plecaţi la muncă în străinătate drept „golani” şi nevestele drept „curve”. Iar multpitorescul general în rezervă Gabriel Oprea a devenit, inexplicabil, omul providenţial, un prim viceprim-ministru cât un prim-ministru lovit în aripă sau chiar un preşedinte cât unul care nu reuşeşte nicicum să devină preşedinte. Deşi tot în această săptămână Klaus Iohannis a încercat şi varianta băsească de preşedinte jucător cerând presto, şi nu o dată, demisia premierului. Victor Ponta, cu tot DNA-ul, binomul SRI-DNA, PNL şi preşedintele Iohannis în spate, nu pare să aibă alte probleme decât cele medicale ivite la un picior.
Încotro mergem ? Care este planul ? De unde a venit ordinul imperativ al demiterii tânărului, inexperimentatului şi îngâmfatului şef pretins socialist ? De la Washington ? De la Bruxelles ? De la Berlin ? Cineva trebuie să ştie, dar bineînţeles că nu se arată la faţă. Sentimentul că trăim o repetare a verii lui 2012, cu referendumul refuzat de puterile protectoare, e foarte pregnant. Dar poate că eşecul pe toată linia al celor care au urmărit debarcarea în forţă a lui Victor Ponta e şi el unul programat. În fapt, deputaţii, votând împotriva urmăririi penale a lui Ponta, ne-au arătat zgomotos câţi bani dau ei pe justiţie. Mai ales că aproape toţi îşi aşteaptă, mâine sau poimâine, convocarea la DNA. Căderea cu brio a moţiunii de cenzură i-a liniştit pe penelişti şi i-a scos domnului preşedinte din cap „guvernul meu”. Alina Gorghiu şi Cătălin Predoiu nu pot aduna o majoritate calificată care să-l facă pe unul sau pe celălalt prim-ministru. Au luat-o pe urmele „prim-ministrului” Lucian Croitoru. Va fi, poate, data viitoare, acum trebuie să mai facă nişte tururi pe la organizaţiile locale şi câteva talk-show-uri, cât mai există bogăţia de televiziuni de ştiri de acum.
Nici de un guvern de uniune naţională nu mai poate fi vorba. Dihonia e mult prea mare, taberele sunt prea de tot incompatibile. Şi atunci vom intra în toamna 2015 tot cu Victor Ponta, Călin Popescu Tăriceanu, plus găştile aferente, şi tot ei vor organiza cele două rânduri de alegeri din 2016 ? Totuşi, după atâtea victorii împotriva DNA, împotriva preşedintelui Klaus Iohannis, împotriva PNL, oare de ce Victor Ponta pare atât de expirat politic ? Deşi a câştigat pe toată linia, pare mai terminat ca niciodată.
Cineva, un fel de baubau mare şi negru, trage sforile din spatele cortinei. Ce urmăreşte ? Pentru că o clasă politică de schimb nu se poate inventa doar prin punerea la pământ a celei existente, oricât de detestabilă ar fi aceasta. Figura providenţială a prim viceprim-ministrului ne poate spune ceva despre cine va conduce în anii următori. Gabriel Oprea e o combinaţie aproape perfectă de învârtit de tranziţie cu un Moş Teacă de România – zice chiar el că a fost de şapte ori ministru, cel mai bun ministru. Un guvern compus din mai mulţi Moş Teacă, în costum-cravată, civili la prima vedere, care să facă marile jocuri economice şi politice în pregătire pentru România – iată soluţia-miracol !
Un posibil răspuns sau o parte din el ne-a venit ieri seară din New York Times. Pentagonul i-a cerut preşedintelui Obama acordul pentru instalarea în ţările baltice şi cele din Europa de Est, foste membre ale Pactului de la Varşovia, a 5 000 de soldaţi, dimpreună cu armament greu („Oficiali americani şi din ţarile aliate au declarat că, într-o încercare semnificativă menită să descurajeze agresiunea rusă în Europa, Pentagonul e gata să stocheze tancuri, vehicule de teren şi alt armament greu la dispoziţia a 5 000 de militari americani în câteva tări baltice şi est-europene. / Propunerea, dacă va fi aprobată, ar constitui o premieră după încheierea Războiului Rece – Statele Unite ar plasa pentru prima oară echipament militar greu în noile state membre NATO din Europa de Est care au aparţinut cândva sferei de influenţă sovietică. Anexarea Crimeii de către Rusia şi războiul din estul Ucrainei au alarmat şi au sugerat o nouă planificare militară în capitale NATO […]”).
Chiar dacă generalul Oprea nu va deveni prim-ministru, talentul său de ofiţer de intendenţă se va putea dovedi foarte util. De aceea o fi ieşit în evidenţă atât de puternic în ultimul timp Gabriel Oprea ? Are generalul Oprea alte informaţii decât noi toţi ? Ca şi preşedintele Iohannis, care a cerut abrupt şi oportunist de două ori într-o săptămână demisia lui Victor Ponta ? Evident că da. Zilele lui Victor Ponta la Palatul Victoria par că se împuţinează. De fapt, Ponta ar putea dispărea politic oricând.


Corupţie, amatorism, instabilitate, dictatura

Postat de admin in Opinii luni 8 iun. 2015

Petru Romoşan

La prima vedere, ascensiunea politică a doctorului plagiator (în drept) Victor Viorel Ponta a fost oprită brusc vineri, 5 iunie 2015. La trei ani după ce reuşise să păcălească pe toată lumea (PSD, Băsescu, SRI, DNA, naşul Oprea), dar nu şi populaţia României. Biografia colorată, accidentată i-a fost scrisă fără mănuşi de fostul preşedinte al organizaţiei PSD de Satu Mare (numit de Mircea Geoană), senatorul Valer Marian. Intervenţiile din Parlament ale senatorului de Satu Mare merită recitite cu ochelarii de azi.
Primele şase luni de preşedinţie ale lui Klaus Iohannis au fost cu totul neconvingătoare. Sentimentul că primarul sibian a urcat la Bucureşti cu scopul de a respecta strict codul rutier, Constituţia şi legile ţării, şi doar atât, nimic mai mult, e foarte puternic. Nu tu program economic, nu tu viziune istorică, amatorism şi inconsistenţă, plus un partid PNL vraişte, compus din cea ! (PDL) şi hăis ! (resturi din fostul PNL). E adevărat, lui Klaus Iohannis i-au luat faţa, i-au furat locul de primadonă atât fostul preşedinte Traian Băsescu, cu o prezenţă publică diareică, cât şi prim-ministrul Victor Ponta, care a recuperat surprinzător în credibilitate, nu fără ajutorul unor decizii cu caracter populist, după eşecul major la prezidenţialele din noiembrie trecut.
De vreun an, adică începând cu ultimele şase luni ale preşedinţiei Băsescu, puterea e în altă parte. În primul rând la SRI, care a reuşit să instrumentalizeze total şi la vedere atât DNA, cât şi ÎCCJ. Puterea e la Coldea, Dumbravă şi ceilalţi generali şi colonei SRI. Din păcate, competenţele administrative şi mai ales economice ale generalilor SRI şi ale trinomului (SRI-DNA-ÎCCJ) sunt complet necunoscute populaţiei României. În schimb, producţia de arestări pe cap de locuitor – politicieni, oameni de afaceri, cu toţii români, nici unul străin – e, cu certitudine, pe primul loc în Europa şi, foarte probabil, chiar în lume. Avem miliţie, avem valoare, putem şi exporta.
Ce urmează ? În afară de SRI, în România există încă un bloc de putere pe care atât Klaus Iohannis, cât şi PNL (ce tristă comedie !) par să-l ignore. E vorba de singurul partid, cel mai mare, moştenitorul de facto al fostului regim comunist în întregul său. Victor Ponta poate fi înlăturat cu DNA (de fapt, SRI), poate fi chiar forţat să demisioneze, dar PSD rămâne la locul său, singura forţă politico-economico-administrativă care nu dispare din România ca prin farmec pentru că aşa îşi doresc nişte indivizi necunoscuţi din nişte birouri umbroase, la Bucureşti sau aiurea. Nici adevăraţii adversari ai PSD nu pot fi fericiţi cu asemenea lovituri de forţă. Şi de aici începe instabilitatea.
Multdiscutatul caz Mariana Rarinca a fost un teribil revelator pentru instituţiile de forţă ale statului român. Cu ajutorul Antenei 3 şi al unor practicanţi curajoşi ai dreptului, precum şi al mărturiilor publice depuse de alte victime ale justiţiei politizate la extrem şi orchestrate de trinom, milioane de români au înţeles că nici SRI, nici DNA şi nici Livia Stanciu şi ÎCCJ nu lucrează pentru cetăţeanul obişnuit al României. Sunt doar instrumente ale unor puteri obscure, iar aceste instrumente sunt cele care ne transformă pe toţi într-o colonie. Deşi sunt plătiţi din banii noştri, ei execută ordinele altora, în interes străin, oligarhic, naţional şi transnaţional.
Poziţionarea moale, complicitară a lui Klaus Iohannis şi a PNL (condus de un Ponta în fustă) în favoarea Liviei Stanciu şi a DNA (Kövesi) le-a tăiat iarba credibilităţii de sub picioare. Klaus Iohannis, PNL, susţinuţi de SRI, DNA, ÎCCJ, pot prelua integral puterea, fără s-o mai împartă cu PSD. Dar cât de democratică e până la urmă maniera în care procedează ? Şi cu ce consecinţe ? Şi mai ales în beneficiul cui ? La orizont se întrevede un regim de forţă, împănat cu generali şi colonei. O dictatură ştii când începe dar nu-i poţi anticipa sfârşitul…


Postat de admin in Opinii vineri 5 iun. 2015

© Bogdan Petru Constantinescu
Sâc, că nouă nu ne pasă !


Interpelare adresată ministrului Justiţiei,
Robert Cazanciuc, în şedinţa Senatului
din 2 iunie 2015

Postat de admin in Opinii marți 2 iun. 2015

Valer Marian

Mai mulţi procurori şi judecători au încălcat cu rea credinţă norme de drept material şi procesual penal, aducând vătămări grave unui simplu cetăţean, achitat definitiv după ce a fost ţinut 191 de zile în stare de arest, în cazul Mariana Rarinca versus Livia Stanciu (preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), care poate avea actualmente în România conotaţiile şi valenţele celebrului caz Dreyfus din Franța sfârşitului de secol XIX:

I. În cauză au fost încălcate, în opinia mea (de cetăţean şi de parlamentar, dar şi de fost procuror) norme imperative privind competenţa materială şi teritorială, pretinsa infracţiune de şantaj, pentru care a fost arestată, trimisă şi judecată şi condamnată în primă instanţă doamna Mariana Rarinca nefiind de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA), şi în nici un un caz a structurii centrale a acestei instituţii, ci de competenţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Galaţi.
Raţiunea art. 13¹ din Legea 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancționarea faptelor de corupție este de a pedepsi mai sever infracţiunea de şantaj săvârşită de o persoană care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei unei persoane juridice fără scop patrimonial, având în vedere că o astfel de persoană îşi poate folosi influenţa ori autoritatea în scopul obţinerii pentru sine de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite. Potrivit acestui text de lege, subiectul activ al infracţiunii de şantaj trebuie să deţină o astfel de funcţie, ori, în speţă, nu doamna Mariana Rarinca deţinea o astfel de funcţie, ci subiectul pasiv al pretinsei infracţiuni de şantaj, doamna Livia Stanciu, care era preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorii de caz nu au arătat în rechizitoriul emis în cauză motivele pentru care au făcut aplicaţiunea art. 13¹ din Legea nr. 78/2000, raportat la calitatea de subiect activ al pretinsei infracţiuni de şantaj a doamnei Mariana Rarinca.
În competenţa materială a DNA este, de exemplu, infracţiunea de şantaj imputată ex-preşedintelui Traian Băsescu de către senatorul Gabriela Vrânceanu Firea, dar în acest caz DNA nu a dovedit acelaşi zel în a se sesiza, cazul fiind instrumentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Ca urmare, în cazul Rarinca trebuiau să se aplice regulile generale de competenţă materială şi teritorială, respectiv plângerea penală trebuia adresată Parchetului de pe lângă Judecătoria Galaţi, urmărirea penală trebuia efectuată de această unitate de parchet, iar cauza trebuia judecată de instanţele din Galaţi, fiind întrunite primele trei cazuri din ordinea de prioritate pentru competenţa teritorială: locul săvârşirii infracţiunii, locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul şi locuinţa suspectului sau inculpatului.
Oare de ce nu a sesizat preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi şi de ce nu a dorit ca procesul să se desfăşoare la instanţele din Galaţi? De ce nu s-a sesizat DNA şi în cazul şantajului de care este acuzat fostul preşedinte Traian Băsescu?

II. În cauză nu este întrunită latura obiectivă a infracţiunii de şantaj imputată doamnei Mariana Rarinca.
În principal, din probele administrate în cauză nu rezultă faptele reale sau imaginare compromiţătoare cu a căror dare în vileag ar fi ameninţat-o inculpata Mariana Rarinca pe persoana vătămată Livia Stanciu, care trebuie să fie determinate prin indicarea de persoane şi de acțiuni sau inacţiuni circumstanţiate ca timp, loc şi mod de producere. Potrivit rechizitoriului, inculpata i-a comunicat persoanei vătămate că îi va aduce la cunoştinţă astfel de fapte determinate prin expedierea unui fax la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (locul său de muncă), în data de 09.06.2014, dar acest fapt nu s-a mai produs, întrucât în dimineaţa zilei respective DNA a efectuat percheziţii la domiciliul și la locul de muncă al inculpatei, iar după aceste acte procedurale a dispus reţinerea acesteia, punându-se întrebarea dacă DNA nu a urmărit, în primul rând, să împiedice divulgarea unor fapte compromiţătoare pentru preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În subsidiar, arăt că din probele administrate în cauză nu rezultă fără echivoc că inculpata ar fi solicitat persoanei vătămate suma de 20 000 de euro invocată de aceasta, ci doar suma de  2.400 de euro, reprezentând datorii ale persoanei vătămate și ale soţului decedat.

continuare »


România – un stat eşuat ?

Postat de admin in Opinii marți 2 iun. 2015

Petru Romoşan

Nu, România nu a intrat încă pe lista statelor eşuate („failed states”, „États en déliquescence”) publicată anual de organizaţia Fund for Peace. Pe această lista, România nu e încă alături de Sudanul de Sud, Somalia, Ciad, Afganistan, Yemen, Haiti, Pakistan, Guineea, Irak, Coasta de Fildeş, Siria etc., deşi destui indicatori, mai ales cei politici, dar şi destui indicatori sociali, dacă ar fi cercetaţi cu onestitate, ar îndreptăţi-o să intre cel puţin pe lista de aşteptare.
Dezbaterea în curs pe tema cazului Rarinca e un bun prilej de a depăşi polemica violentă încetăţenită între cei care susţin clasa politică actuală, coruptă, falimentară, eşuată, şi reprezentanţii ONG-urilor puterilor protectoare, care au uitat că sunt şi cetăţeni români. Dar ce mai înseamnă să fii cetăţean român într-un stat aproape eşuat ? Nu e mai înţelept să slujeşti de-a dreptul Uniunea Europeană (Germania în primul rând) şi NATO (sau SUA) mai de-a dreptul ? Cu cât reprezentanţii politici sunt dovediţi a fi mai penali – primari de mari oraşe, preşedinţi de consilii judeţene, miniştri, deputaţi şi senatori sunt ori în puşcărie, ori arestaţi la domiciliu, ori puşi sub control judiciar –, cu atât reprezentanţii puterilor tutelare îşi arată mai nonşalant acreditările. Campioana absolută pare a fi Monica Macovei, pornită într-o cruciadă a tot ce mai aminteşte de ce a fost cândva România, fără să ne precizeze totuşi în numele cărei entităţi (statală sau transnaţională) e atât de dezlănţuită.
Călin Popescu Tăriceanu, actualul preşedinte al Senatului, el însuşi aflat, foarte probabil, în vizorul DNA şi deţinând funcţia printr-o evidentă impostură (aceea că interpretează comedia liberală în folosul PSD-ului lui Victor Ponta), a sesizat foarte oportun absenţa aproape totală din funcţie a preşedintelui Klaus Iohannis şi i-a adresat o scrisoare deschisă, semnată împreună cu alţi senatori, care l-a împins pe acesta într-un ofsaid jenant. Eşecul statului român, falimentul său poate fi uşor observat prin prestaţia nulisimă a noului său preşedinte. Dacă Traian Băsescu îşi acoperea deplina vacuitate printr-un scandal neîntrerupt, Klaus Iohannis e doar un grefier („un ficus”) al funcţiei de preşedinte. Singurele lui preocupări par a fi legate de reşedinţa somptuoasă în care nu a reuşit încă să se instaleze şi, mai ales, de rolul de Primă Doamnă a României pe care ar trebui să-l primească soţia sa. În rest, doar prestaţii de „ficus” sau de grefier.
În 2013, România era situată numai pe locul 130 în lista degradării statalităţii (Failed States Index 2013), într-un grup care mai cuprindea Kuwait, Antigua & Barbuda, Mongolia, Panama, Bulgaria, Bahamas, Muntenegru, Croaţia, Oman, Barbados şi Grecia. Un loc bun, deşi situat după alte 40 de state creditate ca mult mai stabile.
Care ar fi indicatorii politici care plasează România în rândul statelor aproape eşuate ? „Criminalitatea şi delegitimarea statului : corupţie endemică, furt instituţional generalizat, rezistenţă la transparenţă şi la practici de bună guvernanţă […]. Deteriorarea treptată a serviciilor publice : dispariţia funcţiunilor de bază destinate cetăţenilor, precum poliţie, educaţie, sistem de sănătate, transporturi. Punerea funcţionarilor publici în serviciul elitelor dominante (forţele de securitate, banca centrală, administraţia prezidenţială, vămi şi servicii de informaţii). […] Aparat de securitate care se constituie ca un stat în stat : apariţia unei gărzi pretoriene care beneficiază de o impunitate cvasitotală. Miliţii private protejate sau susţinute de stat şi îndreptate împotriva opoziţiei sau a oricărui grup susceptibil de a fi favorabil opoziţiei. Subunităţi din rândul armatei folosite ca resurse în interesul elitelor dominante. […] Apariţia unor facţiuni în sânul elitei : fragmentarea claselor dominante de-a lungul liniilor de fractură comunitare. Utilizarea de către elite sau de către instituţii a unei retorici naţionaliste sau de solidaritate etnică […]. Intervenţia altor puteri : participare militară sau paramilitară a unor armate străine, state, grupuri sau entităţi care au ca rezultat bulversarea echilibrului local de forţe. Dependenţă excesivă de ajutor străin sau de misiuni străine […].”
Să vedem acum şi câţiva dintre indicatorii sociali : „Emigraţie cronică şi susţinută, fie că e vorba de fuga de creiere sau de plecarea reprezentanţilor clasei de mijloc […]. Presiune demografică (în cazul Romîniei, în sensul scăderii galopante a populaţiei). […] Dezvoltare inegală : inegalitate reală sau percepută între grupuri în materie de educaţie, de redistribuire a bogăţiei, de locuri de muncă. […] Declin economic subit sau accentuat : măsurat prin indicii de declin global care cuprind venitul individual mediu, PIB, gradul de îndatorare, indicele mortalităţii infantile, nivelul de sărăcie, numărul de firme care falimentează. O scădere rapidă a preţurilor la materiile prime, a veniturilor, a investiţiilor străine directe, a rambursării datoriei – o creştere a economiei subterane poate traduce incapacitatea statului de a plăti salarii şi pensii.”
Vă sună cunoscut toate acestea ? Se îndreaptă sau nu România spre un loc fruntaş pe lista statelor eşuate ? Să remarcăm că nici în statele eşuate folosirea limbii băştinaşe nu e interzisă. Din fericire, şi noi mai putem vorbi limba română. Chiar şi reprezentanţii ONG-urilor străine ne vorbesc încă limba. Dar semnele „globalizării” se înmulţesc şi sunt tot mai vizibile : guvernul ucrainean l-a propus pe fostul preşedinte al Georgiei, Mihail Saakaşvili, guvernator al Odesei încă ucrainene, sasul luteran Klaus Iohannis a devenit preşedinte în România, ţară majoritar ortodoxă, Emil Hurezeanu a fost numit ambasador în Germania deşi nu mai deţinea cetăţenia română de zeci de ani. Şi definiţia statului va trebui revizuită ?


“Domnule Preşedinte, aiasta nu se poate!”

Postat de admin in Opinii vineri 29 mai 2015

Adrian Severin

Reacţia Preşedintelui Johannis la cererea “adjunctului” său, Preşedintele Senatului, vizând rezolvarea crizei revelate de “cazul Rarinca” în justiţia română – reacţie consonantă cu luările de poziţie ale unor lideri ai partidului din care constituţional nu mai face parte şi posibil cu temerile nejustificate ale unor ambasade străine – este deconcertantă. Șeful statului trebuie urgent ajutat să înţeleagă. În acest scop trebuie puse câteva puncte pe “i”.
Mai întâi, de unde i-a venit sesizarea? Domnul Tăriceanu şi colegii săi de partid pot fi calificaţi oricum: populişti, oportunişti, corupţi. Instituţia Preşedintelui Senatului, a doua magistratură în stat, nu poate fi însă caracterizată şi tratată la fel. Relaţia dintre Preşedintele Republicii şi Preşedintele Senatului sunt relaţii inter-instituţionale şi ele trebuie să funcţioneze în parametrii constituţionali specifici lor. Personalizarea instituţiilor, în rea tradiţie băsesciană, trebuie să înceteze întrucât a produs şi va continua să producă dezastru.
În al doilea rând, care este obiectul sesizării? Acesta este criza sistemului judiciar român. Doamnele Rarinca, Stanciu şi Kovesi sunt doar implicate, fiecare în felul său, într-un caz particular care are, însă, marele merit de a fi pus în lumină o alarmantă criză generală. Chestiunea principală care justifică intervenţia Primului magistrat al ţării, Preşedintele României, este criza uneia dintre puteri. O criză pe care CSM – construit într-un spirit de romantism democratic responsabil în timp pentru transformarea sa într-o oligarhie – nu este, iată, în măsură să o trateze. “Scandalul Rarinca” nu ar fi avut loc dacă nu ar fi existat “parteneriatul de nădejde” – neconstituţional şi nociv – dintre ÎCCJ şi DNA (parteneriat oficializat de dna Stanciu însăşi) şi dacă acest parteneriat – care, evident, funcţionează şi în cadrul CSM – nu le-ar fi dat protagonistelor sale sentimentul impunităţii. Pe o asemenea bază, o putere componentă a mecanismului democratic, ajunsă a se manifesta ca o oligarhie care gestionează instrumentele puse la dispoziţia sa în interes propriu iar nu în interesul naţiunii, a intrat în conflict cu societatea. Potrivit Constituţiei dar şi bunului simţ politic, medierea întru depăşirea unei astfel de crize şi unui astfel de conflict intră în competenţa şi în sfera obligaţiilor Preşedintelui ţării.
În al treilea rând, care este elementul declanşator al sesizării şi proba crizei? Acesta este “Cazul Rarinca” (iar nu “cazul Tăriceanu” sau “cazul Şova” sau altele asemenea la care diversionist fac unii mereu referire), care asemenea unei picături de rouă reflectă întregul univers decăzut al independenţei abuzive a justiţiei române (în realitate a falsei justiţii române). În “cazul Rarinca” nu ne aflăm în prezenţa unei erori judiciare ci a unei manifestări de rea credinţă. Ea constă în denunţul calomnios care nu poate fi comis din greşeală ci numai cu intenţie. Acesta a fost dublat de un şir de abuzuri vizând obstrucţionarea justiţiei. Dna Stanciu a știut perfect ce face atunci când a comis infracţiunea dar s-a bazat pe “parteneriatul de nădejde” cu DNA fiind sigură că nimic nu i se poate întâmpla. Eroarea judiciară, ca orice eroare, este omenească şi deseori este scuzabilă. Reaua intenţie, nu. Mai ales când ea este facilitată sistemic.
În al patrulea rând, care este gradul de reprezentativitate al “cazului Rarinca” pentru justiţia română? Acest episod tragic din viaţa unui om de rând, fără putere, fără avere, fără partid, fără sprijinul vreunor potentaţi politici sau financiari este departe de a fi singular în justiţia României de azi. Cazul Marinei Popovici, condamnată la închisoare fără probe (faptul a fost recunoscut în chiar motivarea sentinţei de condamnare) numai pentru a permite lichidarea unui om politic și prin aceasta, printre altele, consolidarea poziţiei dnei Stanciu în fruntea ÎCCJ (în cazul dnei Stanciu cel pe care l-a îndatorat şi-a plătit “datoria” fără crâcnire), este doar un alt exemplu.
În al cincilea rând, care este impactul “Scandalului Rarinca” asupra funcţionării justiţiei în viitor? Chiar dacă “Rarincagate” ar fi un caz unic el încă nu poate fi tolerat şi scuzat întrucât nu este irepetabil. Dimpotrivă este repetabil şi se va repeta dacă fapta dnei Stanciu, comisă în “parteneriat de nădejde”, adică în complicitate cu DNA-ul dnei Kovesi, nu va fi sancţionată. Altminteri care român, intrând în sediul unui parchet sau aflându-se în faţa unor judecători, va mai crede că poate avea parte de un proces corect? Care român auzind de o arestare sau alta, ori de o condamnare sau alta, nu se va gândi că este vorba despre un alt “caz Rarinca”, despre o altă victimă inocentă a unui mecanism infernal? Astfel credibilitatea întregii justiţii române este pusă în pericol. Or, o justiţie fără credibilitate nu îşi mai poate îndeplini rolul social. Nu hotărârile judecătorești pun ordine în societate ci convingerea societăţii că acele hotărâri sunt drepte fiind rezultatul unor proceduri corecte.
Două întrebări ar mai fi de adăugat: 1. De ce cercetarea unui presupus şantaj comis de o persoană oarecare în cadrul unei relații private fără vreo legătură cu banul public era de competenţa DNA? Nu cumva este şi acesta un aspect al abuzului care ar trebui anchetat şi sancţionat? 2. De ce se discută atâta despre demisia dnei Stanciu şi nu de începerea urmăririi penale pentru infracţiunea de denunţ calomnios în concurs cu complicitatea la abuz în serviciu?
Preşedintele României, garant al Constituţiei în esenţa valorilor sale democratice la a căror bună funcţionare trebuie să vegheze, şi mediator între instituţiile statului şi între stat şi societate, nu poate asista impasibil la un asemenea derapaj, respectiv la prăbuşirea justiţiei române, lăsând criza ca eventual să se rezolve de la sine şi ascunzându-se în spatele unor texte de lege interpretate cam aşa cum un mecanic auto citeşte cartea tehnică a maşinii.
În zorii României moderne, atunci când primul Rege al României, Carol I de Hohenzollern, a fost tentat pentru o clipă să îşi uite obligaţiile constituţionale, bătrânul boier moldovean P. P. Carp i s-a adresat neamţului cu formula respectuoasă dar fermă: “Maiestate, aiasta nu se poate!” Iar regele s-a supus făcând astfel un mare pas către schimbarea numelui “de Hohenzollern” în cel “de România”.
Poporul român trebuie să îi spună acum Preşedintelui Johannis, într-un moment de cumpănă pentru echilibrul puterilor din România şi pentru apărarea libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români, asemenea unui P.P. Carp colectiv, cu vigoarea celor sprijiniţi pe certitudinile lor de oameni ai pământului: “Domnule Preşedinte, aiasta nu se poate!” Iar dacă îi va înţelege, domnul Johannis va binemerita numele “de România”.
Trebuie să o facă, indiferent cui datorează cele două milioane de voturi care au decis câştigarea alegerilor din 2014.

Text preluat de pe blogul www.adrianseverin.com


Cuvânt înainte la volumele
« În cazanul tranziţiei. Editoriale din
Evenimentul zilei 1997-2000 »
de Cornel Nistorescu

Postat de admin in Opinii miercuri 20 mai 2015

Editorialul sau starea naţiunii zi de zi

Ioan Buduca

Reportajul s-a născut ca specie a publicisticii, mai aproape de comunicarea utilitară decât de genurile literare. La noi, Geo Bogza a transformat această specie a jurnalismului într-una a poeziei. În vreme ce Brunea-Fox scria reportaje despre coloniile de leproşi, Bogza îşi lua ca subiect Oltul şi ambiţiona să scrie o epopee a ac­estui râu. Unificator natural al Ardealului cu ţara de la nord de Dunăre, Oltul de­venea astfel personaj de poem dramatic.
Mai apoi, reportajul s-a prostituat, sub comanda proletcultismului şi sub ideo­lo­gia naţionalismului ceauşist. Prozatorii tineri erau îndemnaţi să-şi facă ucenicia sub ste­reotipiile acestei specii de jurnalism, deja pervertită până la caricatură.
În anii de după tezele din iulie 1971, cererea de reportaj a ziarelor vremii n-a slăbit. Dimpotrivă. Canalul Dunăre-Marea Neagră, metroul, în genere şantierele cele mai bine cotate de propaganda oficială deveneau teme predilecte ale redacţiilor.
În atmosfera irespirabilă a acestui jurnalism s-a petrecut un miracol. Un tânăr co­laborator al Vieţii studenţeşti, student la Cluj, trimitea redacţiei de la Bucureşti re­­portaje care reuşeau să transforme această specie batjocorită a gazetăriei într-o formă de proză demnă, cu coloana vertebrală neîndoită sub sabia vremurilor şi cu o stilisti­că ce recupera uitatul sunet al realităţii. Redacţia le publica, şi numele acelui student de la Cluj, Cornel Nistorescu, devenea – cel puţin în mediile studenţeşti – un re­per al mo­ralităţii şi al rezistenţei talentului autentic faţă de canoanele oportunismu­lui. Era un prim semnal al rezistenţei stilistice care va lua, în literatură, chipul gene­raţiei opt­zeciste, o revoltă de catifea care a schimbat mentalităţile scriitoriceşti ale vremii (nu fără opoziţia vehementă a cerberilor naţional-comunişti de la revista Săptămâna, ce ju­ca rolul cenzurii postcenzură).
Mai apoi, redacţia revistei Luceafărul i-a solicitat lui Cornel Nistorescu cola­borarea şi acolo avea să publice reportaje care vor face substanţa primei sale cărţi, Întâmplări în liniştea unei fotografii. O revelaţie pentru lumea literară. Se născuse, pe neobservate, un nou prozator. Sunetul adevărului social îşi găsise un purtător care nu făcea compromisuri în numele adevărului ideologic (o mare minciună, ştiam cu toţii atunci, dar, iată, doar unul a ştiut să o dizolve în acidul sulfuric al unui nou fel de a scrie reportaje).
A fost mai apoi angajat al Scânteii tineretului şi, la urmă, al revistei Flacăra. Dar a continuat să scrie reportaj. Visa să fie « reporter la sfârşitul lumii ». Acela ar fi fost reportajul vieţii sale. L-ar fi scris pentru zei ? Nu. Visa, de fapt, să prindă sfârşitul lumii comuniste. N-a fost să fie aşa. În decembrie 1989 era plecat din ţară pentru o serie de reportaje care ar fi urmat să fie publicate în Flacăra. Ne-am văzut în primele zile ale lunii ianuarie. Rămăseserăm prietenii care am devenit la Cluj, în studenţie, şi la Viaţa studenţească, unde eu fusesem angajat cu trei ani în urma lui, în 1978, mai ales datorită insistentelor sale recomandări.
Nu eram profeţi atunci, în ianuarie 1990, după cum nici n-am devenit între timp. Trăiam, în devălmăşia evenimentelor, pe valul de entuziasm al eliberării de su­b ceauşism şi speram că acest val ne va elibera şi de comunism. Nu intuiam că pr­oblema era mai adâncă decât cea pe care o putea arăta coaja unui regim politic şi a unei ideologii. În miezul de sub coajă lucrau mentalităţi mai vechi, care făcuseră ca şi în multidealizatul nostru interbelic să fi avut una dintre cele mai corupte clase politice din Balcani. Dar încă nu vedeam în clar aceste adâncimi. Unii, iată, nu pot să le vadă nici acum, la 25 de ani de la căderea acelor coji. Cojile ideologiei co­mu­­ni­ste au căzut, într-adevăr, dar cele care s-au aşezat peste ochii noştri ? Dis­cer­nă­mân­tul este o calitate a privirii, iar privirea, în sensul în care ea devine un bun social, are a fi o calitate a educaţiei.
N-aveam cum să bănuim în 1990 că stricăciunile comuniştilor în materia edu­ca­ţiei naţionale se vor agrava în chip dezastruos şi după ce vom fi aruncat zoaiele din copaie (cu copil cu tot, zic unii, gândindu-se chiar la ceea ce mai era de calitate în în­văţământul de dinainte de 1990).

Democraţia hoţilor

Postat de admin in Opinii luni 18 mai 2015

Petru Romoşan

„Democraţia este în pericol !” ţipă ca din gură de şarpe pesediştii din mai multe judeţe, din Ilfov, Bihor, Maramureş, din Olt – un simplu citat din marele „filosof” al democraţiei perfecte, Liviu Dragnea. Cel mai tare ţipă „social-democrata” multilateral dezvoltată, preşedinta de Ilfov Gabriela Vrânceanu Firea, alintată de presă şi cu porecla „The Black Widow” (văduva neagră). Au dreptate ! Democraţia pe stil neocomunist, o sinistră formă fără fond, e în mare pericol. Democraţia monstruoasei dinastii Iliescu-Văcăroiu-Năstase-Ponta, care a avut şi replicile Contantinescu (slabă – „soft”) şi Băsescu (catastrofală – „hard”), ne-a adus la sapă de lemn. Au vândut tot, au furat tot, s-au îmbogăţit nemăsurat, în vreme ce România s-a prăbuşit în propria istorie cu vreo 200 de ani, într-o nouă epocă fanariotă. Într-adevăr, România e în pericol de atâta democraţie făcută de hoţi numai pentru hoţi.
Prin condamnarea lui Liviu Dragnea sunt condamnaţi toţi cei care au făcut referendumul de demitere a lui Băsescu, cu Antonescu şi Ponta în frunte, spune chiar şeful actual al haitei guvernamentale pesediste. Aşa este ! Dar, deşi au votat 7,4 milioane de români împotriva lui Băsescu, „democratul” Băsescu a rămas preşedinte şi l-a numit încă o dată prim-ministru pe acelaşi Victor Viorel, cu care a şi semnat la miezul nopţii, în prezenţa lui Crin Antonescu, un pact de coabitare. Dacă sunt atât de democraţi, de ce nu şi-au prezentat ei demisia în semn de protest pentru abuzul puterilor protectoare (Germania, SUA) ? De ce au continuat să coabiteze „democratic” cu demisul poporului, suspendatul (de două ori) Traian Băsescu ? Răspunsul e clar ca lumina zilei : pentru că sunt din acelaşi aluat mafioto-securistico-interlop. Pentru că locuiesc dintotdeauna în acelaşi borcan, borcan în care nu locuiesc în chip evident şi cei 7,4 milioane de votanţi.
De ce nu au înjumătăţit posturile de miniştri aşa cum au promis cu toţii încă din campania electorală din 2004 ? De ce au adus în Parlament 600 de dubioşi, cu tot alaiul imens de slugi plătite scump şi inutil, deşi un vot popular hotărâse altfel ? Ce s-a ales de regionalizarea gândită de „competentul” Liviu Dragnea ? Unde este noua Constituţie promisă de ciumetele constituţionalist Crin Antonescu, şeful comisiei ? Şi multe, multe alte întrebări, una mai democratică decât alta.
Cine sunt azi garanţii băştinaşi ai democraţiei în România ? Pe cei străini îi cunoaşte toată lumea : SUA, UE, FMI, Germania, Austria, Ungaria etc. După ce a votat o ficţiune USL, bazată doar pe „Jos Băsescu !”, poporul s-a trezit la guvernare tot cu PSD-ul cel multdetestat. Patru ar fi pilonii importanţi ai puterii de azi, unul mai impostor decât altul. Să-i luam pe rând, în ordinea inversă a importanţei lor. Călin Popescu-Tăriceanu, preşedintele unui partid-fantomă, încropit după alegeri, este preşedinte al Senatului, ales cu voturile PSD, şi „sclavul” preferat al prim-ministrului Victor Ponta. Tăriceanu a condus el însuşi un guvern de paie, minoritar, la mâna baronilor din PSD (Viorel Hrebenciuc, Ilie Sârbu, Miron Mitrea, Marian Oprişan, Radu Mazăre…), care-i asigurau majoritatea în Parlament. El e cel care l-a împins la toate excesele pe Traian Băsescu, fostul lui aliat în alegerile din 2004. Ce a urmat după guvernul impostor al lui Tăriceanu e binecunoscut. Au fost dezastrele succesive Băsescu-Boc, cu tăierea veniturilor (salarii, pensii, alocatii, sporuri…). Tăriceanu îşi are partea lui de contribuţie la dezastrul produs, după guvernarea sa, de Băsescu. Acum, acelaşi Tăriceanu ţine de şase pentru guvernul Ponta şi îşi permite chiar luxul de a decide pentru cultura română trimiţându-l la şefia ICR pe naşul său de (la prima sau a cincea ?) căsătorie.
Al doilea pilon „democratic” al guvenului de la Bucureşti este aşa-numitul general-izmană (de intendenţă) Gabriel Oprea. Cu o avere colosala, cercetată acum de Parchetul Înaltei Curţi, actualul ministru de Interne s-a făcut celebru prin reţeaua de doctorate. Cine din sistemul de apărare şi de securitate nu a obţinut un doctorat la marele profesor Gabriel Oprea ? Deşi vorbeşte cu mare greutate – toţi muşchii feţei sunt puşi la treabă –, fostul maior Gabriel Oprea a pus pe picioare o foarte întinsă şi enigmatică reţea de putere. În folosul cui ? Pentru NATO ? Pentru UE ? Pentru România ?
Al treilea pilon „democratic” al puterii este „partidul” lui Dan Voiculescu, Antena 3 şi celelalte Antene. Mai mult de jumătate din emisiunile lui Mihai Gâdea, ca şi ale celorlalţi realizatori de la Antena 3, îl au ca subiect pe Traian Băsescu (condimentate cu Elena Udrea, cu PDL, cu binoame şi trinoame). Metoda e simplă, simplistă chiar, dar foarte eficace. Singura justificare a prezenţei lui Victor Ponta în fruntea guvernului României este dezastruoasa prestaţie ca preşedinte a lui Traian Băsescu. Mihai Gâdea şi colegii săi o reamintesc seară de seară numerosului lor public. Victor Ponta poate deci să guverneze liniştit. Poporul manipulat grosolan de Antena 3, România TV şi, mai nou, şi de B1 se luptă în continuare cu Traian Băsescu. La fel cum acelaşi popor se lupta în anii lui Băsescu cu comunismul, care dispăruse de vreo 20 de ani. La fel de perfidă e şi atitudinea postului Antena 3 faţă de actualul preşedinte Iohannis – una complezentă, respectuoasă, un non-combat „responsabil”, adică „totul pentru Victor Ponta” !
Al patrulea pilon şi cel mai important e, bineînţeles, PSD-ul, cu Victor Ponta şi Liviu Dragnea la pupitru. Condamnarea lui Liviu Dragnea doar în primă instanţă şi doar cu suspendare, oricât de controversată ar fi, şi e controversată, e un fapt care va produce efecte majore pentru PSD şi pentru actualul guvern. Democratic, bineînţeles, numai democratic. Se vor adăuga în zilele următoare noile peripeţii ale fostului ministru al Marilor Proiecte, Dan Şova. Destinele lui Dragnea şi Şova sunt însă strâns împletite cu cel al lui Victor Ponta. Câte săptămâni mai are deci Victor Ponta la Palatul Victoria ?

Postat de admin in Opinii vineri 15 mai 2015

Fotografie de Iosif Berman
« Patru din cei cinci copii muşcaţi de un câine turbat cari rătăcesc pe străzile Capitalei , neavând bani să se întoarcă în oraşul Tulcea. »


Quo vadis Romania ?
(Noul secol anonim al românilor)

Postat de admin in Opinii luni 11 mai 2015

Petru Romoşan

Din punctul de vedere al maghiarilor, nici un savant nu a reuşit să explice cu adevărat convingător unde a dispărut din istorie aproape 1 000 de ani poporul român, misteriosul „mileniu tăcut” din istoria noastră. Maghiarii, hunii şi celelalte triburi migratoare care s-au instalat foarte târziu în Câmpia Panonică s-au grăbit prin istoricii lor comici de mai târziu să afirme că ne-am retras la sud de Dunăre şi că ne-am abandonat pământurile, dintre cele mai bune din Europa. Şi asta după o existenţă pe teritoriu neîntreruptă, atestată ştiinţific, de vreo 8-10 milenii. Pământurile erau tocmai bune pentru ca ei să le ia în posesie fără luptă, fără nici o opoziţie. Totuşi, nu e mai puţin adevărat că pentru un timp cât o istorie urmele scrise sunt foarte puţine, iar cele importante ne-au fost furnizate chiar de cronicarii maghiari, deşi mărturiile arheologice abundă.
De vreo 25 de ani, dacă nu chiar de vreo 40, începând de prin 1975 deci, România a intrat într-un alt con de umbră al istoriei sale, cu tendinţe agravate de dispariţie. Dacă Nicolae Ceauşescu, un stalinisto-leninist dogmatic, ar fi fost înlăturat în 1975, adică după două mandate de cinci ani, şi ar fi fost înlocuit de un alt bolşevic, Ion Iliescu, mai brejnevist, chiar mai gorbaciovist (glasnost şi perestroika), alta ar fi fost România astăzi. Dar Securitatea zisă naţionalistă l-a apărat (şi s-a apărat !) cu dinţii pe dictatorul în decădere. Ceauşescu a rămas singur, prin voinţa sa şi a clanului său familial, fără prim-ministrul său informat şi util, Ion Gheorghe Maurer, fără idei personale, fără viziune, dar cu un diabet handicapant. Nu l-am mai fi avut pe Ion Iliescu după 1989, cu cele vreo patru mandate ale sale, două mai scurte dar două întregi de patru ani. Am fi fost scutiţi de mediocritatea sa (criminală în acei ani !) de aparatcik cu şcoală la Moscova în anii ’50. Şi poate am fi scăpat, după 1989, şi de fiul său politic, coruptul Adrian Năstase, şi poate chiar de marinarul infernal Traian Băsescu. N-a fost să fie !
Azi, cu toate zgomotele asurzitoare ale presupusei democraţii de import, am intrat cam demult într-un nou secol anonim al istoriei noastre. Greşelile, laşităţile, incompetenţele, ratarea oportunităţilor se plătesc, şi încă foarte scump. Aproape nu mai avem relaţii economice cu Rusia. Cele diplomatice sunt pur formale, fără substanţă şi fără consecinţe. Cum s-a ajuns aici într-un timp atât de scurt ? Colonialii euroatlantici ne interzic un alt comportament. Cu Ungaria, relaţiile nu au fost atât de jos decât pe la începutul secolului trecut, înainte şi după 1918. Un politician maghiar din România urmărit de justiţie s-a refugiat la Budapesta, iar guvernul maghiar refuză să-l trimită acasă. Ungaria, cu complicitatea lui Călin Popescu Tăriceanu prim-ministru şi a lui Mihai Răzvan Ungureanu ministru de Externe, sub ochii binevoitori ai serviciilor secrete române, şi-a însuşit cu tupeu şi iresponsabilitate moştenirea Emanuil Gojdu. Ungaria a inventat astfel un casus belli cu România, poate ireparabil, comparabil cu cele existente între România şi Rusia în ceea ce priveşte Basarabia şi tezaurul României. Relaţiile între vecini nu pot fi clădite pe trădare, rapt şi ultimatumuri teritoriale.
Marele vecin de la nord şi est, Ucraina, a intrat într-o epocă dramatică, chiar tragică a istoriei sale, sfâşiată fiind de interese inavuabile de la Vest şi de la Est. Oricum, teritorii româneşti, Bucovina de Nord, cu Cernăuţi, Transcarpatia cu Maramureşul de Nord, Basarabia de Sud, cu cele trei judeţe – Bolgrad, Cahul şi Ismail – au fost adăugate forţat Ucrainei de puterea sovietică (rusă), şi deci dialogul dintre cei doi vecini, România şi Ucraina, a fost şi va rămâne dificil chiar dincolo de procesul cu Insula Şerpilor şi platoul continental.
Mizeria şi micimea conducătorilor români de după 1989 e dată şi de lipsa de proiect naţional pentru Basarabia, numită azi Republica Moldova. Oficialii ruşi spun de cîte ori au în faţă patrioţi români că ei sunt dispuşi să negocieze revenirea Basarabiei la România, dar vor să poarte negocierile cu reprezentanţi ai poporului român, şi nu cu prepuşi români ai puterilor occidentale. Oricât de machiavelici ar fi diplomaţii ruşi, în aceste afirmaţii e o doză de adevăr neluată în considerare de nimeni, în ultimii 25 de ani, la Bucureşti.
Austria, prin reprezentanţii săi autorizaţi şi în interesul său, s-a pus să ne hăcuiască şi pădurile. Asta după ce a obţinut în condiţii dubioase (de la acelaşi corupt Adrian Năstase) petrolul şi gazele româneşti. Dintre toate ţările apropiate, Austria este cea mai agresivă, cea mai violentă şi obraznică în relaţia cu România. O depăşeşte şi pe micuţa ei soră imperială, Ungaria. Foarte probabil, Austria se consideră reprezentanta Germaniei neoimperiale în această parte a Europei. Atât Austria, cât şi Ungaria sunt două ţări mici care se închipuie încă imperii, şi deci îndreptăţite să procedeze imperial cu mai înapoiata (din punctul lor de vedere şi cu concursul trădătorilor noştri !) Românie. Ungaria Mică visează chiar aberant să redevină, în dauna României, Ungaria Mare. Austria, ca şi Germania, se mulţumeşte cu o exploatare economică la sânge, fără pretenţii teritoriale deocamdată.
Serbia, cealaltă vecină şi soră ortodoxă, nu şi-a revenit încă după destrămarea Iugoslaviei, un dezastru orchestrat în primul rând de Germania, cu interese mai vechi mai ales în Croaţia. Nivelul de trai s-a prăbuşit în Serbia, asta după ce vecinii noştri reuşiseră să se descurce admirabil în blestematul de comunism. Singurii prieteni adevăraţi care ne-au rămas în vecinătate sunt fraţii noştri bizantini, bulgarii, dar tocmai pe ei nu ştim să-i apreciem la justa lor valoare. Nu trebuie uitată, dintre apropiaţi, nici Grecia, aflată azi într-un labirint economic aproape fără ieşire. Investiţiile greceşti din ultimii 20 de ani ne-au fost de mare folos. Dar, desigur, istoria nu se încheie niciodată cu ultimele evenimente, oricât de răsunătoare ar fi acestea.
Deşi am fost acceptaţi interesat (adică în interesul lor !) în clubul euroatlantic, nu suntem nici măcar ultima roată la căruţă. Vocea României nu mai e ascultată de nimeni şi suntem acceptaţi doar la masa servitorilor, când nu ni se aplică de-a dreptul un bocanc în dos. Ambasadorii occidentali dau lecţii cu voce tare Parlamentului şi guvernului României, deşi ţările lor nu au câştigat nici un război împotriva noastră. În schimb, au reuşit să ne ocupe ţara prin serviciile noastre conduse de dragomani yesmen-i de teapa lui George Maior, Mihai Răzvan Ungureanu, Teodor Meleşcanu etc., prin oengeuri populate cu fripturişti locali jalnici. Personaje ca Monica Macovei, Laura Codruţa Kövesi, George Maior, MRU par a fi cetăţeni ai puterilor coloniale racolaţi dintre cei care ne vorbesc limba. Ca în Africa subsahariană.

Quo vadis Romania ?


« Previous Entries
Next Entries »
//