Petru Romoşan

Observatorii oneşti şi curajoşi sunt de acord : în România lui 2015, lucrurile merg cu adevărat foarte prost. Fragila democraţie românească îşi dă duhul, zorii unei noi dictaturi se văd cu ochiul liber.
Noul preşedinte Klaus Iohannis a intrat într-o competiţie frenetică cu fostul preşedinte Emil Constantinescu : care dintre cei doi va fi stat mai multe zile în străinătate ? Pentru începutul de mandat, Iohannis pare să-l depăşească net pe Constantinescu. Scopul în cazul lui Iohannis e la fel de evident ca şi în cazul lui Constantinescu : să-i încurce cât mai puţin pe cei care l-au pus acolo unde este. Politica externă a României a atins şi ea noi culmi de progres şi civilizaţie. Rochiile şi rochiţele doamnei Carmen Iohannis sunt comparate cu cele ale vedetelor de pe covorul roşu de la festivitatea premiilor Oscar. Ce-a mai rămas activ din presa românească, mai nimic adică, comentează cu aplicaţie şi multă seriozitate îmbrăcămintea provincialei modeste din Sibiu devenită mare doamnă dincolo de munţi, în Vechiul Regat.
Matusalem Isărescu, cel născut din concubinajul revoluţionar al Securităţii Vechi cu Finanţa Mondială (americană mai ales), a primit firman de Dictator : preşedinte al Comitetului Naţional pentru Supraveghere Macroprudenţială. Sună poetic, nu ? Asta e limba lui Eminescu, nu ? Îl însoţeşte în continuare, etern, ca o umbră, fantoma lui Lenin, reîncarnată în mumia Vasilescu, cel de la Scânteia tineretului comunistă.
UNPR-ul cizmelor lui Gabriel Oprea, cizme şi bocanci, un-doi, un-doi, a absorbit foarte democraticul partid al puşcăriaşului Dan Diaconescu, PPDD (Partidul Poporului – Dan Diaconescu), adică poliţia a fuzionat cu puşcăria. Absorbţia a fost aprobată, cum altfel ?, în unanimitate : „UNPR este un proiect politic pe care l-am demarat acum 5 ani de zile. Şi cred că am fost inspiraţi când am spus că este un proiect politic al interesului naţional al României. Interesul naţional, patriotismul – te naşti cu ele sau nu le ai niciodată. Doctrina noastră este simplă, este România” (general Gabriel Oprea). E clar, tovarăşi ? Să trăiţi, am înţeles !
„Vreau să ştiţi că în plan organizatoric suntem şi vom fi tot mai puternici. Noi avem 358 000 de membri de partid înscrişi la Tribunal, cel mai mare partid din România – PSD – avea vreo 500 000, iar celelalte, vreo 100 000 de membri înscrişi. În ultimele două luni s-au mai înscris în UNPR peste 70 000 de români. Sunt convins că şi cu dumneavoastră (PPDD – n. n.), în momentul de faţă suntem peste 500 000 de membri de partid UNPR” (Gabriel Oprea, general, şef de partid democratic). „Partidul e-n toate / E-n cele ce sunt / Şi-n cele ce mâine vor râde la soare”… Curând vom fi cu toţii UNPR, strâns uniţi în jurul preşedintelui iubit, Iohannis, cântând capitalismul neoliberal în zbor…
În Comitetul Naţional pentru Supraveghere Macroprudenţială, Matusalem Isărescu va fi secondat de nemuritorul Mişu Negriţoiu, despre care CNSAS încă nu a aflat nimic. Că de aceea plătim noi de atâţia ani CNSAS, ca să-i acopere pe ai noştri şi să-i descopere pe ai lor. Mişu Negriţoiu va fi un fel de Vicedictator – sau Vicerege, pentru că sună mai democratic.
Am rezolvat aproape toate problemele. Mai rămâne ca doamna Carmen Iohannis să primească oficial, în Parlament (cât acesta mai există !), statutul de Primă Doamnă a României, iar domnul Klaus Iohannis să fie decretat oficial (tot în Parlament !) Ginerele Securităţii celei Noi şi Democratice. După ce a fost cândva inventată de sovietici, Securitatea, această fantasmă inoxidabilă, şi-a realizat în sfârşit pohta ce-a pohtit : are ginere neamţ ! În plus, sub atenta supraveghere a binomului (SRI-DNA), ba chiar a trinomului (SRI-DNA-ÎCCJ), UNPR va deveni nu peste mult timp partid unic şi astfel liniştea se va aşterne (din nou) definitiv peste ţară. Se închide cercul.
Dar noi, vorba poetului Marin Sorescu, „unde fugim de acasa ?”

Petru Romoşan

Cât valorează „firma” PSD, de care a fugit ca de dracu’ preşedintele ei director general, încă prim-ministrul României, Victor Ponta ? Minus 32 de milioane de RON, conform documentelor oficiale publicate de gândul.info. Deci „condamnatul” Liviu Dragnea a preluat cu entuziasm o gaură neagră de vreo 7,1 milioane de euro. Bună treabă !
Dar cât valorează „firma” PNL, „partidul meu”, partid al „gânditorului” vorbitor de germană Dan Mihalache şi al pedeliştilor băsişti travestiţi în liberali brătieni ? După secretarul general al PNL, Marian Petrache, la sfârşitul lui mai 2015, datoriile PNL erau „în jur de 3 milioane de euro, s-au cheltuit cum s-au cheltuit (s.n.), asta e, trebuie să-i dăm înapoi”. Cea mai mare parte a datoriilor provine, după acelaşi Marian Petrache, din campania prezidenţială din 2009, cea a lui Crin Antonescu.
„Ca istoric, nu numai ca publicist, faptele şi evenimentele prin care Victor Ponta a ieşit din joc mă intrigă. Mă intrigă, deoarece descopăr în desfăşurarea lor o repetare halucinantă dintr-o altă ieşire din joc : cea a lui Crin Antonescu (Ion Cristoiu în Evenimentul zilei).”
Preşedinţii aleşi ai partidelor politice sunt şi deţinătorii de ştampilă şi de semnătură pentru întreprinderile lor un pic mai speciale. Speciale, speciale, dar, când e vorba de bani, banii se supun aceloraşi legi din toate întreprinderile. Cei care nu înţeleg de ce a dispărut atât de misterios Crin Antonescu din prima linie a politicii – a renunţat la şefia PNL, a renunţat la candidatura la preşedinţia Republicii după vreo doi ani de campanie, în favoarea anonimului primar de la Sibiu – ar putea să se întrebe cât de serios a fost primul gospodar al PNL cu finanţele întreprinderii şi cum a reuşit să producă o gaură de vreo 3 milioane de euro partidului său. Mai pe scurt : a fost şantajat Crin Antonescu cu gestiunea dezastruoasă, încă de nimeni dovedită ca frauduloasă, a banilor partidului ? Şi cu cele 32 de milioane de RON (cca 7,1 milioane de euro) gaură neagră la PSD s-a repetat figura folosită cu Crin Antoescu la indigo şi în cazul preşedintelui acestui partid, Victor Ponta ? Desigur, numai întrebări şi numai speculaţii. Inevitabile în cazul unor datorii atât de mari.
La aceste întrebări, la o rapidă căutare pe Internet ne răspunde, surprize-surprize !, ghici cine ?, chiar Dan Mihalache, fost PSD, fost consilier al lui Crin Antonescu, actual consilier al preşedintelui României, preşedinte care nu-l iubeşte deloc pe actualul prim-ministru şi îşi doreşte un guvern al său. Cu Dan Mihalache prim-ministru ? Numai din întâmplare, preocuparea intelectuală majoră a lui Dan Mihalache în aceste zile de mari lupte politice este chiar finanţarea partidelor politice. Joi 23 iulie, la o sindrofie organizată de Institutul Social-Democrat „Ovidiu Şincai”, marele gânditor din dreapta preşedintelui Iohannis – cu un gabarit comparabil cu cel al şefului său, cei doi nu par să încapă într-un lift pentru două persoane –, ne-a expus viziunea sa asupra cestiunii, confuz, dar cu mare dragoste de Germania : „Ştiu că la un moment dat a mai existat o asemenea idee, dar ea s-a blocat aşa cum se blochează toate ideile la noi, din raţiuni populiste. Poate că într-o zi vom abandona şi populismul ăsta. Ar putea să fie o finanţare prin intermediul unei instituţii. De pildă, în Germania există o chestie care se cheamă Centrala Federală pentru Cultură Politică. Se pot găsi anumite formule, nu este o chestiune strict financiară, ci este o chestiune de a-i da un rol prin legislaţie, de a le recunoaşte inclusiv prin legislaţie (dupa Evenimentul zilei)”, ne-a luminat marele Mihalache, adevăratul urmaş al lui Nae Caţavencu.
Să încheiem citându-l încă o dată pe Ion Cristoiu, toboşarul tuturor timpurilor noi din ultimii 40 de ani : „Dacă ne uităm puţin la desfăşurarea evenimentelor din mai 2014, vom remarca imediat că între 24 mai 2014 şi 31 mai 2014 Crin Antonescu a făcut un salt de la posibil revenit în fruntea PNL la ieşirea completă din joc. Ce s-a întâmplat între 24 mai 2014 şi 31 mai 2014 ? Iată una dintre enigmele, marile enigme postdecembriste. Oricât ar părea de ciudat, Victor Ponta a făcut şi el un salt de la posibilă revenire în fruntea partidului la ieşire din joc. Duminică, 12 iuie 2015, acalmia după-amiezii de week-end (ca şi în cazul lui Crin Antonescu) dispare pentru a lăsa loc ştirii că Victor Ponta s-a autosuspendat din funcţia de preşedinte al PSD (Evenimentul zilei).”
Foarte probabil, nici Crin Antoescu şi nici Victor Ponta nu s-au pătruns de adâncimea gândirii fostului lor coleg din USL, Dan Mihalache, şi iată unde au ajuns ! Pentru a explica unele lucruri neînţelese, misterioase, uneori nu trebuie să cauţi femeia („cherchez la femme”), ci să iei urma banilor. În cazul nostru, a datoriilor principalelor două partide.

Petru Romoşan

Apropo de cum ar trebui să-l privim pe Tsipras acum, Olivier Berruyer, un cunoscut analist politic şi economic alternativ francez, o citează pe Marie-France Garaud, considerată cea mai puternică femeie în Franţa anilor ’70, spunând despre Jacques Chirac : „Credeam că e făcut din marmura în care se sculptează statui. În realitate, e din faianţa din care se fac bideuri.” Este Tsipras un erou naţional sau un bufon european (german) ? „Am semnat o înţelegere în care nu cred dar pe care vreau s-o implementez” (Alexis Tspiras). Destui răutăcioşi pun o întrebare scurtă şi la obiect : „How much, Mr. Tsipras ?” Sau şi mai exact : „Wie viel ?”
Grecia a fost condusă în ultimul secol de câteva familii, în principal de familiile Caramanlis şi Papandreu, într-o implacabilă alternanţă a corupţiei. De pildă, familia socialistă Papandreu a condus guvernul grec, prin bunic, tată şi nepot, de nu se mai ştie câte ori. Familia Papandreu e reprezentată în Parlament din 1923 neîntrerupt până în 2011, când n-a mai prins nici un loc. La fel s-ar fi întâmplat şi în România cu cîteva familii, între care Brătianu, dacă am fi căzut în zona de interes britanic, şi nu în cea de ocupaţie sovietică. Datoria greacă e veche şi e făcută prin corupţie. Marile familii greceşti au conturi bine garnisite în Elveţia şi în alte paradisuri fiscale. Şi au reşedinţe în Anglia şi în Statele Unite.
Partidul socialist al familiei Papandreu s-a prăbuşit după ce George Papandreu (nepotul, născut în SUA, cu mamă americană) a încercat, ca şi Tsipras, să facă un referendum pe aceeaşi temă. În plină criză, Alexis Tsipras a reuşit totuşi să facă un referendum, fără nici o urmare, bineînţeles, deşi votul a fost copleşitor împotriva austerităţii. În Parlamentul grec, austeritatea germană a fost acceptată cu o largă majoritate. Nu şi de o parte a partidului lui Tsipras. Grecia a trecut aproape neobservat de sub o tutelă anglo-americană sub obligaţii financiare foarte stricte faţă de UE, de fapt, faţă de Germania. Cu acordul binevoitor al Franţei, implicată şi ea. Ce gândesc grecii şi, mai ales, membrii partidului Syriza despre acord se poate vedea în fulminantul discurs al preşedintei Parlamentului, Zoe Konstantopulo („Această datorie, pe care nici poporul şi nici guvernul actual nu au făcut-o şi nici nu au umflat-o, este utilizată de cinci ani ca instrument de aservire a poporului grec de către forţe care acţionează în sânul Europei în cadrul unui totalitarism economic.”) Excepţionalul discurs al doamnei Zoe Konstantopulo ar merita să fie tradus integral.
Să fie oare chiar atât de surprinzătoare insistenţa FMI pentru ştergerea unei părţi a datoriei greceşti ? FMI e controlat mai ales de interese americane. Dacă acest al treilea acord dintre Grecia şi creditorii săi va fi semnat cu toate detaliile lui, vom asista la o trecere a Greciei sub aripa vulturului german. Asta după ce Tsipras a făcut câteva vizite foarte demonstrative la Moscova, folosindu-se de Vladimir Putin ca sperietoare. În realitate, Germania nu are nici un interes de a diminua datoria Greciei, instrument cu care o ţine pe aceasta în cuşca aurită UE.
În criza provocată de datoriile Greciei persistă o nedumerire fundamentală : de ce Germania lui Schäuble şi a mamei austeritătţii, Merkel, de ce Eurogrupul, adunarea informală a miniştrilor de Finanţe ai Zonei Euro, şi Banca Centrală Europeană, cu sediul la Frankfurt, nu acceptă ştergerea unei părţi a muntelui de datorii ? FMI o cere insistent, cei mai serioşi analişti şi economişti (Emmanuel Todd, Thomas Piketty, Jacques Sapir, Jeffrey Sachs, Paul Krugman, Joseph Stiglitz etc.), dar şi fostul director al FMI, o mare figură a economiei mondiale, Dominique Strauss-Kahn, au explicat în lung şi în lat că această datorie nu va fi rambursată niciodată, oricâte reamenajări, restructurări (fără tăieri) se vor face. Răspunsul e simplu dar nu vrea să-l audă nimeni. Pentru că finanţele europene, în primul rând datorită proastei întocmiri a monedei euro, dar şi a falsului numit UE, sunt pur şi simplu o schemă Ponzi – în româneşte, un Caritas sau un FNI.
Marea problemă nu e mica Grecie supraîndatorată, ci montajul ficţional al finanţelor europene şi mondiale. Grecia nu e decât o gaură neagră în care se ascund cifre care nu au nici o acoperire în realitate. Dacă s-ar tăia o parte semnificativă din aceste datorii sau dacă Grecia declară faliment şi părăseşte Zona Euro, castelul de cărţi de joc, cu bănci, fonduri de investiţii, societăţi de asigurări, cu bani virtuali, fără corespondent în economia reală, s-ar prăbuşi. Lucru care se va întâmpla oricum într-un fel sau altul la un moment dat, oricâte eforturi de mistificare vor mai depune si domnul Schäuble, şi Eurogrupul, şi scamatorii financiari nevăzuţi.
După ce va fi „rezolvat” Grecia – afacerea o are deja în buzunar –, UE (Germania) îşi va îndrepta atenţia asupra României, următoarea ei pradă importantă. Ungaria lui Viktor Orbán e gata „rezolvată”. Se vede cu ochiul liber procedeul cu „acoperirea rusească” folosit şi în cazul lui Orbán (foarte la dreapta), şi al lui Tsipras (foarte la stânga). Ce mai lipseşte în România e un prim-ministru „al lor”, pentru că un preşedinte neamţ, care respinge Codul fiscal în numele austerităţii merkeliene, au deja.

Adina Kenereş

Oricât ar părea de ciudat, are şi anormalitatea faze şi grade. Prin 2011-2012, în România majoritatea găsea că totul e „anormal”, era furioasă şi revoltată. În 2014, a fost perplexă la „anormalul” alegerilor prezidenţiale, iar acum, pe la jumătatea lui 2015, e exasperată, trăind deja panică într-un climat care miroase anormal de puternic a primejdie.
Nici n-ar putea fi altfel pentru cei mai mulţi dintre noi, căci locuim în consecinţele unor jocuri, târguri şi compromisuri, interne şi externe, pe care nu noi le facem, şi deci nu le înţelegem. În plus, suntem în bătaia vântului compus din manipulări, diversiuni, mistificări, intimidări, predici solemne şi pledoarii găunoase care suflă prin canalele media – toate interesate de bifarea agendei şi atingerea scopului lor, iar nu de propăşirea sau clarificarea noastră.
Totuşi, un om avertizat, adică „înştiinţat”, face cât doi, spune un proverb francez. Nu sunt multe locuri şi căi pentru a te „în-ştiinţa” cu politică naţională şi internaţională autentică dacă îţi lipsesc îndrumările teoretice, exerciţiul profesional în materie, iar scena lumii ţi-e accesibilă doar prin intermediul poveştilor gata cusute şi vopsite pe care ţi le livrează presa scrisă şi audiovizuală românească. România – subiect sau obiect al geopoliticii ? este un asemenea izvor rar. Texte cu circulaţie mică publicate de Adrian Severin între 2012 şi 2014, însoţite aici de excursuri explicative şi ample puneri în context ca de la catedră, fac oficiu de manual. Un manual fără precedent, căci acest curs de geopolitică şi relaţii trans- şi internaţionale e compus direct pe aplicaţii practice, unele aflate chiar în curs, şi nu în vreo insulă pierdută în Oceanul planetar, ci chiar pe viaţa şi pe ţara noastră.
E în ordinea anormalităţii româneşti ca informaţii utile şi lămuriri necesare să ne vină de la un „disident” al pattern-ului politic universal acceptat şi recomandat. (În ultimele două decenii, acest pattern a căpătat clare trăsături birocratice, astfel încât „bunul” om politic a devenit o creatură executantă de vitrină, fără atitudini şi iniţiative, fără interogaţii iritante şi fără speech neliniştitor, o portavoce cu partitură preînregistrată şi volum reglabil de la distanţă.) Dar, dacă disidenţa lui Adrian Severin e gata pedepsită cu operaţiuni menite să discrediteze persoana şi s-o scoată din joc prin orice mijloace, faptele şi sensurile lor, încăpăţânate, nici nu dispar şi nici nu se transformă automat din maligne în benigne prin asemenea scamatorii. Ce poate fi deci mai anormal de normal ca „un cap tăiat” şi pus pe un platou să mai şi vorbească, şi chiar cu vocea lui ?
Pentru a face ca acul balanţei să se mişte dinspre talerul cu minus – pe care simţim prea bine că suntem aşezaţi şi zgâlţâiţi de turbulenţe de-a dreptul periculoase – spre cel cu plus, e limpede că nu ne vor fi de vreun folos inacţiunea precaută, plecăciunile servile, aşteptarea semnalelor de la alţii şi declamarea unor false victorii sau umflate cifre macroeconomice. Folositoare nu mai sunt de-acum decât sinceritatea şi realismul care li s-au cerut dintotdeauna oricăror decidenţi responsabili, acea specie rară – dar o specie, nu un unic exemplar providenţial – reprezentând ultima şansă a unei naţiuni.
Vă mai amintiţi de „lista lui Severin” ? Cea tratată ca o ficţiune, o iluzie, o boroboaţă, o gafă ? Ei bine, n-a fost nimic din toate astea, dar a fost un moment decisiv al istoriei noastre recente. Ca şi referendumul din 29 iulie 2012, fotografiat din mii de poziţii frontale îngăduite, dar nu şi din cele incomode şi revelatoare. Despre aceste lucruri, despre justiţia-instrument şi despre evoluţia arhitecturii de securitate globală şi regională care ne apasă – cea în care suferim ca „obiect”, în loc să fi fost „subiect”, cum s-ar fi cuvenit –, Adrian Severin vorbeşte în cartea de faţă deschis, în timp real şi pe înţelesul tuturor.

Petru Romoşan

Cine n-a citit poemele lordului Byron ? După cum puteţi găsi degrabă pe Internet – ceea ce fac şi eu acum, grăbit fiind –, George Gordon Byron, mai cunoscut ca „Lord Byron”, unul dintre marii romantici britanici, alături Shelley, Keats (cu a sa memorabilă Ode to a Grecian urn), Coleridge, Wordsworth, este autorul celebrului poem Childe Harold, inspirat dintr-o călătorie în Orient. Eroul Byron, unul dintre cei mai mari ai ţării sale – un imperiu global deja la începutul secolului al XIX-lea –, a intrat în bagajul cultural şi moral al oricărui vorbitor de limbă engleză. Dar ce ne interesează pe noi aici e că Lordul Byron e şi un erou grec, intrat definitiv în conştiinţa oricărui grec care învaţă şi respectă istoria Eladei. Lordul Byron a luptat pentru independenţa Greciei moderne şi, dacă nu s-ar fi prăpădit înainte de o mare luptă împotriva otomanilor, ar fi fost declarat, spun unii, „rege al Greciei”.
Să revenim însă la actualitate, la criza datoriei greceşti. Toată lumea vede limpede azi, cu atât mai mult după referendumul istoric provocat de tânărul prim-ministru Alexis Tsipras, că Europa comună de azi e una germană, nici măcar una franco-germană, că moneda euro nu e decât fosta marcă vest-germană, care şi-a luat un nume acceptabil pentru toţi europenii. Reamintim că, iniţial, moneda europeană trebuia să se numească ECU, dar s-a renunţat la acest nume pentru a nu trezi suspiciuni.
După ce au pierdut două războaie mondiale, germanii, pe urmele genialului şef de servicii secrete Reinhard Gehlen, care le-a redat demnitatea şi independenţa relativă (faţă de hegemonul american), împreună cu providenţialul om politic Konrad Adenauer, au găsit o cale nouă, „inteligentă” şi „secretă”, de a-şi fabrica, în sfârşit, şi ei imperiul lor. La fel ca tradiţionalii lor concurenţi, britanicii, francezii, ruşii şi americanii. Un imperiu cucerit fără soldaţi, fără război, un imperiu economic, bazat pe o monedă mai mult teoretică, fantomatică – euro. În plus, nu şi-au putut reprima dorinţa de a se răzbuna pe cei care i-au trădat sau i-au „ajutat” să piardă al doilea război european şi mondial, între care şi România, printr-o susţinere făţişă, dezgustătoare, a marinarului preşedinte Traian Băsescu. Iar acum avem, aşa cum ştie toată lumea, chiar un preşedinte neamţ…
După votul masiv al grecilor la referendumul pentru OXI, adică NU, germanii au înţeles deja de luni 6 iulie 2015 că, oricum se va rezolva criza greacă, ei au pierdut câteva zeci, dacă nu sute de miliarde de euro. De unde şi nervozitatea din Germania şi din alte câteva ţări din nordul Europei. Nenorocul creditorilor, care până aici s-au descurcat mult prea bine, e că la Atena a apărut un guvern profesionist şi patriot. Care guvern vorbeşte foarte bine limba engleză, mai ales engleza britanică, aşa cum a văzut toată lumea în cazul noului ministru de Finanţe, Euclid Tsakalotos, absolvent şi doctor în economie la Oxford. La fel de bine se descurca englezeşte spectaculosul şi eroicul fost ministru de Finanţe, Yanis Varoufakis, grec australian, cu doctorat în economie tot în Regatul Unit, la Essex, şi vremelnic profesor de economie în Texas.
A doua capitală a Greciei se găseşte de foarte multă vreme la Londra. Acolo îşi au a doua reşedinţă armatorii greci şi tot în Marea Britanie îşi trimit grecii bogaţi copiii la şcoală. Sau în Statele Unite. Se ştie că înaltele şcoli britanice de ştiinţe sociale şi politice, ca London School of Economics, de pildă, încurajează reflecţia pe temele stângii, şi asta nu de ieri-de azi. La fel şi unele celebre universităţi americane, ca Harvard şi Berkeley. Şi iată că tinerii greci au învăţat strălucit negocierea politică şi economică. Şi fac istorie mare pentru ţara lor.
Dar poate că mai interesant ar fi să amintim că referendumul din Grecia îl precede, pe nepusă masă, pe cel anunţat de multă vreme de premierul David Cameron pe tema ieşirii Regatului Unit din UE. Să fie referendumul grec doar o repetiţie pentru şocul mult mai violent pe care i-l pregătesc britanicii unei Europe care a devenit prea de tot germană ?
Salvează Lordul Byron încă o dată Grecia ? Cuplul germano-francez, atât de pus în evidenţă, imperial şi indecent, nu poate fi decât un atelaj foarte iritant pentru perfidul şi atât de experimentatul Albion. Şi Grecia ? „She walks in beauty…” (Byron)

Petru Romoşan

Ce a mai rămas din marea civilizaţie europeană ? Cândva, Grecia şi Europa îi dădeau pe Homer, pe Aristotel şi pe Platon, pe Eschil, Sofocle şi Euripide. Azi, urmaşii europenilor de altădată, răspândiţi pe tot continentul, cu minţi de contabili şi suflete de cămătari, încearcă să reinventeze Viţelul de Aur, Moneda Euro. Şi, iată, Viţelul lor fără suflet e pe cale să plesnească.
De cinci luni, miniştrii de Finanţe din ţările bogate din nordul Europei încearcă să le bage pe gât grecilor un plan de salvare care să-i transforme în sclavi până în 2050. În numele civilizaţiei. În numele democraţiei. În numele misticului Euro. De câţiva ani, grecii s-au trezit însă. Au angajat experţi – istorici, economişti, avocaţi – care sunt pe cale să probeze că partea cea mai mare a faraonicei lor datorii e datorie odioasă, datorie ilegală. Jaf şi furt. De fapt, datorie privată, iar nu datorie publică. Făcută cu ajutorul celor două partide istorice care au dominat Grecia alternativ, conservatorii şi socialiştii. Averile familiilor care au condus Grecia în ultimii 50 de ani sunt, de altfel, direct proporţionale cu enormitatea datoriei statului elen.
Timp de cinci luni, miniştrii de Finanţe din Zona Euro, plus şefa FMI şi şeful BCE nu au fost capabili să propună un plan cât de cât realist de reintegrare a Greciei în economia europeană. Preocuparea lor a fost doar aceea de a-şi salva băncile proprii şi, eventual, de a da de pământ cu guvernul democratic ales de poporul grec. Au ratat. Dacă între statele Europei nu există solidaritate, la ce mai e bună Europa ? Nu e mai bine să ne întoarcem definitiv la statele noastre naţionale, fără monedă euro, fără Spaţiu Schengen şi fără MCV în cazul României şi Bulgariei ?
Moneda euro a fost una dintre cele mai mari şi mai teribile prostii inventate de nişte europeni împotriva altor europeni, cei mai săraci, din Sud şi din Est. Noul Viţel de Aur a crăpat, va crăpa. Istoria merge totuşi mai departe. De când ne ştim, de când ne scriem istoria, în Europa nu am avut lideri mai mărunţi, mai detestabili, mai vânduţi, mai fantoşe. E foarte probabil ca istoria mare să se mute în altă parte, în Asia, în America de Sud, în Africa. Cu asemenea lideri, o vom duce din faliment în faliment, până la dezastrul final.
În orice caz, visul lui Petru cel Mare şi, odată cu el, al Rusiei pare mai aproape de realizare ca niciodată. Dacă europenii nu se dezmeticesc acum, imediat, din visul lor grotesc de îmbogăţire, Rusia lui Vladimir Putin se va putea instala foarte curând ca stăpân al Mediteranei. Chinezii vor fi şi ei pe aproape. Imperiul European, gândit în secret de Germania pentru Germania, e pe cale să eşueze lamentabil a treia oară.
Oare ce-ar spune Socrate despre europenii de azi ? Arogantul ministru de Finanţe olandez, preşedinte al Eurogrupului, Jeroen Dijsselbloem, aminteşte în chip nefericit de Hippias, care voia să creadă că ştie totul.

Adrian Severin

Lucrez la un text cu acest titlu. Până la terminarea lui mi se pare urgent să pun în circulaţie câteva idei principale:

1. Nu asistăm la falimentul Greciei ci la falimentul UE.
2. Falimentul UE este consecinţa unei crize structurale cu mai multe dimensiuni.
3. Principalele trei dimensiuni ale acestei crize sunt: i. criza democraţiei; ii. criza modelului eonomic european; iii. criza de conducători şi de conducere.
4. Criza democraţiei: guvernele statelor din zona euro ştiu ce este de făcut dar dacă fac ceea ce este de făcut pierd alegerile; nici un popor nu acceptă soluţii care, fie şi pe termen scurt, îi afectează nivelul de viaţă, oricât de corecte şi de necesare ar fi; conducerea pentru popor şi conducerea de către popor se exclud.
5. Criza modelului economic european: gândită iniţial ca un sistem economic prin care exporturile germane să susţină refacerea postbelică a statelor occidentale, UE nu mai poate funcţiona ca o economie centrată pe ideea susţinerii exporturilor germane, aşa cum a ajuns să fie; concepută ca sistem al solidarităţii transnaţionale care să asigure pacea prin dezvoltare comună şi coeziune economică, socială şi teritorială, UE a revenit la competiţia economico-socială dintre națiuni ceea ce o obligă să înlocuiască politicile de stimulare a economiei şi de sindicalizare a datoriilor suverane prin politici de austeritate impuse în primul rând săracilor uniunii.
6. Criza de conducere: recurgerea la referendum, atât în Grecia cât şi în Marea Britanie, mai ales atunci când în discuţie sunt probleme strategice complicate precum rămânerea sau ieşirea din zona euro / UE, nu arată respect pentru popor ci reprezintă dezertarea de la datorie a unor conducători incapabili să determine poporul a-i urma; incapacitatea liderilor naţionali şi federali ai UE de a găsi o soluţie crizei greceşti dovedeşte lipsa lor de viziune strategică, incompetenţa lor tactică şi impotenţa lor morală (se pare că alegerile democratice nu mai pot produce decât lideri mediocri sau submediocri – adică „reprezentativi”!).
7. „Falimentul” statului grec (nu există nici o reglementare legală pentru insolvenţa statelor, aşa cum se întâmplă în cazul societăţilor comerciale) nu înseamnă şi falimentul întreprinderilor / băncilor greceşti, după cum nu înseamnă nici obligația ieşirii Greciei din zona euro. De aceea panica la bancomate nu se justifică iar sprijinul dat băncilor de către Banca Centrală Europeană este salutar.
8. Soluţia nu este refinanţarea datoriei greceşti (adică să împrumuţi Grecia cu bani pe care să îi restituie prin tăieri de salarii şi impunerea de noi taxe) ci reconvertirea / restructurarea datoriei greceşti (adică ştergerea datoriei şi / sau preluarea ei la nivelul UE, concomitent cu asistarea Greciei la aplicarea unui program de stimulare a economiei prin investiţii în sectoare industriale apte a produce creştere economică durabilă).
9. Chiar dacă Grecia are şi ea partea sa de vină, pedepsirea ei pentru păcatele trecutului – de altfel copios încurajate de criticii ei de azi – este inutilă. Soluţia trebuie să vizeze viitorul iar aceasta presupune şi o reformă structurală a UE.
10. În lipsa unei soluții „europene” juste, fezabile şi durabile la problema greacă, nimeni nu trebuie să se mire dacă Grecia – chiar şi rămasă membru al UE, așa cum majoritatea grecilor și-o dorește – va vira strategic spre Rusia şi China, afectând astfel echilibrul geo-politic în Europa de sud-est şi în Mediterana orientală, precum şi antrenând colapsul politicii germane / occidentale faţă de Turcia, cu efecte grave asupra stabilităţii întregului spaţiu levantin.
11. Faptul că România nu este membră a zonei euro nu înseamnă că nu este membră a UE şi că ceea ce se întâmplă în zona euro nu o afectează. De aici rezultă atât dreptul cât şi obligaţia României de a se pronunţa în chestiunea greacă. Este urgent să o facă. Nu de pe poziţia subalternului servil al „protagoniştilor” UE ci de pe aceea demnă a solidarităţii militante cu o naţiune mică pe care primadonele Europei vor să o umilească după ce au sărăcit-o (a se citi „înşelat-o” sau chiar „furat-o”).

Petru Romoşan

Casa Souvenir (S. Weiss, Bucuresci)