Atelier Franz Duschek

Petru Romoşan

România nu se mai face bine. Aţi mai auzit asta. În orice caz, nu în timpul vieţii noastre, a celor crescuţi în imensa farsă numită comunism. De fapt, ocupaţie sovietică. Să ne aducem aminte că Moise şi-a mânat poporul născut în robie 40 de ani prin deşert. Suntem numai la 25.
Sceneta finală a înmormântării lui Corneliu Vadim Tudor, „tribunul”, cu coşciugul din lemn masiv care nu intra în locul corespunzător din cavou, cu aplauzele indecente, vesele şi monstruoase (prin părţile noastre) ale participanţilor la trista adunare, cu explozia de aplauze la prea mult aşteptata reuşită a aşezării definitive a răposatului, pe lângă nemernicia noastră deja proverbială, această scenetă e şi o parabolă despre România de azi, România postcomunistă. Şi, ca să nu ratăm sensul parabolei, mai trebuie amintit că Vadim Tudor îşi va duce somnul de veci la câţiva metri de Nicolae Ceauşescu. Câte locuri mai rămân de ocupat în apropierea fostului dictator ?
Dar comedia cea mai grotescă a înmormântării României se joacă pe marea scenă – numită foarte ambiguu – politică a celor încă în viaţă. Demisionează sau nu demisionează Victor Ponta ? Aceasta-i întrebarea care ne torturează încă din decembrie trecut, de la alegerile prezidenţiale pierdute catastrofal de Ponta. O întrebare mormântal-comică.
Victor Viorel, un golănaş, un şmecheraş promovat de marele şmecher Adrian Năstase şi de socrul Ilie Sârbu, numit recent ispravnic la Curtea de Conturi (cu avizul CNSAS ?), nu trebuia să ajungă niciodată prim-ministrul României. Dar el e deja prim-ministru de aproape patru ani ! A ajuns prim-ministru pentru că trebuia blocat Traian Băsescu (s-a căutat un „mitocan” comparabil), un securist, un turnător de cea mai joasă speţă, licheaua, lepra, jigodia fără pereche, un delator sinistru, „COLABORATOR MEMBRU DE PARTID al CI-ului DIE”. Epitetele dinainte i-au fost aplicate lui Traian Băsescu, preşedintele României pentru două mandate de 5 ani fiecare, de Silvian Ionescu, fostul său superior în DIE. Traian Băsescu ? „Turnătorul tuturor matrozilor care treceau prin Anvers.” Sau : „Câţi nebuni mai avem să creadă că încă LEPRA ASTA mai e necesară neamului ?” (Silvian Ionescu) Nici un om întreg la cap – şi sunt multe milioane în ţară şi în lume – nu a crezut vreodată că Traian Băsescu a fost în vreun fel necesar neamului, tovarăşe Silvian Ionescu ! În afara colegilor dumneavoastră din Securitate, bineînţeles.
Dar să revenim la plagiatorul şi agentul sub acoperire (Băsescu dixit) Victor Viorel Ponta. Acest tinerel inconsistent a fost împins în faţă de bătrânii infractori din PSD, cei culeşi de DNA în ultima vreme unul câte unul sau mai mulţi deodată. Bătrânii neocomunişti corupţi s-au cotonogit reciproc şi au împins în faţă o jenantă echipă de tineret-rezerve. Fosta slugă a lui Adrian Năstase, un adevărat Dinu Păturică reîncarnat, a sfârşit prin a se crede şi el providenţial nu numai pentru Daciana şi Ilie Sărbu, deputaţi şi senatori la rândul lor, nepotism caracterizat, ci chiar pentru toată România. Dacă nu cumva şi pentru Europa aflată în criza refugiaţilor judecând după maniera golănească în care a atacat recent Ungaria. Neocomuniştii corupţi din PSD au în frunte doi penali : Dragnea şi Ponta, unul deja condamnat, celălalt trimis în judecată împreună cu prietenul său Dan Şova, fost ministru al Marilor Proiecte (sic !). Cine să-i dea lecţii cui ? În plus, adunătura din spatele lui Dragnea şi Ponta e, probabil, cea mai abjectă din câte a produs România în ultimii 50 de ani. Dacă nu cumva e depăşită în abjecţie de adunătura din spatele lui Băsescu, strămutată de curând în spatele lui Iohannis ! Să constatăm cu melancolie că România a produs aproape neîntrerupt oameni extraordinari, copii de geniu, artişti excepţionali, fructe şi legume de soi, invenţii şi descoperiri cu nemiluita, dar şi adunături politice din cele mai abjecte.
Victor Ponta nu-şi va da demisia dintr-o minimă decenţă, dintr-o umbră de bună creştere pentru că pur şi simplu aceste rudimente mic-burgheze îi lipsesc impostorului cocoţat în Palatul Victoria. El e pungaş (trimis în judecată pentru 17 capete de acuzare !) de lume nouă care vrea să fure toate cloştile de pe toate ouăle ! Pentru el şi pentru adunătura sa. Ca şi mentorul său, „arogantul” Adrian Năstase, şi el un Andronache Tuzluc reîncarnat.
Ce a căutat acest individ dubios şi în cursa prezidenţială ? Dar nu e numai el de vină. Sute de mii, milioane de români, contemporanii noştri, s-au drogat cu ideea absurdă că marioneta poate ajunge la Cotroceni. Cam aceiaşi care au crezut că „împăratul” Năstase poate deveni preşedinte. Încercarea de debarcare a lui Ponta durează, iată, de 9 luni, de la alegerile prezidenţiale, şi l-a umplut de sânge, de ridicol, pe noul preşedinte, care se roagă aproape lunar de Ponta să-şi dea demisia. Nu e deloc clar de ce SRI şi DNA, „binomul”, nu i-au scos ipochimenului adevăratele dosare. Sau poate e prea de tot clar : sunt cu toţii legaţi, printr-un coşciug nepotrivit, în aceeaşi înmormântare tragicomică a României.

Fotografie atribuită lui Iosif Berman

Petru Romoşan

Arestarea lui Sorin Oprescu, primarul în funcţie al Bucureştilor, pare a fi mai gravă pentru PSD decât iminenta demitere sau demisie a lui Victor Ponta din funcţia de prim-ministru, după trimiterea în judecată şi, chiar surprinzător, mai destabilizantă pentru acelaşi partid decât anterioarele arestări, două la număr, ale fostului prim-ministru şi preşedinte PSD, Adrian Năstase. Sorin Oprescu, aşa-zis independent, este, de fapt, adevăratul legatar moral al lui Ion Iliescu. El e moştenitorul visat al patriarhului comunist cu studii la Moscova la începutul anilor ’50. Apartenenţa sau non-apartenenţa formală a lui Sorin Oprescu la PSD e, evident, lipsită de orice semnificaţie.
Toată viaţa politică presupus democratică (aici e marele fals !) din ultimii 25 de ani se bazează pe minciuni groase, simpliste, jenante, vândute cu multă neruşinare populaţiei prin ziarişti mizerabili, corupţi, recrutaţi şi, culmea !, foarte mândri de ispravile lor securist-propagandistice. Una dintre aceste minciuni gogonate e invenţia cu Sorin Oprescu candidat independent. O porcărie ! Ziaristul care are cele mai mari merite în această grosolană mistificare pare a fi micuţul Victor Ciutacu. Dar mai sunt şi alţii. Bogdan Chireac, care pare a fi unul dintre cei mai ajunşi ziarişti, echipa de la Antena 3 (Mihai Gâdea, Mugur Ciuvică, Radu Tudor etc.), dar mai ales hărnicuţul mistificator bombastic Mircea Badea. Li se adaugă institutele de sondare a opiniei publice şi ciudate firme de PR, ca şi oficina mai recentă a lui Sebastian Ghiţă, România TV. Şi, probabil, mai sunt şi alţii, în presa scrisă, pe radiouri, precum şi nelipsiţii postaci tocmiţi de pe Net.
Sorin Oprescu nu a fost independent de reţelele PSD decât pentru votanţii naivi. A fost atât de independent de PSD încât, după arestarea sa, PSD-ul e pe cale să se prăbuşească. Mai întâi prin pierderea aproape sigură a primăriei Bucureştilor, şi deci a alegerilor locale. Dacă mai adăugăm prestaţia lamentabilă a lui Ponta începând cu alegerile prezidenţiale, nu e greu de prevăzut şi un faliment la alegerile generale. Ar mai fi, poate, de precizat că şmecheria dublă, adică aplicată de două ori bucureştenilor, cu independenţa lui Oprescu nu pare să fi ieşit de sub chelia modestului doctor şi cu atât mai puţin din capul ziariştilor propagandişti. Pare o idee scoasă direct din strategiile militare asimetrice sau de servicii secrete.
Dar adunătura USL ce altceva a fost decât o imensă impostură intelectuală menită să-l arunce în aer pe marinarul excesiv de proamerican, caricatural, Traian Băsescu ? Strategie care a reuşit doar parţial. A fost un fiasco din punctul de vedere al alegătorilor, al populaţiei, dar o mare reuşită scoasă tot din arsenalul strategic militar, foarte folositoare găştii Ponta, Ghiţă, plus TSD. Cine a produs-o ? Evident, cei care doreau să-i încurce pe americani în România.
Dar alianţa DA (Dreptate şi Adevăr, PDL+PNL, Băsescu+Tăriceanu) câtă dreptate şi cât adevăr a conţinut ? Dar CDR-ul care l-a propulsat pe cenuşiul Emil Constantinescu în fruntea statului şi a distrus PNTCD (partid istoric) ? Cât de democrată şi cât de românească a fost respectiva Convenţie ?
CDR, DA, USL, Independentul – câtă mizerie ! Dar la fel putem chestiona şi multe alte sigle vândute românilor candizi în ultimii 25 de ani şi vom constata că pe-afară e vopsit gardul şi-năuntru, leopardul. Leopardul care a halit-o, cu blană cu tot, pe credula Mioriţă română, alegătorul…

Petru Romoşan

Don’t cry for me Bucureşti ! Cu excepţia reţelei sale de corupţie, a ziariştilor simpatizanţi sinceri (???), a sociologilor care îl dădeau până mai ieri pe primarul Oprescu la vârful încrederii populare (Pieleanu şi alţii), nimeni nu-l va plânge pe coruptul, încătuşatul şi, s-o spunem de-a dreptul, impostorul Sorin Mircea Oprescu. Cariera acestui pseudodoctor se încheie jalnic, într-un week-end, cu şpaga de la Administraţia Cimitirelor… Şpagă pentru cimitire ? Se putea mai bine pentru PNL (PDL, de fapt) ? Nu, nu se putea ! Prezumata candidată la Capitală a fostului primar al Sibiului, căruia nimic din ce ţine de primărie nu-i este străin şi care a devenit hocus-pocus preşedintele României, are drumul liber. Alina Gorghiu, zisă de umoriştii impenitenţi şi Gorghiu-Dej, o Margaret Thatcher de provincie, de carnaval, are drumul deschis spre primăria Bucureştiului. Să fie o întâmplare ? O potriveală fericită ? Cine poate crede într-un asemenea hazard ? Să constatăm filosofic că, deşi obişnuiţi cu aceleaşi practici, primarii pot avea destine atât de diferite : primarul unui oraş de provicine din Ardeal este făcut preşedinte al ţării, iar primarul Capitalei, postul din care, de regulă, se face saltul la preşedinţie, e luat cu mascaţii şi duba.
Cariera fiului generalului Oprescu de la DIE se încheie brutal. Marele panglicar de pe strada Popa Savu, cartierul Aviatorilor, ot Ciolpani va ţine, probabil, cursuri de mistificare şi tupeu colegilor în pijamaua oferită de statul de drept abuzat. După un fost prim-ministru arestat de două ori (Adrian Năstase), după un prim-ministru încă în funcţie plagiator dovedit şi plimbat intens la DNA, după arestarea a doi miniştri de Interne (Cristian David – PNL, Gabriel Berca – PDL), după întemniţarea a doi miniştri ai Transporturilor (Relu Fenechiu – PNL, Miron Mitrea – PSD), după sutele de condamnări, arestări şi inculpări de primari (Radu Mazăre, Marian Vanghelie, Andrei Chiliman…), deputaţi, senatori, miniştri, magnaţi media (Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu, Adrian Sârbu), cu ce ar mai putea epata România ? Şi totuşi…
După dubla arestare a Alinei Bica (şefă DIICOT – crimă organizată), cea a lui Dorin Cocoş, consortul Elenei Udrea, interfaţa feminină a lui Băsescu, după arestarea lui Horia Simu Şchiopu, a ministrului Comunicaţiilor, Gabriel Sandu, a pitorescului primar de Piatra Neamţ, Gheorghe Ştefan, zis Pinalti, şi a celorlalţi implicaţi în frauda colosală de la ANRP, Microsoft, EADS, prim-ministrul din vremea comiterii faptelor, Emil Boc, ministrul Justiţiei de atunci şi fost şef al Alinei Bica, Cătălin Predoiu, Vasile Blaga, ministru de Interne, şi autointitulatul şef al statului, multdubiosul preşedinte Traian Băsescu, au fost întrebaţi de ceva ? Au aceştia vreo răspundere ? SRI şi DNA din acel lung moment au, la rândul lor, vreo răspundere ? A fost deranjat cineva ? S-a întocmit vreun dosar extins cu întregul lanţ al corupţiei ? Nici vorbă. Dimpotrivă, Mark Gitenstein, susţinător gălăgios al găştii, a devenit mare şef peste Fondul Proprietatea. Care este legătura, dacă este vreuna, între Fondul Proprietatea, ANRP şi guvernanţii momentului ?
Vasile Blaga, azi copreşedinte al PNL, alături de Alina Gorghiu, declara imprudent zilele trecute că alegerile viitoare trebuie să găsească PNL-ul la butoane („Vrem să guvernăm, dar să şi organizăm alegeri cu noi la guvernare” – www.ziare.com, 4 septembrie 2015). Alegerile locale vor veni înaintea alegerilor generale. Sorin Oprescu a fost debarcat înaintea lui Victor Ponta. Suntem în grafic. Adică „ei”, alternanţa (a câtea din acelaşi borcan ?), sunt în grafic. Dar pe noi, populaţia, cine ne apără de acest infernal lanţ al mizeriei şi ticăloşiei ?

Teodor Brateş

Cât de atractivă poate să fie, pe rafturile unei librării (pentru că în vitrine nu prea s-a văzut), o carte intitulată dilematic „ROMÂNIA SUBIECT SAU OBIECT AL GEOPOLITICII?”. Este, însă, suficient să se citească subtitlul pentru ca interesul să crească exponenţial: „Lista lui Severin pe înţelesul tuturor”. Autorul cărţii, fost ministru al Reformei în guvernul Roman, fost ministru de externe în guvernul Ciorbea (de fapt, a fost în ambele cabinete şi viceprim-ministru), fost preşedinte al Adunării Parlamentare a OSCE, fost europarlamentar, pe numele său (admirat şi, deopotrivă, hulit) Adrian Severin, are ce să comunice (pe înţelesul tuturor): situaţii, întâmplări, personalităţi sau, pur şi simplu, personaje care, prin poziţiile deţinute, au influenţat, mai mult sau mai puţin semnificativ, destinul României, într-un context regional, european şi mondial complicat, aducător mereu şi mereu de provocări, de pericole şi, într-o mai mică măsură, de speranţe. De fapt, speranţele izvorăsc, deloc paradoxal, din ceea ce a reprezentat, reprezintă şi este de dorit să reprezinte autorul, nu numai cu amintirile lui, ci mai cu seamă cu expertiza şi caracterul unui politician „pur sânge”, deocamdată, sacrificat „pe altarul” unor interese şi jocuri cu totul şi cu totul reprobabile (ca să nu spun altfel, ceva mult mai dur).
NU E MOMENTUL. Câte nu s-au spus despre „lista lui Severin”, atunci, în septembrie 1997, şi de atunci, când mai intens, când mai atenuat? O vastă acţiune de manipulare a sedimentat în mintea unor concetăţeni ideea că – de fapt – nu a fost vorba despre nicio „listă”, că Adrian Severin a „inventat” întreaga poveste din moment ce nu a adus la cunoştinţa publicului numele celor pe care i-a definit drept „agenţi de influenţă” ai unor state străine. Cu toate că Adrian Severin a oferit numeroase explicaţii în legătură cu decizia sa de a nu da în vileag niciun nume de „agent de influenţă”, iar în cartea-dialog cu Gabriel Andreescu („Locurile unde se construieşte Europa”) a relatat, cu lux de amănunte, toată „tărăşenia”, nu prea a fost crezut că „lista” există într-adevăr, că nu a fost o… făcătură.
Ei bine, fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, în volumul masiv intitulat „Timpul dărâmării, timpul zidirii”, la pagina 409, afirmă fără echivoc:„Originalul listei lui Severin se află în casa de fier din spatele biroului meu”(însemnarea a fost datată 30 noiembrie 1998, seara, Palatul Cotroceni). Ce îi impută fostul şef al statului lui Adrian Severin, pe care îl numeşte „un ministru de externe excepţional”? Că nu era oportun, că nu era momentul să vorbească, să scrie despre „o asemenea listă”.
De câte ori, în cele mai diverse împrejurări, nu ne-a fost dat să auzim formula „nu e momentul”?! După ce citeşti cartea pe care o prezint, acum foarte pe scurt, în paginile „Economistului”, revine întrebarea: „era momentul ca Adrian Severin s-o publice în prestigioasa Editură Compania, acum, la anul de graţie 2015”?
DIRECT DE LA SURSĂ. Ca replică la întrebarea cu pricina, s-ar putea zice„oare când este momentul” să se spună mari şi crâncene adevăruri şi să se ofere celor interesaţi, dar în special factorilor decidenţi, nu numai din România, ci pe un spaţiu internaţional foarte cuprinzător, analize deosebit de pertinente şi, în special, folositoare, privind evoluţiile autohtone şi mondiale? Adrian Severin a considerat că – şi în prezent – „este momentul” să facă nu numai dezvăluiri de senzaţie (ca să recurg la un termen mai blând) cu scopul de a deschide ochii celor care vor să vadă şi să priceapă cam ce se întâmplă în lumea în care trăim (în care majoritatea se înscrie în categoria celor profund nemulţumiţi), ci şi să acţioneze în aşa fel, pe spaţii mai restrânse sau mai largi, cu metode dezirabile, dintre cele mai felurite, măcar pentru prevenirea unor catastrofe (dacă nu există suficientă voinţă şi putinţă de a schimba stările de fapt din prezent în direcţia cea bună).

continuare »

Andrei Marga

Mulţi cred că jurnalistul este înrobit evenimentelor cotidiene şi exprimă opinii pasagere, încât nu contează decât prin articole perisabile, mai puţin prin totalitatea acestora şi viziunea lor. Prin definiţie, jurnalistul ar fi legat de efemer, ca de o soartă!
De aceea, poate, atunci când unui jurnalist, fie şi de notorietatea lui Cornel Nistorescu, apropiaţii i-au tipărit editorialele, sub titlul În cazanul tranziţiei 1997-2000 (Editura Compania, Bucureşti, 2015, volumele I, II, III), puţini le mai analizează, considerându-le absorbite în momentul scrierii. Faptul nu mi se pare justificat. Aceasta din motivul simplu că în aceste volume este vorba nu numai de o cotitură în viaţa României, ci şi de una dintre vocile publice principale, care şi-a asumat jurnalismul veritabil şi l-a reprezentat.
Se ştie că Einstein a fost un student oarecare, că Wittgenstein nu s-a omorât cu Aristotel, iar Albert Camus nu se lăuda că l-a parcurs pe Kant. Aşa stând lucrurile, să nu ne aşteptăm însă la minunea inversă, ca din absolvenţi de orice nivel să iasă performeri – în ştiinţă, în administraţie, în artă, în jurnalism. Nici măcar în confuzia de valori ce s-a instalat la noi şi derutează vizibil destule minţi! Cornel Nistorescu face jurnalism din studenţie, dar, trebuie spus, el a fost în fruntea promoţiei sale şi numai reglementările epocii, de repartizare a absolvenţilor de vârf mai întâi în alte locuri, au făcut să nu rămână la catedră în universitatea de origine. Jurnalismul nu a fost pentru el vagonul ultim pe care l-a mai prins, ci o profesie pe care a îmbrăţişat-o având premise pentru multe altele.
La mulţi dintre cei care exercită această profesie dacă le aduni scrierile, le faci un deserviciu, căci se pot sesiza uşor tribulaţiile şi absenţa convingerii. Mulţi au cedat continuu impresiilor sau incitărilor şi au devenit captivi împrejurărilor sau propriilor suficienţe. Nu s-a întâmplat doar jurnaliştilor, ci şi unora dintre cei care vor să treacă drept figuri emblematice. Cineva mi-a atras atenţia zilele trecute asupra unei persoane – pe care nu o nominalizez din respect pentru faptul că am fost laureaţii unui premiu – care scrie că poate doar emoţiona oamenii, nu să-i şi conducă, dar ia de bune tot felul de bârfe şi zvonuri privindu-i tocmai pe cei care s-au încumetat să-şi asume răspunderi. Ba le şi sporeşte, crezând că faptele decurg din simple vorbe. Ce se poate face când nu se ştiu stabili faptele, iar logica este în suferinţă? Se poate cel puţin constata că raţiunea fără emoţii este o rătăcire, dar şi că emoţiile fără raţiune pot duce la patologie.
Nu a fost şi nu este uşor să faci acceptabile două înţelepciuni străvechi, anume, că în viaţă contează adevărul împreună cu calea pe care l-ai dobândit, şi că adevărul nu este ceva care îţi vine, pe care îl iei în posesie deodată, în întregime. Cornel Nistorescu a profilat printre jurnaliştii timpului său o atitudine critică, inerentă profesiei, dar deschisă spre eventualitatea surprizei, o atitudine aş zice failibilistă. Pe de o parte, el a portretizat cu asprime credinţa că la adevăr se ajunge direct, cu “logica bâtei sau a bunului-plac”, pe care “o întâlneşti în fiecare zi la funcţionarul de la primărie, la cel de la guvern, la vecin, la colegi. O întâlneşti şi la oamenii puterii când nu eşti de acord cu ei …” şi a conchis judicios: „nenorocirea este că această logică a lipsei de logică nu ne ajută la nimic. Cu fiecare sclipire ne mai scufundăm un centimetru” (I, p.223). Pe de altă parte, Cornel Nistorescu a promovat un crez ce merită redat tot în cuvintele lui: “niciodată nu eşti stăpânul adevărului absolut. […] Oricât de priceput analist, comentator sau politician ai fi, îndoiala trebuie să te însoţească mereu. Certitudinile grosolane sfârşesc întotdeauna într-o mizerie cruntă. Cel mai adesea, ele micşorează creierul şi numai lipsa unor secreţii speciale face ca acestea să nu adauge pe creştetul oamenilor prea siguri şi câte o pereche de coarne (I, p.162)”. Îmbrăţişarea acestui crez îl onorează ca jurnalist şi ca cetăţean, iar pe întinsa suprafaţă a scrisului său îl vezi întruchipat.

continuare »

Petru Romoşan

Cât valoreză, cât mai valorează azi relaţia politico-militaro-economică româno-americană ? Cum să o cântărim, cum să apreciem această relaţie ? Avem la îndemână câteva unităţi de măsură pe care le poate folosi oricine. După părerea multora, relaţiile americano-române nu pot fi mai valoroase decât oamenii publici, cei politici în primul rând, pe care establishment-ul american i-a susţinut, îi susţine în continuare, ba chiar i-a fabricat în România (indiferent de CV-ul lor până la preluare).
Cine sunt aceştia ? Sunt cunoscuţi de toată lumea : Traian Băsescu, Elena Udrea (candidata americanilor la preşedinţie, s-a spus), Mark Gitenstein, Emil Boc, Laura Codruţa Kövesi, George Cristian Maior, Florian Coldea, Mihai Răzvan Ungureanu, Duane Butcher, Cătălin Predoiu etc. Plus ziarişti înregimentaţi mai demult (din 90 deja !) sau mai recent, ONG-uri fără număr, brokeri singuratici etc.
Cei susnumiţi pe cât sunt de apreciaţi de partea americană, care nu e neapărat doar guvernul american propriu-zis (mai sunt neoconservatorii, băncile, Wall Street-ul, alte businessuri – aşa e la imperii !), pe atât sunt de detestaţi, huliţi de populaţia României. Din motive evidente, nu-i punem la socoteală pe adversarii lor politici. De altfel, şi aceşti adversari ai „proamericanilor” sau, mai larg, ai „prooccidentalilor” sunt la fel de detestaţi de populaţia tăcută a României, chiar dacă motivele sunt parţial diferite. Adică aceştia ar fi moştenitorii socialismului şi al unui anume naţionalism destul de emasculat, dar nu mai puţin „proamericani” şi „prooccidentali”, mari iubitori de ultraliberalism global ei înşişi.
Avem o problemă deci ? Da, şi încă una cât roata carului şi aparent fără soluţie. De la vizita la Bucureşti, în 2003, a celebrului general William Odom (fost şef NSA, printre altele) şi propulsarea pe post de candidat serios la preşedinţie a dubiosului marinar Traian Băsescu, distrugător al flotei României dar promovat surprinzător negociator PSAL în 1999 (pentru care competenţe ? acelea de distrugător al flotei ?), şi până la vizita ciudatului emisar al lui Hillary Clinton, Philip Gordon, care a infirmat (democratic ?) rezultatele referendumului de demitere a lamentabilului „proamerican” Băsescu Traian, drumul a fost lung şi catastrofal pentru România. (De menţionat că generalul William Odom a ţinut o conferinţă la Casa NATO la 18 martie 2003 şi i-a văzut pe toţi liderii politici majori din capitala României, inclusiv pe primarul Traian Băsescu, care nu se găsea iniţial pe agenda sa.)
Foarte probabil, americanii (şi aliaţii lor occidentali) s-au felicitat că au pus mâna pe o ţară mare şi bogată din Estul Europei fără să tragă vreun glonţ. Au fost suficienţi ziariştii, politicienii şi oengiştii aliniaţi (lumea îi cam cunoaşte) să le „facă moară-n cap” românilor pentru ca aceştia să şi creadă că, dacă nu devin urgent euroatlantici (UE+NATO), va fi vai şi amar de capul lor : îi vor mânca imediat cu fulgi cu tot ruşii, ungurii şi turcii…
Decăderea vizibilă pentru tot poporul a întregii clase politice, dar şi cvasidispariţia presei, care a devenit stânjenitoare şi inutilă după ce a fost trădătoare, catastrofele repetate din justiţia de tip DNA (o jurisdicţie de excepţie impusă), umilirea sistematică a poliţiei (rămasă totuşi naţională) au adus România pe buza prăpastiei, cu tot mai dese speculaţii despre destrămarea statului român, cu pierderea Transilvaniei şi alte nenorociri.
Visul euroatlantic (UE+NATO) al românilor seamănă tot mai bine cu un teribil coşmar. Peste patru milioane din 23 de milioane de români s-au răspândit pe toată planeta, printre care şi cei mai buni tineri. Toată industria românească, plus flota, a fost făcută praf şi furată la bucată. Activele majore ale ţării au fost luate cu japca, prădate de puterile europene în schimbul aderării la fantomatica UE (combinatul de la Galaţi, Petrom, BCR şi celelalte bănci, pădurile devastate tot de austrieci etc.). Fosta Familie regală a fost reintrodusă de capetele încoronate europene (în numele a ce ?) într-o ţară cu Constituţie republicană, din care regele Mihai abdicase (forţat, ca la toate abdicările), şi i s-a restituit tot ce a vrut, fără să i se ceară înapoi ceea ce luase ilegal (tablourile lui El Greco etc.). Complicitatea unor prim-miniştri, corupţi sau doar necalificaţi (Năstase şi Tăriceanu), e dovedită cu documente publice. Aşa-zisa Casă regală a României, devenită de câţiva ani minge de fotbal în meciul politruco-oligarhic, n-ar greşi prea mult dacă s-ar intitula, după schimbările recente la succesiune, Casa Duda a României…
Democraţia venită din vestul Europei şi din America („democracy is coming to the USA”, Leonard Cohen) seamănă ca două picături de apă cu comunismul teoretic din anii ’50 al ocupantului rus. Adică nu ne-a ocupat pur şi simplu imperiul rus, ci noi am devenit, vezi Doamne, peste noapte, comunişti ! După cinci decenii de „comunism” falsificator, vom avea parte de 50 de ani de „democraţie” devastatoare ? Aşa se pare.

Andrei Marga

Lacunele politicii externe se văd de ani buni, cu ochiul liber. Într-o audiere la comisiile Parlamentului, din 7 mai 2012, am menţionat “insuficienta fructificare a cadrului de cooperare stabilit cu SUA şi ţările din Uniunea Europeană”, “relativa stagnare a relaţiilor cu China, Rusia, Turcia şi alte ţări”, “efectele economice prea mici ale acţiunii externe”, “absenţa oricărei viziuni”, “prestigiu diminuat în ultimii ani”, “personal prea redus şi ocuparea posturilor aproape exclusiv prin numire, chiar şi a acelora în care alte ţări practică concursul” (Romeo Couţi, România într-o lume în schimbare. Interviuri cu Andrei Marga, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2013, p.11). Aceste lacune nu numai că nu au fost depăşite, dar, cu timpul, într-o atmosferă de suficienţă, trec ca ceva normal.
S-a ajuns astfel ca politica externă să fie redusă la formalisme protocolare. Contactele oficiale au consecinţe minuscule. Prea rar sociologii sau istoricii se apropie de politica externă (ca altădată, de pildă, Virgil Bărbat sau Gheorghe Brătianu), iar cei care o pun în aplicare sunt mimetici. Nu prea lasă să se vadă că au ceva de spus, în afară de clişee uzuale. S-a putut constata aceasta, din nou, în ultimul an, în criza Ucrainei. Într-o chestiune în care România putea juca un rol profilat, cei care s-au pronunţat s-au mişcat mai curând în palavre, ca să se ştie cât de conformişti sunt. Nu s-a înaintat spre vreo idee, decum spre articularea unei concepţii.
Falsificările, în schimb, ocupă ecranul. Unul se laudă că a readus clauza naţiunii celei mai favorizate, când lucrurile au ţinut de reevaluări ale politicii americane. Meritul vizitei lui Ioan Paul al II-lea este revendicat de marginali, câtă vreme preşedinţii care au avut iniţiativa şi realizarea n-au coborât în dispută. Au fost chestiuni decise direct cu cancelarul Kohl, dar s-au trecut în alt cont. Unii îşi atribuie intrarea în Europa, dar, cum atestă documentele, negocierile de aderare la Uniunea Europeană au fost iniţiate sub guvernul Isărescu, Educaţia fiind, deja în mai 2000, primul capitol închis. Capitolele negocierii au fost închise şase sub acel guvern, restul sub guvernul Năstase. Alţii se flatează cât de mare a fost succesul închiderii, în vreme ce devine tot mai evidentă incompetenţa cu care s-au negociat capitole cheie (agricultura în primă linie). Câştigarea contenciosului pentru Insula Şerpilor s-a datorat, în realitate, contactelor lui Adrian Năstase cu autorităţi internaţionale. Chestiunea tezaurului s-a redeschis, de fapt, cu perspective noi, în vara lui 2012, cum a arătat deunăzi un istoric prestigios, pentru ca apoi să îngheţe la loc. Lista poate continua. Doar încă o remarcă: nu va fi niciodată credibilitate şi respect cât timp onestitatea lipseşte!
Din capul locului, Adrian Severin face excepţie în raport cu acest curs de politică acefală şi caducă şi aminteşte de o cu totul altă abordare. După mulţi ani de la părăsirea Ministerului de Externe şi îndeplinind, între timp, mai multe roluri internaţionale, oricum bine introdus în materie, el dă o carte plină de idei şi de patos: România subiect sau obiect al geopoliticii? «Lista lui Severin» pe înţelesul tuturor (Editura Compania, Bucureşti, 2015, 414 p.). Este o carte, inevitabil polemică, de diagnoză a situaţiei României, de evaluare a politicilor Uniunii Europene şi de caracterizare a relaţiilor internaţionale, plecând de la evenimentele ultimilor ani.

continuare »