Petru Romoşan

Sistemul, Binomul, Trinomul, Securitatea nouă, „serviciile”… Există toate aceste fantasme conspiraţioniste ? Iniţiaţii, cei informaţi din surse-beton ştiu că există, şi încă cum ! Dar Sistemul e bine organizat, premeditat, sau e doar statul în forma sa cea mai rudimentară, care ţine locul unui stat viabil, democratic ? La această întrebare nu a dat încă nimeni un răspuns pertinent. Oricum, foarte mulţi cunoscători sunt de acord că nu conduc preşedintele, primul-ministru, şefii celor două Camere, miniştrii, şefii vizibili ai SRI şi SIE – adevărata putere îi aparţine Sistemului.
Sistemul s-a născut în focul loviturii de stat din 1989-1990, lovitură de stat dată chiar de Sistemul actual împotriva dictatorului Ceauşescu şi a soţiei sale, şi împotriva vechiului regim aflat numai în slujba lui Ceauşescu, cu sprijin logistic de la Est, de la sovietici, dar şi de la Vest, sprijin politic şi de intelligence. Plus amestecul vecinilor direct interesaţi, în primul rând Ungaria, care în acel moment o virase binişor spre Vest. Lovitura de stat împotriva lui Ceauşescu şi a regimului său nu a fost reuşită, cum îşi imaginează greşit încă mulţi, de străini, de ruşi, de americani, de Mossad sau de BND-ul german, de francezi sau de britanici, ci a fost de-a dreptul însuşită de noul Sistem intern, având în centru aceeaşi Securitate care s-a tot metamorfozat până azi. O Securitate care s-a debarasat de Partidul Comunist Român, devenit obsolet şi complet inutil, şi, deşi a fost trecută imediat după începutul loviturii de stat în subordinea Armatei, a preluat, din interior, şi controlul acesteia.
Adevăratul inamic al noului Sistem nu a fost nici Ceauşescu, cu Elena sa şi decrepitul său clan, nici Partidul Comunist, nici Armata, ci populaţia României. Populaţie care a ieşit în stradă de la începutul loviturii de stat, înfruntând, din păcate inutil, toate riscurile, cea care a făcut Piaţa Universităţii şi cea care a fost maltratată de minerii noului Sistem (metodă sovietică reutilizată de nişte şcoliţi la Moscova !). Da, pentru că minerii aduşi în Bucureşti au fost ai noului Sistem, nu doar ai lui Ion Iliescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu, Gelu Voican-Voiculescu, Cico Dumitrescu etc., care sunt folosiţi azi ca ţapi ispăşitori. Raţiune de Sistem, şi nu raţiune de stat.
Aberantul, matusalemicul Ceauşescu (25 de ani conducătorul ţării !) şi vechiul regim abuzaseră, maltrataseră, batjocoriseră populaţia României dincolo de orice limită tolerabilă. La fel procedaseră în ţările lor Saddam Hussein, colonelul Gaddafi sau Hafez el-Assad. Şi ce s-a întâmplat atâţia ani în România după lichidarea Ceauşeştilor, haosul şi jaful, a fost foarte asemănător cu ce se întâmplă azi în Irak, Libia şi Siria. Toţi cei patru lideri au fost, de altfel, buni prieteni. Iar dacă în România nu am avut război civil, cum şi-ar fi dorit câteva puteri străine, e meritul Sistemului, care s-a organizat militar şi nu a permis destrămarea ţării.

continuare »

Petru Romoşan

Ce fel de ţară mai este România cu un Klaus Iohannis preşedinte, Luca Niculescu, Emil Hurezeanu, George Cristian Maior ambasadori, Sandra Marilyn Pralong (cea care l-a înfundat deja pe Emil Constantinescu) consilier străin la Cotroceni, cu Dan Mihalache, şeful cancelariei prezidenţiale dormind de prea mult traseism prin ideologii şi partide, consilier la prea mulţi şefi, care mai de care mai neisprăvit ? Cine îi împinge în faţă pe aceşti ciudaţi, inconsistenţi şi inexistenţi, vântură-lume ? E doar aceeaşi Securitate omniprezentă, care nu a reuşit niciodată să devină complet românească şi lucrează tot pentru Maica Rusie (şi pentru Germania mai nou) sub acoperire americană ? Sau acea Securitate a fost de mult preluată de forţe externe obscure, necunoscute ?
Se aşteaptă cineva cu mintea în cap la ceva serios de la actuala echipă conducătoare ? Crede cineva că Vasile Dâncu, Dacian Cioloş şi guvernul lor încropit pe colţul mesei vor întoarce din drum o căruţă care a luat-o de mult la vale ? Şi comentatorii sau analiştii politici s-au rărit semnificativ, nu prea mai e mare lucru de comentat sau de analizat, aceleaşi feţe plictisite şi plictisitoare, utecişti îmbătrâniţi în rele, macină aceleaşi vorbe care nu-i mai ascultă.
Ion Iliescu s-a întors în 2001 la Cotroceni şi l-a adus în bagajele lui pe coruptul Adrian Năstase (ministrul Informaţiilor, al Propagandei era mereu actualul Vasile Dâncu) pentru că Emil Constantinescu şi CDR eşuaseră, rataseră, sabotaţi cu succes de „partidul străinătăţii” PD, al lui Traian Băsescu, Petre Roman, al „independentului” Andrei Pleşu etc. În decembrie 2004, Traian Băsescu a câştigat împotriva unui Adrian Năstase care o luase de tot razna şi se credea împăratul veşnic – Napoleon reîncarnat în Carpaţi – al tuturor românilor. În 2009 (realegere dubioasă) şi 2012 (referendum de destituire deturnat), Traian Băsescu a fost menţinut în geam de puterile „protectoare” (exploatatoare), care ţineau să-şi ia mai departe pensia, renta, dijma, tainul. Victor Viorel Ponta a fost împins în faţă de PSD, partid ce mai avea inerţial o urmă de instinct naţional, pentru că Victor Viorel era singurul destul de golănit, la umbra lui Adrian Năstase, capabil să-l facă din vorbe pentru public (şi atât) pe golemul violent de la Cotroceni al Securităţii şi al combinaţiilor ei periculoase cu diverse „organizaţii”. Klaus Iohannis a fost „providenţial” găsit, la propunerea lui Vasile Dâncu, mare profesor la SRI, pentru că, neamţ cum era, trebuia să fie mai reţinut, mai civilizat decât vaporeanul antinaţional, vulgar şi atoatedistrugător (de fapt, distrugerea flotei româneşti e fapta de vitejie care l-a lansat la apa politicii mari, globaliste). Astfel, un rău a fost mereu reparat cu un alt rău, până la dezastrul final, de care suntem foarte aproape.
Securitatea (compusă azi din toate serviciile şi supranumerică, o adevărată „dictatură originală”), după năravul ei, dar şi la sfatul consultanţilor străini, de care ascultă orbeşte, a furat planul cu guvernul tehnocrat şi şi-a pus în rolurile principale propriii oameni. Mai încercase şi în 2012, cu marii tehnocraţi, „securiştii” George Maior şi Mihai Răzvan Ungureanu, amândoi şefi de servicii atunci, care îi ascultaseră cel mai bine, cu tehnică („tehnocratică”) operativă, pe nişte tehnocraţi autentici care se pregăteau la lumina zilei să propună un guvern naţional şi un proiect de ţară salvator.
Contextul internaţional s-a înrăutăţit într-o măsură pe care generaţiile active azi nu au mai cunoscut-o. La graniţele noastre, la Marea Neagră, Rusia ameninţă Turcia foarte convingător. Unii prezic războiul. Ca şi altădată, aproape nimeni nu e capabil să vadă marile schimbări care pot începe chiar mâine. Oricum, ordinea internaţională de ieri e deja vraişte. România, controlată de o dictatură invizibilă, în civil, băştinaşă şi străină, pare complet nepregătită să facă faţă marilor agresiuni la care e supusă. Agresiuni economice europene, mai ales din partea Germaniei şi Austriei (defrişarea sălbatică, controlul discreţionar al băncilor, furtul mâinii de lucru calificate etc.), şi poate chiar militare, prin Moldova, din partea unei Rusii din ce în ce mai ofensive.
România poate plăti foarte scump, printr-o cădere istorică, pentru politicienii ei mărunţi, convenţionali, politic corecţi pentru alţii, şi nu pentru noi. O ţară, ca şi o familie, se merită printr-un efort constant, cotidian, nu este un cadou pentru vecie. Ce mari fapte se mai pot trece în contul României după pacea de la Paris din 1918, care ne-a dat Transilvania şi Basarabia, merit al unei extraordinare generaţii politice, care îi număra pe Ionel şi Vintilă Brătianu, pe Nicolae Titulescu, pe marele şi pe nedrept uitatul diplomat Vasile Stoica (cel care a făcut cunoscută cauza românească în SUA) şi pe atâţia alţii ? Până vor învăţa Klaus Iohannis, Dan Mihalache, Sandra Pralong, Dacian Cioloş, Vasile Dâncu, Eduard Hellvig ce este România, care este istoria ei reală (nu aceea fantazată de Lucian Boia), care ar merita să fie viitorul ei şi care sunt oamenii ei de valoare cu care ţara îl poate clădi, s-ar putea ca România să nu mai existe. Comedia cu preşedintele neamţ Klaus Iohannis şi echipa lui de marionete manevrate de capitalul străin şi de puterile „protectoare” ne poate fi fatală.

Petru Romoşan

A pretinde că guvernul lui Dacian Julien Cioloş e un guvern tehnocrat e o gravă mistificare. Tot ceardaşul recent cu tehnocraţia ne arată doar cât de primitivă e analiza politică băştinaşă. Şi mai ales cât de uşor se fură orice în România, până şi ideile inutile, ba chiar periculoase. Nici comparaţiile cu „tehnocraţii” anteriori – Stolojan şi Isărescu – nu ne duc prea departe. De altfel, dacă le-am cere „profesorilor”, „sociologilor”, „analiştilor” care şi dorm pe sticla televizoarelor câteva referinţe despre tehnocraţie, n-ar fi capabili să ne dea măcar două-trei titluri majore. Fonfăială multă, conţinut zero.
Pentru cei care cunosc cât de cât CV-urile reale ale noilor miniştri, e limpede – crystal clear ! – că avem de-a face cu un guvern de birocraţi şi securişti. E bine ? E rău ? Pentru prima dată după 25 de ani, contextul poate fi mai degrabă favorabil unui guvern de securişti decât unui guvern de politicieni amatori şi corupţi. Prioritară începe să devină oficial securitatea populaţiei României în epoca sumbră în care am intrat, cea a marilor migraţii, a atentatelor de toate felurile, a insecurităţii economice cronice. Asta e, democraţia îşi cam dă duhul peste tot în Europa, suntem şi noi în trend… Atât birocraţii, cât şi securiştii din guvernul „tehnocrat” Cioloş sunt binecunoscuţi. Se poate greşi doar în sensul că s-ar putea să avem mai mulţi securişti decât au fost deja număraţi, dar numai cu jumătate de gură, cu sfială.
Despre premierul Dacian Cioloş nu ştim prea multe, cu excepţia unor informaţii/zvonuri-bombă (nepotul Vulpii – generalul Virgil Ardelean –, contactele prea apropiate cu Monsanto şi Pioneer, participarea la MISA, un tată maior de Miliţie etc.). La prima vedere, fără argumente concrete, doar poate reacţiile prompte la criticile care i-au fost aduse în zilele formării guvernului, Dacian Cioloş, graţie şi experienţei sale de comisar european, nu are cum să fie mai rău decât „tehnocraţii” – de fapt, funcţionarii – de provenienţă comunistă Stolojan şi Isărescu. Singura mare problemă e că timpurile sunt mult mai grele şi că România e secătuită de guvernări succesive incompetente şi chiar banditeşti, inclusiv cei zece ani de băsism devastator. Desigur, aceste nenorociri nu-i pot fi imputate lui Dacian Cioloş, dar guvernul său va trebui să facă faţă la consecinţele lor.
Dar adevărata, marea slăbiciune a guvernului Cioloş, pe lângă propagandistul pretenţios şi găunos Vasile Dâncu, un fel de Elena Udrea masculină la Dezvoltare, e chiar Klaus Iohannis, preşedintele care l-a numit pe Cioloş. Deşi probabil vom afla cândva că acest guvern e mai degrabă al lui Traian Băsescu, Mihai Răzvan Ungureanu şi SIE. Ca şi Klaus Iohannis, de altfel. Dar conspiratorii vizaţi aici vor sări ca arşi şi vor spune că asta ţine de teoria conspiraţiei. Cu câteva excepţii notabile, în primul rând cea a lui Ion Cristoiu, jurnaliştii noştri se întrec în analize obediente la inadecvatul, lamentabilul nostru preşedinte, un speculator imobiliar amator prins deja definitiv şi irevocabil cu mâţa în sac. Cum a observat pe tăcute toată presa noastră, Klaus Iohannis şi-a ţinut cuvântul dat lui Cătălin Predoiu – de fapt, PDL-ului şi alegătorilor lui – şi l-a numit prim-ministru. La fel cum i-a fost loial lui Crin Antonescu, care l-a adus din minusculul şi regionalul Forum Democrat German de la Sibiu în PNL şi i-a deschis calea spre Cotroceni. De asemenea, Klaus Iohannis şi-a ţinut cuvântul şi faţă de noul PNL (PDL + PNL : Alina Gorghiu, Vasile Blaga, Teodor Atanasiu, Andreea Paul Vass, Marian Petrache, Ludovic Orban etc.) şi s-a înţeles cu Liviu Dragnea să dea PSD-ului un viceprim-ministru, secretari de stat, şefi de agenţii şi toate cele. Aviz tuturor amatorilor de viitor partid prezidenţial…
„Gândirea” politică a lui Klaus Iohannis seamană ca două picături de apă cu gândirea politică a lui Traian Băsescu. Asta numai dacă nu cumva aceste hotărâri cinice sunt luate personal de Traian Băsescu şi de echipa pe care şi-a construit-o în instituţiile de forţă timp de zece ani. Parcursul de tip „raţiune de stat” implacabilă a lui Klaus Iohannis pare clocit mai degrabă de un implacabil aparat de stat milităros decât de fostul primar al Sibiului, modestul nostru preşedinte „broker” de real estate. Şi nici caraghiosul traseist Dan Mihalache, un soi de aparatcic gogolian, nu pare să fie urmaşul lui Richelieu.
Ne-am întors în 1990, la vremea când Securitatea inventa cu greutate o nouă adunătura politică democratică, trimiţându-şi agenţii şi informatorii în CPUN supranumerar. În România, partidele şi Parlamentul au fost puse în paranteză pentru o vreme. Se aşteaptă figuri politice noi şi chiar un nou partid, probabil prezidenţial. Asemenea lui Papademos în Grecia şi lui Monti în Italia, Dacian Cioloş, ca un ardelean serios, va încerca să facă totul. Sarcina lui pare însă o misiune imposibilă.

Petru Romoşan

În sfîrşit, este adusă de peste tot în discuţie, în mod serios, soluţia unui guvern tehnocrat. Susţin în scris de ani buni venirea la guvernare a tehnocraţilor. Partitocraţia a falimentat România. De altfel, şi partidele, şi Parlamentul ar fi trebuit să fie populate de tehnocraţi şi experţi, iar nu de cioflingari, de indivizi fără profesie sau rataţi în meseriile lor, ultrapenali, prepuşi ai securiştilor mai bătrîni sau mai tineri.
În Ungaria vecină a ajuns la putere un politician cu mare experienţă, un maghiar patriot, ofensiv şi care va veni cu programe surprinzătoare pentru Transilvania, unde avem o mare minoritate maghiară. Clujeanul Boc sau turistul de Harghita&Covasna, Traian Băsescu, nu vor avea răspunsuri pregătite la politica lui Viktor Orban. Sau, oricum, vor fi în defensivă. La est, Republica Moldova se mişcă în direcţia UE, susţinută de Polonia, de SUA, dar şi de Rusia. În ultimii şase ani, politica românească faţă de Moldova a fost inconsistentă, confuză, neproductivă. Ca să nu mai vorbim de enormitatea susţinerii lui Vladimir Voronin. Cu actuala politică externă practicată la TV – reciclare interminabilă a cîtorva idei din tranziţie -, România se apropie sau este deja undeva lîngă Grecia, sora ei ortodoxă, sau lîngă o Serbie marginalizată, adică în plină dezarticulare, în drum spre o pierdere severă din suveranitate. Vechile idealuri, NATO şi UE, au rămas mult în urmă şi nu mai ţin deloc de cald, şi nici de foame.
Se mai poate face ceva ? Partidele politice par readuse la nivelul anilor ’90. Loviturile succesive aplicate de preşedintele jucător au reuşit. Criza economică a desăvîrşit lucrarea. Serviciile secrete, foarte active în supravegherea populaţiei civile, zac în păpuşoi, dar consumă fonduri colosale. Armata, prin pensionarii ei, e umilită grav. Boc, Oprea, consultări, TV, gargară, şomaj, mizerie, disperare. Cei şase ani de preşedinţie ai lui Băsescu pot fi descrişi simplu : un coşmar vulgar, antinaţional şi antipopular. Cimitirul vesel de la Săpînţa poate deveni un brand de ţară pertinent. Tehnocraţii mai pot întoarce din drum o căruţă care a luat-o haotic pe tobogan ? Nimeni nu ştie. Şi foarte puţini mai speră.

27 Apr 2010

Petru Romoşan

Confruntarea în curs pentru controlul aparatului judiciar se poate reduce, simplificînd lucrurile la esenţial, la străvechea luptă dintre două moduri de guvernare antagonice: oligarhic şi democratic. În prima linie îi regăsim pe „tehnocraţii” democraţiei, adică judecătorii, şi pe „tehnocraţii” oligarhiei, adică „securiştii” (servicii secrete) şi „poliţiştii” (procurorii). Procurorii au îmbrăcat haina ambiguă a „magistraturii”. Adică „s-au acoperit”. Nu sînt singurii. Presa e plină de ofiţeri acoperiţi, şi destui preoţi şi călugări, deşi nu se vorbeşte aproape deloc despre asta, se închină în altă parte decît unde pretind. Mai mult, presupuşii oameni politici – deputaţi, senatori, birocraţi de rang înalt, primari – au învăţat de mult rolul de marionetă a unor oligarhi sau chiar interlopi care le-au finanţat campaniile electorale. Xenofon, Platon, Aristotel, din loja lor celestă de-acum vreo 2 400 de ani, ar trebui să privească amuzaţi spectacolul politic „neobizantin” de la nord de Dunăre. Nu spunea Aristotel că „toate Constituţiunile derivă din Constituţiunea model; oligarhice, dacă puterea în ele este mai concentrată şi mai despotică; democratice, dacă resorturile le sînt mai slăbite şi mai blînde” (Politica)?
Surprinzătoare dar nu în exces a fost admiterea României în UE, deşi era evident pentru toată lumea că are o „Constituţiune” politică oligarhică, prea de tot comparabilă cu cea din Rusia sau Ucraina, şi absolut deloc cu cea din Marea Britanie, mama democraţiei moderne, spre exemplu. Şi nu e deloc întîmplător. Pentru că nici Uniunea Europeană nu are o „Constituţiune” democratică. Cel mult i se poate admite caracterul tehnocratic. Tehnocraţii de la Bruxelles par să prefere net oligarhia la Bucureşti.
Mirările nu sînt puţine pe marginea confruntării în curs de la Bucureşti. Cum a devenit „oligarhul” Dan Voiculescu cel mai puternic susţinător al judecătorilor, şi deci al democraţiei – Antena 3 e în prima linie –, împotriva statului oligarhic reprezentat caricatural de Traian Băsescu? Şi ce fel de „oligarh politic” e Traian Băsescu? Interesele cui le reprezintă de fapt? Desigur, în afara intereselor oligarhiei locale, născută din Securitate şi din Partidul Comunist, cu ai săi atît de plastic numiţi „miliardari de carton”. Reprezintă satrapul (guvernatorul) de la Cotroceni şi interesele unei mafii transnaţionale, cu Roşia Montană, cu cămătarii din bănci, cu FMI, cu multinaţionalele interesate de energie şi materii prime? Peripeţiile prin care trec acum miliardarii de carton Patriciu, Vîntu şi atîţia alţii să aibă o legătură şi cu descompunerea statului oligarhic?
Şi tot între mirări: unde se situează masele, poporul? Se regăseşte el, acest demos, în USL, în Ponta şi Antonescu, în Vosganian, Fenechiu, Dragnea, sau sînt şi aceştia marionete ale aceleiaşi oligarhii? Vorba lui Constantin Tănase: ”Pleacă ai noştri, vin ai noştri / Noi votarăm tot ca proştii”? USL nu pare deloc să susţină mişcarea judecătorilor, deşi ar avea destule pîrghii, altele decît numirea unui judecător ireproşabil, cum e doamna Mona Pivniceru, în funtea Ministerului Justiţiei. Să fie democraţia mortală nu numai pentru Băsescu şi PDL, dar şi, în egală măsură, pentru structura oligarhică USL?
Judecătorii nu vor cîştiga marea partidă a democraţiei dacă nu sînt ajutaţi, sprijiniţi consistent şi de alte corpuri tehnocratice : de avocaţi, de doctori, de profesori. Adică de vechile şi serioasele meserii fără de care nici o societate nu poate funcţiona. Puterea trebuie smulsă din mîinile tehnocraţilor oligarhiei – serviciile secrete, aflate în slujba oligarhilor locali şi transnaţionali – şi redată poporului, care de prea multă vreme votează cum zicea Tănase. Procurorii care sînt în două luntri, între „securişti” şi „magistraţi”, pot fi cei care înclină decisiv balanţa dacă îşi iau în serios rolul de magistraţi.
Şi o remarcă despre intelectuali. Au fost ei vreodată mai cumpăraţi şi mai supuşi puterii oligarhice decît în aceste ultime luni? Hoardele de intelectuali şi ziarişti ai lui Băsescu, Udrea şi PDL şi-au găsit un nou scop în viaţă după ce şi le-au atins pe toate celelalte: distrugerea recent numitului preşedinte ICR, Andrei Marga. Probabil că vor reuşi, spre deplina satisfacţie a Marinarului oligarh. Aceiaşi intelectuali şi ziarişti produc zilnic pe bandă rulantă sinistre materiale de propagandă antidemocratice. Disciplina de partid, ideile simpluţe şi recitate de pe cartonaşe sau din SMS-uri şi limbajul decăzut se înscriu impecabil în sfera „gîndirii” de tip oligarhic.
„Ne mai rămîne de vorbit şi despre guvernămîntul care primeşte numele comun de republică, cît şi despre celelalte Constituţiuni: oligarhie, demagogie şi tiranie” (Aristotel, Politica). Oligarhia, demagogia şi tirania erau pentru Aristotel formele degradate, caricaturale ale aristocraţiei, democraţiei şi regalităţii. Nu am prea vorbit aici despre democraţie tocmai pentru că ea nici nu prea există. Încercarea de eliberare a magistraţilor de sub comanda oligarhică reprezintă chiar chinurile naşterii bietei democraţii în România.

21 ianuarie 2013

Anonim, 5 decembrie 1937

Petru Romoşan

În România postcomunistă se plagiază într-o veselie, în draci. Cine nu e plagiator azi pe fostul plai mioritic ? Fraierii şi expiraţii ! Miniştrii plagiază, deputaţii şi senatorii plagiază, generalii şi coloneii plagiază, directorii şi secretarele plagiază şi ei. Scriitorii şi ziariştii plagiază. Iar România e o ţară plină de doctori. Doctori în drept, în economie, în administraţie, în strategie, apărare şi informaţii, în literatură beletristică, în istorie, în agricultură, în ecologie etc. Doctori fraudatori, desigur.
Citeam chiar ieri în România liberă : „Teza de doctorat a fostului ministru al Sănătăţii, Eugen Nicolăescu, prezintă multe semne de incorectitudine ştiinţifică şi suspiciuni de plagiat. Fragmente din cărţile altor economişti se regăsesc în lucrarea acestuia, fără a fi citate potrivit regulilor academice. Mai mult, în anul în care Nicolăescu şi-a susţinut teza, coordonatorul său ştiinţific, prof. univ. dr. Eugen Ţurlea, îi era subaltern în Ministerul Sănătăţii.” Multcontroversatul profesor Ţurlea are un punct de vedere foarte original, fără îndoială românesc din epoca plagiatului : „Nu se foloseau ghilimelele, aşa cum se cere acum.” În plus, tot după România liberă, Eugen Nicolăescu este din anul 2010 lector universitar doctor titular la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Finanţe, Bănci şi Contabilitate. „Doctorul” Nicolăescu îi învaţă şi pe alţii, fără ghilimele.
Al câtelea plagiator e fostul ministru Eugen Nicolăescu de la Victor Ponta încoace ? Mai ţine cineva socoteala ? Legătura dintre furtul intelectual pe scară largă şi furtul pur şi simplu, corupţia, traficul de influenţă practicate de presupuşii servitori ai statului ar trebui să fie evidentă, dar nu prea e. Plagiatul nu e decât dimensiunea intelectuală, culturală, profesională a practicilor comune politicienilor şi oamenilor de afaceri arestaţi sau trimişi deja în judecată. Dar mai e un detaliu, unul foarte concret şi încă ignorat. Toţi aceşti doctori fraudatori fură direct din bugetul statului. Pentru că doctoratul lor fals le permite, conform legislaţiei în vigoare, să urce în rang şi să primească retribuţii crescute. Iar aceşti bani sunt luaţi direct din buzunarele celorlalţi, ale celor care nu au doctorate false. De ce sunt remunerate doctoratele e o altă discuţie care ar trebui să aibă loc cândva. În orice caz, ţinând cont de flagelul plagiatului la doctorate, gaura din buget nu e deloc neglijabilă. Cine răspunde ?
Să cităm aici şi dintr-un forumist cu nickname-ul Dr Copy Paste Victor Viorel : „Revoluţia din Decembrie 1989 a fost făcută pentru a o înlătura de la putere pe Tovăraşa Academician Doctor Inginer Elena Ceauşescu, VicePrim Ministru al Guvernului României, şi aducerea în aceeaşi funcţie a Profesorului Doctor Docent, Generalul Colonel Gabriel Oprea !!!” Dl Gabriel Oprea, cel care a acordat o grămadă de doctorate contestate deja unor celebrităţi din servicii, apărare şi politică, are şi el o reputaţie-beton de plagiator. Şi, la fel ca în cazul Elenei Ceauşescu, nu i se găseşte diploma de studii juridice.
România plagiază, fură, se descompune şi se scufundă sub ochii noştri.

Petru Romoşan

Mai are scumpa noastră ţară vreo şansă ? După câte le ştim şi le vedem zilnic, după politizarea extremă, sinistră a vieţii publice, la un nivel de genunchiul broaştei, ce speranţe să mai ai ?! Kăkănarii politici de toate culorile şi de toate obedienţele, dublaţi de sekurici şi de interlopi, au pus ţărişoara pe butuci, au violat-o, au vândut-o şi au trădat-o, au murdărit-o şi au umilit-o ca niciodată, cum nu s-a întâmplat nici măcar în criminalii ani ’50 de ocupaţie rusească-sovietică-comunistă. Cu toate puşcăriile, lagărele şi Canalul de atunci. Dar oare crimele se pot compara ?
Ce fel de politică externă mai are România ? Nici una. Bogdan Aurescu, George Maior, Lazăr Comănescu şi alţii ca ei sunt doar nişte figuri funcţionăreşti mediocre ale anilor de umilinţă pe care-i trăim fără explicaţii raţionale furnizate de cineva. Ce planuri de dezvoltare pe termen lung mai avem ? Nici unul. Jaf şi îmbogăţire rapidă prin orice mijloace. Blocuri faraonice ca nişte veceuri care desfigurează oraşele. Prost gust pe strada principală. Vulgaritatea şi dezmăţul unor prădători.
Recent au fost inculpaţi vreo şase profesori de la Medicina din Craiova. Îi treceau pe studenţi la examene pe mită şi pe cadouri penibile. Doctorii de mâine vor fi nişte măcelari amatori pentru că nu şi-au luat cinstit examenele. Iar pacienţii lor nu vor fi neapărat, cum ar fi cazul, doar politicieni. Inginerii şi arhitecţii de mâine vor fi pesedişti de-ai doctorului plagiator Victor Viorel. Clădirile se vor prăbuşi la următorul cutremur. Profesorii şi juriştii vor fi penelişti (sau pedelişti mai degrabă). Cum vor fi educaţi copiii şi cum vor fi făcute legile peste câţiva ani ?
La prima şi chiar la a doua vedere, România nu mai are nici o şansă. Cei mai buni, cei mai harnici şi capabili de efort au cam plecat şi se pregătesc să plece pe alte meleaguri, mai sănătoase la cap, mai democratice. O populaţie oarecare locuieşte o suprafaţă geografică oarecare (o ţară frumoasă !), dar populaţia, geografia şi legile nu mai reuşesc să facă un tot viabil. România e azi o colonie – toată lumea a căzut de acord –, dar mâine va fi şi mai rău. Sau nu va mai fi nimic.
Poate singura speranţă care ne mai rămâne să fie aceea că la alegerile viitoare, cele locale mai întâi, cele trei partide care fac azi jocurile (PSD, UNPR, PNL) vor fi bătute măr de nou-înfiinţatele partide cu trei membri la bază ? Într-adevăr, ce persoană dotată cu o raţiune minimală va mai vota cu PSD, UNPR sau PNL, după câte le-am văzut în toţi aceşti ani ? Desigur, cu excepţia celor implicaţi direct în nenorocire, în lanţul trofic al corupţiei, al slăbiciunilor. Şi care nu sunt puţini. Sute de mii ? Milioane ?
Ar mai fi vreo şansă să apară oameni noi, responsabili, în locul hoţilor, impostorilor, clienţilor DNA, sekuricilor şi interlopilor ? Apropo, câţi dintre consilierii din marile oraşe, începând cu Bucureştiul, reprezintă de fapt banii interlopilor, ai infractorilor sau interesele unor ofiţeraşi amatori ? Mai au provinciile şi oraşele noastre oameni şi energii pozitive care să-şi asume soarta acolo, în locul în care şi trăiesc zi de zi, fără să mai aştepte ceva de la un centru contaminat, corupt şi aproape deloc naţional ? Ce legătură au avut, de exemplu, Traian Băsescu, Elena Udrea, Emil Boc cu Maramureşul, Hunedoara sau Tulcea ? Aceeaşi întrebare e valabilă şi pentru Victor Ponta, Liviu Dragnea sau Valeriu Zgonea.
Şansele noastre, ale românilor, sunt azi foarte reduse. Repetăm, reamintim, întărim : mulţi dintre cei mai harnici, dintre cei mai cinstiţi, dintre cei cu frică de Dumnezeu au cam plecat. Discuţiile interminabile despre votul Diasporei sunt, evident, de un fals mortal. Votul sau non-votul celor plecaţi nu ne mai ajută cu nimic. Hămesiţii fără pregătire şi meserie, repetenţii, plagiatorii, dubioşii şi nebunii le-au luat în viteză locul celor absenţi şi ne fac, bine instalaţi la manete, o ţară imposibilă, de nelocuit. O ţară irespirabilă, aşa cum n-a mai fost ea de foarte multă vreme.

Petru Romoşan

Nu ştiu alţii ce vor mai zice dar o largă majoritate a poporului tăcut crede că România a fost condusă în ultimii 25 de ani de kăkănari. Desigur, nu televiziunile, mai ales cele politice, de ştiri, nu institutele de sondare a opiniei publice, nu multele instituţii ale statului plătite să nu facă nimic, nu, acestea n-o vor recunoaşte. Ele însele sunt populate de kăkănari peste kăkănari. Da, asta este, cu toată dragostea, domnule Bogdan Chirieac ! Fără îndoială, un studiu al vespasienelor TV – cu aşa-zisele talk-show-uri fără număr – şi al strămoaşelor lor din Antichitate – cele dialogale, folosite de mai mulţi cu nevoi, femei sau bărbaţi laolaltă –, un studiu comparativ va fi cândva întreprins şi toate asemănările se vor impune atenţiei natural. Domnul Bogdan Chirieac va trebui, cu siguranţă, intervievat. Cu toată dragostea.
România e condusă de 25 de ani de kăkănari şi, spre disperarea generală, va fi condusă încă 25, 50, 100 de ani tot de kăkănari. Un nou secol fanariot ? După toate aparenţele, da. Pe aceste frumoase meleaguri, teoretic ale noastre, ale localnicilor, s-a trăit şi celălalt lung şi kăkănar secol fanariot, cel care a început cu uciderea Brâncoveanului şi a fost zgâlţâit de revolta Vladimirescului. Greci din Fanar – un cartier din bizantinul Constantinopol şi din Stambulul otoman – şi băştinaşi au furat şi au devastat tot ce-au văzut cu ochii. Deci, un model-beton pentru hoţii de azi şi de mâine avem.
Dar ce este un kăkănar ? Kăkănarul este un român care mănâncă mult. Cât de mult adică ? Mănâncă mult mai mult decât îi trebuie şi, în orice caz, decât munceşte. Ca să ne întoarcem puţin în timp, Ceauşescu însuşi a fost un mare kăkănar. A stat pe tron alţi 25 de ani. Un kăkănar ca aproape toţi miniştrii guvernelor lui succesive. I-am auzit vorbind liber după 1989. Puţini la minte, mari la pântec, fălci şi cefe. Da, erau burtoşi, veseli şi iresponsabili. Ca şi cei din zilele noastre, kăkănarii recenţi.
Partide politice ? Alegeri ? Democraţie ? Şmecheriile unei adunături mai periculoasă decât lăcustele. Ciumă şi holeră. Crimă organizată şi crimă dezorganizată. Cum să scapi dintr-un asemenea rahat ? Oricum şi oricând vei fi umilit, jignit, cocoşat, terminat. Nimeni, nici Iisus, nu poate scăpa dintr-un asemenea întins veceu.
Pe aceste minunate meleaguri au apărut totuşi suflete sublime, ca Nicolae Bălcescu, Avram Iancu, Ion Ghica, I.C. Brătianu, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Octavian Goga, Mircea Vulcănescu şi câţi alţii ! Mai toţi au sfârşit prost, sub presiunea unor majorităţi mereu înnoite de kăkănari. La ce mai serveşte jertfa lor de altădată ?
Să încercăm şi un exemplu recent de kăkănărie ? Iată : CNSAS-ul – o instituţie cu nume barbar – a aflat sau nu că patronul ei „spiritual”, „intelectual”, Traian Băsescu ar fi un turnător de cursă lungă, un „poliţist politic” odios (adică a făcut poliţie politică) ? A aflat CNSAS-ul deodată cu „fripturiştii lui Băsescu” (presupuşi intelectuali) că, împreună cu vidanjorul Vladimir Tismăneanu, Băsescu şi-a permis, prin aşa-zisa condamnare a comunismului, una din cele mai kăkănare şi sfidătoare imposturi din istoria României ? Cum comentează colonelul DIE Silvian Ionescu condamnarea comunismului executată întocmai şi la timp de Băsescu şi Tismăneanu ?! Câţi alţii ca Băsescu au fost albiţi de CNSAS în vreme ce neînregimentaţii erau mudăriţi, hăituiţi, înmormântaţi moral ? Cine răspunde ? Cine plăteşte ?
Suntem conştienţi că tema kăkănarilor s-ar potrivi mult mai bine cu un eseu în vâna lui Patapievici. Căci nu e el marele maestru al fecalei în eseistica românească ? Numai într-un eseu de întindere am putea obţine toate deliciile dintr-o comparaţie convingătoare între statul pe tron într-o vespasiană antică şi clămpănitul „democratic” la un talk-show fără sfârşit. Nu tot astfel se petrece toată fantomatica viaţă a românilor ? Una care se rezumă la mese de azi pe mâine. Să ne întrebăm doar într-un modest articol satiric, fără să adâncim noţiunea de kăkănar, dacă mai este cineva interesat să afle cine va fi noul preşedinte al PSD. Sau cine va fi noul prim-ministru. Sau pe cine mai interesează rezultatele unor sondaje scoase din pălărie de sociologii urât mirositori. Poate observa oricine că o largă majoritate, poporul tăcut, a întors de mult spatele întregii clase politice şi trompeţilor ei detracaţi.