Ioan Buduca

Foto Adrian Pârvu

Editura Compania a publicat în 2016 un volum al generalului Aurel I. Rogojan cu titlul Factorul intern şi subtitlul România în spirala conspiraţiilor.
Trei sunt chestiunile importante :

1. Cine este generalul Aurel I. Rogojan ?
2. Ce este factorul intern ?
3. Despre ce spirală a conspiraţiilor este vorba în cartea aceasta ?

1. Generalul Aurel I. Rogojan este azi, în opinia experţilor, cel mai bun profesionist al serviciilor secrete româneşti în materia reglementării juridice a acestor servicii şi un comparatist fără egal al reglementării juridice a serviciilor din alte ţări. În consecinţă, în 2005, el a fost delegat să reprezinte SRI în grupul de lucru însărcinat să elaboreze fundamentele legale ale Comunităţii Naţionale de Informaţii. Relatarea sa, în Factorul intern, despre lucrările acestui grup sunt de importanţă cu adevărat istorică.
De regulă, asemenea dezvăluiri sunt rezervate volumelor de memorii. Dar asta şi scrie generalul Aurel I. Rogojan, retras în rezervă în 2006, cărţi în care îmbină memorialistica şi analiza.
2. Factorul intern este o expresie care la noi n-a avut circulaţie publică până acum. Expresia codifică, în limbajul specializat al serviciilor secrete, o structură neinstituţionalizată a conştiinţelor patriotice dintr-o anume naţiune care veghează, în numele naţiunii, pentru ca identitatea naţională să nu fie periclitată de factorul politic sau de factorii externi ostili naţiunii. În România – să fie clar ! –, azi, identitatea naţională este periclitată. Anume de ce ?
3. Pericolul cel mai bine structurat sub care ne aflăm este conspiraţia internaţională nonstatală cunoscută ideologic sub numele neoliberalismului.
Neoliberalismul este eticheta ideologică a tendinţelor care azi lucrează pentru a decupla liberalismul clasic de naţionalismul clasic. În ce scop ? Nu este un scop al unor state, ci al unor puteri suprastatale (şi nonstatale), reprezentând megatendinţele globalizatoare şi globalitare.
Are acest scop o necesitate obiectivă ? Nebunia lumii în care trăim stă în faptul că răspunsul este afirmativ. Da, necesitatea megatendinţelor globalizatoare derivă din logica libertăţilor economice înţelese, principial, a fi mai importante decât continuitatea culturală a identităţilor naţionale.
Totul stă în picioare sau cade în cap în funcţie de adevărul (sau utopia mincinoasă cu chip de adevăr) din cuprinsul acestui principiu : sunt libertăţile economice cu adevărat mai importante decât dimensiunile economice clasice ale naţiunilor ?
Azi, chiar acum, acestor megatendinţe le răspunde o tendinţă nouă, nestructurată global, dar prezentă global : este actuală fortificare a forţelor politice antiglobalitare, antineoliberale. Tendinţa aceasta e prezentă în campania electorală a lui Donald Trump. Este activă în opţiunile lui Vladimir Putin. Este în creştere în electoratul care susţine partide eurosceptice.
Apariţia cărţii generalului Aurel I. Rogojan ţine de factorul intern românesc, desigur, dar este, iată, contemporană cu renaşterea factorilor interni într-un plan mai general al lumii contemporane. Ce are a însemna această renaştere, vom vedea. Vom muri şi vom vedea.

Petru Romoşan

Petru Romoşan

Cum a ajuns să fie condusă România de doi mediocri patenţi, Klaus Iohannis şi Dacian Cioloş ? Şi când spun „mediocru” sunt încă generos sau elegant. Mai ales în ce-l priveşte pe Klaus Iohannis – numit de populaţie, cu precădere în Transilvania, Ciolanis –, care are dificultăţi să citească hârtiile pe care i le pun dinainte „câmpul tactic”, Binomul, Trinomul, Sistemul sau nu-se-ştie-prea-bine-cine. Ori Masoneria, pentru că există şi această ipoteză. Dacian Cioloş, împreună cu echipa care i s-a dat, a apărut şi el din neantul bruxellez, ocupând, funcţionăreşte şi impostor, un post, acela de premier tehnocrat, pe care-l pregătise prin conferinţe, cărţi, programe, echipe Călin Georgescu, membru în acei ani (2010-2012) al Clubului de la Roma.
Atâta poate România azi ? Klaus Iohannis a devenit recent şi amiralul unei flote-fantomă şi binişor comică la Marea Neagră. Asta deşi nu reuşeşte să-l demită pe Mihai Răzvan Ungureanu dintr-un post în care el însuşi l-a numit – presa e din ce în ce mai plină de informaţii şi zvonuri în acest sens. În acelaşi timp, arestăm cu mult zgomot nişte tineri cetăţeni ai unui stat considerat prieten important, Israel, pe motive dintre cele mai caraghioase. La ce mai folosesc MAE şi SIE dacă nu sunt capabile să regleze discret nişte prostioare ?
URSS şi-a retras trupele din România încă din 1958. S-au retras vreodată cu adevărat ruşii din România sau nu au făcut decât să se instaleze din ce în ce mai adânc şi invizibil în măruntaiele statului român ? A fost sau nu Nicolae Ceauşescu colonel GRU sub acoperire încă înainte de 1947, că tot e la modă povestea cu coloneii „turceşti” şi acoperiţi ? Cât de independente de influenţa rusă au fost şi sunt serviciile româneşti, mai ales cel al armatei şi cel extern ? Sunt „chestiuni” despre care se şoptesc destule, dar nu se vorbeşte deschis mai niciodată.
A început Vladimir Putin, după prea multa carantină la care a fost supus, după sancţiuni aberante sau prea puţin explicate, să se irite şi să tragă de sforile, odgoanele pe care le are încă în România ? În România şi în celelalte ţări care au stat 50 de ani sub ocupaţie sovietică, precum Bulgaria lui Boiko Borisov (să fie artele marţiale canalul de comunicare privilegiat cu Vladimir Putin ?). Ca să nu mai vorbim şi noi de Ungaria lui Viktor Orbán… Cât de proamerican este în realitate fostul marinar Băsescu se poate vedea şi din ciudata lui raliere „independentă” la politica pseudoprotestatară a tandemului Tăriceanu-Ponta, cei doi fiind cunoscuţi ca având simpatii estice.
Oamenii politici români, mai ales cei de vârf, sunt de multă vreme mediocri, corupţi, mizerabili. După prăbuşirea Uniunii Sovietice, a puterii imperiale a Rusiei deci, România şi-a căutat cu disperare alţi stăpâni la Vest. NATO, Uniunea Europeană, multinaţionale, bănci, Sörös, Marc Rich… Elveţia şi-a retras de curând cererea de aderare la UE. Numai prim-ministrul român „tehnocrat”, Dacian Cioloş, fără evoluţie şi mişcare, inert, umblă încă patetic cu cererea de aderare la Schengen în proţap. Chiar acum, când mai puţină integrare în UE (nu suntem în euro şi am fost refuzaţi, brutal şi jignitor, în mai multe rânduri în spaţiul Schengen) poate fi un mare noroc pentru noi. În perspectiva din ce în ce mai evidentă a dezintegrarării vechiului proiect european. Cu sau fără Brexit. Suntem deocamdată integraţi doar atât cât să nu moară de tot ideea naţională. Dar politicienii noştri mediocri, atât de mărunţi, vor mereu mai mult. Cine-i mână în această direcţie, în afara prostiei şi incompetenţei proprii ?
Dacă votul pentru alegerile locale mai avea vreun sens, pentru că oraşele şi satele trebuie administrate în orice condiţii, pentru votul la generale din toamnă dezamăgirea populaţiei poate „depăşi în jos” cele 30 de procente ale bucureştenilor. Ce să votezi ?! „Câmpul tactic” ? Binomul ? Mediocritatea letală a lui Iohannis şi Cioloş ? Palavrele televizate ale profesorului SRI Dâncu sau „gândirile clujene” ale lui Cozmin Guşă, fostul ucenic al enigmaticului guru Mircea Popa ? Siglele găunoase ale unor hoţi numiţi corupţi, gen USL, PSD, PNL ?
Mediocritatea ucide, tovarăşi !

« Factorul intern.
România în spirala conspiraţiilor »

de Aurel I. Rogojan

Puteţi citi aici textul care deschide volumul

Cuvânt înainte sau Spirala conspiraţiilor

Prinsă în spirala perpetuă a conspiraţiilor, România alternează perioadele faste, dar efemere la scara istoriei, cu perioadele de involuţie, care pun sub semnul întrebării înseşi atributele existenţei naţionale. Românii au câştigat şi au pierdut deopotrivă de pe urma marilor conspiraţii internaţionale cunoscute ca Revoluţia franceză, revoluţiile de la 1848, Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, Pactul Ribbentrop-Molotov, înţelegerile de la Moscova şi Teheran, parafate la Ialta şi, mai nou, de la Malta.
Ne place sau nu, credem sau nu credem, o cercetare obiectivă a istoriei, bazată doar pe fapte atestate, se loveşte de numeroase dificultăţi atunci când vrea să pună în evidenţă, corect şi complet, cauzele evenimentelor care, în numele unor idealuri aşa-zis nobile, au generat efecte distructive în fibra existenţială a popoarelor. Secolul XX, al atomului, al cuceririi Cosmosului, al computerului şi al revoluţiilor tehnologice, este şi secolul ideologiilor, cel mai violent din istoria cunoscută a umanităţii. Această din urmă dimensiune a marcat profund şi transecular destinele multor popoare cu pecetea judecăţilor extreme, a intoleraţei şi a autodistrugerii. Popoarele traumatizate de totalitarismele secolului trecut, legate de numele lui Stalin şi Hitler, Mussolini, Franco sau Horthy, nu sunt, deşi ar avea toate motivele să fie, în aceeaşi măsură prudente în privinţa viitorului pe care şi-l pregătesc ori pe care pur şi simplu îl acceptă ca pe un dat (de la Dumnezeu, de la cei mai puternici sau din urzeala perpetuelor conspiraţii).
La jumătatea secolului al XIX-lea s-a conspirat împotriva unei ordini economice şi politico-sociale care devenise o stavilă în calea afirmării în istorie a noilor clase – burghezia şi proletariatul –, apărute în urma primei revoluţii industriale. În secolul următor, în numele proletariatului şi al doctrinei rezumate de Karl Marx şi Friedrich Engels în Manifestul Partidului Comunist, publicat la Londra în 21 februarie 1848, se va urzi cea mai răsunătoare conspiraţie politică internaţională. Iniţial şi aparent, era o acţiune a kaizerului (Imperiului German) împotriva ţarului (Imperiului Rus), dar, până la urmă, a ieşit cu totul altceva : Puterea Sovietelor şi întreg evantaiul consecinţelor apariţiei şi afirmării Uniunii Sovietice ca mare putere mondială, consecinţe sintetizate în realitatea « dictaturii proletare în lagărul socialist, leagăn al păcii şi înfrăţirii popoarelor ». Mă rog, cine nu a apucat să trăiască vremurile în care « lagărul » era şi « leagăn » are tot dreptul să fie nedumirit, chiar să ne bănuiască şi să ne denunţe ca suspect de conspiraţie în forma agravată a diversiunii calificate.
Manifestul Partidului Comunist, considerat piatră de temelie a « comunismului ştiinţific », este unul dintre textele care au schimbat lumea. Începutul şi finalul său sunt memorabile. Celebrul preambul (« O stafie umblă prin Europa – stafia comunismului. Toate puterile bătrânei Europe s-au unit într-o sfântă hăituială împotriva acestei stafii : Papa şi Ţarul, Metternich şi Guizot, radicali francezi şi poliţişti germani ») sună ca o premoniţie a realităţilor europene de azi. Doar că stafia este alta. Iar continuarea sa (« Există oare vreun partid de opoziţie care să nu fi fost defăimat ca fiind comunist de către adversarii săi de la putere ? Există oare vreun partid de opoziţie care să nu fi răspuns la rândul său atât elementelor mai înaintate ale opoziţiei, cât şi adversarilor săi reacţionari zvârlindu-le în faţă imputarea stigmatizantă de comunist ? ») parcă ar fi unul dintre clişeele folosite azi pentru spălarea creierelor şi formarea omului nou, a « cetăţeanului european », adică a nimănui. Mă rog, stigmatele sunt mai multe, dar în esenţă contează repetarea la infinit a temei, până când şi manipulatorul confundă minciuna cu adevărul.
Conspiraţia împotriva ordinii politice aflate sub hegemonia Moscovei a dobândit toate atributele organizării statale moderne, ca parte nevăzută a politicii, dar fiind asumată de ceea ce s-a numit « lumea liberă » sau « democraţiile occidentale » de dincolo de Cortina de Fier. Conspiraţia a izbândit, cortina a căzut, dar conspiraţiile continuă.

Petru Romoşan

Eroul momentului este, indiscutabil, jurnalistul sportiv Cătălin Tolontan. Dar nu pentru articolele sale pe teme sportive. Dacă te bagă „Tolo” în anchetă, te-ai ars ! Într-o lună-două, îţi închizi firma până mai ieri foarte rentabilă şi intri mortal cu maşina într-un copac de pe marginea şoselei în drum spre Corbeanca.
Colegii din media ai lui Tolontan – presă scrisă, televiziune, radio, Internet – ar trebui să moară şi ei de invidie. Cei mai mulţi dintre ei sunt îmbârligaţi în relaţii inavuabile cu lumea politicienilor corupţi, cu cea a afaceriştilor penali, dacă nu sunt cumva totdeodată şi agenţi sau acoperiţi. Oare câţi acoperiţi avem în presă ? Doi-trei pe redacţiile mici şi medii, şi cu zecile în marile firme media ? Majoritatea cu acordul patronilor, care ei înşişi… ? Aproape toţi lucrează pe dosare care le parvin „pe sub uşă” de la aşa-zişi necunoscuţi, în cutia poştală, în pungi de plastic înmânate în parcări.
Marea bătălie a ultimei săptămâni – adică după ce Dan Alexandru Condrea, tânărul patron al Hexi Pharma, ar fi intrat într-un copac de pe marginea unei şosele de la periferia Bucureştilor – se dă pentru a şti cine va prelua noul serial gen Elodia. Se ştie, celebrul Dan Diaconescu e în puşcărie, scos deci din competiţie, sărmanul. Deocamdată, Mihai Gâdea şi Antena 3 îi înlocuiesc cu succes deplin pe fostul jurnalist şi al său închis OTV. Dar până când ? Pentru că şi România TV a lui Sebastian Ghiţă (sau a cui o fi), Realitatea TV condusă de „filosoful” guraliv Cozmin Guşă şi B1 TV a lui Sorin Oancea şi a familiei Păunescu sunt interesate de acest nesperat biftec publicitar. Altfel, trebuie să se întoarcă la ştiri şi propagandă politică, pe care nu le mai cumpără nimeni.
Scandalul dezinfectanţilor, deocamdată limitat la Hexi Pharma, Dan Condrea, Flori Dinu, a ocupat total scena media chiar în luna campaniei electorale pentru alegerile locale. În loc să asistăm la dispute între ofertele PSD, PNL şi celelalte partide mai mici, seară de seară, alegătorii români sunt invitaţi să decidă între accident, crimă sau sinucidere. Asta în loc de Gabriela Vrânceanu Firea, Cătălin Predoiu sau Nicuşor Dan pentru Bucureşti, de exemplu, şi tot aşa pentru Iaşi, Cluj (tot Emil Boc ?), Timişoara, Constanţa, Braşov etc.
Aşa s-a întâmplat până acum câteva seri, până când Mihai Gâdea, pe Antena 3, a intervievat-o pe fosta soţie a presupusului decedat Dan Condrea, Laura Georgescu (copil şi victimă a Sistemului), şi când a apărut şi informaţia de la fetiţa lui Condrea cum că acesta nu mai fusese văzut din miercurea de dinaintea accidentului petrecut duminică seara. Ipoteza cu mistificarea, cu Dan Condrea în Venezuela, Cuba sau Baleare a prins din ce în ce mai mult contur. Cum ar veni, Dan Condrea îşi bea cafeaua cu Dinu Patriciu şi Codruţ Marta, sub privirile materne ale Elenei Ceauşescu, care tocmai a împlinit 100 de ani, undeva pe o insulă exotică. Fantezia, bat-o vina, nu poate fi oprită. Oricum, Dan Condrea, patronul Hexi Pharma, o firmă care se ocupa cu distribuţia de dezinfectanţi pentru spitale şi instituţii publice, a fost declarat definitiv mort civil în România.
Hexi Pharma deţinea până mai ieri spre 20 % din piaţa de dezinfectanţi. Dacă Dan Condrea era o altă reîncarnare a lui Dracula (în afară de Traian Băsescu), cât de corecţi, de profesionişti şi respectuoşi cu legea sunt ceilalţi distribuitori, concurenţa lui Hexi Pharma ? Această întrebare nu a preocupat excesiv nici televiziunile supraexcitate şi chiar deloc pe factorii responsabili. E deja adjudecat faptul că Hexi Pharma şi patronul său, Dan Alexandru Condrea, lucrau mână în mână cu unul sau mai multe servicii de informaţii româneşti (poate chiar şi cu unul sau două servicii străine, de la Est sau de la Vest…), dar nu e deloc la fel de clar faptul că şi ceilalţi jucători din Pharma, ca şi cei din energie şi din alte domenii strategice (armament, hrană, educaţie…), lucrează cel puţin cu unul dintre serviciile din ţările lor, din SUA, Franţa, Germania, Rusia etc.
Ancheta lui Cătălin Tolontan a scos de pe piaţa distribuţiei de produse medicale, brusc şi violent, o firmă românească şi l-a aneantizat pe patronul acesteia. Foarte probabil, locul lăsat liber de firma românească va fi ocupat urgent de o firmă străină sau de o multinaţională. Autorităţile române, în frunte cu preşedintele şi premierul, au fost total absente. Cel mult, poate, s-au uitat seară de seară pe toate televiziunile, ca foarte mulţi români.
La mai bine de o lună de la declanşarea imensului scandal a avut loc o şedinţă CSAT, în care s-a discutat şi despre catastrofa din Sănătate. Decizia, cu puternic damf ceauşist, te lasă cu gura căscată. Ce a citit de pe o hârtie Klaus Iohannis, care joacă rolul de preşedinte al României ? Iată : „Trimestrial, aşa s-a stabilit, Guvernul României va prezenta Consiliului Suprem de Apărare a Ţării informări cu privire la sistemul de sănătate publică şi starea de sănătate a cetăţenilor.” Coşmar curat ! Să descifrăm. CSAT e o adunare nedemocratică, destui dintre cei prezenţi nu sunt aleşi, ci numiţi, „organizaţiunea” e una recesiv sovietică, comunistă, care concurează şi chiar surclasează, cu totul nedemocratic, guvernul şi Parlamentul care a votat guvernul. Cum a ajuns CSAT să dubleze guvernul şi Parlamentul ? De ce trebuie să le raporteze Poporul conducătorilor, şi nu invers ?!
Dezastrul din Sănătate e, de fapt, unul mult mai întins. El a cuprins toată societatea românească, mai ales partea ei de sus – peştele de la cap se-mpute. Cătălin Tolontan, oricât de genial dotat ar fi, nu poate înlocui procuratura, Ministerul de Interne, guvernul şi Preşedinţia, serviciile secrete, care de-acum se găsesc grav puse în cauză.
Tulburarea prin care trece în aceste săptămâni şi luni populaţia României e de-o amploare rar întâlnită, cu consecinţe imprevizibile. La Paris, de unde ne-au venit destule revoluţii, manifestanţii împotriva noii legi a muncii au dat buzna în uşile şi geamurile studioului de televiziune în care se găsea ministreasa Muncii, autoarea contestatei legi, care a trebuit să fie exfiltrată pe loc. Îi vom vedea şi pe concetăţenii noştri dând buzna în studioruile de televiziune de unde sunt manipulaţi zi după zi sau în sălile de şedinţe unde se decide, teatral, gomos dar iresponsabil, soarta lor ?

Petru Romoşan

Deşi nu o spun de-a dreptul, pentru că nu se face, comentatorii, câţi au supravieţuit ultimei crize, dau târcoale unei idei abisale : România nu mai are nici guvern şi nici preşedinte. Şi, bineînţeles, nici partide politice. Aici avem de-a face cu singura realizare a guvernului tehnocrat : punerea în evidenţă, în ramă, a unei realităţi, de altfel, mai vechi. Fabricate la origine şi controlate apoi strict de serviciile secrete, partidele politice din România nu sunt, de fapt, partide politice. Doar interfeţe şi marionete.
PNL şi PDL, care, ca focul şi apa, nu reuşesc să fuzioneze, cu o conducere bicefală comică (Blaga + Gorghiu, doi care fac mai puţin decât unul), cu rateurile penibile în alegerea candidaţilor pentru Bucureşti, PNL şi PDL nu sunt un partid conservator şi liberal, popular, cum se pretind, ci doar o adunătură patetică, încă protejată inexplicabil de DNA.
Nici PSD-ul, condus de controversaţii (juridic, dar nu numai) Liviu Dragnea, Victor Ponta şi până de curând şi de Valeriu Zgonea, preşedinte executiv, eliminat urgent ca o măsea stricată, deci nici PSD-ul nu încropeşte „marele partid” al României, cum îl proclamă propagandiştii de casă travestiţi în ziarişti sau sociologii-sondori bine plătiţi (e adevărat că un sondaj „cu adresă” costă între 10 şi 15 000 de euro ?).
Guvernul de tehnocraţi amatori al domnului Dacian Cioloş nu a reuşit deci până acum decât să ne convingă că putem să ne lipsim, fără mari pierderi, de partide politice. Era şi acesta un punct pe agenda unui guvern tehnocrat care are tentaţia naturală de a se eterniza la putere. De Parlament ne lipsim, deşi îl plătim la supranumeric, supraponderal de câteva mandate. De asemenea, acest guvern tehnocrat amator a mai reuşit să ne convingă că fiii şi nepoţii fostelor cadre ale partidului comunist şi ai ofiţerilor de diverse obedienţe (Securitate, Miliţie, Armată, diplomaţie, „tehnocraţi” comunişti din marile întreprinderi şi din birocraţia centrală sau locală) sunt încă mai neisprăviţi, cu toate şcolile lor scump plătite, decât părinţii, unchii, mătuşile şi naşii lor. Adică să confirme că nepotismul tehnocrat nu e o soluţie pentru ţara noastră, aflată într-o criză gravă, profundă.
În ce-l priveşte pe domnul Klaus Iohannis, fost primar (deja „exotic”, ca minoritar) al Sibiului, dacă i s-ar compune o uniformă cu destule zorzoane, medalii şi grade, ar fi un foarte bun „mareşal de hotel” la poarta Cotrocenilor. Fizicul îl serveşte. Asta mai ales după imnul închinat SRI-ului (o fi având omul obligaţii ?) în neclarificata catastrofă a dezinfectanţilor şi după fraza care va fi doar una din marile sale contribuţii la gândirea socio-politico-economică a României secolului XXI : „În momentul în care primim informări [de la SRI – n.n.], le citim şi ne considerăm informaţi.”
De altfel, România dovedeşte cu asupra de măsură că şi-a făcut temele („treaba”, cum obişnuiesc să spună sistematic factorii răspunzători) după ce a aderat la NATO şi la UE. Cele două organizaţii sau organizări au scopul nemărturisit de a face să dispară guvernele şi conducerile naţionale, care încurcă inutil puterea centrală de la Washington, cu filiala sa Bruxelles. Performanţele de autoaneantizare atinse de guvernul şi preşedintele de la Bucureşti sunt fără egal în UE şi poate chiar pe planetă (probabil, cu excepţia preşedintei lituaniene Dalia Grybauskaite, laureata Premiului Carol cel Mare în 2013).
Nu avem încă o explicaţie acceptată de toată lumea în legătură cu „primul mileniu tăcut” din existenţa noastră ca popor. Istoricii maghiari pretind, interesaţi şi aberant, că am fi plecat cu toţii la sud de Dunăre. Actuala clasă suspusă din România dovedeşte zilnic că ne aşteaptă cel puţin un nou „secol tăcut”. Partide compuse din repetenţi şi penali, guverne după guverne ratate, preşedinţi nuli (Emil Constantinescu, Klaus Iohannis), din alte vremi (Ion Iliescu) sau chiar catastrofali (Traian Băsescu), presă vândută sau dispărută pur şi simplu, servicii secrete care se servesc şi nu servesc pe nimeni (vezi şi cazul recent Hexi Pharma) – la ce te poţi aştepta dacă nu la disoluţia, „diluarea” finală ?
Vom rămâne până la urmă de tot fără partide politice, fără guverne, fără preşedinţi, fără servicii secrete şi fără armată, doar cu şefi de obşti sau bresle, cu oligarhi şi interese comunitare, cu „juzi” aleşi direct şi natural, adică un nou mileniu medieval tăcut sau măcar un secol-două ? Riscul e, desigur, foarte mare, acela al dispariţiei statului naţional, al ştergerii ţării de pe harta lumii, al pierderii definitive a limbii şi culturii române. Dacă te joci iresponsabil prea multă vreme cu lucruri importante, pierderile sunt pe măsură. De prea multă vreme în România numai cine nu a vrut nu a fost ministru, deputat, consilier, primar, general, desigur, cu excepţia oamenilor serioşi, consistenţi şi competenţi, care chiar ar fi trebuit să îndeplinească aceste funcţii.
Revenim. Guvernul tehnocrat al domnului Cioloş are deci totuşi un merit, pe care-l împarte cu DNA. Atât tehnocraţii, cât şi procurorii au ştampilat falimentul total al clasei politice de tranziţie. Ca să-şi salveze regeşte pielea, vechea oligarhie comunistă şi urmaşii ei direcţi par dispuşi să sacrifice o ţară. Doar pentru atât ?

Petru Romoşan

Iată cum sub ochii noştri neatenţi, indiferenţi, 4 000 de locuri de muncă la SC Romvag SA Caracal au fost transformate în cam tot atâtea postări de bloggeri pe site-ul Adevărul.ro (vezi comunicatul DIICOT). Blogurile s-au înmulţit pe Adevărul fără limită, ca urzicile şi ciupercile după ploaie. Numai cine nu a vrut nu a devenit blogger Adevărul. Diversiune şi intox : spoliatorul Cristian Burci încerca să se apere de justiţie cu mult zgomot de presă. Lua banii economiei reale şi livra palavre. De altfel, prietenul tuturor ziariştilor şi bloggerilor era binişor cunoscut încă de la începuturile tranziţiei, din primii ani ’90, ca traficant de copii. Dar ce are a face estetica scriitorilor la ziar cu etica populară ? Vagoanele şi părţile componente ale vagoanelor de marfă se vor fi transformat de asemenea în Dileme vechi ? În contrapartidă, bloggerul-şef, „imaginea”, „icoana” Adevărului lui Burci, Andrei Pleşu, şi-a împrăştiat papal, urbi et orbi, învăţăturile, micile moralităţi, mustrările, recomandările generoase, stând comod pe strada Paris, lângă guvern, acolo unde şomerii din ce în ce mai numeroşi din Caracal nu au cum să-l ajungă. Îl interesează în vreun fel pe palavragiul estet şi marele sforar Andrei Pleşu ce înseamnă pentru Caracal şi pentru zonă 4 000 de locuri de muncă pierdute ?
Ni se spune că atât ancheta deschisă împotriva lui Burci, cât şi dislocarea fanului lui Pleşu de la Ministerul Culturii, inegalabilul ministru Vlad Alexandrescu, ar fi etape ale războiului în curs dintre Binom (SRI-DNA) şi SIE. Păi, dacă SIE mai are mulţi protejaţi asemenea lui Cristian Burci (protejatul nu ştiu cărui general SIE Şerbănescu – „Burci Cristian a fost protejat de generalul (r) SIE Gheorghe Şerbănescu şi ajutat de generalul (r) Ioan Talpeş, fost şef al SIE şi apoi deputat”, dixit Radu Timofte, director SRI), n-ar cam trebui culeşi toţi şi, poate, în final, închisă mustăria ? Dacă SIE a angajat firma de investigaţii israeliană Black Cube s-o cerceteze pe Laura Codruţa Kövesi şi, probabil, şi pe alţi procurori şi ofiţeri SRI care au sprijinit anchetele şi arestările din ultimii doi ani, înseamnă pur şi simplu că SIE nu trăieşte în România. Şi, evident, nu lucrează pentru România. Şi că o asemenea aventură iresponsabilă va fi plătită foarte scump. Încă nu a demisionat nimeni ? Oricum, restructurarea serviciilor – pletorice, costisitoare, ineficiente, producătoare de corupţie – e la ordinea zilei. Viitoarele bugete vor fi, vrând-nevrând, mai restrânse. Restrânse în paguba cui ? Deocamdată, să ne întrebăm, odată cu DNA, probabil, câte alte întreprinderi cu multe locuri de muncă s-au mai închis ca să se umple conturile unor infractori sau să se facă presă şi televiziune în exces.
Ce poate face prim-ministrul oarecum interimar, cu mandat limitat, Dacian Cioloş în mijocul unor asemenea furtuni ? Lista cu miniştri ar fi primit-o în plic de la preşedintele Iohannis, care la rândul său ar fi primit-o de la… ?! Zvonuri şi răutăţi. Aşa se explică oare ezitările lui Cioloş şi intervenţia brutală, total neobişnuită, a preşedintelui Iohannis, care a cerut demiterea ministrului Culturii ? Dacă el l-a pus, tot el îl dă jos, nu ?
Dar să revenim la războiul româno-român. Oare arestarea confratelui său de la Adevărul, Cristian Burci, să-i fi sporit lui Andrei Pleşu verva polemică în apărarea demisionarului de la Ministerul Culturii ? În ultima postare a lui Pleşu de pe Adevărul, preşedintele Klaus Iohannis e făcut muci de partenerul inculpatului Burci. Şi, apropo, n-ar fi un bun prilej să ne explice „polemistul” Pleşu cum a reuşit (cu ajutorul lui Burci ?) să finanţeze gaura neagră economică numită Dilema veche şi celelalte dileme ?
Sistemul pare să se mai ţină doar într-un fir de aţă. Alegerile locale ar putea fi şocul care va rupe firul de aţă. Listele de candidaţi anunţate ne dau deja o idee destul de clară despre anvergura câştigătorilor. Oricare ar fi ei. Se poate mai jos ? Dar, imediat după minivacanţa de Paşti şi de 1 Mai, Curtea Constituţională se va exprima în privinţa alegerii într-unul sau în două tururi. Povestea cu două tururi poate duce şi la amânarea acestor amărâte de alegeri. Dar, astfel, confuzia şi debandada vor lua proporţii şi nimeni nu va mai putea anticipa nimic. Vizibilitate zero.

Petru Romoşan

Petru Romoşan

În timp ce în România apar în câteva zile sute de articole pro şi mai ales contra Marian Munteanu, multe isterice într-o direcţie sau în cealaltă, pentru Europa, mai ales cea occidentală, votul pentru Brexit se apropie implacabil. De fapt, a început campania. Indiferent de rezultat, luxul pe care şi l-au permis britanicii prin primul lor ministru, David Cameron, va fi un şoc, un cutremur pentru şandramaua UE deja atât de încercată (valul de refugiaţi, criza economică, lipsa de proiect coerent, lipsa unei armate proprii, a unei diplomaţii unice etc.), în primul rând pentru moneda euro. Ceea ce, evident, nu-i preocupă pe responsabilii de la Bucureşti, pentru că aici se aşteaptă disciplinat, docil ordinele de gândire şi de acţiune de la Bruxelles, care întârzie îngrijorător să sosească.
Germania, marea beneficiară a monedei euro – de fapt, o marcă germană impusă paşnic întregii Europe –, cea care a dictat dezastruoasa Austerität partenerilor europeni, suferă azi mortal de pe urma deciziilor Băncii Centrale Europene, care a trecut la dobânzi negative. Fondurile de pensii, ca şi asigurările germane sunt în pericol.
La Bucureşti se discută cu foc dacă Marian Munteanu e neolegionar, antisemit sau ultranaţionalist etc. Marian Munteanu nu e nimic din toate acestea, nu e nici măcar negustor de arme împreună cu Virgil Măgureanu, fostul şef tenebros al SRI, Marian Munteanu nu a administrat nici măcar o tutungerie în viaţa lui („eu în viaţa mea nu am făcut comerţ cu nimic” – Marian Munteanu dixit). E doar un farsor gălăgios, un om politic-concept, o „imagine”, folosită de încă nu se ştie cine. Dar nu tot un om politic-concept, o „idee” au fost şi Klaus Iohannis („minoritarul”), şi Dacian Coloş („bruxellezul”, „tehnocratul”) ? Marian Munteanu nu e decât un modest profesor la Filologia bucureşteană, care vântură în spaţiul public teorii nedigerate în amintirea unei false revoluţii dar autentice lovituri de stat, în care a fost un fel de erou, născut sau făcut.
Ce-ar fi mai rău pentru PNL ? Să câştige sau să piardă Marian Munteanu în bătălia electorală pentru primăria Bucureştilor ? Dacă Marian Munteanu câştigă împotriva maşinii de vot a PSD (Liviu Dragnea va fi condamnat oportun ?), PNL-ul va deveni în scurtă vreme o „mişcare de renaştere naţională” (o nouă clasă politică, nu ?), poate chiar cu nişte uniforme drăguţe gen Mao sau Zelea Codreanu (depinde cine le alege, Virgil Măgureanu sau Marian Munteanu…), iar Klaus Iohannis, „feisbucistul”, „diasporeanul”, „liberalul”, ar avea chiar începând de anul acesta un contracandidat care-l va bate măr la prezidenţialele viitoare. Dacă le mai apucă, bineînţeles. Fiindcă s-ar putea ca timpul să nu mai aibă răbdare, nu-i aşa ? Până atunci, pe modelul deja consacrat de Carol al II-lea, Klaus Iohannis va trebui să-şi manifeste, zgomotos şi pe larg, entuziasta adeziune la noua orientare.
Nu e deloc clar de unde a apărut Marian Munteanu în centrul chestiunii. Putea fi Cătălin Tolontan în locul lui ? E doar mutarea disperată şi hazardată a Alinei Gorghiu în încercarea foarte feminină de a scăpa de concurenţa Adrianei Săftoiu ? Dacă ar fi adevărat, Alina Gorghiu a scăpat temporar de Adriana Săftoiu dar i-a inventat lui Klaus Iohannis un concurent imbatabil. Deocamdată, mai e o mică speranţă pentru Klaus Iohannis şi pentru actualul establishment, de stânga sau de dreapta sau de stânga-dreapta. Aceea că şi Marian Munteanu va fi înlocuit, într-o a patra „tragere”, de Cătălin Predoiu, Adriana Săftoiu sau alt personaj mai previzibil din panoplia PNL-ului, poate vreun „tehnocrat” din echipa lui Cioloş.
După Cristian Buşoi şi Ludovic Orban, dar şi într-un sens mai larg, după Klaus Iohannis şi Dacian Cioloş, Marian Munteanu e a treia ţeapă pe care PNL le-o aplică românilor, dar care poate fi foarte bine şi o ţeapă pentru PNL-ul însuşi.

Petru Romoşan

Miza enormului scandal care zguduie azi România ar trebui să fie cunoscută de toată lumea : închiderea postului de ştiri Antena 3. Simplu ca bună ziua. Numai că „organele” noastre, subtile şi competente cum le ştim din ultimii vreo 70 de ani, nu-şi nimeresc nicicum ţinta. Şi Antena 3 continuă să emită – mai eroică, mai credibilă şi mai victimizată ca niciodată. Rateurile „organelor” bat toate recordurile.
Dar de ce să fie închisă Antena 3 ? Asta dincolo de atentatul evident la libertatea presei şi de pierderea multor locuri de muncă. Pentru că se apropie din nou blestematele de alegeri. Şi, în ultimele vreo două-trei runde, Antenele lui Dan Voiculescu (sau ale fiicelor lui) s-au transformat brusc în partid politic, ba „purist” (de la PUR), ba „conservator” (de la Partidul Conservator, dar fără nici o legătură cu Titu Maiorescu sau P.P. Carp, adică o impostură) şi au trimis în Parlamentul României mai mulţi gorobeţi „democratici” în scaune de senatori sau deputaţi. În dispreţul total al alegerilor libere şi democratice. Sau al egalităţii în faţa legii, de exemplu (abuz de poziţie dominantă).
Dan Voiculescu, cu banii de la Crescent şi Dunărea, şi-a construit şi un imperiu de presă pe lângă cel de afaceri şi cu de la sine putere trimite în Parlament oameni care să-i apere interesele economice. În asociere constantă cu PSD, care se foloseşte masiv de Antene, mai ales de Antena 3, pentru a-şi face campanie electorală patru ani neîntrerupt. E corect ? Nu, nu e corect. Desigur, din când în când, pentru interese şi din obligaţii sau strategii de moment, anteniştii pot fi şi liberali, antonescieni (de la Crin) sau iohannişti. Între timp, the Godfather Dan Voiculescu şi-ar mai fi construit în interiorul trustului şi un serviciu de informaţii, condus de „preşedintele” unei organizaţii-fantomă, domnul Mugur Ciuvică. O fi adevărat ? N-o fi adevărat ? În asemenea chestiuni de „servicii secrete” e greu de răspuns. Că doar de aceea sunt secrete !
Condamnarea lui Dan Voiculescu la zece ani de puşcărie, cu confiscarea unei importante părţi din avere, s-ar fi făcut printr-un proces foarte discutabil, controversat. Ca şi în cazul procesului fostului prim-ministru Adrian Năstase. Amândoi ar fi fost pedepsiţi pentru alte fapte decât cele despre care a fost vorba în procesele propriu-zise. Toţi cunoscătorii şi oamenii informaţi sunt convinşi de asta. O fi aşa ? N-o fi aşa ? Şi dacă este într-adevăr aşa, cine hotărăşte să se facă asemenea procese măsluite ? Care instanţă şi după care Constituţie ? Ambele procese, al lui Năsatse şi al lui Voiculescu, s-au desfăşurat sub preşedinţia lui Traian Băsescu. Toată lumea informată arată cu degetul spre acesta. Şi dacă e adevărat, pe ce bază legală a luat Traian Băsescu asemenea decizii ?
Între timp, Antena 3, mai ales datorită informaţiilor culese de Mugur Ciuvică şi Grupul său de investigaţii politice, a reuşit să-l înfunde pe fratele lui Traian Băsescu, Mircea Băsescu, condamnat în primă instanţă la patru ani de închisoare cu executare. Carierele sau imaginea publică a unor importante figuri din camarila lui Traian Băsescu au fost făcute ţăndări în primul rând datorită investigaţiilor Antenei 3. Pot fi enumeraţi în grabă Elena Udrea, Gheorghe Ştefan, Dorin Cocoş, Adriean Videanu, Roberta Anastase, Ioan Oltean, Elena Băsescu, Crinuţa Dumitrean, Marcel Hoară, Alina Bica, asfaltatori, diverşi oameni de afaceri de partid, dar mai sunt şi mulţi alţii.
Războiul e în curs. Mai mult, Traian Băsescu se pregăteşte, cu micul său partid, o ridicolă oaste de strânsură, să participe la alegeri. Cu gurile de foc ale Antenelor îndreptate împotriva sa, are el vreo şansă să-şi facă aleşi primari, consilieri, şi să trimită în Parlament senatori şi deputaţi ? Greu de crezut. Cu atât mai mult cu cât fostul preşedinte Băsescu, la mai bine de un an de la alegerea lui Klaus Iohannis şi la câteva luni de la ieşirea din joc a lui Victor Ponta, e încă ţinta principală a Antenelor, mai ales a Antenei 3.
Desigur, prea puţini vorbesc pe şleau despre asemenea „chestiuni” şi „aspecte”. În schimb, se analizează pe larg şi profund confiscările, executările, evacuările, legile, principiile, ce dracu’ ! Cu toate cifrele macroeconomice strălucite, multe mari companii româneşti gâfâie în insolvenţă sau intră în faliment, micile şi mediile întreprinderi gem şi se închid în ritm alert. Majoritatea românilor – care nu sunt nici „antenişti”, nici „băsişti”, nici „organe” – aşteaptă disperaţi să iasă urzicile, măcrişul şi ştevia, şi nu mai au nici o preocupare pentru nici un fel de alegeri. Prea s-au fript de fiecare dată deşi au încercat cu tot spectrul. Nu mai cred nici in Iehova şi nici în Antene (şi cu atât mai puţin în Traian Băsescu).