Petru Romoşan

Vremurile tocmai accelerează brutal (vezi şiThe Times They Are A-Changin’ – Bob Dylan, premiul Nobel pentru literatură 2016). Mai ales în America, dar şi în bătrâna Europă. Şi tot aşa în Asia, care pare să o ia înaintea tuturor.
Alegerile americane, spectaculoase cum sunt, cu doi candidaţi neobişnuiţi, un bufon miliardar şi o femeie acuzată de corupţie, amândoi destul de „vechi”, nu pot ascunde, dimpotrivă, pun lupa pe marea schimbare prin care trece SUA în ultimii ani. SUA ar mai fi rămas doar cu fidela Japonie în panoplia de aliaţi siguri, a pierdut în câţiva ani, la foc automat, Germania, Turcia, Filipinele, dar a câştigat pasager România. Imperiul american începe să nu mai semene cu un imperiu. Dacă va câştiga Donald Trump, deşi şansele lui sunt foarte mici – dar cine ştie, aşa se spunea şi înainte de Brexit –, SUA pot redeveni a doua cea mai mare democraţie după India.
La nici zece zile până la ziua decisivă de vot, şeful FBI anunţă noi cercetări în povestea îngrozitoare a e-mail-urilor doamnei Clinton. O lovitură care se poate dovedi nimicitoare la vot sau după vot pentru candidata democrată. Pentru că republicanii vor fi majoritari în Senat şi ar putea declanşa uşor impeachment-ul. Indiferent dacă va câştiga sau va pierde, Donald Trump şi-a realizat toate profeţiile personale. A devenit cea mai importantă vedetă de televiziune planetară.
România depinde şi nu prea depinde de alegerile din America. Pentru că de câţiva ani Germania controlează jocul politic şi economic în toată Uniunea Europeană, mai ales la periferia ei. Pentru România pot fi mai importante alegerile din Germania şi Franţa, care se apropie şi ele. Şi, bineînţeles, sunt importante propriile alegeri parlamentare de la sfârşitul acestui an. De această dată, românii nu vor mai vota deloc stânga sau dreapta, fiindcă ambele au dispărut cu desăvârşire. Românii sunt chemaţi să voteze „naţional” sau „internaţional”. Adică „naţional” vor vota PSD, iar „internaţional” vor vota Dacian Cioloş, Klaus Iohannis, Nicuşor Dan şi PNL. Combinaţia Cioloş-Iohannis-PNL dă zilnic probe de impostură, ipocrizie şi dispreţ pentru populaţia tăcută a României. Dacian Cioloş pretinde că nu candidează, dar e în două luntri : una a tehnocratului nealiniat şi alta a susţinătorului pe faţă al PNL în alegeri. Klaus Iohannis ţine lecţii penibile despre penali, el însuşi având experienţe penale şi dosare neclarificate în curs. USR, partidul de eprubetă al globaliştilor, are vreo 200 de membri şi vreo 400 de acoperiţi din presă se întrec zilnic să ni-l bage pe gât. PNL e, de fapt, fostul PDL, care a devastat România 10 ani sub Traian Băsescu, cu bine numitul Gheorghe Falcă şef de campanie. Nu e evident de ce alegătorii români se pregătesc să voteze masiv „naţional” şi să-i pună la colţ pe „internaţionali” ?
Masivul vot pentru Donald Trump, ca şi votul de la primarele democrate pentru Bernie Sanders, după votul surprinzător al britanicilor în favoarea ieşirii din UE, sunt voturi „naţionale” şi împotriva globalizării neoliberale. Dincolo de contestaţii Liviu Dragnea şi Victor Ponta, votul încăpăţânat al românilor pentru PSD are aceeaşi dimensiune „naţională”, antiglobalistă. Un vot popular, şi nu unul populist, cum pretinde propaganda neoliberală, a băncilor (de fapt, cămătarii contemporani), a multinaţionalelor şi, în general, a vechiului sistem de putere care a dus lumea pe marginea prăpastiei.

Petru Romoşan

Să nu ne grăbim, Bob Dylan nu a acceptat încă premiul Nobel pentru literatură. Şi chiar dacă îl va accepta, mai poate să le producă mari surprize academicienilor suedezi. Spre deosebire de majoritatea scriitorilor lumii, care, deşi citiţi şi celebri, nu sunt mai niciodată bogaţi, milionul de dolari al premiului Nobel îl poate lăsa rece pe muzicianul-poet american. Averea sa e estimată la un minim de 180 de milioane de dolari. Un milion în plus sau în minus nu schimbă mare lucru. Desigur, de când a fost anunţat noul premiu Nobel, discurile şi cărţile lui Bob Dylan s-au vândut şi se vor vinde pe toată planeta pentru multe milioane. În plus, toată cariera şi toată istoria sa „revoluţionară”, nonconformistă, anti orice fel de sistem, politic, religios, chiar şi comercial, sunt readuse în actualitatea mediei iubitoare de subiecte care se vând singure. Iar Bob Dylan se vinde foarte bine de vreo 50 de ani.
De această dată, Academia Suedeză a lovit-o magnific. Doar că prea marile lovituri se pot dovedi câteodată mari rateuri. Singurul concurent real al lui Bob Dylan la o premiere atât de neobişnuită, Leonard Cohen, egalul şi prietenul lui Dylan, cum îl numeşte The Guardian, a spus imediat după anunţarea premiului, la Los Angeles : „Pentru mine, premiul acordat lui Bob Dylan e ca o medalie agăţată pe Everest pentru că e cel mai înalt munte.” Într-un interviu despre viitorul său album, You Want It Darker, Leonard Cohen vorbeşte despre bătrâneţe şi moarte cu mult umor negru şi, când vine vorba despre cum se scriu cântecele, îl evocă şi pe Dylan, care „ştie mai bine decât oricare dintre noi că, oricum, nu autorul scrie cântecele. Aşa că, dacă ai noroc, poţi să menţii vehiculul sănătos şi activ ani şi ani. Dacă ai noroc, propriile tale intenţii au foarte puţin de-a face cu asta. Poţi să ţii vehiculul foarte bine gresat şi sensibil, dar nu de tine depinde dacă o să te şi ducă departe într-adevăr”.
Contestatarilor acestui premiu spectaculos ar trebui să le aducem aminte că de-a lungul a mii de ani, în jurul Mediteranei, poezia a fost cântată. Să le reamintim lunga tradiţie a trubadurilor şi a truverilor. Şi la fel în toată lumea, din Egipt până în China şi India, prin barzi care îşi cântă poemele au vorbit zeii. Ceea ce, de altfel, spunea şi Cohen. Cu acest premiu ni se descifrează partea cel mai greu de înţeles, misterioasă, a cântecelor „uscate”, pietroase, lipsite de orice zorzoane ale lui Dylan. E vorba chiar de poezia care e livrată odată cu muzica de incomparabilul artist. Dacă, în sfârşit, înţelegem că acesta ne oferă şi poezie mare, suntem mai pregătiţi să-l ascultăm cântând, de fapt, recitând-cântând.
Totuşi, pentru acceptarea premiului Nobel, Bob Dylan are o mare problemă. Aceeaşi Suedie care îi acordă lui premiul anul acesta i-a dat şi un foarte contestat premiu pentru pace preşedintelui american Barack Obama. Un premiu ridicol, pentru că era decernat chiar la începutul mandatului, când preşedintele SUA nu dovedise încă nimic. Şi chiar mai grav. Justiţia aceleiaşi Suedii care acordă premiile Nobel îl ţine de patru ani prizonier voluntar pe Julian Assange în Ambasada Ecuadorului de la Londra. Din punctul de vedere al lui Julian Assange şi al apărătorilor fondatorului Wikileaks, procedura suedeză are doar scopul de a-l livra justiţiei americane. Şi ridicolul premiului Nobel pentru Obama, şi procedura suedeză contra lui Assange sunt lucruri binecunoscute de toată lumea. Ecuadorul a fixat data de 17 octombrie 2016 pentru interogarea lui Julian Assange de către un procuror ecuadorian în cadrul anchetei suedeze.
Acceptarea Nobelului pentru literatură, deci, nu e simplă, fiindcă Bob Dylan a fost şi este un artist angajat, chiar dacă nu la modul direct şi vulgar, dar întotdeauna responsabil şi lucid. O fi fost bună ideea Academiei Suedeze ? Dar dacă Dylan va spune : „I’m not the one you want, babe […] / But it ain’t me, babe /No, no, no, it ain’t me, babe / It ain’t me you’re lookin’ for, babe” ?

Petru Romoşan

Românii au suferit în anii comunismului, mai ales spre sfârşitul acestuia, de o groaznică, sufocantă izolare. Odată cu deschiderea graniţelor au plecat care încotro, unde au văzut cu ochii. Peste patru milioane dintre conaţionalii noştri lipsesc astăzi la apelul intern. Dar lucrurile sunt chiar mai rele de-atât. Cei rămaşi în interior, cei activi, cei interesaţi de viaţa publică, săraci, naivi, puţin informaţi, au început imediat după 1989 să-şi caute cu disperare stăpâni, maeştri, mentori, parteneri străini veniţi în România cu interese diverse, ale lor şi nu neapărat ale românilor, evident. Intelectualii publici români, complexaţi şi frustraţi de lunga lor izolare, de faptul că vorbesc prost limbi străine, mai ales engleza, deşi fusese predată masiv în şcoli în ultimele două decenii de comunism, odată cu reorientarea disidentă a politicii româneşti spre Vest, au încercat şi ei şi tot încearcă din răsputeri să-şi arate o „faţă internaţională”. Care e de cele mai multe ori comică, jalnică sau doar caraghioasă.
Politicienii, mulţi dintre ei doctori plagiatori (de fapt, au folosit lucrări livrate contra cost, adică şi mai rău decât un plagiat), nu s-au lăsat mai prejos. Vizitele lor la Washington, Bruxelles şi Berlin au ceva din pelerinajele tradiţionale la locurile sfinte, iar ritualul, deşi găunos, e considerat providenţial. „Foştii” şi-au trimis copiii şi nepoţii la studii în străinătate, în Occident, şi nu în Rusia de astă dată, şi i-au plasat apoi după puteri la „internaţional”. Mulţi dintre românii care lucrează azi la Bruxelles, Washington, Berlin sunt urmaşii foştilor. Vezi, între alţii, cazurile Dacian Cioloş, Raluca Prună, dar şi ale altor miniştri tehnocraţi.
Apariţia a două partide care par să reprezinte sau poate chiar reprezintă „factorul intern”, PRU – al lui Bogdan Diaconu şi Sebastian Ghiţă, cu sau fără Victor Ponta – şi Alianţa Noastră România – al lui Marian Munteanu, cu sprijinul lui Ciprian Nastatiu, Dan Puric, Ilie Şerbănescu, Mircea Coşea, Sorin Dumitrescu, Alexandru Grumaz, Radu Golban etc. -, este o reacţie naturală la evidenţa că unele partide din România reprezintă aproape numai interesele factorului extern. Bineînţeles că media mainstream aservită factorului extern se întrece în a le descrie ca formaţiuni naţionaliste, extremiste, populiste, şovine etc. Primul „partid al străinătăţii” a fost PDL-ul lui Traian Băsescu. Nu conta că mulţi dintre liderii acestui partid, în frunte cu preşedintele lui, proveneau dintre „organele” interne sau urmaşii acestora. Ei săriseră hotărât în barca interesului extern, găsindu-şi în acest salt şi propriul lor interes. Înaintaşii lor făcuseră cu succes acelaşi salt în anii ’50, când reprezentau interesele Moscovei deodată cu ale lor. Fuzionând cu PNL-ul istoric, PDL-ul a adus în noul partid orientarea accentuat „internaţională”. Altădată am fi numit-o „cominternistă”. În plus, a mai apărut recent şi un partiduleţ, USR-ul, care-l foloseşte ca mascotă pe Nicuşor Dan, „partid” fabricat aparent în întregime de factorul extern.
În urmă cu mai bine de cincisprezece ani, când Klaus Iohannis câştiga primăria Sibiului, surpriza a fost enormă. Atât la naţional, cât şi la internaţional. Astăzi se vorbeşte cu naturaleţe despre un al doilea mandat al lui Klaus Iohannis. Codul propagandei mainstream a evoluat deci simţitor. Factorul extern stăpâneşte aproape totul. Şi nu e deloc întâmplător că atât ultimul mandat al lui Traian Băsescu, cât şi primul mandat al lui Klaus Iohannis au fost justificate de propagandă prin votul românilor din străinătate. Deşi aceştia se prezintă la alegeri în număr foarte mic, nesemnificativ. Argumentul că românii stabiliţi în străinătate sunt mai deşteptaţi, mai „democratici” e ridicol, pentru că în majoritate aceştia nu se mai interesează de politica din România. De altfel, „politica din România” este pentru mulţi principalul motiv al plecării lor din ţară.
„Partidele străinătăţii”, ale factorului extern, dominante azi în România, cu pârghiile esenţiale ale puterii la purtător, nu reprezintă decât interesele multinaţionalelor, ale bancilor străine, ale grupurilor oligarhice şi ale guvernelor străine, preocupate doar de câştigul maxim şi rapid într-o ţară cu totul aservită, perfect comparabilă cu ţările din Africa subsahariană. De fapt, nu putem decât să constatăm încă o dată că „politica” ori este naţională, ori nu este deloc. Iar „partidele” factorului extern nu reprezintă pe mai nimeni din România, adică nu mai sunt „partide” şi nici nu mai fac vreo „politică”.

Petru Romoşan

Petru Romoşan

Prea puţină lume, fie şi luminată, a priceput un lucru atât de simplu, dar atât de consistent. La câţiva ani de la aderarea noastră la UE, cu complicitatea sau prin intermediul lui Traian Băsescu (adică el n-ar fi fost decât un mesager), dublat de contribuţia altor factori discreţi de decizie, pe noi a început să scrie din ce în ce mai apăsat „Germania”. Încă din 2008-2009, întreaga noastră politică în interiorul UE a fost aliniată foarte disciplinat la cea a Germaniei. Vechile noastre ataşamente la Franţa sau la Marea Britanie, cu o tradiţie care ne duce până la Bălcescu şi Ion Ghica, au fost date uitării. Suntem de departe cei mai fideli parteneri, de fapt, subalterni ai Germaniei. Fără tărăboi, fără discursuri, dar, foarte probabil, cu înţelegeri ce nu sunt făcute publice.
Germania are cea mai mare contribuţie netă la bugetul UE, adică peste 15,6 miliarde de euro în 2015, însemnând 21 % din bugetul total. După un raport intern al Ministerului de Finanţe german (făcut public la 10 septembrie 2016 şi citat de Der Spiegel şi Le Figaro Économie), începând din 2019, anul prevăzut pentru ieşirea Marii Britanii din UE, contribuţia germană la bugetul comunitar va creşte cu 4,5 miliarde de euro, adică va deveni 25 % din întreg. Marea Britanie a fost al doilea contributor net, cu 12,7 miliarde de euro. În schimb, principalul beneficiar a fost Polonia, cu o alocare netă de 10,4 miliarde de euro. Cea mai atinsă de Brexit dintre ţările europene este chiar Germania. Pentru 2017, FMI estimează o scădere a PIB-ului ţării cu 0,4 % din cauza Brexit-ului. Anul 2016 nu se mai pune la socoteală, pentru că jocurile erau deja făcute. Impactul Brexit-ului asupra Chinei şi SUA e nesemnificativ. Principalii perdanţi ai Brexit-ului, în afară de Marea Britanie însăşi, vor fi ţările europene dezvoltate, în frunte cu Germania şi Franţa.
Care va fi influenţa acestor schimbări asupra României ? Paradoxal, va fi mai ales una politică. Dacă Germania devine contributoare la bugetul UE la nivel de 25 %, controlul Berlinului, cu sau fără Angela Merkel, asupra ţărilor marginale sau mai slabe va creşte exponenţial. Concret, Germania nu se va mai mulţumi să-i aibă în România doar pe Klaus Iohannis, Dacian Coloş şi guvernul său fantomă fabricat de aceeaşi Germanie prin Bruxelles, adică prin al său Jean-Claude Juncker, sau pe antrenorul echipei naţionale de fotbal. Germania îşi va pune în România arendaşi peste tot. Asta după ce va încerca şi, probabil, va reuşi să procedeze în marş forţat la regionalizare/ federalizare pentru a conduce direct din regiuni. În plus, Ungaria va primi şi ea astfel satisfacţie. Filosofia Berlinului în germanizarea rapidă şi fără prea multe comentarii a UE şi mai ales a ţărilor expuse ca România e una de întreprindere. Adică Germania a început deja să gestioneze Europa ca pe o companie germană. Fără să-şi pună probleme militare sau diplomatice, care sunt de resortul SUA – Germania este, ca şi Japonia, începând din 1945, protectorat american. Un protectorat obligat la eficienţă maximă pentru a-şi mulţumi stăpânul, aflat şi el în cea mai gravă criză de la cel de-al doilea război mondial încoace – o criză multiplă.
Influenţa unei ţări dezvoltate, cum este Germania, asupra uneia aflate perpetuu „în curs de dezvoltare”, cum e România, nu e neapărat sau în sine un lucru rău. S-a întâmplat de atâtea ori în atâtea locuri şi o să se mai întâmple. Dar criza devastatoare prin care trece România de mulţi ani ne spune altceva. Am rămas fără industrie, fără cadre, exportate cu sutele de mii, am pierdut şi pierdem păduri şi pământ, şi nu peste multă vreme nu vom fi decât îmbătrâniţi şi săraci. Alianţa e un lucru, exploatarea sângeroasă e altceva (aşa cum au fost hăcuite pădurile româneşti de o firmă austriacă). După câte ştim, idealul nostru european n-a fost acela de a intra în Uzina Europa (un fel de Volkswagen sau Mercedes !) cu 25 % capital german…
Mai are rost să dăm bani pe alegerile parlamentare ? De ce nu ne-ar da Germania o listă cu deputaţi şi senatori, cu un guvern al cărui prim-ministru nu poate fi decât Dacian Cioloş (variante de lucru : Virgil Ardelean, Ioan Rus, Vasile Dîncu-cel-fără-de-care-nu-se-poate), cu un antrenor la echipa de tenis, unul la echipa de handbal şi unul la caiac-canoe etc. ?

Viorel Roman

Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor de gen. Aurel I. Rogojan, editată de Compania, seria ClarObscur, coordonată de Petru Romoşan, Bucureşti, 2016, 556 p., împreună cu Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, 2011, 572 p., sunt două analize inegalabile ale soartei românilor în calea imperiilor islamic, ortodox şi catolic, care luptă pentru moştenirea Imperiului Roman de Răsărit, Bizantin, Otoman.
Stafia conspiraţiilor Chestiunii Orientale e mereu aici. Nici nu s-a volatilizat stafia comunistă care bântuia prin Europa, conspiraţia lui Karl Marx, nepotul unui rabin ranchiunos, inspirat de profetul Amos, că războiul dintre islamici, pravoslavnici şi occidentali e la ordinea zilei. Românii sunt în calea tuturora, dupa cum vedem şi în această carte, unde sunt prezentate sine ira et studio argumente în mai multe adevărate mari dosare de interes naţional.
În „Politica sinonimă cu frauda”, să ne mărginim la consemnarea titlurilor inspiratului autor, care spun mai mult decât ar putea-o face un prezentator: Autoevaluarea guvernării V.V. Ponta. Abuzuri, persecuţii politice, calomnii, nedreptăţi, trădări şi dezamăgiri; Dosarul Nana vs. Constituţia României; Secretele murdare ale puterii; Românii de pretutindeni sunt pe nicăieri; Falsuri, taine şi minciuni ca în anii socialismului victorios; Miniştri lunatici, transpuşi într-o lume ireală; Aceşti iresponsabili care ne guvernează; Pe mâna cui joacă Iohannis, preşedintele nimănui?!; Falimentul politicii externe a României.
„Războiul politicii cu serviciile secrete” are tradiţie. Paralela de la Porţile senzuale ale Orientului dintre Carol II şi duduia Elena Lupescu (Magda Wolf, Duta Grünberg etc.), şi cuplul Băsescu-Elena Udrea, Gură de Aur, o vedem în Politica, spionajul şi mafia. Elena Gură de Aur – doar emblema unui deceniu de guvernări cleptocrate?!. Urmează alte întrebari retorice incomode: Corupţii clasei politice au certificate de bună purtare de la serviciile secrete?!; De ce plătim şapte servicii secrete?!. Pentru că la CNSAS agenţiile străine se simt ca acasă. Fascinant e şi traseul revoluţionarului Mircea Dinescu, de la coadă de topor şi creaţie a organelor noastre la baron local de Cetate, proprietarul moşiei, conacului, morii care au aparţinut boierilor Barbu Drugă şi Bibescu.
O constatare ce depăşeşte cutumele paternaliste turco-fanariote, ortodoxe moldo-valahe: în ultimul sfert de veac, România nu a avut parte de alegeri, ci de insurecţii electorale. Insurecţiile electorale din primul deceniu postbelic au salvat  Occidentul de comunism şi Estul de capitalism. În prezent, insurecţiile electorale retrasează ori consolidează noile spaţii de siguranţă dintre potenţiali inamici. Şi din nou întrebări retorice chinuitoare: Prezidenţiabili sub steag străin. Pe mâna cui dăm România?; Campanie electorală de criză. Cum votăm? Ce alegem?. Să ne mai mirăm că la alegerile locale din primăvară prezenţa la vot a fost de numai 30% din cetăţenii ţării cu acest drept?
Capitolul „Sus cortina, domnilor … escu! Foştii preşedinţi ai României, discipoli şi mentori ai poliţiei politice” începe cu Traian Băsescu – un dosar ordinar sau extraordinar?, apoi îi vedem pe Emil Constantinescu învins de sistem, pe Renate Weber sau look-ul noii femei-comisar şi pe Mogulii versus securitatea naţională, cu Spionaj la Cotroceni pentru afacerişti şi corupţi. Jurist de formaţie, autorul nu uită de „Justiţie în ţara suspecţilor” şi nici de „Fapte şi acte în dosarul chestiunii maghiare”, cu Noi file din cronologia neorevizionismului maghiar, in viziunea căruia Ţinutul Secuiesc nu este România.
Mai ales la români, factorul intern nu poate fi înţeles fără a lua în considerare factorul extern, prezentat pe larg într-o parte (pp. 417-501) din această carte: „Războaie vechi cu variaţiuni noi: jihadism, terorism, spionaj cibernetic, schimb de informaţii…” şi „Nesfârşitele războaie geopolitice”. Aici se potriveşte şi începutul factorului intern şi extern din anul revoluţionar 1989: „Adevărul generalului Vlad în lupta cu falsul”. La întrebarea pe care mi-am pus-o şi eu, „Generalul Iulian Vlad, erou sau trădător?”, răspunsul e simplu: pentru români este un erou, iar pentru reprezentanţii intereselor imperiale este un trădător.
Lectura a peste o mie de pagini nu mai este la îndemâna cititorului de azi, alimentat cu informaţii scurte, tendenţioase, pe care nici nu le mai ia în serios. Vedem asta în absenteismul de la alegeri. Se ştie că aspiranţii la fotoliile puterii îşi cumpără locurile pe liste şi funcţiile în administraţia centrală şi locală. Asta e cutuma la boieri, baroni locali, parlamentari, miniştri de şase secole la Bucureşti. Totuşi, nu-ţi poţi înfrâna un sentiment de disconfort, pe care l-am găsit şi în comentariile acad. Dinu C. Giurescu şi Corneliu Vlad. Cu atât mai mare este meritul acestor cărţi, unicate în cultura politică duplicitară de ploconire faţă de Occident şi de muşamalizare a unei realităţi cosmetizate după cum bate vântul. Autorul refuză celebrele scuze ”Capul plecat…” şi „Aici suntem la porţile Orientului, unde nimic nu este luat în serios!”. Cine nu citeşte aceste două cărţi nu înţelege mai nimic din România contemporană.

Timişoara, la 28 august 2016

Preluat de pe site-ul www.viorel-roman.ro

Petru Romoşan

Nicicând în ultimii 25 de ani neocapitalişti politicienii români nu au fost mai departe, mai rupţi de cei pe care ar trebui să-i reprezinte. Şi odată cu ei trompetele lor, ziariştii, media, mai ales televiziunile de ştiri, politizate până dincolo de greaţă. Apropierea unor alegeri care ar putea fi decisive chiar şi pentru ei – foarte mulţi se vor întoarce în neantul din care au venit puţin înainte de a umple până la refuz puşcăriile – nu pare să-i trezească din halucinaţia puterii care-i învârteşte ca pe nişte fluturi pe lampă, pe sticla televizoarelor adică. Toate combinaţiile stânga-dreapta-extreme au fost încercate, de aceea s-a ajuns la soluţia tehnocrată, care a fost compromisă şi ea din amatorism şi prea multă obedienţă faţă de cei care i-au pus pe aceşti mediocri închipuiţi (şi de provenienţă cunoscută) pe scaune.
Cristian Ghinea, omul lui Macovei şi al dilematicului Andrei Pleşu, ministru la Fonduri Europene ? Cineva îşi bate joc rău de tot de România ! Banii care ar trebui să ajungă în România pleacă în Germania şi Franţa pentru agricultură şi pentru altele… Ca din întâmplare, după atâta austeritate propovăduită altora de Angela Merkel, Germania ajunge în 2016 şi primul producător agricol al Europei, chiar înaintea Franţei !
De ce nu servesc în nici un fel populaţia autohtonă aceşti politicieni care ne enervează atât ? Pentru că nu populaţia i-a pus acolo unde se găsesc. Populaţia locală doar a fost neglijentă, de acord, din alegeri în alegeri, să opteze pentru răul cel mai mic care i s-a propus. Ca şi cum răul cel mai mic ar exista şi nu ar fi toţi aceeaşi mizerie. Mizerabili păpuşaţi de băieţi deştepţi din birouri umbroase şi finanţaţi de interlopi travestiţi în oameni de afaceri sau oligarhi mai mari sau mai mici. Şi chiar şi aşa, la nici două luni de la alegeri, noii şmecheri ajunşi în Parlament şi în guvern au întors-o, fără nici o jenă, ca la Ploieşti. S-au inventat partide noi, coaliţii, aranjamente cum le-a tunat, fără nici o legătură cu votul. Îşi mai pot permite aceşti farsori să creadă că nu i-a văzut nimeni ?
Recentele rezultate la Olimpiada de la Rio ne dau măsura actualei clase politice în întregul ei, cu serviciile ei secrete cu tot, a preşedintelui feisbucist Klaus Iohannis şi a ipocritului, de fapt iezuitului său prim-ministru, Dacian Cioloş, venit, ca şi el, din Ardeal. De ce aducem în continuare lideri din Ardeal, când Ardealul a luat-o economic singur spre Vest, ruptura fiind deja de domeniul evidenţei (vezi în acest sens şi recentele declaraţii stupefiante ale fostului prim-ministru al României, Victor Ponta). De atâţia ani nu reuşim (nu putem, nu ni se dă voie, nu suntem în stare…) să legăm marile provincii româneşti între ele prin autostrăzi şi drumuri cu adevărat practicabile. Sau, poate, Klaus Iohannis şi Dacian Cioloş, prea de curând în posturi, nu au nici o răspundere pentru catastrofa de la Olimpiadă ? Sunt fără răspundere, adică iresponsabili ? Pe lângă aceştia, fripturişti recenţi, mai trebuie puşi în cauză şi atâţia alţi responsabili, de ordinul zecilor de mii şi din toate guvernele. Tot astfel, pas cu pas, Klaus Iohannis ne reprezintă pe toţi la târgul de carte din China. Însoţit de o cohortă de nulităţi. Lipsa de măsură şi de bun-simţ devastează România…
Cât despre Bucureşti, după marinarul primar Traian Băsescu (Bucureştiul e un cunoscut port la Oceanul Atlantic, nu ?), după mult dubiosul mărmurar sau „bordurier” Adriean Videanu, după infractorul dovedit Sorin Oprescu, gură mare, „carismatic” ca şi Băsescu, a venit zâna de la Antena 3, Gabriela Vrânceanu-Firea. Mai are bucureşteanul obişnuit dreptul la vreo iluzie ?! N-ar fi fost mai bun primar al Capitalei fostul patron al Gabrielei Vrânceanu-Firea, Dan Voiculescu, după ce-şi plătea „împrumutul” de la statul român din 1990 (Net-ul e plin de poveştile de la Crescent, s-au scris şi cărţi !) ? Măcar Dan Voiculescu a dovedit că ştie să înmulţească banii ! Dan Voiculescu zace în puşcărie, Gabriela Vrânceanu-Firea e primarul Bucureştiului. Poate poporul să ceară mai mult ?
Cu cine să votezi deci la toamnă ? Să votezi cu PSD şi cu Liviu Dragnea ? Afacerea Tel Drum e încă sub preşul DNA şi poate exploda oricând. Şerban Nicolae, un avocat serios, nu pare să aibă nici o şansă să conducă în viitor adunătura PSD. Pentru că a fost cândva protejat de Ion Iliescu ? Să votezi cu Alina Gorghiu şi cu PNL ? Cum să înţelegi, în ultimul timp, dimensiunea tupeului pe care-l poate avea încă tânărul Lucian Isar ca să-l atace cum îl atacă pe Mugur Isărescu (nu că Isărescu n-ar merita multe !) cu bomba politică Gorghiu Alina pe care o are acasă ? Să votezi cu junii-primi Tăriceanu şi Băsescu ? Amândoi par a fi nişte păpuşi răsuflate şi puţintel stricate în mâinile unor păpuşari ţicniţi. Traian Băsescu, după ce a fuzionat mai demult cu Virgil Măgureanu şi partidul său, PNR, a fuzionat recent şi cu sediile UNPR, post-Gabriel Oprea. Unde e Securitatea ? Peste tot ! Cât despre trufandalele sezonului, Nicuşor Dan şi Marian Munteanu, ele numai prospături nu sunt. Nicuşor Dan pare a fi aceeaşi ofertă oengistă pe care ne-o tot bagă pe gât, ca unor arieraţi, de 25 de ani, binefăcătorii noştri internaţionali. Marian Munteanu încearcă să ocupe locul lăsat liber de Corneliu Vadim Tudor. Nu prea demult, era ligat cu Virgil Măgureanu şi garantat de acesta. O fi azi cu adevărat independent ?
Ce concluzie să tragi ? Cel mai bine e să-l citez cât mai exact pe un prieten, autentic intelectual şi mare patriot. Până nu se schimbă ceva radical în România, eu cu aceşti marţafoi politici nu mai votez. Nu vreau să devin complice la crima în curs împotriva ţării mele.

Petru Romoşan

Actualitatea politică românească e destul de subţire, ca să nu zicem că nu prea e deloc. Şi totuşi, noua poliţie politică de orientare globalistă crede că a dat lovitura şi-l va băga la beci în sfârşit pe Călin Popescu Tăriceanu, un pretins liberal tradiţional, gură mare, dar în fapt un banal demagog. Pentru că a fentat o coadă de o mie de oameni la înnoirea permisului său de conducere. Tăriceanu va lua chiar vreo cinci ani după estimările „optimiste” ale unor liberali-liberali, în realitate democrat-liberali, de fapt ex-băsişti, în clar neoliberali autohtoni. O coadă de o mie de oameni ? Adică o coadă „tehnocrată”, ieşită din înţelepciunea şi competenţa administrativă a „guvernului meu”, guvernul Cioloş, tehnocraţii vopsiţi ? Acum, la Bucureşti, ca pe vremea comunismului, serviciul de permise auto face o anchetă ca să vadă dacă Tăriceanu si-a reînnoit carnetul sărind coada de o mie de oameni. Dar face cineva vreo anchetă ca să afle de ce avem în 2016 o coadă de o mie de oameni ?
Ce-o fi mai condamnabil : că Tăriceanu a fentat coada sau că în 2016, în epoca tehnocrat-europeană, avem aceleaşi cozi ca în anii ’80 la zahăr sau la tacâmuri de pui, sub Ceauşescu ? În fine, l-au prins pe Tăriceanu. Dar nu pentru Porţile de Fier, nu pentru moştenirea Gojdu, nu pentru o posibilă asociere cu spionajul maghiar, nu pentru o îmbogăţire prea mare şi de tot suspectă, nu pentru iresponsabilitatea din fruntea guvernului României. Ci pentru că, recesiv, a reluat o practică din tinereţe. Problema recentă cu mediocrul inginer Tăriceanu, un fante ireductibil, e că preia ca atare ideile valoroase şi libere ale unor intelectuali şi le papagaliceşte cu tupeu. Să fie Daniel Barbu şi Cristian Pîrvulescu cei care-i scriu luările de poziţie cenuşiului Tăriceanu ? Ideile antisistem curajoase, recitate de un biet contabil cu mânecuţe, răsuflat dar guraliv, devin ridicole şi inutile.
Nu e încă deloc clar de unde au apărut anonimii Klaus Iohannis, Dacian Cioloş, Eduard Hellvig şi atâţia alţii în fruntea bucatelor. Că au legături directe cu sistemul prin părinţi din Miliţie, prin socrii bine plasaţi, prin năşii şi altele asemenea se poate documenta destul de uşor. Mai toţi componenţii clasei dominante de azi au aceeaşi provenienţă. În nici un caz nu sunt descendenţii foştilor deţinuţi politici sau ai aristocraţiei economice interbelice. Dar adevăraţii părinţi spirituali ai celor numiţi mai înainte şi ai colegilor lor nu trebuie căutaţi numai în sânul poliţiei politice în sens larg, de unde, evident, provin. Adevăratul lor tată e neoliberalismul global care le-a pus mâna în cap. În perfectă coordonare, desigur, cu poliţia politică locală, speriată de populaţia pe care a jefuit-o, o poliţie doritoare de o nouă faţă onorabilă, europeană şi atlantică.
Ce e cu adevărat straniu e că neoliberalii noştri contemporani nu se deosebesc cu nimic de neoliberalii lor, deşi ai noştri sunt de sorginte comunistă. Politicienii noştri nu sunt deloc diferiţi de actualii candidaţi la preşedinţia SUA (cum vom vedea mai la vale), de încă preşedintele francez François Hollande sau de deja foarte detestata global Angela Merkel. Ai noştri au o notă specifică doar prin puţinătatea lor personală, prin prea vizibila lor obedienţă la noii patroni neoliberali, corporatiştii, multinaţionalele, marile bănci.
Ioan Talpeş, fost şef al Serviciului de Informaţii Externe, a spus o vorbă mare şi adevărată măcar o dată despre celebrul trădător Ion Mihai Pacepa : Pacepa nu a trădat România pentru motivul simplu că el nu a lucrat niciodată pentru România. Foarte probabil că acelaşi lucru se va spune şi despre mulţi dintre liderii de azi ai României. Ei nu trădează România pentru că, de fapt, nu lucrează pentru ea. Dar dosarele se citesc până la urmă, informaţiile circulă. Mai crede cineva acum, după aproape doi ani de la evenimente, că Iohannis a fost ales de feisbucişti şi de diasporeni ? Cum că guvernul Cioloş a urmat firesc tragediei de la Colectiv ? Sau că alegerea lui Băsescu a fost inevitabilă doar pentru că Mircea Geoană l-a vizitat pe Sorin Ovidiu Vântu ? Oare nu-şi bate joc excesiv cineva, prin nenumăraţii trompetişti din aşa-zisa media, de o populaţie deja atât de abuzată ?
Ceea ce nu prea e clar în România e foarte clar în SUA. Iată ce scrie Chris Hedges într-o foarte consistentă contribuţie de pe site-ul Truthdig din 19 iunie 2016, intitulată „Escroc vs. escroc” : „Clasa liberală [democraţii – n. red.] refuză să lupte pentru valorile pe care pretinde că le apără. E paralizată şi prinsă în capcană de panica modelatoare a sistemelor de propagandă corporatiste. Singura presiune din interiorul sistemului politic vine de la puterea marilor companii (a corporaţiilor). Fără vreo contraputere şi fără voinţa clasei liberale de a sfida statu quo-ul, ne scufundăm din ce în ce mai mult într-un despotism corporatist. Argumentul repetat că e nevoie să susţinem răul cel mai mic nu face decât să înrăutăţescă lucrurile. Schimbarea nu se va face repede. Ea riscă să dureze un deceniu, chiar mai mult. Schimbarea nu va apărea niciodată prin capitularea în faţa partidului democrat, care reprezintă ordinea instituită. O să ne instalăm şi noi în jungla politică şi o să construim partide şi mişcări alternative pentru a distruge puterea corporaţiilor. Dacă nu facem asta, vom vedea cum democraţia noastră se atrofiază, cum se converteşte într-un stat poliţienesc şi cum ni se distruge ecosistemul. Ascensiunea unui demagog precum Donald Trump este rezultatul direct al opţiunii pentru neoliberalism a partidului democrat.”
A citit cineva vreun articol sau vreo carte substanţială scrisă de Iohannis sau Cioloş, a văzut cineva vreo contribuţie remarcabilă de-a lor în orice domeniu înainte de-a ajunge hocus-pocus în capul mesei ? Conducătorii noştri de azi sunt nuli şi neaveniţi, îi fac plăcere lui Jean-Claude Juncker sau lui Joe Biden, dar ce treabă au ei cu România ? Ei slujesc strict stăpâni externi, dar noi de ce îi tolerăm atât de uşor ? Spectacolul „sângeros” oferit cotidian de DNA nu ţine loc de politică naţională. Arestarea lui Tăriceanu sau a altora nu pot fi decât în avantajul adversarilor lor, care s-au instalat fraudulos în fruntea ţării. România a intrat în hora neoliberală cu întârziere, la spartul târgului, o învârte cu zel tocmai când alţii ies din ea (vezi, spre exemplu, Ungaria şi Polonia) şi se va alege doar cu oalele „neoliberale” sparte.
Deşi e august, suntem deja în campanie electorală, mai moţăit, mai cu cîte-o trezire bruscă, pentru legislativele din iarnă. Întrebarea la care vor trebui să răspundă atunci alegătorii români este una de fond : opţiunea pentru Liviu Dragnea-Călin Popescu Tăriceanu (PSD-ALDE) este una naţională, suverană şi independentă (sau doar demagogică pe aceste teme), spre deosebire de opţiunea pentru Iohannis-PNL-Cioloş-Nicuşor Dan, din inimă livraţi neoliberalismului global ? Chris Hedges ne spune că americanii, indiferent dacă vor alege Donald Trump sau Hillary Clinton, vor căpăta aceeaşi ordine neoliberală catastrofală…

Bucureştenii şi casele lor

Adina Kenereş

Orice oraş mare se povesteşte mereu. Povestea, făcută pentru unii din fotografii sau filme, iar pentru alţii din documente, anecdote şi destine strânse în volume, rămâne fatal parţială şi cere completări, explicaţii, note de subsol. Capitala ca spaţiu al locuirii (nu scenă a evenimentelor, nu colecţie de edificii, nu Târg al Moşilor…) e însă o cale sigură de a agrega informaţii despre oameni şi locuri, energii şi interese vitale care au construit deopotrivă ziduri şi moduri de a fi. Înţelegem „totul” aflând CINE şi CUM s-a instalat în Bucureşti, DE CE s-a mutat, UNDE şi CÂND a plecat de acolo. O astfel de poveste „interdisciplinară” ne poate spune doar cineva care ştie geografie umană şi administraţie publică, înţelege urbanism, economie şi finanţe, pune cap la cap istorie şi recensăminte, legi şi reglementări, statistici şi registre, răsfoieşte reviste, citeşte memorialistică şi urmăreşte actele de guvernare propriu-zise dincolo de discursul oficial. Marele oraş, Bucureştiul, apare astfel ca un campion al schimbării – plin de farmece şi traume, cu eroi şi hoţi, cu visători, şmecheri şi multe milioane de supravieţuitori.
Cartea lui Bogdan Suditu, Bucureştiul în locuinţe şi locuitori de la începuturi până mai ieri (1459-1989), a fost, de altfel, o mare surpriză şi pentru editor. Avea marca unui om de şcoală nouă dar nu-i lipsea cămara vechii şcoli. Arăta că se poate face analiză şi relatare obiectivă, informată şi antrenată în concepte moderne, fără a descărna însă tabelele şi procentele lor, ba chiar dimpotrivă, urmărind efectele judecăţilor din comitete corporatiste sau de partid, municipale şi fiscale până în sufrageria sau ograda familiei, care avea să le aplaude ca pe o incitare la investiţie imobiliară sau să le încaseze ca pe un knock-out dezastruos. Aducea fotografii, schiţe şi hărţi în care eram invitaţi să observăm ceva mai mult decât aburii romantici ai trecutului, şi anume urmele unor politici urbane şi corolarul lor, mobilităţile rezidenţiale, cu detalii de migraţii şi explozii ale cutumelor sociale care dau sens stării culturale şi morale a unui loc.
În interiorul acestei „mari surprize” – vocea şi mintea unei noi generaţii de valoare – se află multe şi deloc mărunte surprize punctuale. Pasionaţii cărţilor despre Bucureşti ştiu, de pildă, că toţi călătorii străini se arătau surprinşi până târziu, în memoriile lor, descoperind aici o capitală cotropită de verdeaţă (şi praf), având ca puncte de reper sute de clopotniţe. Dar abia parcurgând câteva zeci de pagini din cartea de faţă vor descifra motivele prezervării prin seculi a verdeţii şi „înşurubarea” casei (mică sau mare) cu grădină în modelul mental al locuirii în oraş (altul decât cel vestic, deja clădit din multă piatră şi fier), precum şi puntea naturală a acestei locuiri spre cea rurală, îndelung conservată şi ea în zonele rezidenţiale periferice.
Cei care au fost o clipă dispuşi să creadă că interbelicul românesc e supralicitat, închizându-le naivilor ochii la sărăcie, analfabetism şi derive extremiste, vor găsi un tablou impresionant al creşterii raţionale, al dezvoltării impetuoase a capitalului naţional, al construcţiilor rezultate din măsuri înţelepte şi prestaţii profesioniste, din obligaţiile impuse companiilor de a-şi caza omeneşte angajaţii, din mecenat, ca şi din jocul logic al creditării. La fel de concretă e şi întâlnirea cu acţiunile de speculă, cu „reuşita” îmbogăţiţilor de război şi cu malformările impuse chiriaşilor şi proprietarilor de legile rasiale în anii ’40.
Tot o surpriză este tratamentul nediferenţiat de care are parte în acest volum cataclismul comunist dezlănţuit asupra oraşului. Căci, de regulă, aceiaşi împătimiţi de Bucureşti preferă să se oprească pudic la monumentele urbei de dinainte de 1945, la faptele locale nobile şi la secvenţe de pitoresc balcanic, întorcând spatele unei stalinizări forţate, rămase şi acum de nedigerat chiar pentru cei care trăiesc zi de zi în grila ei. (E drept că abia la începutul anilor 2010, când s-a pus problema restructurării cartierelor de blocuri din anii socialismului în oraşele fostei Germanii de Est, în Berlin inclusiv, primarii şi urbaniştii lor au constatat cu stupoare că localnicii se opun oricăror transformări „pozitive” : aşa a fost şi trebuie să rămână oraşul nostru – spun ei –, asta e copilăria şi tinereţea noastră, nu vrem să ne fie demolate !) Dar „blocuirea” nu a fost o operaţiune otova şi nici rezultatul ei nu e o apă şi un pământ. Bogdan Suditu desface felie cu felie noua filosofie rezidenţială, fiecare etapă având propria ideologie dăltuită în documente, scopuri anume, buget drămuit, forme diferite de arhitectură şi constrângeri de buletin care fac din locuire un instrument de modelare socială şi individuală. Nici demolările nu au fost toate la fel (e un drum lung de la asanările utilitare din anii ’50 la absurdităţile discreţionare de după 1984), ci, „în lumina” comandamentelor politice (atomizare, uniformizare, izolare), le vedem mutând la început o stradă întreagă într-un bloc, pentru a sfârşi risipind o altă stradă prin scări de blocuri din trei sectoare…
Cât de importantă e casa pentru locuitorii unui oraş ? Cine nu s-a gândit niciodată la asta va găsi răspunsuri uimitoare în Bucureştiul în locuinţe şi locuitori. Şi nu e oare grăitor faptul că „prin Decretul-lege nr. 1 din 26 decembrie 1989 privind abrogarea unor legi, decrete şi alte acte normative, Consiliul Frontului Salvării Naţionale a hotărât abrogarea a 13 legi, decrete şi alte acte normative emise de fostul regim dictatorial […], dintre care patru acte normative aveau legătură cu domiciliul, locuirea şi planificarea (sistematizarea) urbană şi teritorială” ? E sigur că Bogdan Suditu nu avea nevoie de o asemenea probă pentru a sluji cu atâta aplicaţie cauza locuirii. Mai degrabă pare să fi fost inspirat de la bun început de înţelepciunea populară care-l sfătuieşte pe om cum să-şi împlinească viaţa : să-ţi faci o casă, să creşti un copil şi să plantezi un copac.

The failure of the uprising against him will allow
him to make the country more Islamic and more
repressive.

Edward N. Luttwak

The coup against Turkish President Recep Tayyip Erdogan failed because it was a coup. The previous military takeover, of Sept. 12, 1980, was immediately and totally successful because it was executed by the armed forces as whole, under the chain of command headed by the Chief of the General Staff Gen. Kenan Evren. The technical term for that sort of takeover is pronunciamento, Spanish for declaration. With all the armed forces acting as one, it is enough to declare that power has been seized to actually have it.
But what happened in Turkey was a real coup d’etat—“a strike at the state” in which a band of plotters in or out of uniform enrolls the commanders of some fast-moving combat units to seize key places and key people—the palace, main army headquarters, airports, television news studios—to then issue their announcement (“we did it to save the country,” etc.), counting on the rest of the armed forces to join in with them. For that to happen, it is essential that the leader to be overthrown is captured or killed right at the start, for otherwise, he can rally his supporters, who most likely greatly outnumber the initial coup forces.
That is how the July 20, 1944, plot to overthrow the Nazi regime failed: The highly competent military planner Claus von Stauffenberg did it right by starting with a bomb that was to blow up Adolf Hitler in his field headquarters, but Hitler was sufficiently shielded by a heavy table top to survive, and his prompt broadcast called out the loyal S.S. who crushed the plot.
It was the same with Turkey’s increasingly dictatorial President Erdogan: On Friday night he was in a hotel in the resort town of Marmaris. A platoon of determined soldiers might have seized him, but instead he was left free to fly off in his aircraft, eventually landing at Istanbul airport after the local military commander made it safe for him.
From there he started broadcasting live to call out his supporters—the net majority of the least-educated, most Islamic Turks. They care nothing for the legal and democratic principles that Erdogan keeps violating, because they hero-worship him for his step-by-step imposition of Islamic law and customs—the “Arabization” of Turkey. Just last week, the Muslim call to prayer was broadcast from Istanbul’s great Church of the Holy Wisdom Aghia Sofia for the first time in 85 years—it had been converted into a mosque by conquest in 1453, but then restored as a museum in 1935, allowing its golden mosaics depicting Christian saints and other figures to be seen. Erdogan’s followers now want them covered up once more to make the building into a mosque again. The rest of the world—including the heads of government who still say they want Turkey in the European Union—pay absolutely no attention to such things, but in Turkey they decide elections.
It was the chiefs of Turkey’s armed forces who long served as the stalwart defenders of the secular state that was established by Mustafa Kemal Ataturk, founder of the Turkish republic, and a believer in the equality of women, among other un-Islamic values. But for years now the chiefs have been paralyzed by relentless outside pressure from European and U.S. military allies who simply refuse to accept the very plain fact that without military-imposed limits, majority rule in Turkey means the triumph of Islam, and the progressive loss of personal freedoms. That is why they did not order the forces they command to reinforce the coup plotters, whose scattered small units were soon overwhelmed by civilian mobs.
It is supremely ironic that the likes of President Obama and Chancellor Merkel have been supporting Erdogan in the name of democracy—and spoke up for him during the coup—in spite of his increasing violations of democratic freedoms, from the mass dismissals of policemen and prosecutors investigating his corrupt sons (born poor, Erdogan now has unexplained billions), to the arrest of journalists and editors who criticize him, and the outright seizure and closure of the country’s largest-circulation newspaper Zaman.
One wonders now if the U.S. and European governments who have supported Erdogan so far will remain unmoved by the mass arrests of military officers and public officials who had no role in the coup, but who are accused of being “Gulenist terrorists.” That refers to the religious movement headed by Fethullah Gulen, a Pennsylvania-based Turkish and Muslim leader whose many followers in Turkey and around the world have never been linked to any form of violence.
But for Erdogan’s regime the accusation is quite enough, without need of evidence: On July 16, the very morning when the coup failed, more than 2,500 judges and prosecutors deemed insufficiently loyal were abruptly dismissed as “Gulenists,” ensuring that there will be no nonsense about fair trials for the officers and officials arrested since the coup. The numbers are stunning: As of this writing, 8,777 policemen and Jandarma (military police on civil duty) have been suspended; more than 6,000 uniformed military members have been arrested, including 103 of general or admiral rank; and 30 of 81 provincial prefects have been removed from their positions, along with some 50 top civil servants.
That these arrests and suspensions have come so quickly hints that they were most likely prepared beforehand, and may well have triggered the coup when word leaked out. Those lists—and the demand for Gulen’s extradition, which will never happen—are indications of Erdogan’s true quest.
Gulen and Erodgan were close allies for years. Their quarrel dates back to 2009-2010, and those dates provide a clue: It was then that Erdogan’s policies became sharply Islamist, with a flurry of declarations against “Western values” and Israel, and the under-the-table funding of Hamas terrorists. It was also then that the corruption of Erdogan’s inner circle became evident to all, because one of them was caught smuggling gold on a huge scale. That collided with Gulen’s strenuous opposition to corruption in any form, while the Islamist extremism was diametrically opposed to Gulen’s conviction that Christians and Jews are the natural allies of peaceful Muslims in resisting secularism.
To predict what will happen next is all too easy. First, the failure of the coup and the arbitrary arrests now underway will induce many of the more talented Turks to try to emigrate, instead of remaining around in a country that is becoming increasingly Islamic and increasingly repressive. Much capital will leave with them, slowing down the country’s economy.
Second, Erdogan will pursue the war against the country’s Kurds that he very deliberately restarted last year in order to win nationalist support in that year’s second election. (His party had failed to win a majority in the first.) Because Kurds dominate Turkey’s eastern provinces that border on Kurdish-ruled territory in both Iraq and Syria, separatism and the fracturing of Turkey’s territory is the likely outcome.
Third, if there is another coup attempt, it will start with an attack on Erdogan himself instead of pointless road-blocks on bridges. All this means that he is being very successful in a way: His highest aim after all is to Arabize Turkey, which is indeed becoming more like Iraq and Syria every day.

(Articol publicat pe www.slate.com la 18 iulie 2016 – preluat cu permisiunea autorului)