Petru Romoşan       

Cum se poate explica fierberea în care a intrat UE în apropierea declanşării efective a Brexit-ului ? Evident, cea mai mare noutate e dispariţia aproape completă a SUA de pe scena politico-economică europeană. Mai ales după alegerea lui Donald Trump la preşedinţia americană. Deja începând din al doilea mandat Obama SUA se retrăseseră sensibil din afacerile europene. Iar Germania, singura mare beneficiară a construcţiei europene şi mai ales a introducerii monedei euro (de fapt, vechea marcă germană !), nu era încă pregătită să preia la vedere conducerea imperiului european şi să lanseze etapa următoare, aceea a statului federal european. Franţa pare incapabilă să-şi mai afirme o politică proprie, preşedintele francez – mai întâi Sarkozy şi acum Hollande – pare să accepte rolul de vicecancelar şi să ia lumina şi ordinele de la Berlin.
De ce apropiata ieşire a Marii Britanii din UE este resimţită în establishment-ul din Germania, Franţa, Olanda, Luxemburg ca un mare şoc ? Marea Britanie nu făcea parte din Zona Euro, avea în continuare lira sterlină şi nu se găsea în Spaţiul Schengen, deci încă avea controlul frontierelor proprii, al circulaţiei persoanelor, al capitalurilor şi al mărfurilor în general. Plecarea Marii Britanii, cu o contribuţie anuală de 9 miliarde de euro la bugetul comunitar, e descrisă ca un cataclism pentru UE. De fapt, Germania reuşise, la câţiva ani de la lansarea monedei euro, să-i transforme în subalterni pe principalii săi concurenţi din Europa, Franţa şi Marea Britanie. Atât Franţa, cât şi Regatul Unit au armate complete, foarte puternice. Germania nu are o armată care să conteze, deşi este un mare producător şi exportator de arme. În plus, prin Regatul Unit, releul cu marea economie americană era mult mai funcţional pentru Germania. Marile investiţii în UE se făceau cel mai adesea prin City-ul londonez. Fără Marea Britanie, enorma piaţă unică europeană devine mult mai provincială, mai izolată, mult mai la îndemâna Rusiei, ea însăşi o mare putere militară şi principala posesoare de resurse prime pentru economia germană. Fără Marea Britanie, care reprezenta cureaua de transmisie principală, influenţa americană asupra UE scade semnificativ.
Cele două mari succese ale clasei politice româneşti de tranziţie, integrarea în NATO şi în UE, se transformă sub ochii noştri în două posibile catastrofe cu urmări imprevizibile, unele foarte periculoase. „Europa apărării”, pusă recent pe tapet de Germania şi Franţa, în special în avantajul economic al Franţei, care e o mare putere nucleară şi are o armată capabilă să suplinească NATO-ul american pentru Europa, ne anunţă sfârşitul NATO aşa cum îl cunoaştem azi. De exemplu, România nu va putea cotiza simultan la „Europa apărării” şi la NATO. Donald Trump şi administraţia sa nu se vor mai opune proiectului de apărare franco-german. Pentru că pur şi simplu SUA nu mai au mijloace să se opună. Germania şi Franţa au înţeles că Regatul Unit şi SUA au abandonat deja Europa continentală. Pentru a o ţine aproape, ca să nu urmeze exemplul Regatului Unit, Germania îi va ceda Franţei, pentru o lungă perioadă, rolul de protector militar al Noii Europe.
Noua Europă ? Cea cu două viteze, cu bogaţii din Nord şi cu săracii periferici din Sud şi din Est ? Germania a trecut recent, prin vocea lui Jean-Claude Juncker, în viteza a cincea la construcţia imperiului său european. Instrumentul prin care a reuşit să îngenuncheze de câţiva ani buni Franţa şi Italia, ţări fondatoare ale Comunitaţii Europene, e chiar moneda euro, euro-marca. O monedă pentru un întreg continent, fără stat, fără Constituţie, fără armată proprie (sub umbrela protectoare NATO), fără politică fiscală comună şi unic ministru de Finanţe, fără o politică externă unică şi fără puternice servicii secrete proprii. Dar toate aceste ingrediente care dau viaţă unui stat, unui imperiu, şi deci şi monedei emise, le are Germania. Mai puţin armata. Dar armată solidă, serioasă are azi Franţa. Iar Germania a adăugat la construcţia proprie Franţa pentru a avea o populaţie suficient de numeroasă, o economie suficient de întinsă şi consistentă în competiţia cu celelalte puteri cu impact global (SUA, China, Japonia, India, Rusia, Coreea de Sud, Brazilia, Turcia, Republica Sud-Africană). Cuplului franco-german i s-au adăugat Olanda şi ducatul-bancă Luxemburg, şi nucleul viitorului imperiu a fost gata !
Uniunea Europeană nu a fost gândită ca o casă de binefacere sau ca un pension pentru ţări fără o minimă tradiţie democratică, lipsite de politicieni patrioţi, competenţi, luptători, ci exact pe dos, în interesul Centrului. Uniunea Europeană a fost concepută ca un imperiu colonial, dar nu în Africa sau în Oceania, ci la doi paşi, în Europa de Sud şi în Europa de Est. „Europa este China Germaniei”, spune demograful francez Emmanuel Todd. Cu alte cuvinte, ce a fost China pentru SUA în ultimii 20 de ani e astăzi Europa pentru Germania. La a treia ei încercare de a-şi face imperiu, Germania pare să reuşească.
Ce se va alege de România ? Multe Casandre discrete din cancelariile europene avansează varianta cea mai rea : Europa se va opri la Braşov, la Munţii Carpaţi. Dincoace de Carpaţi se va trece la viteza a doua de integrare sau poate chiar mai rău. În Muntenia, la Deveselu şi la Mihail Kogălniceanu, lângă Constanţa, avem baze americane. Americanii nu vor renunţa prea uşor la aceste avantaje câştigate. Nu imediat în orice caz. În ceea ce priveşte Moldova, Vladimir Putin i-a arătat preşedintelui Basarabiei, Igor Dodon, harta Moldovei Mari. Există nişte înţelegeri care nu ne sunt cunoscute între Germania, SUA şi Rusia ? Sau se va negocia curând ?
Rămânem cu multe întrebări fără răspuns. De pildă, cine ne-a împiedicat în ultimii 27 de ani să facem şosele adevărate care să lege Transilvania de Muntenia şi Moldova ? Sau chiar Muntenia de Moldova ? Dacă Europa se desface concentric, cum rămâne cu activele majore pe care am fost obligaţi să le cedăm unuia sau altuia pentru a fi acceptaţi în UE ? De exemplu, pentru că după Brexit e şi ironic, am cedat Marii Britanii combinatul de la Galaţi. Regina Elisabeta l-a protejat pe lângă guvernele României pe tristul său văr, regele Mihai. Acum că Marea Britanie părăseşte UE, cum rămâne cu cadourile „de nuntă” deja concedate ? Şi dacă Germania Federală va reuşi până la urmă să pună pe picioare o Europă Federală, cum se face că noi, românii, avem cea mai tembelă clasă politică din toată istoria noastră de la 1848 până azi ? E o întâmplare sau forţe obscure, externe şi interne, ne-au adus în această dramatică situaţie ? Singurul lucru sigur e că România are deja un preşedinte german ales la fix.

Petru Romoşan       

Ce i-a apucat zilele trecute pe şefii Uniunii Europene, pe Jean-Claude Juncker în primul rând, dar şi pe liderii Germaniei şi Franţei, să lanseze propunerea unei Europe cu două viteze, cu mai multe viteze, à la carte, cu geometrie variabilă ? Periferiile sudice şi estice ale noului Sfânt Imperiu Romano-German (cel „vechi” a supravieţuit o mie de ani, până când Napoleon i-a dat lovitura fatală, cu campaniile din Prusia şi Polonia din 1806-1807) au luat foc. În discuţii, evident. Se spun prostii care de care mai gogonate, unele involuntare, altele manipulatoare. Mai ales la Bucureşti. Pentru că factorii răspunzători de chestiunea UE sunt prea puţin vorbitori de limbi europene, habar n-au de istoria Uniunii şi cu atât mai puţin de cea a Europei Occidentale, dar trag din postura lor foloase colosale şi cu totul nemeritate. Avem experţi şi „spioni” la Bruxelles, Strasbourg şi în principalele capitale vest-europene care au ajuns acolo numai prin pile, prin şmecherii, prin corupţie. Cei mai „descurcaţi” sunt europarlamentarii, cu pensii mari la cheie. Competenţele lor sunt destul de puţin cunoscute.
În fapt, Jean-Claude Juncker a lansat o vastă operaţiune de propagndă înaintea summit-ului din 25 martie de la Roma pentru aniversarea a 60 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma. Scopurile mari ale vastei operaţiuni de propagandă în care presa europeană s-a lăsat prinsă naiv sau coordonat par a fi două. Primul e acela de a încurca opinia publică din Marea Britanie după decizia ţării de a părăsi Uniunea. UE încearcă încă să ţină legat Regatul Unit fie şi numai prin contracte minimale de tip a doua viteză. Aşa cum îşi dorea David Cameron înainte de votul pentru Brexit. Cele cinci variante propuse de Jean-Claude Juncker sunt doar părţi ale aceluiaşi program care vizează un scop măreţ : Europa Federală. Acest al doilea obiectiv al operaţiunii propagandistice este cel cu adevărat urmărit de nucleul dur al UE. Într-o eventuală viitoare Europă Federală, toate cele aşa-zise cinci variante pentru Europa vor fi puse simultan în practică. Ce va fi valabil pentru Berlin şi Paris va fi ceva mai puţin valabil pentru Giurgiu şi Tulcea.
De ce proiectul Europei Federale ? Pentru că e singurul care mai poate salva moneda euro, atacată din toate părţile. În special de cei mai serioşi economişti. O monedă care nu are în spate o organizare statală, o Constituţie, o armată proprie, o diplomaţie independentă şi servicii secrete puternice nu poate rezista la infinit. Dar liderii europeni nu pot pune direct pe masă această unică „variantă”. Au început prin a-i jigni grav pe periferici cu multiplele viteze, cu cercul al doilea de integrare, pentru ca aceştia să se ceară singuri în noua construcţie federală condusă de un centru puternic, cum e azi cel constituit din Germania, Franţa, Olanda şi Luxemburg. Acest nou Imperiu, foarte asemănător cu cel Bizantin, mai ales dacă e comparat cu cel american, care are toate trăsăturile Imperiului Roman de Apus, a luat recent viteză sub ameninţarea propriei descompuneri, legată de ficţiunea numită „euro”. Fără schimbări structurale majore, moneda euro va fi abandonată de mai multe ţări şi întreaga construcţie începută acum 60 de ani se va prăbuşi în marasm.
Adevărata discuţie pe care trebuie să o poarte decidenţii momentului de la Bucureşti este dacă ne cedăm integral sau nu suveranitatea în favoarea Berlinului şi Parisului. Sau, mă rog, a Strasbourg-ului sau, de ce nu, a Bruxelles-ului. Singura organizare trainică pentru moneda euro e cea federală, pe modelul statului federal american sau al Federaţiei Ruse. Liderii români care vor să aleagă proiectul Europei Federale trebuie să-şi amintească psihodrama greacă din 2015, când premierul Alexis Tsipras, nou ales pe un program de mândrie naţională, de suveranitate, a fost adus în câteva luni, împotriva unui vot la referendum, în situaţia de a accepta diktatul Troicii. Sau să înţeleagă atacurile la care sunt supuşi acum în Franţa principalii candidaţi la preşedinţie, François Fillon şi Marine Le Pen, precum şi felul în care este susţinut tânărul globalist (39 de ani) Emmanuel Macron, toate legate de o evidentă pierdere a suveranităţii Franţei. A fi la periferia imperiului european, noul Sfânt Imperiu Romano-German, poate fi însă pentru România şi un avantaj. Dacă vom şti să-l valorificăm. Sau poate mai bine ne vom îndrepta spre opţiunea Vişegrad sau chiar spre un proiect ideal de Elveţie a Estului. Dar suntem noi azi capabili să ne luăm soarta în mâini ?

Petru Romoşan       

O „Europă cu două viteze”, o „Europe à la carte” (ca la restaurant) sau o „Europă cu geometrie variabilă” ? Ce refuzau zgomotos ieri liderii importanţi ai Europei Occidentale, adică numai în urmă cu 5-6 ani, acceptă şi promovează azi cu o comică, falsă înţelepciune. Europa avea şi ieri, are şi astăzi cel puţin două viteze. Avem Zona Euro şi Spaţiul Schengen, şi avem ţări care au încă monede naţionale şi ţări care sunt în afara Spaţiului Schengen. Despre ce vorbeşte azi Jean-Claude Juncker, acelaşi care respingea violent acum câţiva ani orice discuţie despre o Europă cu două viteze ? Capul UE vorbeşte, aparent fără să-şi dea seama, despre destrămarea organizaţiei, ba chiar o provoacă involuntar, iresponsabil. Şocul Brexit-ului va produce în cele din urmă un Euro-exit general ?
Ţara care poate pune cu o singură viteză cruce Uniunii Europene este Franţa, liderul secund al Uniunii. Iar Marine Le Pen, aflată azi în fruntea sondajelor pentru primul tur al prezidenţialelor franceze din aprilie, a promis un referendum pentru ieşirea ţării sale din UE. Nu e exclus nici ca, înaintea Franţei, să abandoneze UE ţările cu cele mai mari probleme economice şi financiare, ca Grecia şi Italia, probleme cauzate chiar de UE şi mai ales de moneda ei. Dar şi noua preşedinţie americană a lui Donald Trump a început să dea o substanţială mână de ajutor la destrămarea UE. Noua echipă de la Casa Albă are un exemplu viu pentru a arăta ce înseamnă globalismul, liber-schimbul fără limite, iar Bruxelles-ul pare a fi capitala unui nou „imperiu al răului”. Uniunea Europeană a luat locul Uniunii Sovietice în imaginarul colectiv al celor ce încă mai cred în naţiune şi susţin protecţionismul raţional. Un al Treilea sau al Patrulea Reich, pentru că UE începe să fie identificată de toată lumea drept Noul Imperiu German de Apus, de Răsărit, de Centru şi de Sud, adică un imperiu de vreo 450 de milioane de suflete după ieşirea Marii Britanii.
Europa cu mai multe viteze e o ameninţare clară la adresa ţărilor membre din estul Europei. După ce au fost spoliate de activele majore, de mâna de lucru tânără şi calificată, şi transformate în pieţe de desfacere de mâna a doua, ţările din Est vor primi şi statutul de colonie a Germaniei, Franţei şi Beneluxului, iar votul lor va fi doar unul consultativ, adică apă de ploaie. Ce-i drept, se va oficializa astfel situaţia de fapt de ieri şi de azi. Aroganţa imperială a Germaniei, Franţei, Olandei şi a micului ducat Luxemburg, aroganţă care a forţat Marea Britanie să părăsească Uniunea, ni se afişează acum în toată splendoarea ei. Liderii germani şi francezi, împreună cu Jean-Claude Juncker, contează pe frica ţărilor din estul Europei de Rusia şi neîncrederea în preşedinţia lui Donald Trump pentru a rămâne în UE chiar şi cu noile aranjamente umilitoare pe care le vor propune încă de anul acesta, anul aniversării a 60 de ani de la înfiinţarea organizaţiei.
Deşi lipsită de o clasă politică responsabilă şi matură, România e totuşi norocoasă pentru că are încă o monedă naţională şi pentru că are încă frontiere controlate (adică nu este în Spaţiul Schengen). Toate umilinţele de ieri ne pot asigura independenţa şi suveranitatea de mâine. Dar se preocupă cineva în ţara noastră de un plan post-UE, căci realitatea începe să semene din ce în ce mai mult cu un proiect post-UE ? Cum scăpăm de actualii decidenţi de la Bucureşti, slugarnici, mărunţi şi fixaţi într-un trecut dispărut de mult ?

Petru Romoşan       

Nu există om public român – politician, ziarist, intelectual – care să nu fi declarat măcar o dată că România are în ultimii 27 de ani, „democratici”, după decembrie 1989, două mari realizări : acceptarea ei în NATO şi în UE. Aşa să fie ?
Mai întâi merită să subliniem : cele două decizii istorice nu îi aparţin poporului român. Nu îmi amintesc să fi avut vreun referendum pe cele două teme (nu-i nimic, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis au organizat şi vor organiza referendumuri fără nici un rost, din capriţ). Cele două hotărâri istorice îi aparţin Sistemului şi au fost implementate cu ajutorul unor campanii de propagandă fără egal. Propaganda a fost organizată de la Washington, Berlin şi Bruxelles, cu acordul deplin al Sistemului intern, devenit mieluşel din câine turbat. Mai e nevoie să descriem Sistemul („statul”, „Securitatea”, „binomul”, „Republica procurorilor”, „instituţiile de forţă”, ministerele fundamentale, plus politicienii corupţi, interfeţe palide ale adevăratului Sistem) ? Cele două hotărâri „istorice” au fost luate numai în interesul Sistemului. Ca să se apere de populaţia pe care o fură şi o terorizează de 70 de ani. Să aibă aliaţi puternici şi credibili, să aibă unde să se ascundă, ei şi banii lor. Să aibă unde să facă odraslele lor şcoli bune, şcoli care nu mai există în România. De fapt, Sistemul a recunoscut la lumina zilei că nu se descurcă singur. Ca elveţienii, de exemplu. Pentru că Sistemul e majoritar compus încă din 1945 din incapabili, rebuturi, corupţi, retardaţi, ticăloşi irecuperabili, criminali etc.
Odată cu venirea lui Donald Trump la Casa Albă, NATO nu mai e ce-a fost. Şi nu din vina lui. În 8 ani de preşedinţie, Barack Obama nu a reuşit să scadă datoria faraonică a SUA. Dimpotrivă, aproape a dublat-o („President Obama has almost doubled our national debt to more than $19 trillion, and growing„, a zis Trump – adică a preluat SUA, în 2009, la o datorie de 10,6 mii de miliarde de dolari şi a adus-o, în iulie 2016, la una de 19,4 mii de miliarde). E doar un motiv printre altele pentru care Barack Obama poate fi considerat unul dintre cei mai slabi preşedinţi din istoria ţării sale. Şi el venea după două mandate nefericite ale lui George W. Bush… Să revenim. NATO e azi o organizaţie pusă serios sub semnul întrebării. Singura ştire bună e că guvernul PSD a alocat în bugetul pe 2017 2 % pentru cheltuielile militare. Dar România nu va putea salva NATO (!). O organizaţie depăşită, “obsoletă”, cum a spus cu sinceritate şi bazându-se pe informaţii verificate Donald Trump în recenta campanie electorală. Iar zilele trecute, la întâlnirea de la München a NATO, John McCain, fost candidat republican la preşedinţia SUA şi şeful “războinicilor”, al “uliilor” de la Washington, a făcut câteva declaraţii brutale : “Make no mistake, my friends : These are dangerous times…” – “Nu vă lăsaţi înşelaţi, prieteni : trăim vremuri periculoase…”. Sau : “Even now, when the temptation to despair is greatest, I refuse to accept the end of the West.” – “Chiar şi acum, când tentaţia de a dispera e pe culmi, eu refuz să accept sfârşitul Vestului.” Între timp, Regatul Unit va pleca din UE, iar Marea Britanie este, alături de Franţa, statul european care are o armată adevărată. Prin plecarea Marii Britanii, implicarea NATO în protejarea UE va fi diferită. Adio UE ! Adio NATO !
Mediocritatea catastrofală a elitei politice şi birocratice româneşti se poate observa cu ochiul liber când vine vorba de Euro. Foarte contestată în Franţa şi Italia, ca şi în toată Europa de Sud, moneda Euro continuă să fie un mit intact pentru decidenţii români, între alţii şi pentru guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, o relicvă a epocii Ceauşescu, educat la ASE-ul epocii dar preluat de instituţiile globaliste (Clubul de la Roma, Trilaterala, Bilderberg, FMI, Banca Mondială etc.). Fără îndoială, cele mai afectate în acest moment de moneda prea abstractă Euro sunt Franţa, Italia şi ţările europene sudice. Dar şi ţările care se tot pregătesc să adere la Euro, ca România, care menţin un curs mult prea ridicat, asfixiant, monedei naţionale. Euro a fost un costum anume croit pentru exporturile industriale germane în Europa. Fără nici o legătură cu tradiţia din sudul Europei, dar nici cu cea a Franţei, de a-şi devalua, deprecia oportun moneda atunci când economia reală, crizele, şomajul o cer. Chingile severe ale euro-mărcii, împreună cu politica dură şi iresponsabilă de austeritate dusă de liderul european Germania, s-au dovedit fatale pentru ţările din sudul Europei şi în egală măsură pentru ţările periferice ale Europei. Germania şi-a consumat cu mare plăcere toate beneficiile construcţiei europene dar pare complet incapabilă să-şi asume şi responsabilităţile care îi revin liderului UE.
În 2017 şi 2018, UE şi mai ales Euro vor fi puse la grea încercare. Diluarea NATO şi abandonarea Europei Occidentale vor fi, în sfârşit, vizibile pentru toată lumea. Dar clasa conducătoare din România nu citeşte nici măcar presa străină relevantă. Habar n-are că în ultimul deceniu lumea s-a schimbat în jurul ei. Şi-a găsit oportunist un preşedinte neamţ tocmai acum când Germania e contestată de peste tot. În Europa, dar şi în America de Nord. Sistemul din România e foarte îmbătrânit, depăşit, dar respectă cu sfinţenie opţiunile făcute în urmă cu 10-20 de ani : România merge disciplinat aliniată pe Germania.
Care sunt beneficiile pe care le-a adus ţării noastre aderarea la UE, în afara protecţiei-beton obţinută de oamenii Sistemului ? Peste 4 milioane de români pe drumuri, dintre care mulţi doctori, ingineri, matematicieni, oameni supracalificaţi, dar şi oameni tineri şi oameni harnici. Defrişarea sălbatică a pădurilor româneşti, distrugerea biosistemului care a ţinut în viaţă, în orice condiţii, geniul naţiunii noastre. Fără pădurile bătrâne, cu biotopul lor bogat (care se reface în multe sute de ani, nu printr-o simplă reîmpădurire), nu vom mai avea nici olimpici la matematică-fizică, informatică, economie, chimie, nici mari sportivi şi nici o populaţie sănătoasă. Sistemul a cedat pe nimic, în afară de interesul său de protecţie şi lamentabile avantaje de corupţie, majoritatea activelor importante ale solului şi ale subsolului. A dat liber la vânzarea pământului. Nu avem infrastructură, sănătatea şi educaţia au decăzut dramatic, cultura şi presa practic au dispărut. Marea problemă a zilei pentru toată ţara a devenit cea a noilor puşcării şi a amenzilor pe care urmează să le încasăm de la UE. Ce am primit în schimb ? Fonduri structurale europene pe măsură ? Nein ! Am primit DNA, SRI şi cele mai extinse arestări din Europa. Am căpătat şi cele mai înflăcărate discursuri găunoase despre democraţie, stat de drept, justiţie. Ca pe vremea lui Lenin !
Ce face Sistemul acum ? Disperat, dezorientat, pe marginea prăpastiei, Sistemul face ce ştie dintotdeauna : îşi trimite trâmbiţele şi toboşarii atitraţi şi bine plătiţi pe televiziuni şi în presă să-i preseze pe intelectuali, pe specialişti să furnizeze proiecte şi liste de oameni de valoare care să salveze încă o dată coşmelia. Ca de obicei, vrea să scoată la suprafaţă ideile utile dar mai ales pe cele periculoase pentru el însuşi şi să identifice oamenii care-l pot pune în dificultate. Ca să-şi lichideze încă o dată oponenţii şi să se eternizeze fericit. Deocamdată nu se întrevede nimic bun pentru ţara noastră. Decât falimentul general al Sistemului, vetust şi amatoristic, care se autogenerează în forme mereu adaptate contextului de la începutul ocupaţiei sovietice şi până azi, în perfectă simbioză cu alte puteri străine de ocupaţie, numite elegant şi respectuos UE şi NATO.

Petru Romoşan       

Imediat după ce s-au încheiat alegerile parlamentare din decembrie 2016 s-a declanşat campania prezidenţială pentru 2019. Ostilităţile au fost deschise de preşedintele în funcţie, Klaus Iohannis, care s-a opus prin toate mijloacele numirii unui nou guvern. Deşi PSD-ul, condus de Liviu Dragnea, câştigase alegerile fără drept de apel şi, împreună cu micul partid ALDE, zis liberal, al lui Călin Popescu Tăriceanu, avea o majoritate confortabilă în Parlament. După ce s-a încropit, cu îmbrânceli şi înjurături, noul guvern, a început cu adevărat războiul politic. Klaus Iohannis, preşedinte, deci primul chemat să respecte legile ţării, a participat la o manifestaţie neautorizată în Piaţa Universităţii, anti-PSD şi Dragnea, şi i-a încurajat pe tinerii manifestanţi să încalce mai departe legea. Cu televiziunile după el.
A fost apoi rândul lui Dragnea. Şi-a pus la treabă prim-ministrul marionetă şi guvernul său de paie să fabrice o ordonanţă de urgenţă care sa-l spele direct şi personal de condamnarea anterioară şi de condamnările viitoare. Pe el, dar şi pe numeroşii lui acoliţi, din toate partidele, din puşcării sau în curs de a ajunge acolo. Oricât încearcă propaganda PSD să spună că negrul e alb şi albul e negru, în această privinţă, manifestanţii din ultimele două săptămâni, uneori până la suta de mii, au toată dreptatea.
Klaus Iohannis a revenit şi a ţinut în Parlamentul aproape gol un discurs violent, nedemocratic, instituindu-se ca proprietarul unic al dreptăţii, justiţiei, adevărului, democraţiei şi poporului, „dragilor”, care amintea de conferinţele legionare. De fapt, Klaus Iohannis provine din Forumul Democrat German din România (FDGR), care este moştenitorul moral dar, după informaţii recente (Radu Golban), şi succesorul imobiliar al Grupului Etnic German (Nationalsozialistische Arbeiterpartei der Deutschen Volksgruppe in Rumänien). Taberele, una foarte la stânga, neocomunistă, deci totalitară, şi una foarte la dreapta, postlegionară, deci tot totalitară (singura moştenire reală lăsată de partidele interbelice vine de la Legiune – chiar PCR a folosit masiv sub Ceauşescu această resursă).
Se impune aici o paranteză mai lungă. La sfârşitul anilor ’60, Securitatea comunistă a început recrutarea pe scară largă a foştilor legionari stabiliţi în Spania, Statele Unite şi Italia. Cei mai mulţi se găseau în Spania şi-i aveau ca lideri pe Horia Sima (capul istoric al partidului) şi pe celebrul scriitor Vintilă Horia ca intelectual remarcabil de dreapta. Adrian Păunescu a fost trimis să-l „recruteze” pe Mircea Eliade la Chicago. Rezultatul a fost pe dos : Adrian Păunescu s-a întors fără Mircea Eliade dar proamerican. În anii ’70, Edgar Papu devenea, cu voie de la partid, apostolul protocronismului. Foştii legionari, mult mai experimentaţi în politică şi oameni cu carte, îi recrutaseră ei pe tinerii securişti : „Căpitane, nu fi trist, Garda merge înainte cu Partidul Comunist !” Tinerii securişti de ieri sunt maeştrii securiştilor mai tineri de azi. Mai e de amintit şi ruptura produsă chiar în familia lui Ceauşescu. El devenise un comunist ultranaţionalist sub influenţa legionarilor (aşa a devenit Ceauşescu naţionalist !), iar ea, Elena, Cabinetul 2, rămăsese stalinist-leninistă şi moscovită sub puternica influenţă a prietenei sale Gizela Vass.
PSD, moştenitorul FSN alături de PD, moştenitorul PCR, nu reuşeşte nicicum să iasă de sub umbra comunistă care-l urmăreşte până azi. Dar iată că şi dreapta românească, după peripeţiile şi eşecurile patente ale urmaşilor partidelor istorice, ţărăniştii şi liberalii (despre PNL, după fuziunea cu partidul neosecurist PDL, se poate vorbi tot la timpul trecut), prin manifestaţiile maximaliste din Piaţa Victoriei, cu marşuri ameninţătoare la sediul PSD, la CNA, la Ministerul Justiţiei, la Avocatul Poporului, începe să amintească periculos de anii ’30 şi de mândrul Căpitan. Noul Şef se cheamă azi Klaus Iohannis, a trecut, după procese câştigate, în proprietatea Forumului Democrat German din România activele fostului Grup Etnic German şi, împreună cu adunătura vociferantă PNL (PNL+PDL) şi noul ciudat partid creat de forţe obscure USR, a mutat politica în stradă, iar Parlamentul României e folosit ca dormitor de nişte zurbagii (parlamentari totuşi).

continuare »

Petru Romoşan       

Războiul dintre Partid (azi PSD-Liviu Dragnea) şi Stat, de fapt Aparatul Represiv, Securitatea Nouă (preşedinte, partide prezidenţiale de opoziţie bătute măr în alegeri – cu Raluca Turcan, după Alina Gorghiu, şi Nicuşor Dan pe post de lideri providenţiali –, SRI, SIE, celelalte servicii, DNA, Parchetul general, ÎCCJ, CSM etc.), războiul deci continuă, va continua pentru câteva zile, dar forţele sunt, evident, inegale. Deşi PSD-ul a câştigat categoric alegerile. Dar alegerile au relevanţă doar în democraţie. Este România o democraţie sau un stat de drepţi, militarizat, în civil ? O mare porcărie pe capul Securităţii noastre patriotice : e obligată de relaţiile strânse cu partenerii occidentali, loviţi de damblaua democraţiei, să fabrice câteva partide aşa-zis democratice. O belea fără sfârşit ! E limpede deja : victoria Securităţii asupra Partidului şi alegătorilor săi va fi totală, se poate lăsa chiar cu miniştri arestaţi, nu numai demişi, printre care chiar tânărul şi neexperimentatul prim-ministru.
Securitatea Veche a desfiinţat Partidul Comunist Român şi, sprijinită de sovietici, i-a împuşcat pe Ceauşeşti. Nicolae Ceauşescu era liderul Partidului. Securitatea Veche a inventat, „din cuţite şi pahară”, într-o şedinţă, Partidul Democratic Nou – CPUN. Din oameni de încredere ai Securităţii, ofiţeri, acoperiţi, colaboratori, informatori. CPUN-ul a fost alcătuit sub atenta supraveghere a Securităţii. Securitatea a inventat de fiecare dată un singur partid, pentru că două ar fi creat, nu-i aşa, dezordine. Din când în când, Partidului i se urcă la cap şi începe să creadă că el conduce ţara, iar Securitatea ar trebui, conform Constituţiei şi legilor (vorbe de dânşii inventate…), să i se subordoneze şi, nu-i aşa, doar să informeze Partidul. Total greşit ! Iar dacă Partidului îi mai dă prin capul prost să şi taie din fondurile mereu în creştere ale Securităţii, se sinucide, îşi semnează condamnarea la moarte. Ceea ce se întâmplă chiar acum.
Cine a urmărit atent manifestaţiile din Piaţa Victoriei, impresionante într-adevăr, va fi observat că o bună parte dintre participanţi sunt oameni relativ tineri, cu şcoală şi bine îmbrăcaţi. O adevărată clasă medie europeană. Cine a avut acces la şcoli bune şi la un trai relaxat în ultimii 20 de ani ? E uşor de presupus că majoritatea acestor oameni tineri nu sunt decât urmaşii fostei Nomenclaturi Comuniste, ai Aparatului Represiv şi ai Propagandei. Au făcut studii bune, în ţară şi în străinătate, au locuinţe decente şi lucrează fie în Aparat, fie la multinaţionale. Unde au fost aceşti manifestanţi în timpul guvernării autoritare a lui Adrian Năstase ? Nu e manifestaţia lor întârziată cu vreo 15 ani ? Erau la studii înalte, părinţii îşi puneau la adăpost bunurile şi câştigurile, alţii îşi căutau slujbe bine plătite, la stat sau în privat. Pe vremea guvernării discreţionare a lui Adrian Năstase nu erau ei interesaţi de manifestaţii revoluţionar-burgheze. Acum această încă subţire clasă medie vrea să-şi cumpere ieftin şi o conştiinţă curată. Tinerii vor să uite pentru totdeauna experienţele comuniste sau securiste vechi (taxate sau netaxate de CNSAS) ale părinţilor şi bunicilor lor. Ei sunt deja europeni şi prooccidentali. Pe ei îi interesează doar viitorul (fără clarificarea trecutului). Şi nu au dreptate ?
O altă ruptură gravă a societăţii româneşti e cea dintre globalişti (născuţi în regimul Băsescu, cel cu Licuriciul) şi naţionalişti, de origine mult mai recentă, sub influenţa Brexit-ului, a decăderii UE şi a alegerii lui Donald Trump în America. Sunt, probabil, două ficţiuni care se ciocnesc violent. Cele două opţiuni sunt pe cât de exclusiviste, pe atât de inconsistente. Pentru că România devastată de azi, de la furtul de creiere şi mână de lucru calificată şi necalificată din partea ţărilor potente ale UE la distrugerea pădurilor româneşi de către aceiaşi occidentali compact egoişti, România pe care ar trebui s-o apere naţionaliştii e pe cale de dispariţie. Pe de altă parte, noii fanatici globalişti, internaţionalişti, nu prea vor să audă că euro şi UE sunt, la rândul lor, pe cale de dispariţie. Cum nu vor să audă că în SUA a fost ales un preşedinte cu aură de antisistem pe care şi ei l-ar vrea debarcat urgent.
Şi poate trebuie să ne întrebăm şi unde au fost aceşti încă tineri manifestanţi în monstruoasa epocă Băsescu ? Epoca Băsescu ? Da, atunci când au plecat din România milioane de tineri şi mai puţini tineri fără părinţi nomenclaturişi sau securişti, chiar la îndemnul iresponsabilului preşedinte securist. Oameni cinstiţi, harnici, fără pedigree totalitar şi-au abandonat ţara ocupată de conaţionalii lor capabili de orice mizerie. Noua boierime fabricată de 45 de ani comunişti. Sau erau deja acolo şi formau nucleul de manifestanţi cu papion care susţineau veseli regimul Băsescu ?
Victoria Statului asupra Partidului, de fapt a Securităţii Noi împotriva Partidului Nou (PSD-Dragnea), va fi încă o dată totală. Iar Securitatea Nouă va inventa un Nou Partid, unul singur şi foarte sigur. Pentru că două sunt prea multe, două produc întotdeauna dezordine, dezordine pe care unii o numesc democraţie.

Petru Romoşan       

Prin vizita în SUA a primului-ministru britanic, Theresa May, cu speech-ul istoric ţinut republicanilor la Philadelphia, cu primirea extrem de amicală la Casa Albă, cu punerea în lucru a unui acord comercial vast între SUA şi Marea Britanie, relaţiile internaţionale amorsează o schimbare de proporţii, o revoluţie conservatoare (deloc neoconservatoare). Germania şi Franţa au reacţionat imediat. Angela Merkel a cerut Bruxelles-ului să deschidă urgent negocieri pentru tratate de liber schimb cu 12 ţări printre care Japonia, China, Australia, Noua Zeelandă. Daily Mail scrie că Angela Merkel, cancelarul Germaniei, a fost foarte frustrată de reuşita Theresei May, primul lider străin care-l vizitează pe Donald Trump la Casa Albă.
Brexit-ul şi instalarea lui Donald Trump doar de o săptămână la Washington au demarat deja revoluţia de care se temea atât de mult vechiul establishment global. România e membră deopotrivă în NATO şi în UE. Până mai ieri, NATO şi UE mergeau împreună în aceeaşi direcţie. După ultimele ştiri, cele două organizaţii riscă din 2017 să meargă fiecare în altă direcţie. Marea Britanie, al doilea membru important al NATO, a votat pentru ieşirea din UE deoarece nu mai putea suporta tutela economică şi politică prea apăsătoare a Germaniei. Franţa acceptă încă docilă această tutelă şi pare să se asfixieze economic şi să se apropie de o mare confuzie politică. Principala cauză avansată de experţi este chiar moneda euro. În Franţa au loc, începând din aprilie, două rânduri de alegeri capitale, prezidenţiale şi parlamentare. François Fillon, candidatul dreptei şi al centrului, până săptămâna trecută cu cele mai mari şanse de victorie, e atacat virulent şi destabilizat serios din cele două direcţii, dinspre naţionaliştii extremişti (Frontul Naţional, Marine Le Pen) şi stânga globalistă, puternic susţinută mediatic (Emmanuel Macron, fost consilier şi ministru al Economiei al lui François Hollande). François Fillon e atacat aproape pe aceeaşi temă ca Liviu Dragnea în România, aceea a slujbelor fictive, ale soţiei sale în cazul lui François Fillon. O victorie care nu mai poate fi exclusă în acest moment a extremei drepte, a lui Marine Le Pen, la prezidenţiale va duce la un referendum pentru Frexit. Aceeaşi situaţie se regăseşte în Olanda, unde extrema dreaptă are toate şansele să câştige în martie parlamentarele. Să ne reamintim că atât Franţa, cât şi Olanda au votat în 2005 prin referendum împotriva tratatului constituţional european. Ţările din sudul Europei – Spania, Portugalia, Italia, Grecia – suferă şi ele de mai mulţi ani de pe urma politicii de austeritate impusă de Germania şi cel puţin două dintre ele, Grecia şi Italia, nu mai exclud abandonarea UE. O majoritate începe să se degajeze în acest sens.
În ceea ce priveşte NATO, preşedintele american Donald Trump l-a definit deja în campania electorală ca „obsolet”, depăşit, şi anunţă pentru organizaţie schimbări majore. America nu mai vrea să asigure protecţia militară a Europei pe banii ei atâta vreme cât nu-şi mai găseşte, ca altădată, avantajele economice din colaborarea cu Europa, în special cu fostul ei protectorat, Germania. Germania se află acum pe locul trei al problemelor comerciale externe pe care Donald Trump le vrea rezolvate, după China şi Mexic. Unii analişti propun teoria după care Germania va trece pe primul loc al adversităţilor lui Trump. În plus, Angela Merkel a susţinut-o prea vocal şi prea nediplomatic în campanie pe Hillary Clinton, ca de la globalist la globalist. Orientarea pro-Rusia a lui Donald Trump va lăsa să se vadă la lumina zilei interesele acaparatoare ale Germaniei faţă de Europa de Est, Ucraina şi chiar faţă de Rusia însăşi.
Cum se va situa România, cu al său război româno-român în plină desfăşurare, faţă de această mare falie euroatlantică azi abia întrevăzută ? Liviu Dragnea şi Sorin Grindeanu, din partea majorităţii PSD, l-au vizitat pe Donald Trump înainte de învestitură. Angela Merkel îi dă telefoane de încurajare lui Klaus Iohannis în lupta lui neabătută cu corupţia. E aceeaşi Angela Merkel care a intervenit în favoarea lui Traian Băsescu la referendumul de demitere din 2012, o intervenţie întărită de cea a lui Philip Gordon, trimisul lui Hillary Clinton şi al neoconservatorilor americani. În România, unii trag hăis ! şi ceilalţi trag cea !. Şi căruţa cam stă pe loc… Dacă falia dintre SUA+Marea Britanie şi Europa (de fapt, Germania) se va adânci, cu cine va merge România, cu NATO sau cu UE ?
Istoria ne învaţă că puterile care au avut o înrâurire benefică asupra României au fost Franţa şi Marea Britanie. Germania a fost de mai multe ori o năpastă pentru noi, să ne amintim şi de primul război mondial, nu numai de al doilea. Dar azi Franţa şi Marea Britanie par să se situeze, pentru desenarea viitorului Europei, în tabere diferite. Donald Trump a spus de mai multe ori că Brexit-ul o să fie un lucru minunat (a wonderful thing). Simpatia preşedintelui american pare să meargă integral spre Theresa May, François Hollande şi Angela Merkel trebuie să se declare mulţumiţi cu câte o conversaţie în cel mai bun caz convenţională. Dacă nu cumva preşedintele Trump i-a dat deja veşti cancelarului german despre nişte taxe pentru importurile industriale din Germania. În schimb, aşa cum era de aşteptat, dialogul telefonic de 45 de minute dintre Donald Trump şi Vladimir Putin anunţă noile bune relaţii dintre cele două mari puteri. Prim-ministrul maltez Joseph Muscat, a cărui ţară a preluat preşedinţia UE, anunţă spre primăvară un val „fără precedent” de refugiaţi în Europa.
E posibil ca războiul româno-român în curs să fie o nefericită reflectare a rupturii care se prefigurează între marile puteri occidentale ? Adică între Germania şi SUA mai pe scurt ? Serviciile noastre de informaţii, care par să ţină locul armatei tradiţionale, obeze cum sunt, supranumerice, cu bugete mai mari de la un an la altul de două decenii încoace, cu nepotism şi corupţie expuse recent, ne vor fi de vreun folos în timpurile tulburi care se anunţă ? Cât de departe va merge deal-ul dintre Donald Trump şi Vladimir Putin ? Ce avantaje va obţine Viktor Orbán din vizitele succesive anunţate ale celor doi lideri la Budapesta ? Anul 2017, anul Cocoşului (the rooster) de Foc în zodiacul chinezesc, va fi, cu siguranţă, un an foarte greu pentru ţara noastră.

Petru Romoşan        

Războiul româno-român îşi urmează neabătut cursul devastator. Ne găsim în faza „graţiere şi modificarea codurilor penale”, cu participarea „eroică”, puţintel comică, a preşedintelui Iohannis la o şedinţă de guvern. Urmează „amnistia” şi „legea răspunderii magistraţilor”. Şi, cum ne-am obişnuit deja, nici unii şi nici alţii nu au dreptate sau, poate mai degrabă, rabinic, şi unii, şi alţii au dreptatea lor. De-o parte e PSD+ALDE+UDMR, plus câteva televiziuni, vreo două, folosite ca megafoane ; de cealaltă parte, ONG-urile cu finanţare netransparentă, preşedinţia, care pare să navigheze ca o corabie beată, şefii de parchete şi procurorii, multă poliţie invizibilă, adică servicii. Partidele de opoziţie nu se pun. Ele îşi duc încă propriile războaie interne de după alegeri.
PSD+ALDE+UDMR nu au dreptate să se grăbească atât de direct interesat, să dea ordonanţe pe picior, să-şi dea legi cu o dedicaţie atât de străvezie. Dar au dreptate în punctul fundamental, şi anume acela că România are nevoie de un nou moment t zero. Cu atât mai mult cu cât regimurile opresive şi abuzive Băsescu şi iată că şi Iohannis, sub control străin, mai ales american şi german, cu binoame, câmpuri tactice, jurisdicţii de excepţie, şi-au arestat mai ales concurenţii politici şi/sau economici din PSD şi din jurul PSD-ului, dar nu numai. Aceleaşi echipe de propagandişti care l-au slujit zelos zece ani contra cost şi imoral pe Băsescu îi vor în puşcărie pe inamicii lor, decretaţi în masă corupţi. Cei care sunt închişi să putrezească acolo şi să fie arestaţi şi cei încă liberi, ca Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu, Victor Ponta, Sebastian Ghiţă i tutti quanti.
Putem avea nişte legi mai solide, care să ducă la o administrare mai echilibrată, mai dreaptă a justiţiei ? Foarte puţin probabil. Pentru că establishment-ul politico-mediatic e rupt în două. De-o parte, partidul care a câştigat categoric alegerile parlamentare şi câteva guri de tun ale propagandei, dintre cele mai eficace, Antena 3 şi România TV, şi, desigur, o bună parte a populaţiei, dar care nu se pune, pentru că în afară de vot e lipsită de orice instrument de putere. De cealaltă parte, binomul (SRI+DNA), băgat până în gât în politică prin încălcarea grosolană, pe faţă a tuturor legilor democratice, începând cu Constituţia şi terminând cu cutumele, cu acoperiţii lor câtă frunză şi iarbă din media, plus preşedintele Iohannis, care la doi ani de la preluarea funcţiei nu şi-a găsit încă tonul just, corect, echidistanţa, imparţialitatea, capacitatea de a arbitra, ritmul de croazieră. Preşedinţia României seamănă şi ea cu o televiziune controlată tot de serviciile secrete. PSD pare să-şi amintească, cu mult prea mare plăcere, de mandatele lui Ion Iliescu şi Adrian Năstase şi parcă încearcă încă o dată, spre exasperarea adversarilor, să se desfăşoare ca un partid totalitar, stăpân pe toate pârghiile de putere care dau acces la corupţie. PNL-ul (cu PDL-ul mai puternic decât el în interior), PMP şi USR sunt nişte adunături care ori şi-au pierdut busola (PNL), ori n-au avut-o şi nici n-o vor avea vreodată (PMP, USR).
O a treia cale, cea a normalităţii, prin care să se acorde o a doua şansă celor care au greşit şi au ajuns în puşcărie sau sunt pe cale să ajungă, nu pare să fie posibilă. O opoziţie viguroasă vine şi din partea sistemului judiciar, care, în numele unui orgoliu chiar narcisist şi prost înţeles, îşi depăşeşte competenţele de decizie. Pentru că decizia, cel puţin conform teoriei, trebuie să se găsească în Parlament. Soluţia neutră a tehnocraţilor tocmai a fost compromisă în beneficiul net al PSD şi spre dezastrul evident al aşa-zisei drepte. Când te joci ipocrit cu focul (Iohannis, PNL), te poţi arde foarte rău. Şi n-avem în minte nici Colectiv, nici Bamboo.
Totuşi, românii au votat şi s-a degajat o majoritate clară. Îi revine deci Parlamentului obligaţia de a produce câteva legi care să restaureze echilibrul în întreaga societate – de dreapta, de stânga, forţe oculte sau secrete, media cumpărată şi înregimentată. Rămâne de văzut dacă Parlamentul actual va reuşi să oprească războiul româno-român sau va pune încă gaz pe foc, iar războiul se va înteţi.

Petru Romoşan       

Mai există vreo formă de viaţă în România în afara noii Securităţi ? Cultură, cercetare, artă, ceva ? Meserii, idealuri, viitorul copiilor ? De bine ce am făcut o „revoluţie” violentă (sau ne-a fost făcută de sovietici şi de alţii), ne trezim astăzi într-o republică militarizată, poliţienească, o republică a procurorilor. Am desfiinţat serviciul militar obligatoriu, avem o armată micuţă, pusă cu totul la dispoziţia partenerului strategic, dar avem cele mai numeroase servicii secrete din Europa pe cap de locuitor. Cine este duşmanul real al militarilor-miliţieni de azi : Rusia sau populaţia României ? Noii securişti români au făcut ce ştiau de la predecesorii lor din vremea Uniunii Sovietice, s-au aliat total, s-au predat, de fapt, partenerului american de frica populaţiei băştinaşe pe care o terorizează, o fură şi o pun pe fugă : vreo 4 milioane de români „s-au salvat” peste graniţă.
Apropo de cultură în vremea noii Securităţi, Securitatea „democratică”. Din vreo 900 de librarii câte existau în 1998 în România mai avem astăzi vreo 150, după ultimele ştiri. Instituţiile de cultură, de artă s-au închis cu sutele (poate chiar cu miile) sau au fost golite de conţinut. S-au închis atâtea teatre, galerii de artă, cinematografe, reviste culturale, s-au retrocedat în fals colecţii după colecţii de artă (până şi Cuminţenia pământului a lui Brâncuşi are o istorie de retrocedare controversată), sportul e ca niciodată la pământ, s-a văzut la ultima olimpiadă. Dar firmele de pază (bodiguarzii) sunt peste tot, sex-shop-urile, farmaciile şi agenţiile bancare, casele de pariuri şi sălile de jocuri s-au înmulţit ca ciupercile, supermarket-urile s-au plantat, ca nicăieri altundeva în Europa, în inima cartierelor rezidenţiale, distrugând aproape cu totul comerţul de proximitate.
Cum a fost posibil ca o hahaleră, un camionagiu de mare, o gâlmă violentă, un paranoic de mahala, un ciumete al serviciilor de tot felul să fie pus cu mâna, pentru două mandate, preşedinte ? Simplu : Securitatea, veche şi nouă, de fapt, aceeaşi, dar cea nouă parcă mai nocivă. Tot aşa cum Sebastian Ghiţă, eroul serialului de mucava al acestor zile, e o prelungire a generalului Dumitru Zamfir, stăpânul „fonotecii de aur”. Elena Ceauşescu, cu care Băsescu Traian ar trebui comparat mai des pentru primitivism, pentru vulgaritate, pentru absoluta impostură, îşi alegea suratele politice din anturajul la vârf după datele fizice şi după nulitatea morală şi profesională. Academiciana de carton trebuia să iasă prin comparaţie o zână. Mai puţin grasă, mai puţin diformă, mai inteligentă chiar. La fel şi-a ales noul Dracula colaboratorii. Cât rău au produs mediocrităţile jenante Florian Coldea, Laura Codruţa Kövesi, Augustin Zegrean, Livia Stanciu în exerciţiul înaltelor şi nepotrivitelor pentru ei funcţiuni ? Şi cât rău a făcut ţaţa Nuţi, mahalagioaica vulgară, foarte vorbăreaţă, indecent de bogată, copiilor în creştere prin prezenţa ei neîntreruptă pe sticla televizoarelor ? Cu colaborarea generală a angajaţilor tuturor posturilor TV, site-urilor şi ziarelor câte mai există, amatori, inculţi, profitori şi foarte mulţi recrutaţi ca informatori, agenţi sau ofiţeri acoperiţi ai aceleiaşi Securităţi noi. Şi care e, de fapt, azi, averea lui Băsescu ? Ştie cineva ?
Să conduci un vapor, sprijinit de Securitate, sub protecţia lui Ion Dincă, personaj de grotă dar care ar fi lăsat o avere de miliarde, de Gheorghe Oprea şi alţii ca ei în epoca sinistră a Ceauşescului târziu nu-i acelaşi lucru cu a conduce, şi încă zece ani !, o ţară după ce ai fost de mai multe ori ministru şi primar al Bucureştilor, cu acelaşi sprijin, o ţară pornită spre integrare în civilizaţia europeană modernă. Şi copia penibilă dar la fel de infernală a lui Dracula continuă să fie folosită de patronii săi tainici şi să vrea să ne ciocănească mai departe la cap seară de seară, dincolo de greaţă şi de spitalul de nebuni, pe posturile TV ale aceleiaşi Securităţi noi.
România are aproape un secol de când e condusă prost, groaznic, catastrofal. După înlăturarea (încă enigmatică) a fraţilor patrioţi Brătianu, Ionel şi Vintilă, a bunului rege Ferdinand, toate conducerile ţării, începând cu deraiatul Carol al II-lea (cu a sa Lupească cu tot), au fost într-o rână, pe jumătate sau pe sfert, când nu mizerabile de-a dreptul. Chiar ministeriul interbelic al martirului de mai târziu Iuliu Maniu poate fi serios chestionat, mai ales pentru încă neclara complicitate cu capitalul străin şi cu serviciile secrete britanice. După toate câte s-au întâmplat politic în România după 1929, cu marea criză, cu războiul, legionarii, Ion Antonescu, ocupaţia sovietică, Dej şi Ceauşescu, e mare minune că ţara mai există, chiar aşa cum mai există. Criza globală uşor de prevăzut din anii viitori, doar anunţată de Brexit şi de alegerea încă inclasabilului Donald Trump în SUA, criză care poate duce la prăbuşirea UE, la dispariţia monedei euro, la o alianţă imprevizibilă Trump-Putin, poate fi fatală pentru unitatea prea fragilului stat român de azi.
Orice român de bună-credinţă aşteaptă să vadă luarea câtorva măsuri de urgenţă, de criză : restructurarea obezelor servicii secrete şi eliminarea drastică a personalului inutil, neprofesionist, adus de nepotismul fără limite din tranziţie ; dirijarea fondurilor către armată (cei 2 % ceruţi de NATO), către educaţie, sănătate şi cultură ; punerea imediată a acestor militari (noii securişti) sub control civil, parlamentar ; încadrarea cu pedepse maximale a recrutării politicienior, judecătorilor, preoţilor etc.
Defectarea multimilionarului fabricat şi recrutat de servicii Sebastian Ghiţă, punerea la dispoziţie a generalului-locotenent Florian Coldea, foarte probabila scoatere din joc a mult prea disputatei Laura Codruţa Kövesi, după arestările de prim-miniştri, deputaţi, senatori, miliardari, judecători, procurori se constituie într-un moment de mare cumpănă pentru întreaga suflare românească. De atâta Securitate care ne controlează pe toţi, ne conduce spre neant, s-ar putea să ne găsim în cea mai gravă criză de securitate a României moderne.

Petru Romoşan       

La Bucureşti s-a instalat o majoritate PSD-ALDE-UDMR solidă, stabilă. Programul de guvernare al PSD (însuşit şi de aliaţii mai micuţi), de tip Moş Crăciun, vrea să cumpere, să ia de partea sa populaţia săracă şi cu probleme (pensionari, studenţi, actori…), plus bugetari şi mici întreprinzători, îi va taxa pe cei cu venituri mari, dar, foarte probabil, nu va atinge nici cu un ghiocel multinaţionalele.
Atacul la DNA şi la justiţie în general va fi, e de crezut, câştigător, cu toată trezirea discursivă târzie a lui Iohannis. DNA a fost o instituţie partizană, bazată pe o jurisdicţie de excepţie, o instituţie băsistă şi securistă, impusă de integrarea noastră în lumea euroatlantică, anti-PSD, care a cercetat şi trimis în instanţă aproape numai într-o direcţie – PSD şi antreprenori români – şi i-a menajat atent pe marii infractori băsişti (deci presupuşi internaţionalişti), PDL şi ai sistemului militarizat, supus şi el sau complice cu străinătatea. Nu s-a atins aproape deloc de oamenii de afaceri şi de investitorii străini, de bănci şi de corporaţii.
Un nou şef la DNA va cere arestări, va face dosare stufoase adversarilor PSD. Ceea ce iarăşi nu va fi în regulă, nu va fi o justiţie imparţială. SRI şi celelalte servicii (toate controlate încă de băsişti sau de iohannişti – acelaşi lucru) vor avea şefi noi, se vor alinia noii majorităţi sau unele riscă sa fie chiar desfiinţate sau măcar cu bugetele dramatic înjumătăţite. PSD va fi obligat să facă şi economii. Bugetele uriaşe ale serviciilor ar putea fi prioritar vizate. Klaus Iohannis, pus pe locul pe care se află de servicii şi de forţe oculte, româneşti dar şi străine, de nu ştiu care masonerie, se zice, şi de şeful antenei CIA la Bucureşti, ne spune indirect Sebastian Ghiţă, îşi va vedea deja jilţul foarte zgâlţâit. Dacă nu va face ciocul foarte mic şi nu va trece urgent de partea PSD, va fi demis cu mare uşurinţă şi în mare viteză. Puterea reală a lui Klaus Iohannis e azi aproape de zero barat.
Presa de opoziţie (la PSD), controlată legal de servicii prin nenumăraţii acoperiţi, va suferi cum n-a suferit niciodată din 2005 încoace, adică de la venirea la putere a tătucului Băsescu. Nu sunt excluse legi de tip rusesc, prin care să fie închise sau puse sub control sever ONG-uri care se amestecă în politica internă românească. Cealaltă presă, cea proguvernamentală, va fi sponsorizată generos. Antena 3, care a ajuns în ultimii ani aproape de o închidere forţată (şi-a pierdut sediile, a fost hărţuită prin tribunale, a avut controale peste controale, a plătit amenzi peste amenzi), va deveni natural oficiosul şi trompeta guvernului şi a PSD. Cu beneficiile aferente. Plus corul de musafiri ficşi ai Antenei 3 : sociologi gen Pieleanu, analişti buni la toate gen eternul şi fascinantul Bogdan Chirieac sau „acritura” inoxidabilă, veşnic la pândă în slujba, printre alţii, a patronului său moral nedreptăţit Dan Voiculescu (condamnat într-un proces cu adevărat mizerabil !). Atât Pieleanu, cât şi Bogdan Chirieac şi Mugur Ciuvică par a fi propagandiştii fruntaşi ai trustului, desigur, foarte independenţi.
Guvernul Sorin Grindeanu, el însuşi un înlocuitor, e compus din old boys şi tineret-rezerve sau rezerve pur şi simplu. Old boys ca Teodor Meleşcanu (la Externe, minister major) sau Petre Daea (la Agricultură), multe tineret-rezerve anonime sau rezerve (ale lui Liviu Dragnea) ca doamnele Sevil Shhaideh (la Dezvoltare şi Fonduri Europene) sau Carmen Dan (la Interne, alt minister major). Un guvern de tranziţie, de sacrificiu, pus să rezolve, să răzbune nedreptăţile săvârşite de justiţia binomului, justiţie orientată în ultimii trei ani, iohannistă după ce a fost băsistă : să dea legea răspunderii magistraţilor (necesară, dar cum va fi făcută ?), legea amnistiei şi graţierii (va fi autoamnistie şi autograţiere ?), să treacă la demiterea Laurei Codruţa Kövesi şi a altor elemente considerate toxice pentru PSD, ALDE, UDMR din parchete, agenţii, Ministerul de Interne, dar mai ales din serviciile speciale. Un guvern care va dura între câteva luni şi un an, în funcţie de capacitatea de ripostă sau, dimpotrivă, de aliniere a preşedintelui Iohannis şi a binomului SRI-DNA. Mulţi dintre greii PSD au fost prezervaţi pentru un guvern 2 PSD-ALDE-UDMR condus de cine trebuie după ce schimbă ce e de schimbat în justiţie, de liderul maxim Liviu Dragnea.
Pe arena internaţională lucrurile sunt chiar mai complicate decât războiul româno-român în curs la Bucureşti. Se încheie preşedinţia Barack Obama, o mare decepţie, a treia după cele două, ale lui Bill Clinton şi George W. Bush, toate dominate de neoliberalii globalişti (cu nucleul dur al neoconservatorilor), destructori declaraţi ai statelor-naţiune şi ai valorilor societale tradiţionale. Cu o răsturnare spectaculoasă de direcţie prin venirea la Casa Albă, la Washington, a lui Donald Trump, protecţionist, „America First”, ultraconservator în sens tradiţional, cu un guvern ales pe măsură, în care domină miliardarii şi generalii, duşmanul declarat al globaliştilor şi „soroşiştilor”, plus CIAiştii care au susţinut-o vehement, chiar violent pe Hillary Clinton.
Se profilează deja o întâlnire Trump-Putin, poate la Budapesta, numită deja de presă metaforic „o nouă Ialtă”. Sancţiunile economice aplicate Rusiei vor cădea primele, ca un prealabil. La ce înţelegeri vor ajunge cei doi lideri cu influenţă globală e încă un mister. Vor reuşi ei să dea concreteţe, viaţă declaraţiilor de bună înţelegere, conlucrare şi mare simpatie pe care le-au făcut deja ? Întâlnirea dintre Trump şi Putin, care se va petrece oricum în prima jumătate a lui 2017, va avea un impact serios şi asupra României. Va fi, cu siguranţă, în avantajul noului guvern român, dar va fi această înţelegere şi în avantajul României ? Pentru o dată, guvernul recent ales la Bucureşti e pe marele val mondial, adică acela al intereselor naţionale, al statului social, al protecţionismului şi al statului-naţiune.
În 2017, UE şi moneda euro sunt pe buza prăpastiei. După Brexit vor veni alegerile din Olanda, Franţa, Germania, poate şi Italia – tot atâtea exituri posibile la orizont. România are un mare noroc că nu a fost încă admisă în Euro şi şi-a păstrat moneda naţională. La fel de norocoasă e şi pentru că nu a fost admisă în Schengen, şi deci are încă frontiere proprii în faţa migraţiilor de tot felul. Ne găsim într-o situaţie asemănătoare cu cea a Marii Britanii de dinainte de Brexit. Avem tot interesul să stăm pe loc şi să trecem la o politică pronunţat naţională, ofensivă şi lipsită de complexe, fără MCV şi alte manipulări de la centru, pe modelul Grupului de la Vişegrad. Accesarea fondurilor europene a fost blocată cu motivaţii false şi ticăloase, fără legătură cu spiritul de integrare afişat al Uniunii. Statele mari, în frunte cu Germania, au făcut legea în timp ce ne „aspirau” fără jenă cadrele, tehnicienii şi braţele apte de muncă. Politica noastră europeană în genunchi nu mai poate continua decât cu riscuri vitale pentru ţară. Chiar dacă nu va acţiona imediat, PSD sau guvernul României nu va putea rata o asemenea oportunitate.
Ca şi în cazul secolului XX, şi secolul XXI începe în sfârşit, de această dată cu o întârziere de 17 ani. Nu vom avea doar un an nou, vom avea chiar un nou secol.