Petru Romoşan       

Cine ar mai conduce azi România ? Klaus Iohannis, chiriaşul cam prea scump şi de tot inutil de la Cotroceni ? Tânărul prim-ministru Sorin Grindeanu ? Amândoi par să joace într-un film mut tragi-comic. Nu-i mai bagă nimeni în seamă, cu excepţia celor anume plătiţi să-i bage în seamă. De ceva vreme, cam de când a fost chemat des pe la DNA, prim-ministru pare să fi devenit Dan Andronic, actualul director al Evenimentului zilei. Are şi un prim-consilier, tot un jurnalist, bătrâna vulpe Ion Cristoiu. Dan Andronic propune agenda zilnică a României printr-o reîncălzire cu surprize a tuturor subiectelor tulburi sau nerezolvate (juridic, politic, economic…) din cei zece ani de băsism agravat. Deci adevăratul prim-ministru – vă place sau nu vă place – se arată a fi ziaristul (fostul consultant politic) Dan Andronic. Deşi a fost numit de şase luni la Palatul Victoria, Sorin Grindeanu e şi astăzi uimit de ce i s-a întâmplat.
Dar cine ar fi preşedintele ? Cumva Klaus Iohannis ? Nici pomeneală ! El seamănă cel mult cu un grefier anodin, nesărat al adevăratului preşedinte. O vreme, rolul de preşedinte, cu triluri de dictator, l-a jucat şeful PSD, el lider maximo Liviu Dragnea. A recitat până la intoxicare, până la durerea de cap (a publicului !) „sfântul” program de guvernare al PSD. Românii s-au plictisit mortal şi s-au prins că sublimul program e încă o mare păcăleală din care se vor trezi ca dintr-o beţie cu alcool contrafăcut, cu datorii, mai săraci şi mai trişti. A obosit şi Codrin Ştefănescu să mai facă turul televiziunilor, iar Olguţa Vasilescu nu mai e deloc credibilă în rolul de mamă salvatoare a naţiunii. Preşedinţia României a fost preluată, fără discuţie, de „interesantul” şi „importantul” Mihai Gâdea, care, susţinut de un mic comitet, un fel de cor în care străluceşte tandemul de aur Mugur Ciuvică-Bogdan Chirieac, îi răspunde seară de seară, în oglindă, noului prim-ministru de dimineaţă, Dan Andronic. Milioane de oameni, mai ales de prin satele noastre, îl ascultă cu sufletul la gură şi îl asimilează unui predicator providenţial. Pentru ei, Mihai Gâdea e deja de câţiva ani preşedintele ţării. O fi bine ? O fi rău ? E, oricum, unic.
Care e deci programul de guvernare pe care-l propune bizarul prim-ministru de dimineaţă, Dan Andronic, de la Evenimentul zilei ? Mai întâi a fost adunarea nelegitimă din seara alegerilor din 2009 din casa „mareşalului” Gabriel Oprea. Subiectul se apropie de sfârşit din punct de vedere prim-ministerial-jurnalistic, dar tocşoul s-a mutat în Parlament – parlamentarii sunt doar şi ei nişte ziarişti. La ordinea zilei nu mai e totuşi fraudarea alegerilor din 2009 de către Traian Băsescu şi ceata lui improvizată. Azi avem în program fraudarea arhivei SIPA. Pentru următoarea lună, agenda e gata : ne vom tot ocupa de arhiva SIPA, cea în care a dat iama Monica Macovei, sub bagheta mereu nevăzută a lui Traian Băsescu, dar în care nu e exclus să se fi amestecat şi fel de fel de servicii. Asta de prin 2005 şi/sau 2006. Care va să zică ne afundăm în istorie cu încă vreo patru ani ! Va răspunde cineva pentru folosirea abuzivă a dosarelor din arhiva operativă SIPA ? Vor fi arestaţi Monica Macovei şi Traian Băsescu pentru că au făcut dispărută acea teribilă (pentru lumea de drept mai ales) arhivă ?
Întrebări prea grele. Nu se pot exprima decât prim-ministrul de dimineaţă, Dan Andronic, şi preşedintele de seară, Mihai Gâdea. V-aţi gândit, poate, la instituţiile care trebuie să răspundă. Care instituţii ?!

Petru Romoşan       

Presa românească, scrisă şi mai ales vorbită, care de mult nu mai este o presă, a descoperit un nou, un mare subiect de o fierbinte şi stringentă actualitate. Alegerile din 2009 ar fi fost – ptiu, drace ! – fraudate. Ceea ce ştie tot poporul a aflat în sfârşit, după şapte ani lungi, şi presa bordelului politic românesc. Descoperire istorică ! Aceeaşi presă care ne terorizează partinic şi sistemic ne-a băgat în cap, ceas de ceas, seară de seară, că în 2009 Mircea Geoană a câştigat alegerile prezidenţiale în România dar le-a pierdut în străinătate. Urmau nişte calcule foarte savante, tehnice, hărţi şi cifre, ambasadori. Mircea Geoană ar fi pierdut alegerile în străinătate, îndeosebi la Amabasada Română din Paris, de pe strada Saint-Dominique, condusă de pseudointelectualul sfertoortodox de gaşcă, de aşa-zisul diplomat Teodor Baconschi (cei care l-au cunoscut sau citit pe A.E. Baconsky se ruşinează pentru fiul său. Vă amintiţi sceneta penibilă cu „fermecătoarea” Elena Udrea ?). Dezvăluirile epocale ale presei de azi poporul cel cuminte le ştia de atunci şi şi-a văzut mai departe de ale lui, de viaţa lui amărâtă. Să ne amintim de cele 7,4 milioane de români care l-au trimis la plimbare pe fraudator la referendumul din 2012. N-a fost să fie – l-au ţinut în braţe partenerii strategici SUA şi UE, împreună cu arendaşii lor locali.
În 2004, Traian Băsescu anunţase bombastic, cu tupeul păcăliciului care a fost toată viaţa sa de securici (securist + pricolici), că alegerile au fost fraudate. De cine ar fi fost fraudate alegerile în 2004 ? De el însuşi, care le-a şi câştigat până la urmă. Ştia despre ce vorbea. Circulă zvonul în interiorul sistemului că, maladiv, Traian Băsescu îşi exersează prestaţiile publice în oglinda din privata proprie. Se aprostrofează : Banditule ! Escrocule ! Infractorule ! Coruptule ! Fraudatorule ! Şi îşi aplică sieşi lungi discursuri demolatoare. Transferă apoi aceste exerciţii în piaţa publică asupra adversarilor săi. Şi e foarte credibil. Pentru că ştie despre ce vorbeşte. Se cunoaşte foarte bine. În cazul său, ar trebui să se exprime, poate, şi public mai mult psihiatrii…
Sticla televizoarelor, computerele, hârtia a sute de milioane de ziare i-au suportat fără să crâcnească mai bine de zece ani pe Traian Băsescu şi pe Elena Udrea. Ar trebui să reamintim aici vorba de spirit despre fabrica de biciclete din Cugir, biciclete din care, oricum le-ai asambla, tot mitraliere obţii. Aceeaşi Securitate eternă, cea care i-a servit pe Ceauşeşti, oricum a „asamblat” clasa politică pe care a inventat-o, tot Băsescu şi Udrea a obţinut. Asemănarea flagrantă dintre cuplul conducător recent şi cel de dinainte de 1989 echivalează cu o semnătură. Desigur, nu s-ar fi putut obţine toată nenorocirea fără colaborarea veselă şi iresponsabilă, bine remunerată a ziariştilor naţionali, care n-au obosit să scrie şi să vorbească despre cele două specimene. Băsescu a fost decretat personaj carismatic şi animal politic inegalabil. Iar Elena Udrea a depăşit-o în aprecierile jurnaliştilor noştri pe Cleopatra. Fără presă – televiziuni, radiouri, ziare, reviste, site-uri, bloguri… –, Traian Băsescu şi Elena Udrea n-ar fi fost decât personaje precare de pe scenele comunale din Basarabi sau Pleşcoi. Remarca e, de altfel, valabilă pentru întreaga clasă politică „democratică”. Să mai zică unii că nu e importantă media într-un regim oligarhic !
Când va ajunge minunata noastră presă patriotică să investigheze, în sfârşit, fraudarea alegerilor din 2004 ? Chiar şi Adrian Năstase, pentru că şi el este un om al sistemului, a ajuns să creadă că a pierdut acele alegeri. Cel puţin aşa se exprimă public. În ce-l priveşte pe Traian Băsescu, acesta nu ar fi trecut nici examenul de admitere la Şcoala de Marină, asemenea celorlalţi elevi, cinstit, ci contra bani şi o recrutare. Au fost difuzate documente şi mărturii convingătoare pe televiziunea arestatului Dan Voiculescu (arestat de Traian Băsescu !). Sau mai crede cineva că Traian Băsescu a câştigat onest, prin vot, Primăria Bucureştilor în dauna uitatului ţărănist Călin Cătălin Chiriţă ?
Punerea în practică, în viaţă, a multlăudatei democraţii de provenienţă occidentală în ţara noastră, cea de la marginea Uniunii Europene şi a NATO, la răspântia mai multor imperii vii sau moarte, lasă foarte mult de dorit, cum ar veni. Deocamdată, până să aflăm dacă Traian Băsescu a câştigat vreo alegere „democratic” sau a reuşit onest la vreun examen de admitere, n-ar fi mai util pentru românii bătuţi atâţia ani de o soartă „băsistă” ca personajul acesta toxic, poate chiar patologic, să fie trecut odată pentru totdeauna în rezervă ? Recent, ipochimenul ne-a ameninţat că va candida încă o dată, dacă i se invalidează un mandat anterior, la preşedinţia tristei noastre republici. Teama mi-e că, dacă va câştiga pentru a treia oară Palatul Cotroceni, România nu va mai fi populată decât de Ipochimenul însuşi, de vreo nouă Elena Udrea, de ziarişti, de televiziuni, de Securitatea noastră nemuritoare şi de câteva ambasade occidentale care vor da lecţii şi sfaturi cu orice ocazie. Toţi ceilalţi cetăţeni de pe teritoriul ţării, din ce în ce mai puţini apţi de muncă, mulţi bătrâni şi copii neajutoraţi, vor pleca pe alte meleaguri, mai puţin militarizate în civil, mai puţin „binomice”.

Petru Romoşan 

Toate institutele de sondaj franceze, întreprinderi foarte serioase (până mai ieri !), respectabile, cu vechime, l-au dat în ultimele două săptămâni câştigător detaşat pe Emmanuel Macron, 39 de ani, complet necunoscut publicului francez în urmă cu vreo trei ani. Cine le-au putut contrazice ? Mai ales după succesul devastator pe care aceleaşi institute de sondaj le-au repurtat în primul tur. Nimeni niciodată nu a reuşit să dea rezultate atât de exacte pentru nişte alegeri atât de atipice ! Foarte dubios, desigur. Lucru subliniat chiar şi de compromisul în alegerile americane New York Times. Instituţii de sondaj la fel de respectabile din Regatul Unit al Marii Britanii sau SUA s-au înşelat grosolan în ceea ce priveşte Brexit-ul sau alegerile prezidenţiale americane. Sondorii francezi au funcţionat în schimb ceas. Inexplicabil !
François Hollande a candidat în 2012 pe un program împotriva băncilor şi marilor averi. Nu a făcut, bineînţeles, nimic. Ba mai mult, şi l-a adus consilier, secretar general adjunct al administraţiei prezidenţiale, pe bancherul de la Rothschild, Emmanuel Macron. L-a promovat apoi ministru al Economiei. Într-o piesă de teatru bulevardier, Macron şi-a prezentat demisia, şi-a inventat o „mişcare politică” fantomatică (En Marche !) şi a lăsat să se înţeleagă că va candida la preşedinţia Franţei. Desigur, programul său nu a mai putut fi împotriva băncilor, a FMI şi a Băncii Mondiale.
Emmanuel Macron este, de fapt, al treilea „Traian Băsescu” consecutiv pentru Franţa, după Nicolas Sarkozy (centru dreapta) şi François Hollande (stânga socialistă). Nici cei doi preşedinţi anteriori nu au fost nici pe departe la înălţimea cerută de funcţia lor. Unul a fost mai rău, mai penibil decât celălalt. Greu de ales ! Dar acest nou paraşutat, Emmanuel Macron, venit din neantul bancar, din „misterele” finanţei mondiale, poate reprezenta un trist sfârşit, dacă nu chiar apocalipsa pentru marea democraţie franceză. Spaima de catastrofa întruchipată de eventuala victorie a Frontului Naţional prin Marine Le Pen nu întunecă totuşi mintea tuturor observatorilor. Cum este văzut al treilea preşedinte impus de stăpânii banilor ?
În locul speculaţiilor noastre, e preferabil să dăm cuvântul unui veritabil expert, Charles Gave, antreprenor şi economist francez, practician de decenii al finanţei globalizate în marile capitale ale lumii financiare, consilier al marilor gestionari de fonduri (din interviul de pe RealVisionTV, citat de site-ul Zerohedge). Charles Gave destructurează pentru noi „holograma” Emmanuel Macron : „Macron e un uriaş costum gol. Asta e el. […] A fost la şcolile adecvate. Şi îţi dă sentimentul că individul n-a avut o idee originală în viaţa lui. A fost mereu un student bun. În plus, există o suspiciune serioasă că ar fi un soi de golem creat de Hollande şi ai lui. Aşa că, din moment ce ştiau că or să piardă alegerile, au creat un personaj într-o hologramă care avea să candideze pentru ei, ajutându-i să nu piardă puterea. Astfel, până la un punct, sistemul politic din Franţa a fost capturat de ceea ce am putea numi clasa „tehnocrată”. Iar dacă tehnocraţii erau de stânga sau de dreapta n-avea nici o importanţă. Şi clasa asta tehnocrată îl prezintă pe Macron ca pe un ins cu desăvârşire nou. Doar că el nu e nou deloc. Indivizii ăştia au fost la putere în ultimii 50 de ani, pentru numele lui Dumnezeu ! Aşa că acum nu se întâmplă nimic special.”

continuare »

Petru Romoşan       

Indiferent de rezultatul de duminica viitoare, 7 mai 2017, după votul din turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, Franţa nu va mai fi, probabil, niciodată ce a fost. Miza alegerilor din Franţa – atât cele prezidenţiale, cât şi cele parlamentare care vor urma, tot în două tururi, în luna iunie – e enormă şi depăşeşte chiar miza alegerii revoluţionare a lui François Mitterrand şi a socialiştilor din 1981. Cei doi candidaţi rămaşi în cursă pentru turul doi, Marine Le Pen (Frontul Naţional) şi fostul ministru al lui François Hollande, Emmanuel Macron (En Marche !), reprezintă fiecare cel mai bine una dintre marile tendinţe care se confruntă azi în lumea occidentală. Marine Le Pen încarnează întoarcerea cu hurducături mari la statul-naţiune, protecţionismul economic rezonabil, revenirea la franc, preferinţa naţională. Emmanuel Macron reprezintă, dimpotrivă, abandonarea definitivă a statului-naţiune în favoarea pieţei globale, a liberului schimb fără limite, având la capăt instalarea guvernului mondial.
Regatul Unit al Marii Britanii a votat Brexit-ul şi a ales deci întoarcerea la statul-naţiune. De fapt, întoarcerea la Imperiul Britanic, la Commonwealth, la salvarea Perfidului Albion din ghearele teribile ale vulturului german, care a luat în stăpânire economică toată Europa, inclusiv ţările mari şi puternice, ca Anglia sau Franţa, pe lângă ţările din sudul şi din estul Europei. Europa Federală, sfântă şi germanică, pare a fi o etapă intermediară acceptată de finanţa mondială dominantă în drumul spre o viitoare democraţie mondială, spre satul global condus de câţiva iluminaţi care deţin toţi banii. O „democraţie” mondială (o oligarhie foarte severă, în fapt) care va pune în acord puterea politică şi piaţa deja globalizată. Pentru că acesta pare a fi unul dintre motivele crizei morale generale de azi : faptul că avem o piaţă globală, cu bănci „too big to fail”, cu multinaţionale mai puternice decât statele, cu fonduri de investiţii colosale, dar avem încă guverne naţionale, frontiere şi colectivităţi ataşate de identitatea şi de trecutul lor.
Şi totuşi, pentru ca istoria recentă să fie coerentă, o istorie cât de cât raţională, pe care s-o putem povesti nepoţilor noştri, după Brexit şi după alegerea surprinzătoare a pitorescului miliardar Donald Trump în SUA, în Franţa ar trebui să câştige alegerile prezidenţiale naţionaliştii protecţionişti şi eroina lor, Marine Le Pen. Astfel, cele trei mari democraţii istorice şi singurele ţări în care există o istorie democratică de cel puţin 200 de ani s-ar pune într-un acord funcţional. Iar acordul ar spune că drumul aventuros spre o democraţie mondială, spre satul global, trebuie oprit şi că e mai bine, cel puţin pentru încă vreo sută de ani, să ne întoarcem la statele-naţiune. Pentru că democraţia nu poate exista decât în interiorul unui stat şi pentru că democraţia e apanajul exclusiv al unei naţiuni. Se va întâmpla asta ?
Toate sondajele îl dau câştigător pe Emmanuel Macron, reprezentantul „mondializării fericite”, al băncilor mari, începând cu banca Rothschild, unde a şi lucrat direct, al multinaţionalelor şi al fondurilor de investiţii care nu mai cunosc frontiere. Toţi politicienii importanţi, începând chiar cu conservatorul perdant François Fillon, au chemat şi cheamă zilnic la vot în favoarea lui Macron. Susţinerile de care se bucură deocamdată Marine Le Pen, şi mai sunt doar câteva zile până la vot, sunt puţine. Marine Le Pen va fi, foarte probabil, votată, pe lângă alegătorii săi indefectibili – o lume tânără şi săracă, dar şi lumea diversă afectată de globalizare, jumătatea de est a Franţei, cu nordul industrial văduvit şi sudul abandonat de marile întreprinderi –, şi de alegătorii lui Nicolas Dupont-Aignan, suveranist, cu care a semnat deja o înţelegere, plus, foarte probabil, de cei ai lui François Asselineau, cel mai robust teoretic antieuropean, şi ai lui Jean Lassalle, reprezentantul „ruralităţii”. Ceea ce înseamnă cam 30 % din voturile primului tur de scrutin. Dar nici Emmanuel Macron nu se poate baza deocamdată serios pe mai mult : voturile sale din primul tur şi integralitatea voturilor pentru socialistul Benoît Hamon fac tot cam 30 %. Nimeni nu ştie cum se vor împărţi voturile din primul tur acordate lui François Fillon (cca 20 %), catolici şi burghezi în vârstă şi înstăriţi, şi Jean-Luc Mélenchon (tot vreo 20 %), lumea tânără cu studii, săracă şi prerevoluţionară care a votat decis la extrema stângă, dar sunt acolo şi cadre, şi administraţie medie, ca şi câţiva intelectuali de vârf. Deşi François Fillon şi-a chemat alegătorii să voteze Macron (jumătate din susţinătorii săi prezenţi au părăsit imediat încăperea), iar Jean-Luc Mélenchon nu a dat nici un consemn de vot, dar a declarat că el nu votează în nici un caz cu Frontul Naţional. Ceea ce înseamnă că votul alb şi absenteismul vor fi actori majori în această rundă. Mulţi analişti politici insistă în această direcţie, zilele libere ale podului din 8 mai îşi vor aduce şi ele contribuţia. Orice motiv pentru a nu vota de data asta e binevenit. Iar absenteismul pare să-i folosească lui Marine Le Pen…
Oricare dintre cei doi candidaţi va câştiga, este mai mult decât probabil că începând de săptămâna viitoare Franţa va intra într-o instabilitate de durată. Ori va declanşa destrămarea Uniunii Europene începând cu Zona Euro, dacă va câştiga Marine Le Pen, ori va renunţa la suveranitatea ei naţională, ceea ce Marea Britanie nu a acceptat. Pentru că miza fundamentală a acestor alegeri e chiar aceasta : suveranitatea naţională. Ca şi în Statele Unite după alegerea lui Donald Trump, oricine va câştiga nu va fi recunoscut şi de partea adversă. Nici unul dintre cele două partide istorice, Partidul Socialist şi Les Républicains (dreapta conservatoare), nu e probabil să mai câştige la legislative o majoritate stabilă. În funcţie de cum se vor poziţiona la vot în turul doi, pentru frontista Le Pen sau pentru socialistul globalist Macron, Les Républicains au toate şansele să se spargă în două. Partidul Socialist pare deja aruncat în aer de candidatura lui Emmanuel Macron. În viitorul Parlament vor intra masiv atât „frontiştii” lui Marine Le Pen, cât şi „extremiştii de stânga” ai lui Mélenchon. Marea ruptură de trecutul stabil, previzibil şi confortabil, dar epuizat e deja asigurată.

Petru Romoşan       

 A plecat dintre noi, ne-a părăsit, la 91 de ani, un mare fiu al Transilvaniei româneşti, generalul-maior în rezervă Oliver Lustig, supravieţuitor al Holocaustului, scriitor, ziarist militar, un om cu vocaţia prieteniei şi întrajutorării. Întâmplarea nu e anodină şi nu poate trece fără a fi observată de foarte numeroşii lui prieteni, colegi sau doar simpli cititori (dacă a citi cărţi despre Holocaust poate fi un lucru simplu !), care-i datorează toţi foarte mult. Mă număr printre aceştia.
În 1978, colonelul de atunci Oliver Lustig (fusese cel mai tânăr locotenent-colonel din armata română, la doar 28 de ani) a intervenit, la sugestia prietenului şi editorului său de la Cartea Românească, Florin Mugur, în favoarea tânărului soldat care eram, chemat să-şi satisfacă stagiul militar la „diribau”, geniu-construcţii, „arma lopată”, într-o unitate militară de muncă în care se construia, în regim de puşcărie, socialismul multilateral dezvoltat. Soldatul tocmai fusese premiat de Uniunea Scriitorilor pentru primul său volum de versuri. În acei ani ai comunismului târziu, în descompunere, Uniunea Scriitorilor se îndepărtase sensibil de aparatul de propagandă pe care-l servise disciplinat zeci de ani. Uniunea Scriitorilor premia şi cărţi care nu erau „pe linie”. Asta după ce editurile îndrăzniseră să le tipărească. Soarta ingrată a foarte tânărului poet soldat (21 de ani) de la „diribau”, comuna Măgurele de lângă Bucureşti, nu a trecut neobservată nici pentru scriitorii civili, ca Florin Mugur, nici pentru cei militari, ca Oliver Lustig. Mutat din unitatea de muncă, am devenit chiar coleg de etaj cu colonelul Lustig în complexul presei militare de atunci, tânărul scriitor fiind plasat la o revistă cu o tentă mai culturală, Viaţa Militară, condusă de prietenul lui Oliver Lustig, colonelul Dumitru Rădulescu, plecat şi el la Domnul acum câţiva ani.
Deşi de departe, legătura mea cu marele memorialist al Holocaustului a continuat fără întrerupere. Oliver Lustig nu a obosit niciodată, prin cărţi, prin articole de presă, prin interviuri şi conferinţe, să aducă aminte de tragedia incomensurabilă trăită de evreii din Europa, deci şi de cei din Transilvania de Nord, căzută sub ocupaţia fasciştilor maghiari ai lui Horthy şi Szálasi, în lagărele Germaniei hitleriste : Auschwitz, Treblinka, Buchenwald, Dachau… Un document public spune despre Oliver Lustig : „Împreună cu el, din cei nouă membri ai familiei sale (părinţii şi şapte copii), au mai supravieţuit Holocaustului o soră şi doi fraţi.” Oliver Lustig a fost eliberat de armata americană din lagărul de la Kaufering (Dachau) la 27 aprilie 1945.
Iată câteva dintre cele mai citite titluri ale scriitorului şi memorialistului Oliver Lustig : Viaţa în imperiul morţii – 1969, Destin blestemat – 1980, Dicţionar de lagăr – 1982, Jurnal însângerat – 1987, Limbajul morţii – 1990. Una dintre ultimele cărţi ale marelui memorialist, Ce rost are să vorbim despre Holocaust ?, a fost publicată de Editura Compania în 2004. Cartea continuă să fie cerută, mai ales în şcoli, pentru că rana tragediei de la Auschwitz nu s-a închis şi nu se va închide prea curând, nu se va închide niciodată. Copiii inocenţi continuă să pună întrebări deranjante şi să aştepte răspunsuri care niciodată nu vor fi uşor de dat. Oliver Lustig nu a obosit niciodată să meargă în şcoli la întâlnirea cu copiii. Marele nostru prieten s-a achitat magistral de datoria de supravieţuitor.
Dumnezeu să-l aibă în paza lui !

Petru Romoşan       

Ce-i lipseşte chelului ? Tichia de mărgăritar, bineînţeles. Chiar aşa. Nouă ne cam lipseşte media alternativă, alter media (de dreapta sau de stânga), media underground. Desigur, media alternativă nu ne lipseşte cu desăvârşire, are câţiva reprezentanţi deja frecventaţi, dar parcă e încă destul de firavă. Nu ne gândim aici la reţelele sociale, extrem de personalizate dar aflate încă în afara răspunderii pentru comunicarea publică.
După ce România a fost ocupată de Occident prin integrarea în UE şi în NATO, ocupaţie care s-a produs mai întâi printr-o propagandă violent anticomunistă făcută după căderea de facto a comunismului şi apoi printr-o devastatoare subordonare economică, finanţatorii occidentali ai marilor ziare au decis că acestea sunt inutile, ba chiar pot încurca treaba ocupanţilor, şi deci le-au închis. Patronii români ai acestor ziare, simpli interpuşi, s-au umplut de bani şi nu şi-au pus prea multe întrebări. Fuseseră plasaţi pe nişte scaune pe care nu le prea meritau şi, contra unor mari sume, au renunţat la „misiunea” lor postrevoluţionară. Aproape toţi proveneau din vechea presă comunistă unică – Scânteia, România liberă, Scânteia Tineretului, Flacăra… –, unde prestaseră îndelung. De ani buni în România nici un ziar nu mai are o autentică acoperire naţională. Tirajele celor care încă se tipăresc sunt ridicole pentru o ţară cu aproape 20 de milioane de locuitori.
Unul dintre aceşti patroni de presă, Dumitru Tinu, care-şi cumpăra sau îşi vindea ziarul, nu se ştie prea bine – despre Adevărul e vorba –, a murit într-un accident de maşină care nu a fost elucidat până azi. Marile trusturi de presă au intrat pe mâna celor mai dubioşi oligarhi ai tranziţiei, azi aproape toţi cu puşcărie la bază, urmăriţi penal sau chiar morţi : Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu, Adrian Sârbu, Cristian Burci, Sebastian Ghiţă, Dinu Patriciu, Dan Adamescu etc. O asemenea listă, de altfel, e de-ajuns pentru a schiţa un tablou moral al mediei mainstream. Aceşti patroni mainstream s-au pretat la orice aducea profit, relaţii, putere personală : colaborări strânse cu serviciile speciale (şi contra cost), propagandă murdară pentru un partid sau pentru adversarul său, şantaje la adresa firmelor româneşti şi străine, execuţii la comandă, parteneriate bine mascate cu aliaţi sau cu inamici ai României. Azi nimeni nu mai ştie cine cu cine lucrează, care e linia editorială (nici una !) şi cât vor mai rezista întreprinderile lor de carton, fabricate de miliardari de carton. Miliardari de carton – creaţi de Sistem pentru a alinia România postcomunistă la capitalismul occidental.
Ce este media alternativă ? „Mediile alternative vehiculează informaţii alternative la cele vehiculate de media comercială sau de cea de stat. Adesea gratuite sau fără publicitate, aceste medii se prezintă ca medii cetăţeneşti diferite de marile grupuri de presă. Ele au o altfel de linie editorială, care se opune mediei de masă, mediei mainstream. Media alternativă oferă informaţii care se doresc a fi contracurentul tendinţelor dominante. Astăzi, mediile alternative se pot manifesta în formate „tradiţionale” (ziare, reviste, posturi de radio) sau în formate mai noi : jurnalism online şi celelalte suporturi virtuale, mai ales multimedia pe Internet. Istoric, mediile alternative au însoţit evoluţia tehnicilor de comunicare : presă alternativă, radiouri alternative, asociaţii (începând din anii ’70), televiziuni alternative, Internet alternativ. Internetul a dat un suflu nou mediei alternative.” Am tradus din franceză această descriere didactică şi cuprinzătoare a mediei alternative.
Într-o Românie a „binoamelor” şi a „trinoamelor”, a ofiţerilor acoperiţi, agenţilor de influenţă, informatorilor plasaţi în aproape toate firmele de presă, plătiţi şi de instituţiile de forţă pe multiple canale, media alternativă poate fi marea şansă a relansării unui autentic proces de democratizare. Aproape fiecare ziarist activ mai important are azi o „treabă”, o agendă. El, ziaristul, serveşte la punct fix pe cineva, un interes anume. Singurul care rămâne nereprezentat e interesul general. Cu modestie, fără spectacol, cu mijloace reduse, media alternativă poate prelua acest rol esenţial pentru apărarea libertăţii. Media alternativă are deja bloguri interesante, bine alimentate, are site-uri care funcţionează ritmic. Dar nu e vorba aici, bineînţeles, de trolli angajaţi de partide sau de instituţii „umbroase”, ci de media produsă de oameni cu adevărat independenţi, care fac uz de profesionalism, cultură, argument, cunoştinţe adevărate despre contextul istoric, economic şi social.
Înainte de 1989, „disidenţii” (foşti membri de partid) au fost foarte rari, în vreme ce slujitorii obedienţi ai statului totalitar, ai clanului Ceauşescu erau câtă frunză şi iarbă. „Rezistenţii” (cei care nu au făcut niciodată parte din PCR şi nu au colaborat cu Securitatea) erau mult mai numeroşi dar nu se prea manifestau public. Cu tot zgomotul produs de cei puşi acum în faţă, la manete, şi care se bat zilnic cu cărămida în piept, peisajul public moral nu e azi foarte schimbat. Altruiştii, oamenii cinstiţi, muncitorii oneşti în slujba interesului general sunt la fel de puţini ca înainte de 1989. De la cei îmbătrâniţi în rele, farisei, impostori, îmbogăţiţi ai tranziţiei nu ne mai putem aştepta la nimic bun. Rămâne de văzut dacă România mai are şi alte resurse pentru a ieşi din marasmul falsei democraţii şi al pseudocapitalismului în care a intrat inocent şi în care se zbate azi terminal, agonic.

Petru Romoşan       

Alegerile din Franţa – prezidenţiale, urmate imediat de cele parlamentare –, deşi puţin comentate în România, pot schimba dramatic faţa Europei. Noi, românii, îi iubim şi îi comentăm doar pe cei mai puternici. Dacă, începând cu 1848 şi până în pragul celui de-al doilea război mondial, ne interesam aproape numai de Franţa şi eram franţuziţi până în vârful unghiilor, pentru că Parisul şi Imperiul Francez erau centrul lumii, alături de Regatul Unit, azi totul e american, sărbătorim comic Valentine’s Day şi Halloween, ultimul detaliu şi ultima impresie care ne vin de peste Ocean sunt mai importante decât viaţa reală submediocră în care ne zbatem.
Alegerile din Franţa, ziceam, pot fi decisive, mai ales după şocul numit Brexit, pentru toată Europa, deci şi pentru noi, care facem cumva parte din aceeaşi Europă. E poate necesar să vedem ce spun şi nişte connaisseurs de la faţa locului. Un interviu recent al savantului francez Emmanuel Todd (L’Origine des systèmes familiaux şi multe alte titluri dintre care unele au fost şi traduse în româneşte), publicat în Journal du Dimanche, în care se ocupă şi de alegeri, poate fi util pentru a înţelege ce urmează în Franţa şi, probabil, în toată Europa.
„Suntem în plină dezagregare a sistemului. Alegerile sunt o pură comedie. Constituţia celei de-a V-a Republici Franceze face, în teorie, din preşedinte un monarh. În realitate, Franţa e în Zona Euro, noi nu ne mai controlăm propria monedă, am pierdut controlul bugetului şi al deficitului şi, în plină globalizare, preşedintele nostru nu mai are nici o putere. Franţa este prizoniera unei Zone Euro al cărei patron e Germania. Oamenii confundă votul cu democraţia şi cred că a se exprima înseamnă a decide. Dar ar trebui ca votul să reprezinte naţiunea în întregul ei şi preşedintele ales să aibă o putere reală, iar acest preşedinte să-şi respecte alegătorii ca să fim într-o adevărată democraţie. Nici una dintre aceste condiţii nu este îndeplinită. Alegerile primare ale dreptei au fost o mascaradă, cu un subelectorat atipic, bătrân şi bogat, care şi-a ales un fan al lui Thatcher cu 30 de ani întârziere. Pe de altă parte, un subelectorat de stânga l-a ales pe Benoît Hamon, cu versiunea lui despre un venit minim, un fel de salariu universal.  Mare sărbătoare mare ! Totul e permis. Mulţumită lui Hollande, am aflat că nu mai avem executiv în Franţa. O să-l desemnăm pe cel care ne va reprezenta la Berlin.”

continuare »

Petru Romoşan

Săptămâni la rândul televiziunile de ştiri, presa scrisă şi site-urile aliniate ne-au profeţit că Elena Udrea va fi achitată. Toţi păreau înţeleşi şi cumpăraţi de-a dreptul de Elena Udrea şi Traian Băsescu. Talk-show-uri cu invitaţi din toate partidele, cu analişti eterni şi fascinanţi, buni la orice, împreună cu Elena Udrea şi Traian Băsescu în carne şi oase în studiouri, s-au învârtit consensual în jurul chestiunii, al dosarului rău întocmit, al iminenţei achitării celei mai televizate şi mai detestate fiice a poporului nostru. N-a fost să fie ! Elena Udrea a fost condamnată în primă instanţă la 5 şi, respectiv, 6 ani. Şi-au cerut cumva scuze televiziunile cu pricina pentru intoxicarea agresivă la care s-au dedat şi au supus o populaţie fără apărare, mai ales rurală, puţin informată din surse alternative ?
Alt caz foarte mediatizat a fost raportul noului ministru al Justiţiei, Toader Tudorel. În acest caz, previziunea, profeţia larg răspândită de câteva importante companii de media a fost aceea că ministrul Justiţiei, Toader Tudorel, va lua taurul de coarne, va cere revocarea Laurei Codruţa Kövesi, procuror-şef al DNA, şi a lui Augustin Lazăr, procuror general al Republicii, pentru că ministrul Toader Tudorel a fost judecător la Curtea Constituţională, unde a protestat în cazul celebrei „erate” care l-a salvat de la demitere pe Traian Băsescu şi că e un foarte stimat profesor de drept şi rector pe deasupra. Maioneza televizată în legătură cu importanţa acestui raport s-a umflat până la cer. Toader Tudorel, cel avansat în post de controversatul justiţiabil Călin Popescu Tăriceanu, a născut un şoricel mort, şoricel care a enervat la culme electoratul favorabil PSD şi i-a bucurat pe măsură pe adversarii acestuia : preşedintele Iohannis, instituţiile de forţă, opoziţia fleşcăită şi „tefeleii”. Fostul judecător Toader Tudorel nu a înţeles nimic din comunicarea prin mijloacele mari de mass-media. Nu poţi să transformi fără consecinţe câteva milioane de români în auditori disciplinaţi ai cursului tău de drept, model comunist de prin anii ’60, rânjind din timp în timp satisfăcut de măgăria pe care tocmai o faci şi de păcăleala pe care o vei trage în final milioanelor de fraieri, toţi elevi ai unui Marius Chicoş Rostogan discreţionar. Consecinţele le va suferi partidul care te-a pus aiurea în postul de ministru, în principal PSD, pentru că ALDE nu e decât o aripioară frântă a aceluiaşi PSD. De ce nu-şi dă demisia Toader Tudorel ? E o întrebare inutilă având în vedere datele fundamentale ale personajului nostru. Televiziunile de ştiri şi site-urile aliniate s-au străduit să facă o propagandă groasă pentru guvern, pentru Toader Tudorel – se poate presupune că nu pe degeaba –, dar cum nu sunt profesioniste, ba pe deasupra şi lipsite de orice deontologie, a ieşit catastrofal pe dos. (Întreaga situaţiune poate fi ilustrată cu două tablouri celebre ale celui mai scump pictor român din toate timpurile, Victor Brauner, intitulate Victor Victorel à l’hypercoït barbarogène  – 1949 şi Victor Victorel procureur général de l’orgasme propulseur – 1949.)
Se poate observa cu uşurinţă că presa şi media în general se ocupă mai mult de profeţii manipulatoare şi, evident, mincinoase decât de investigaţii şi de obţinerea unor informaţii pur şi simplu, verificate din mai multe surse. De mulţi ani, în România investigaţiile şi informaţiile serioase sunt apanajul serviciior secrete şi al unor oficine misterioase afiliate acestora, oficine populate cu personal antrenat în Vest. Această lume „specială” îşi face publice sau nu investigaţiile, anchetele, informaţiile prin media mainstream după interesele ei greu lizibile, adică după interesele Sistemului. Majoritatea angajaţilor mass-media, aşa-zişi ziarişti, îşi fac meseria de pe scaun, lipiţi de computer. Terenul pe care ar trebui să-şi mâne investigaţiile prezintă diverse umflături şi poate fi chiar periculos. La fel, după studii serioase recente făcute în lume, nu în România, cele mai multe sondaje se fac tot pe Internet şi pe reţele sociale, iar respondenţii sunt cel mai adesea unii „profesionişti” în materie, adică răspund la orice fel de sondaje, în Occident chiar contra cost. Valoarea acestor sondaje e pe măsură. S-a văzut şi în recentele alegeri americane, dar şi în cele româneşti şi se repetă acum în legătură cu alegerile din Franţa.
Ultima campanie electorală din Statele Unite, ca şi lunile care i-au urmat, au reuşit să decredibilizeze dramatic câteva foarte importante şi vechi instituţii de presă : New York Times, Washington Post, CNN etc. Implicarea vehementă, patetică şi, evident, interesată de partea candidatei Sistemului, Hillary Clinton, le-a pus în contradicţie nefericită cu mulţi dintre cititorii, cumpărătorii şi spectatorii lor, le-a ridiculizat, le-a slăbit, iar astăzi îşi pierd masiv abonaţii şi foarte mulţi bani. Dar, desigur, nici ziarele şi nici televiziunile de ştiri nu trăiesc numai din ce vând şi din publicitate. Ziare mari, ca New York Times sau Le Monde, nu mai sunt de mult pur şi simplu rentabile daca au fost cu adevărat rentabile vreodată. Finanţarea lor e extrem de complicată şi, de destule ori, inavuabilă.
Şi, pentru că pomeneam Le Monde, deşi foarte puţin urmărită în România, campania electorală din Franţa e la fel de falsificată, traficată ca şi cea din SUA. A fost inventat de presa scrisă şi audiovizuală, „din cuţite şi pahară”, un candidat care trece drept favorit la doar trei săptămâni înainte de scrutin, foarte tânărul fost ministru al Economiei al lui François Hollande, Emmanuel Macron, numit de contracandidatul său, François Fillon, „Emmanuel Hollande”. Toată presa şi toţi sondorii îl dau azi câştigător pe Emmanuel Macron. Câţi bani şi de către cine au fost băgaţi în această afacere de un tip nou pentru Franţa ? După ce cercurile oculte, printre care şi Bilderberg, îl desemnaseră public pe Alain Juppé drept candidatul lor, pentru că acesta a pierdut net alegerile primare ale dreptei şi centrului, aceleaşi cercuri oculte, interne şi internaţionale, şi-au mutat opţiunea pe Emmanuel Macron.
Presa, aşa cum o ştim astăzi, are, de fapt, o istorie foarte scurtă. Ea începe în secolul al XVII-lea în Anglia, se dezvoltă în secolul al XVIII-lea în câteva ţări europene şi în America, şi începe să semene cât de cât cu ce se întâmplă azi abia după 1848. Cam acelaşi lucru se poate spune şi despre roman, ca specie literară, care şi el însoţeşte procesul de modernizare. Şi, la fel, dar încă mai recent, se poate vorbi despre jazz, un gen muzical inventat abia la începutul secolului XX. Adică, pe scurt, omenirea a trăit şi a evoluat zeci de secole fără presă, fără roman şi fără jazz. Lucru care ar putea să se întâmple din nou. Ultima mare criză economică, cea declanşată în Vest în 2008, a lovit puternic, poate mortal, presa scrisă şi media mainstream, rolul acestora fiind preluat de presa şi media alternative.
Majoritatea oamenilor serioşi nu se mai informează, nici în Vest şi nici în România, aproape deloc din presa scrisă cotidiană şi hebdomadară şi din media mainstream. Pentru un mare public, care şi contează pentru că este decizional, New York Times şi Washington Post, Le Monde, Le Figaro şi Nouvel Observateur, sau Antena 3 şi România TV în România sunt surclasate net de câteva site-uri alternative şi agregatoare de articole şi opinii avizate sau doar antisistem, cum sunt în SUA breitbart, zerohedge, counterpunch etc., în Franţa les-crises, le comptoir, mediapart etc., iar în România inpolitics, gandeste.org, activenews, flux 24 etc. Editorialiştii marilor ziare apar ridicoli în comparaţie cu autorii de pe asemenea site-uri alternative. Care sunt uneori profesori universitari, specialişti eminenţi în domeniul lor şi care nu se lasă cumpăraţi, care nu au conştiinţe de vânzare. Demagogia democratică e grav pusă la îndoială cam peste tot şi odată cu ea şi presa care a însoţit-o uneori în chip strălucit.

Petru Romoşan       

Alegerile prezidenţiale din Franţa de anul acesta ar fi putut fi foarte simple – există un singur candidat care merită să devină preşedinte, François Fillon – dacă nu ar fi complicate de preşedintele încă în funcţie, François Hollande, şi de majoritatea socialistă care are încă guvernul şi este bine răspândită în structura perenă a statului francez. Procurori şi judecători „roz” (socialişti), servicii secrete partizane, poliţişti cu clare opţiuni politice (fie socialişti, fie de extremă dreaptă) pot încurca dramatic alegerile într-o mare şi consolidată democraţie. Ceea ce se întâmplă deja de o manieră nemaivăzută. Marea problemă a socialiştilor şi, în general, a alegerilor de anul acesta din Franţa e că Partidul Socialist nu are un candidat credibil, care să poată câştiga prezidenţialele. François Hollande s-a retras, Emmanuel Macron e o „invenţie” forţată a deja fostului preşedinte, iar Bernard Hamon, prin programul său şi lipsa de anvergură personală, nu reprezintă decât o mică „gaşcă” stângistă. Singurul candidat cu reală greutate, cu un CV corespunzător (zeci de ani deputat, ministru de mai multe ori, prim-ministru cinci ani), cu un program şi o prestaţie în spaţiul public consistente, cu anvergura necesară şi obligatorie în funcţia de preşedinte, este candidatul conservator al partidului Les Républicains, François Fillon. Iar programul său de guvernare este într-adevăr unul dur conservator, prezentat ca atare electoratului, fără nici o concesie, dimpotrivă, poate excesiv.
Într-o emisiune recentă de televiziune la un post public, în care s-a organizat „lichidarea” lui François Fillon, candidatul conservator l-a arătat cu degetul direct pe François Hollande, cel mai slab preşedinte al Franţei de după al doilea război mondial, pentru dosarele care i-au fost făcute în mare viteză după ce Fillon a câştigat, surprinzător pentru establishment dar categoric, alegerile primare ale dreptei şi centrului. Fillon a citat şi o carte ieşită recent, semnată de trei ziarişti de la Le Canard enchaîné, în care i se atribuie lui Hollande instrumentalizarea ilegală a Ministerului de Interne şi a unor structuri secrete pentru interese partizane de clan socialist (şi globalist). Până mai ieri, François Fillon era considerat, pe drept cuvânt, cel mai cinstit politician francez de rang înalt în viaţă, demn urmaş al maestrului său, Philippe Séguin, care a murit în 2010, singur în casă, încă tânăr, şi care deranjase multă lume din postura sa de preşedinte al Curţii de Conturi. Azi, François Fillon spune de-a dreptul că singurul mod în care stânga lui Hollande ar putea câştiga alegerile prezidenţiale e să-l elimine pe candidatul conservator al dreptei. Actualul preşedinte socialist a renunţat să candideze pentru un al doilea mandat fiindcă era lipsit de orice şansă.

continuare »

Petru Romoşan       

Jamais deux sans trois ! „Ce s-a întâmplat de două ori se va întâmpla şi a treia oară !” Uimitoarele schimbări de direcţie pe care le-au realizat deja două dintre cele trei mari democraţii istorice, Marea Britanie şi SUA, opţiunea lor pentru protecţionism în dauna liberului-schimb, pentru întărirea naţiunii împotriva globalismului („America first !”, spune Donald Trump) nu puteau fi în nici un caz anticipate acum două decenii. Prognozele tipărite ale CIA erau pentru diferitele variante ale globalizării, de la pax americana la globalismul total, şi în nici un caz pentru protecţionism şi naţionalism.
După Marea Britanie şi SUA va veni Franţa cu ruptura ei. E greu de anticipat ce formă va lua ruptura Franţei cu globalismul şi cu Uniunea Europeană, dar e sigur că, până la urmă, probabil într-o piesă cu mai multe acte, Franţa, ea însăşi centru al unui imperiu încă viabil, se va duce lângă Marea Britanie, redevenita centrul Commonwealth-ului, şi lângă SUA, în continuare cea mai mare putere a lumii, revitalitază, a lui Donald Trump, şi nu va mai sta în penibila poziţie de subordonare de azi faţă de Germania expansionistă economic şi politic.
Deja un lucru cu totul ieşit din comun se poate observa cu ochiul liber în Franţa : atacul concertat şi de o extremă violenţă la favoritul de acum două-trei luni al alegerilor prezidenţiale, François Fillon, câştigătorul detaşat al „primarelor” dreptei şi centrului. François Fillon a fost cinci ani prim-ministrul Franţei, după ce fusese consilier, deputat vreo 30 de ani, de mai multe ori ministru, şi nimeni nu-i găsise nimic care să-l opună legii. Dimpotrivă, angajarea absolut legală a soţiei sale, Penelope, britanică de origine, ca secretară parlamentară a fost pentru el o formă inteligentă de a se feri de corupţie şi de asaltul lobby-ştilor. Deodată, i se inventează şi i se inventariază toate relele posibile. Populaţia ar putea reacţiona printr-un vot masiv în favoarea sa. Se va întâmpla asta ? Sau atacul la François Fillon îi deschide larg drumul la preşedinţia Franţei reprezentantei dreptei extreme, ultranaţionalistei Marine Le Pen ? Ca şi în România, să nu ignorăm realităţile din teren, mulţi actori ai lui deep state sunt naţionalişti. Ceilalţi candidaţi nu par să aibă vreo şansă, cu tot tărăboiul enorm făcut de mainstream-ul mediei hexagonale în avantajul lui Emmanuel Macron. Încă foarte tânărul Macron (39 de ani), fost consilier şi ministru al Economiei al actualului preşedinte socialist, François Hollande, fost angajat al Băncii Rothschild, pare să se bucure de o puternică susţinere din partea corporaţiilor şi a băncilor, şi este privit cu multă simpatie la Bruxelles şi la Berlin. Dar e foarte puţin probabil ca populaţia din provinciile foarte diverse ale Franţei, pauperizate dar ataşate de identitatea lor, să-l voteze pe programul său neoliberal şi universalist, de fapt, un „de toate pentru toţi”.
Oricare dintre concurenţii importanţi ai lui François Fillon – Marine Le Pen pentru Frontul Naţional (extrema dreaptă), Bernard Hamon (câştigătorul alegerilor primare la Partidul Socialist), Jean-Luc Mélenchon (extrema stângă şi Partidul Comunist Francez), Emmanuel Macron (independent, neoliberal, reprezentantul globaliştilor şi al unei bune părţi a „sistemului”) – ar câştiga alegerile ar fi în imposibilitatea de a încropi o majoritate stabilă în Parlament. Partidul Les Républicains al lui François Fillon este favorit net pentru câştigarea alegerilor parlamentare, care vor urma la o lună după cele prezidenţiale. Deci singurul care va putea alcătui o majoritate parlamentară şi va fi capabil să-şi impună programul e reprezentantul dreptei conservatoare, François Fillon. Bernard Hamon, reprezentând Partidul Socialist, vine după cinci ani de guvernare dezastruoasă a lui François Hollande, Manuel Valls şi a majorităţii socialiste.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Franţa a avut doi lideri : mareşalul Philippe Pétain, la Vichy, care mergea cu Germania lui Hitler, şi generalul Charles de Gaulle, la Londra, care mergea cu britanicii şi americanii. Istoria lungă i-a dat dreptate lui de Gaulle. Din unghiul geopolitic, Franţa e un caz aparte. E şi o putere de uscat, ca Germania, dar prin lungile ei coaste – la Mediterana, la Atlantic şi la Marea Mânecii – e şi o putere de apă, maritimă, ca Marea Britanie, SUA şi Japonia. Ca şi în trecut, după ce a flirtrat îndelung cu teoria cuplului franco-german, considerată de altfel irelevantă în Germania, Franţa va alege, foarte probabil, din nou compania marilor democraţii occidentale.
E de anticipat că după cele două rânduri de alegeri, prezidenţiale în aprilie-mai şi parlamentare la foarte scurt timp, şi Franţa va schimba fundamental macazul. Dar cel mai probabil o va face în mai multe etape, punând astfel, cum numai ea ştie să o facă, la grea încercare nervii birocraţilor din diverse cancelarii.