Petru Romoşan       

Lucrurile au luat-o rău de tot la vale peste tot în lume, dar mai ales în lumea bogată şi zisă „civilizată”, în lumea occidentală, al cărei lider, deja puternic contestat, e SUA. Donald Trump a început să concedieze mai mulţi „bonzi” din echipa sa. Printre alţii, pe Reince Priebus, şeful administraţiei de la Casa Albă, şi, probabil în curând, pe Jeff Sessions, procurorul general (un fel de ministru al Justiţiei). Recent şi-a prezentat demisia şeful Comunicării de la Casa Albă, Sean Spicer, care a fost înlocuit de Anthony Scaramucci. În locul lui Priebus a fost deja numit generalul John F. Kelly. Atacurile democraţilor, care au pierdut alegerile, şi ale majorităţii establishment-ului – bănci, media, servicii secrete… – la Donald Trump şi la Casa Albă pe tema amestecului Rusiei în alegerile americane continuă ca în prima zi.
În Europa de Vest, Uniunea Europeană e o corabie beată, care se îndreaptă spre un dezastru anunţat. Moneda euro, principalul handicap al construcţiei europene, e subevaluată în Germania cu circa 20 % şi e supraevaluată în Franţa (cu 28 %), în Italia (22-26 %) şi în Spania (20-25 %). Italia şi Spania au încercat să procedeze la o devaluare internă, rămasă fără succes, fără efecte reale. Franţa încearcă şi ea acum, pe urmele Italiei şi Spaniei, să aplice aceeaşi devaluare internă, căreia specialiştii nu-i dau nici o şansă (nici Jacques Sapir, din care am citat mai sus, printre alţii). Diferenţa de competitivitate dintre Germania şi celelalte trei mari ţări europene duce la distrugerea industriilor acestora din urmă şi-i creează avantaje nelegitime Germaniei în interiorul UE.
Mai aproape de problemele noastre româneşti este Polonia, şi ea o fostă ţară comunistă. Pe lângă încercările de naţionalizare a aparatului de justiţie, care a trecut de la comunişti direct la noua Uniune, fără să fi redevenit polonez între timp, ţara prietenă, Polonia, a pornit şi o decomunizare pe scară largă. Nume de străzi, de instituţii, monumente care amintesc în vreun fel de perioada comunistă sunt schimbate sau demolate ca urmare a unei legi votate în aprilie 2016. Biserica Catolică, aflată şi ea cumva la putere împreună cu guvernul ultraconservator PiS, partid dominat de personalitatea lui Jarosław Kaczyński, încearcă o recuperare imposibilă a memoriei necomuniste a polonezilor. Excesele şi arbitrariul nu pot fi evitate într-o asemenea întreprindere amplă şi întârziată. Distrugerea deja anunţată a obeliscului dedicat Soldatului sovietic eliberator, aflat pe artera care leagă aeroportul de centrul Varşoviei, creează fricţiuni diplomatice serioase cu Rusia. Uniunea Europeană a pornit mai multe proceduri de infringement (sancţionare), mergând până la ridicarea dreptului de vot, contra Poloniei, Ungariei şi Republicii Cehe (toate membre ale Grupului „rebel” de la Vişegrad). La fel cum Franţa, Italia şi Spania, forţate de realitatea economică, pot abandona oricând moneda euro, Polonia şi Ungaria o pot lua oricând pe urmele Marii Britanii şi abandona complet UE. Sinceritatea apartenenţei Ungariei la NATO e şi ea pusă serios sub semnul întrebării. Apropierea lui Viktor Orbán de Rusia lui Putin ar fi mult mai mare decât se credea. Dar marea bombă cu ceas pentru majoritatea ţărilor din UE o reprezintă problema, doar amânată, a refugiaţilor. După experţi, imigraţia poate fi controlată, dar în nici un caz marile migraţii. Turcia lui Erdogan este un rezervor inepuizabil de crize pentru UE. Ca şi Libia, o ţară fără guvern central, pradă încă războiului civil intern. Zeci de milioane de săraci din Africa şi din Orientul Apropiat sunt pe picior de plecare şi anunţă o nouă eră a marilor migraţii.
Noile sancţiuni votate de SUA împotriva Rusiei, cu efectele lor economice imediate pentru UE şi răspunsurile aşteptate din partea Rusiei, egale în brutalitate, nu anunţă nimic bun. Chiar dacă aceste sancţiuni sunt doar parte a unei negocieri tactice din partea SUA. Un posibil atac nimicitor al SUA şi al Coreei de Sud asupra Coreei de Nord (al cărei aliat este China), condusă de un lider imprevizibil, pare că nu e departe. Apropierea armatelor NATO de graniţele Rusiei, cu efective şi înzestrare în creştere, obligă Rusia la reacţii greu de anticipat azi. În ciuda multiplelor declaraţii ale ministrului de Externe, Serghei Lavrov, şi ale altor lideri de la Kremlin, transparenţa nu e totuşi virtutea cardinală a actualei guvernări ruse.
Comentatorii români, ca întotdeauna, sunt preocupaţi, cu competenţa lor limitată, doar de bătălia dintre găştile interne, corupte şi inepte dincolo de tolerabil. Zeci de mii de români, mai ales tineri şi oameni cu studii, părăsesc în continuare anual România. Plecarea în masă a românilor din ţara lor e cea mai exactă critică la adresa realităţilor politice şi economice interne. Şi această emigrare masivă nu face decât să prevestească o catastrofă pentru România despre care nouă, ostaticilor, Sistemul ne interzice să aflăm ceva. O nouă criză, de amploarea celei din 2008, e anunţată tot mai insistent. E suficient ca într-un singur loc sensibil să plesnească textura, pentru ca dominoul s-o ia razna.

Petru Romoşan       

Trăim vremuri interesante. Asta e sigur. Cu ce să începem ? Presa noastră scandaloasă („de scandal” e prea puţin şi inexact) anunţă că episcopul homosexual al Huşilor ar fi fugit din ţară. A fost văzut pe aeroportul din Iaşi. Biserica Ortodoxă Română, păstorită de Preafericitul părinte Daniel, trăieşte vremuri prea interesante, vremuri LGBT. Deocamdată, capii Bisericii nu ştiu ce hotărâri să ia. O fi atât de întinsă „boala” din Biserica română ? Vom avea şi marşuri ale preoţilor cu orientări sexuale alternative ? Pentru că presa de scandal s-a pus să caute şi a început să găsească şi alte cazuri. Tot deocamdată, preotul Pomohaci, acuzat de pedofilie, continuă să dea concerte de muzică populară foarte apreciate.
Acum că am devenit şi noi proamericani respectaţi, americanii par că şi-au ales un preşedinte susţinut de… Rusia, de Vladimir Putin în persoană. Ăsta e norocul nostru ! Când să fim şi noi cu America, America îşi alege un preşedinte care-i convine Rusiei. Cel puţin aşa susţin Partidul Democrat, fost de guvernământ în ultimii opt ani, CNN, care se spune că este o goarnă a CIA, CIA însăşi, prin George Soros, care ar finanţa-o din partea unei confrerii de miliardari, New York Times, Washington Post, reviste feminine şi alte o mie de instituţii americane mari şi mici. Noi, românii, ce să credem ?! N-ar fi fost mai bine să mergem direct cu Putin decât cu protejatul lui Putin de la Washington ? Pentru că Washington e atât de departe şi Moscova e atât de aproape !
De ceva vreme, după revenirea la putere a lui Jarosłav Kaczynski şi a partidului său ultraconservator PiS, Polonia a preluat conducerea războiului împotriva ocultelor, nereprezentativelor şi antinaţionalelor instituţii europene, cu armatele lor de funcţionari foarte scump plătiţi. De altfel, Uniunea Europeană începe să fie un „stat” care se defineşte prin subminarea statelor-naţiuni. Nu poate fi altfel. Polonia şi-a regăsit locul pe care l-a avut pe vremea Solidarităţii, a luptelor de la Gdansk. În Polonia se dă bătălia pentru îndepărtarea judecătorilor comunişti şi a urmaşilor lor, oameni de 30-40 de ani care, împreună cu ceilalţi comunişti, au vândut Polonia pe nimic Occidentului. Numai ca să-şi salveze pielea şi să ajungă la banii Vestului. Lucrurile nu stau diferit la noi. Pentru a înţelege mai bine confuzia pe care o avem azi în justiţia din România, cu binomul şi cu controversatul parchet cu jurisdicţie de excepţie, de tip totalitar, DNA, am face bine să urmărim mai atent lupta pentru naţionalizarea aparatului de justiţie din Polonia. În acelaşi timp, liderul maghiar Viktor Orbán a intervenit de la Tuşnad în sprijinul guvernului polonez. După presa americană, Viktor Orbán ar fi lansat cel mai dur atac de până acum la instituţiile europene şi la miliardarul George Soros, care vor o „Europă nouă, mixtă, musulmanizată”. Orbán a mai spus : „Pentru ca Europa să poată trăi, trebuie să-şi recâştige suveranitatea de la Imperiul Soros… După ce a făcut asta, migranţii trebuie trimişi înapoi, în afara UE.” Polonia şi Ungaria sunt din nou în avangarda civilizaţiei europene, aşa cum au fost şi în ultimii ani ai deceniului opt în lupta împotriva comunismului şi imperiului sovietic. De la defunctul imperiu din Est noul imperiu din Vest, UE, a împrumutat deja prea multe elemente catastrofale.
România a fost întotdeauna o ţară „interesantă”. Atât de interesantă că te apucă disperarea. După stalinistul postrevoluţionar Iliescu preşedinte, după Pinochet-ul, proamerican bineînţeles, Băsescu, azi îl avem pe penalul de câmpie Liviu Dragnea, dictator mediocru şi demon meschin. Am atins o nouă culme a absurdului. Azi ne uităm în gura Gabrielei Vrânceanu Firea Pandele, primarul Bucureştiului (incredibil, după Halaicu, Lis, Băsescu, Videanu, Oprescu, o avem şi pe Firea !), ne cutremurăm zilnic de gândirea economică a farsorului-impostorului de Teleorman, cu al său confuz şi inaplicabil „program de guvernare”, şi aşteptăm cuminţi sfârşitul lumii. Ce altceva am putea aştepta decât sfârşitul lumii ?! Să ne spună Codrin Ştefănescu, acest Mihail Sadoveanu de televizor al PSD !
Pentru încheiere, să-l cităm (după filosoful sloven Slavoj Žižek, din studiul „Tentaţia populistă”, care ne reaminteşte această „vorbă de duh”) pe nemuritorul Mao : „E o mare dezordine sub cer, situaţia e deci excelentă.”

Petru Romoşan       

Un prieten foarte apropiat mă întreabă cu toată seriozitatea, cu maximă gravitate : „Tu ce crezi că se va alege de România ?” Întrebarea e atât de mare, colosală, de necuprins, că mai întâi îţi vine să râzi. Nervos, fără îndoială. Cum ce se va alege de România ? Ea e bine mersi la locul ei pe hartă. Munţii Carpaţi, Dunărea, Câmpia Română, Marea Neagră, Transilvania sunt tot acolo. Şi Basarabia e tot în afara graniţelor noastre, cu un Igor Dodon pe care ni l-a aplicat Vladimir Putin de curând. Vladimir Putin, cel despre care se spune că ar avea origini româneşti. Că un înaintaş al său, militar, ar fi plecat împreună cu Dimitrie Cantemir la Moscova sau Sankt-Petersburg.
De fapt, am evitat să răspund la o întrebare dintre cele mai îndreptăţite. Pentru că răspunsul e sumbru : România de după Traian Băsescu, de după marea criză financiară şi economică nu prea mai există. E doar un fragment, dintre cele mai puţin importante, al Uniunii Europene : am devenit europeni înaintea tuturor. Şi cel mai fidel partener al SUA în Europa de Est şi, de fapt, în toată Europa. Un membru foarte disciplinat al NATO. Cel mai disciplinat. Dincolo de această „identitate” exterioară, pe dinăuntru nu mai e mare lucru. Şi chiar de aceea ne putem permite să avem un preşedinte sas şi luteran. Căci ce mai înseamnă să fii azi român şi ortodox ? De aceea avem guverne care mai de care mai neglijabile, cu nenăscutul politic Victor Ponta prim-ministru, cu guverne care de care mai „tehnocrate”, adică 100 % nedemocratice, care mai de care mai Dragnea, Grindeanu, Tudose. Adică guvernele minus nimeni, guralive, agitate, jalnice. Cu miniştri ca Olguţa, Carmen, Sevil, Adrian Ţuţuianu, Ionuţ Mişa de la Finanţe şi Ilan Laufer, care-i şi întrece. Cu Codruţa Kövesi, Augustin Lazăr şi Tudorel Toader, care ne asigură calitatea de eterni penali, oscilând nervoşi între puşcărie şi spitalul de nebuni.
De multe ori m-am întrebat ce rost au avut suferinţa şi idealurile lui Bălcescu, Avram Iancu, Eminescu, Octavian Goga, Dimitrie Gusti, Liviu Rebreanu, Corneliu Medrea, Iuliu Hossu şi atâţia alţi părinţi fondatori de neam şi ţară dacă tot am ajuns aici, unde ne găsim azi. Ce înseamnă aici azi ? Înseamnă o emigraţie în masă care nu se mai opreşte. Au plecat patru sau cinci milioane de români ? Câte milioane ar mai trebui să plece ca să ne trezim ? Şi cine să se mai trezească dacă au plecat deja cei mai buni ? Aici azi înseamnă o populaţie a României între 18 şi 16 milioane. Nimeni nu-ţi mai poate da o estimare credibilă. Căci despre recensăminte corecte, cinstite şi luate în serios de politicieni sau de „factorii răspunzători” nu mai poate fi vorba.
Ce se va alege de copiii de la ţară care nu mai ajung la şcoală la oraş ? De ce a scăzut atât de dramatic speranţa de viaţă în România ? De ce nu avem nici o universitate bine clasată printre universităţile lumii ? De ce avem atâţia profesori universitari şi savanţi răspândiţi prin celelalte universităţi ale lumii, în străinătate ? Câţi doctori au plecat în Germania şi Franţa sau unde au văzut cu ochii ? Ne va despăgubi cineva pentru furtul de creiere şi competenţe sau vom continua să primim lecţii magistrale de onestitate, democraţie şi civilizaţie ? Mai are rost să te întrebi cine e răspunzător de toate acestea ? Ştim cu toţii, dar la ce ne foloseşte ?
România e un teritoriu porto-franco pentru toţi aventurierii şi veleitarii europeni şi mondiali. Iar cei mai drăguţi sunt ambasadorii străini care ne urechează ritmic, ca pe timpul lui Vodă Mavrogheni, înaintaşul marinar al lui Traian Băsescu. Ţara a mai trecut prin situaţia asta câteva bune zeci de ani înainte de Războiul de Independenţă, fără să mai vorbim încă o dată de tot secolul fanariot. Statul s-a subţiat până a ajuns practic invizibil. Se mai vorbeşte despre stat doar la televizor, mai ales atunci când este criticată justiţia decadentă, în viaţa reală el nu prea mai există. Dar avem oligarhii noştri, unii în puşcării (mai ales proprietarii de televiziuni…), avem investitori, avem George Soros (de fapt, George Soros nu e nimeni sau el reprezintă interese adânci, mult mai extinse, despre care nu se vorbeşte), avem Liviu Dragnea şi PSD, care se luptă comic cu George Soros. Nu mai avem deloc opoziţie, pentru că nu mai avem deloc democraţie, presa aproape s-a închis, justiţia se apropie de credibilitate zero, Palamentul e o instituţie inutilă, doar televizoarele continuă să macine vorbe.
Ce se mai poate alege de România aşa devastată cum e ? Dacă salvarea colectivă e, evident, compromisă, câţiva fericiţi se vor salva totuşi individual.

Petru Romoşan       

Recenta reuniune a liderilor din 20 cele mai bogate ţări ale lumii, din deja devastatul Hamburg, făcută parcă doar ca să aducă în lumina reflectoarelor întâlnirea dintre Trump şi Putin, scoate, de fapt, în relief degradarea clasei politice din lumea întreagă. În vreme ce politicienii conversau, se amuzau într-o vastă sală izolată, protejată, afară Hamburgul era făcut praf de manifestanţii antiglobalizare, anticapital, anti-orice, anarhişti de toate obedienţele. În interior, într-o sală cu aspect futurist, o adunare de indivizi care, în cea mai mare parte, nu-şi mai reprezintă de mult popoarele din care provin (paradoxal, cei care nu se pot împăuna cu votul democratic şi sunt adesea taxaţi de dictatori îşi reprezintă mai convingător naţiunile), pentru că nu popoarele i-au pus acolo unde sunt, ci marele capital, cu structurile sale de scamatori gen Bilderberg, Trilaterala, francmasoneria şi altele asemenea.
Prin cele două alegeri prezidenţiale importante, a lui Donald Trump în SUA şi a lui Emmanuel Macron în Franţa, ar fi trebuit să se vadă pregnant o schimbare majoră în ordinea democraţiilor occidentale. Media mainstream din Europa de Vest şi din America ar fi trebuit să anunţe, simplu şi sec, decesul democraţiei în Occident : Fie-i ţărâna uşoară ! Nu s-a întâmplat asta decât în afara mediei mainstream, pentru că marile trusturi de presă, şi ele proprietatea marelui capital, au continuat să se dinamiteze reciproc. În SUA, lupta CNN, New York Times, Washington Post şi a altora continuă şi azi cu noul preşedinte şi cu anturajul său câştigător. În Franţa, aproape toată media de renume s-a aliniat disciplinat, încă din campania electorală, în spatele câştigătorului sigur. S-a inventat marele culoar pe centru, care a zdrobit toată ordinea anterioară pentru un singur om, un necunoscut până în urmă cu doar 2-3 ani. Şi pentru partidul său, inventat acum mai puţin de un an dar care a obţinut o zdrobitoare majoritate, şi care avea un singur punct în programul politic, acela al alegerii lui Emmanuel Macron. Acum că au realizat programul politic, „macronienii” se plictisesc de moarte, comentează directorul Jurnalului de Duminică în ediţia din 9 iulie 2017, Hervé Gattegno, şi tot el subliniază că partidul lui Macron are doar simpatizanţi, adică nu are membri, deci nu adună cotizaţii, fiind astfel singurul partid cunoscut finanţat integral din bani publici…
În SUA, Donald Trump e un amator absolut în ale politicii şi ale funcţionării statului, iar singura şi marea legătură cu statul pe care i-au atribuit-o adversaii în campania electorală a fost aceea că a reuşit să achite cât mai puţine impozite posibil. În loc să fie întrebat de fisc cum de a izbutit să iasă aşa de ieftin şi să-şi crească averea, a fost făcut preşedinte. Deci, Donald Trump era cel mai potrivit să fie promovat de pieţe, de Finanţă, de multinaţionale ca preşedinte a încă celei mai importante puteri mondiale. Cu toate defectele ei, bine puse în lumină în campania electorală, bubuită din toate părţile, Hillary Clinton a servit totuşi câţiva ani buni statul american, fusese aproape de un preşedinte care avusese două mandate, deci venea măcar formal dintr-o tradiţie a serviciului public, chiar dacă şi ea era, evident, tot candidata marelui capital. Donald Trump venea din emisiunile pentru marele public ale televiziunilor, din mari scandaluri repercutate de toată media de-a lungul deceniilor, din trei căsătorii şi multe şi mediatizate scandaluri sexuale. Va putea fi el identificat de americani cu serviciul pentru statul lor ? E greu de crezut. Prin simpla sa prezenţă la Casa Albă, Donald Trump reprezintă zilnic, cu ajutorul mediei, prin televiziuni, prin Internet, prin radiouri, apusul statului, decesul democraţiei, dar mai ales triumful comerţului şi al speculaţiilor imobiliare, financiare etc.

continuare »

Petru Romoşan       

Nici un guvern de pe lume nu şi-ar putea desfăşura normal activitatea într-o atmosferă atât de ostilă precum cea în care e întâmpinat azi noul guvern PSD Mihai Tudose. Vechi propagandişti PSD, azi în parte reciclaţi, ca Bogdan Chiriac sau Antena 3, se întrec să dea cifre de opinii defavorabile de până la 70 %, uneori mai mult. Dar lui Liviu Dragnea nu-i pasă. El e cel mai important dictator recent, după Ceauşescu, Năstase şi Băsescu, şi nu-i tremură mustaţa teleormăneană.
Speculaţiile cum că noul guvern PSD ar fi fost pus „de afară” curg. De la Washington, de la Berlin, de la Tel Aviv, dar poate chiar de la Moscova. Şeful actual al opoziţiei, măruntul activist de tranziţie Ludovic Orban, a dat cu bâta în baltă declarând că mai mulţi miniştri din noul guvern ar avea relaţii strânse, mai vechi, cu Rusia. Fostul şef al Comisiei parlamentare de control a activităţii SRI, Adrian Ţuţuianu, numit săptămâna trecută ministru al Apărării, a fost chiar avocatul lui Mechel, o firmă din Rusia care a pus pe butuci câteva întreprinderi strategice româneşti, printre care şi Combinatul de Oţeluri Speciale Târgovişte. Să fi contribuit prestaţia de avocat la fulminanta sa carieră în zona serviciilor şi a apărării ?
Cum cea mai importantă măsură din noul program de guvernare – impozitarea firmelor pe cifra de afaceri – are toate şansele să pună pe fugă multinaţionalele care aparent nu prea plătesc impozite în România, nu poţi să nu te gândeşti că liderul PNL, Ludovic Orban, ar fi bine informat în legătură cu „rusificarea” guvernului de la Bucureşti… Tradiţiile sovietice şi neosovietice ale PSD de la Ion Iliescu la Victor Ponta au tot fost evocate. Deşi în anii ’90, mai ales vizându-i pe Dinu Patriciu şi pe Călin Popoescu Tăriceanu, protejaţi ai unor generali SIE cu simpatii răsăritene, PNL-ul era cel calificat drept „partid rusesc”.
În acest gen de afaceri însă, nu ştii niciodata „cine e cine”. Coşul cu raci, vii şi mişcători, „sub steag străin”, dubli spioni, ofiţeri de legătură – numai profesioniştii domeniului încearcă să se descurce cum pot şi ei. Cei care par că lucrează pentru unii sunt, de fapt, ai altora, ca să se mascheze, chiar şi „ai noştri”, naţionalii, se dau drept ruşi, nemţi, britanici, americani sau israelieni. De altfel, un foarte important serviciu vestic a avansat în spaţiul comunist în timpul dominaţiei URSS sub steag sovietic. Cu rezultate excepţionale.
În confuzia generală, informaţia că noul program de guvernare al PSD ar fi fost revăzut de Florin Georgescu şi de eternul şi fascinantul Gheorghe Gherghina este de departe cea mai interesantă, fie că e adevărată sau nu. Cei doi sunt asimilaţi ca reprezentanţi ai noştri (ai partidei naţionale) la BNR, spre deosebire de „cămătarul-şef”, care reprezintă, însoţit de eternul şi fascinantul său purtător de cuvânt, Adrian Vasilescu, finanţa internaţională. Cam toate băncile româneşti din lunga „eră de aur” Isărescu par a fi doar nişte mizerabile instituţii de camătă pe spinarea populaţiei băştinaşe. Care antreprenor şi chiar simplu cetăţean nu s-a lovit de cinismul hrăpăreţ al prea multor bănci străine instalate la noi ? Dacă, într-adevăr, supercontabilul Florin Georgescu are vreo contribuţie la noul program de guvernare al PSD, înseamnă că orientarea guvernului Tudose e totuşi românească. Maniera românească are inevitabil şi o patină neosovietică, la fel ca toată societatea noastră, care încă nu s-a debarasat de trecutul său de ocupaţie estică.
Guvernul Mihai Tudose pare a fi tot atât de românesc ca şi naţionala de fotbal care tocmai a ratat calificarea. Tot aşa cum Klaus Iohannis seamănă cu antrenorul Christoph Daum sau, mă rog, invers. Nu vi se pare posibilă comparaţia între clasa politică românească de azi şi lumea fotbalului autohton ? Nu e Parlamentul României un fel de ligă a lui Mitică (Dragomir) ? Politicienii şi ziariştii care le fac imagine sunt contemporani cu oamenii din fotbal şi cu fotbaliştii români. Şi nimic din catastrofa românească actuală, nimic din marea debandadă nu le este străin nici unora, nici altora. Cam ăsta e nivelul general – toată lumea e de acord.
Naţionalismul şi protecţionismul câştigă teren în toată Europa. România nu a rămas în afara acestui trend. După ce am încercat toate cosmopolitismele, globalismele, liberalismele şi toate propagandele de împrumut, ne întoarcem şi noi la un sănătos „consumaţi româneşte !”. Roşiile şi oaia ministrului Petre Daea, dar nu numai. Iată şi guvernul corespunzător. Atâta putem. Dar, vrem-nu vrem, suntem participanţi cu toţii.

Petru Romoşan       

S-a încheiat criza politică în România ? Nici vorbă. PSD+ALDE+UDMR continuă să deţină o solidă majoritate în Parlament. Oricând, Liviu Dragnea şi Kelemen Hunor (fost ministru al Culturii în vremea pălitorului de stat permanent, Băsescu) pot hotărî la o cafea că Transilvania românească poate fi dată Ungariei (punctul 12 al Programului revoluţiei maghiare din 15 martie 1848) şi că avem neapărată nevoie de plăcuţe bilingve la Cluj, Braşov, Satu Mare, Oradea, Arad, Timişoara şi chiar la Bucureşti şi, de ce nu, la Vaslui sau la Huşi. C-aşa vrea muşchii lor de aleşi ai poporului din încă România ! Liviu Dragnea a fost consiliat în afacerea maghiară, fără doar şi poate, de Călin Popescu Tăriceanu, asociat în afaceri cu fostul şef al rezidenţei maghiare Rudas Ernö (vezi Aurel I. Rogojan, Fereastra serviciilor secrete) şi autor principal, în calitate de prim-ministru, al monstruoasei „afaceri” Gojdu. Trebuie că sunt mulţi cei care se întreabă cum se face că Tăriceanu reuşeşte să se menţină, cu asemenea „succesuri” în plutonul decident al statului român. Cei doi mari lideri care au tunat „democratic” împotriva lui Sorin Grindeanu, cel cu „cheiţă”, sunt cunoscuţi luptători în munţi : Liviu Dragnea e fiu de miliţian comunist, iar Călin Popescu Tăriceanu e „puiuţul” lui Dan Amedeo Lăzărescu, turnător-şef liberal la Securitate. Cei doi au excelat în discursuri vituperante la adresa statului „paralel” – situaţiunea a fost şi rămâne de un umor negru greu de egalat.
Opoziţia e anemică, pestriţă, rău mediocră, cum e şi noul lider PNL, Ludovic Orban, şi el copil de căpitan sau maior de Securitate, patronat moral de marele turnător Mircea Ionescu-Quintus, amândoi lipsiţi până azi de idei politice sau economice notabile. Prin Ludovic Orban se împlineşte, probabil, un vis al Securităţii şi Miliţiei : copiii lor sunt peste tot. La stânga şi la dreapta, la putere şi în opoziţie. Spre totalul dezastru al ţării ! Numai că în locul Combinatului Siderurgic de la Hunedoara din vremea comunismului avem azi fabrica de arestări în masă DNA. În loc de fabrici şi uzine, vom avea peste tot puşcării nou-nouţe, aşa cum ne cere azi UE. Iar ANAF ne-a anunţat în săptămâna care s-a încheiat că de-acum „poate să pună proprire pe conturi prin sistemul electronic”. Progresul binomico-trinomic nu mai poate fi oprit. Toate înnoirile societale, descoperirile ştiinţifice şi gadgeturile tehnologice le aplicăm numai după mintea noastră de miliţieni. Spre o fericire definitivă şi irevocabilă !
Dar să revenim la actualitate. Programul de tip Moş Crăciun cu care PSD a câştigat alegerile (doar vreo 3 milioane de voturi !) se loveşte brutal de interesele multinaţionalelor, ale băncilor, dar şi ale tuturor privaţilor, străini şi băştinaşi deopotrivă. A negociat PSD şi cu patronatul mărirea pe scară largă a salariilor sau doar forţează iresponsabil migraţia forţei de muncă dinspre privat spre serviciul public ? Vor aduce Liviu Dragnea şi Lia Olguţa Vasilescu, ca şi doamna Firea Pandele, extrem de vocală în ultimele zile, bani de acasă ca să susţină Minunatul lor Program de Guvernare ? Oare eşecul patent al lui Sorin Grindeanu şi al întregului guvern, compus şi condus de Dragnea însuşi, nu e legat direct de fantezia irealizabilă a acestui program ? Comentatorii actualităţii critice de la Bucureşti nu se mai hazardează în speculaţii în legătură cu o posibilă intervenţie în forţă a preşedintelui Klaus Iohannis. Devenit de curând lider planetar, american după vizita la Donald Trump, dar şi european după vizitele la Angela Merkel şi Emmanuel Macron, Iohannis nu se mai poate coborî în mizeria politicii curente. Va constata, va numi, va contrasemna. Interesele superioare pentru obţinerea unui nou mandat îl obligă să se ţină departe de „troaca” internă. Klaus Iohannis, pe urmele lui Emil Constantinescu, a devenit, în sfârşit, un lider regional. Îl va învinge şi pe el Sistemul ?
Trăim de multă vreme într-o lovitură de stat permanentă. E limpede că aceste crize repetate sunt provocate chiar de Sistem. Desigur, aşa cum au fost învăţaţi de părinţii şi de bunicii lor, de provenienţă sau de obedienţă sovietică, „sistemicii” ne doresc numai binele. Nu vor să ne lase să adormim în bocanci. Ne vor treji până la moarte. Dar cît vom mai rezista ?

Petru Romoşan       

Un vânt de nebunie de o rară violenţă s-a abătut asupra ţării noastre. La nici şase luni după ce şi-a pus prim-ministrul, PSD anunţă că va vota săptămâna viitoare o moţiune de cenzură împotriva propriului guvern. Încă un record mondial românesc ! Evenimente de domeniul demenţei colective se succed cu mare viteză de la oră la oră, nimeni nu le mai poate ţine socoteala. La capătul delirului general stă Dictatorul de operetă cu mustăcioară de haiduc de Codrii Vlăsiei, mă rog, ai Teleormanului, Liviu Dragnea, preşedintele absolut şi unic al PSD – cel mai mare partid din România, de fapt, „singurul”, se zice, continuatorul partidului unic inventat de sovietici, Partidul Comunist. Circulă şi informaţia că Liviu Dragnea va fi condamnat săptămâna viitoare într-un nou dosar. Fondatorul acestui partid post-1989, bătrânul comunist Ion Iliescu, e trimis în judecată pentru crime împotriva umanităţii şi, foarte probabil, va fi condamnat, împreună cu câţiva dintre ciracii săi din vremea mineriadelor.
Liviu Dragnea, împreună cu comisia aparent compusă dintr-un singur om, Darius Vâlcov, fost ministru de Finanţe în guvernul Victor Ponta, şi-a analizat propriul guvern, alcătuit de el însuşi, Dictatorul Suprem, din tineret-rezerve, oameni de casă şi foste secretare, şi a decretat ceea ce ştia toată lumea, că respectivul guvern e de o totală incompetenţă, poate cel mai slab de după 1989, că nu a făcut aproape nimic din ce a promis, ba chiar a batjocorit Sfântul Program de Guvernare. Deci, Dictatorul cel Viteaz îi va aplica guvernului său, lui Sorin Grindeanu, o Sfântă Moţiune de Cenzură.
Cu adevărat straniu e faptul că în fruntea acestui partid oarecum de stânga – în fapt, o adunătură oligarhică, exact ca şi celelalte –, succesor al partidului unic, Partidul Comunist (oligarhia violentă a proştilor şi a săracilor revanşarzi), se găsesc numai activişti proveniţi de la alte partide. Liviu Dragnea şi Darius Vâlcov provin din partidul lui Băsescu (şi Petre Roman), PD. Lia Olguţa Vasilescu, o divă de tip nou, de tranziţie, şi Codrin Ştefănescu, omul de imagine şi propagandistul-şef al PSD-ului actual, prezent seară de seară pe sticla tuturor televizoarelor, provin de la PRM-ul nu demult decedatului Vadim Tudor. Gabriela Vrânceanu Firea Pandele provine de la partidul-televizor al lui Dan Voiculescu şi al lui Mihai Gâdea, cunoscutul pastor de televiziune nouă. Carmen Dan, ministru de Interne, şi Sevil Shhaideh, ministrul Dezvoltării, „mama banilor”, au doar recomandarea ayatolahului PSD Liviu Dragnea, dar asta e mai mult decât suficient ca să ocupe nişte posturi atât de importante înaintea unor Ioan Rus, Mircea Geoană, Vasile Dâncu, Nicolae Bănicioiu, Victor Ponta şi atâţia alţi lideri PSD.
Liviu Dragnea şi Sorin Grindeanu nu sunt primii care fac carieră mare în scopul paradoxal de a distruge, de a sparge PSD-ul. Pentru că până la urmă despre asta e vorba. Măreţul Dictator Liviu Dragnea e ţinut în lesă cu dosare penale şi cu o condamnare definitivă, iar despre Sorin Grindeanu se tot spune că ar fi coleg şi ucenic al lui Ilie Sârbu, socrul lui Victor Ponta, în nişte structuri paralele, adânci. Înaintea lor au făcut carieră cu aceeaşi ţintă a spargerii PSD-ului Teodor Meleşcanu, Cozmin Guşă (şeful Laviniei Şandru într-un partid-fantomă, PIN, fosta soţie a pedelistului Darius Vâlcov, devenit guru al PSD, cu aventuri prin cimitire şi tablouri pitite prin pereţi), Mircea Geoană, Victor Ponta şi chiar marinarul Traian Băsescu prin cei 10 ani de dictatură personală, suprarealistă şi antiromânească şi ea. Încercările repetate de a sparge din interior PSD – un partid mult prea mare şi dificil de controlat de scamatorii globali – au eşuat una după alta. Vor reuşi Liviu Dragnea şi Sorin Grindeanu să înmormânteze, în sfârşit, marele cadavru care se descompune în sufrageria României de mai bine de 25 de ani ?
Au venit călduri neobişnuite pentru luna iunie. Cadavrul PSD-ului, împărţit echitabil – o mână aici, un picior dincolo, capul în altă parte – între Kiseleff, la sediul central, Palatul Victoria, sediul guvernului, şi Parlament, unde activează majoritatea PSD-ALDE (C.P. Tăriceanu, şeful ALDE, e un vechi pesedist, de prin 1990 ?, sub acoperire…), a început să miroasă groaznic. Îţi mută nasul. Mai poate vreun român, votant dar mai ales nevotant al PSD, să se simtă în siguranţă într-o Românie condusă de mortul din sufragerie ? Aceeaşi întrebare morbidă şi-o pot pune şi locuitorii Bucureştiului, administraţi de o recentă pesedistă, primarul general Gabriela Pandele. Pe lângă multele sale nume – nici nu mai ştii cum s-o numeşti –, doamnei Vrânceanu Firea Pandele i se mai spune pe reţelele de socializare şi „the black widow”. Să fie această poreclă, poate nedreaptă şi excesivă, de rău augur pentru capitala României ? Pentru moment, domnul Pandele, primarul comunei Voluntari, ultimul soţ al primăriţei Bucureştiului, pare încă destul de viu. Ne-am amintit aici de doamna Firea Pandele pentru că aceasta pare să aibă cele mai bune şanse de a deveni noul prim-ministru al României în descompunere totală.
Nimeni nu e încă în stare să prezică urmarea farsei de la Bucureşti. E sigur însă că, prin contribuţiile istorice nemuritoare ale lui Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Traian Băsescu, Elena Udrea, Victor Ponta, Liviu Dragnea şi un pic şi ale lui Sorin Grindeanu, Dracula al lui Bram Stoker a devenit un personaj cotidian, uşor de recunoscut în România, ca un bucureştean oarecare, din când în când însoţit şi de asistenta lui blondă. Celelalte partide, mai prăpădite, desigur, dar nu cadaverice încă, îşi închipuie că bieţii români, atâţi câţi or mai fi, nu aşteaptă decât prohodul şi pomana PSD ca să se mute ele (PNL, USR, UDMR, PMP) la Palatul Victoria şi dansul macabru să meargă mai departe. Ceea ce sporeşte confuzia : cine mai ştie dacă suntem într-un pamflet sau chiar în viaţa cât mai poate fi ea de adevărată ?

Petru Romoşan       

Deocamdată, România nu este forţată să aleagă, şi deci nici nu trebuie să-şi manifeste clar vreo preferinţă. Avem pe teritoriu trupe americane, deci militar suntem cu SUA, iar economia românească, atâta câtă mai este, e legată prin mii de fire de economiile ţărilor din Uniunea Europeană. Totuşi, un război economic cu consecinţe încă necunoscute stă să izbucnească între Germania şi SUA, deci între Uniunea Europeană şi SUA. Un asemenea război economic a fost evocat, temut încă de acum vreo 30 de ani. Două dintre cele mai mari economii, cea europeană şi cea americană, nu au cum să aibă interese identice şi integral paşnice.
Împotriva avantajelor evidente de care s-au bucurat americanii după ce au câştigat cel de-al doilea război mondial contra Germaniei, Italiei şi Japoniei, astăzi economia europeană e capabilă să înfrunte cu succes economia americană. Deşi unele ţări periferice ale UE – cum e Grecia, de exemplu – au mari probleme legate de datorii nesustenabile, iar mari dificultăţi întâmpină şi Italia, Spania, Portugalia, ţările din Europa de Est, datoriile şi încurcăturile pe care SUA le are nu suferă comparaţie. În acelaşi timp, atât Rusia, cât şi, mai ales, China se poziţionează natural împotriva SUA şi par să colaboreze fără mari rivalităţi cu Europa. În primul rând, relaţiile germano-ruse, bazate pe gaze, petrol şi alte resurse naturale, sunt foarte solide. Investiţiile chineze în Europa de Vest mai ales au căpătat o amploare nemaivăzută.
Din punct de vedere militar, în Europa, după plecarea Marii Britanii, singura armată care mai contează e cea franceză. E binecunoscut faptul că Germania s-a dezvoltat şi pentru că nu a avut cheltuieli militare importante în ultimii vreo 70 de ani. O armată integrată europeană, bazată pe motorul economic şi politic franco-german, e foarte probabil doar o fata morgana care nu se va materializa prea curând, poate niciodată. România nu se poate sprijini deci decât pe americani, deşi Rusia nu e nici pe departe marele duşman descris de establishment-ul nord-american şi de presa mainstream din Europa Occidentală şi din America. Vladimir Putin a eşuat pentru Rusia în Ucraina şi şi-a creat o ostilitate care va dura în vecinătatea apropiată. Ostilitatea unui mare popor, un popor mândru şi foarte capabil, cu mari resurse de dezvoltare, ucrainenii. Sau, de fapt, planul americano-german, a reuşit în Ucraina ? Pe lângă ocuparea Crimeii, ruşii au fost atraşi în Ucraina de Est, unde s-au împotmolit şi şi-au atras un blam diplomatic general, fără să câştige nimic. S-au oprit la mijloc de drum, nici nu au pus în aplicare celebrul plan „Novorossiya” şi au şi redeşteptat violent naţionalismul ucrainean. Poate Turcia, dacă Erdogan îşi continuă ascensiunea spre dictatură, să devină mai periculoasă în regiune. Mai ales dacă va reuşi să iasă de sub „protecţia” şi tutela americane.
Pentru încă o vreme, ţara noastră are două avantaje paradoxale pe care ar trebui să le păstreze cât mai mult : nu are multcontroversata monedă unică, euro, şi nu a fost admisă în Spaţiul Schengen – o prostie crasă a îngâmfaţilor vest-europeni. Cam asta era şi situaţia Marii Britanii înainte de Brexit. Pe lângă că ar trebui să ne păstrăm moneda naţională până vedem ce se întâmplă cu euro, dacă rezistă sau dacă va fi abandonat, pe lângă parteneriatul strategic cu SUA, România îşi poate întări relaţiile pe mai multe planuri cu Marea Britanie şi cu Israelul, parteneri tradiţionali ai ţării noastre. De altfel, după unele informaţii, Klaus Iohannis şi-ar datora vizita la Washington lui Nicolae Ceauşescu, care nu a rupt relaţiile cu Israelul după Războiul de şase zile din 1967 şi a fost un factor decisiv în negocierile ulterioare. Tot Comitetului Evreiesc American i s-ar datora, pe lângă diploma acordată la a 50a aniversare a Războiului de şase zile, şi introducerea lui Klaus Iohannis la Casa Albă. Relaţiile alternative cu Marea Britanie şi Israelul ne pot ajuta să scădem presiunea tot mai mare pe care Germania, împreună cu Austria, o Germanie mai mică, o exercită asupra periferiilor. Austria, printr-o firmă privată, ne devastează pădurile. E de necrezut cât de mult poate să amâne guvernul de la Bucureşti o decizie care să blocheze această catastrofă de o gravitate intolerabilă.
Dacă nu am fi ieşit atât de slăbiţi din ultimii ani de dictatură iresponsabilă a lui Ceauşescu, modelul ideal pentru România ar fi fost acela de Elveţie a Europei de Est. Un vis pe care l-a visat şi Ceauşescu. Mai ales în relaţiile cu economiile şi banii ţărilor din lumea a treia. România are azi angajamente deopotrivă cu UE şi cu SUA, iar rivalităţile economice, militare sau financiare dintre cele două mari blocuri nu pot fi rezolvate de noi. Şi nici nu e prudent să luăm partea unora sau altora. În starea actuală de lucruri, nici America nu pare capabilă de un plan Marshall pentru Europa de Est, în primul rând pentru Polonia şi România, şi nici UE nu va avea o armată credibilă mâine sau poimâine.

Petru Romoşan       

Oricât de răi ar fi germanii (Trump dixit), americanii ar trebui să afle cumva că nu pot domina imperial un popor, poporul german, 100 de ani numai pentru că au câştigat în 1944 un război mondial. Şi că acordurile avantajoase pentru economia şi pentru dolarul lor nu au cum să fie eterne. Totul are o limită. Încercarea preşedintelui Donald Trump de a le băga nemţilor mâna în buzunar în numele NATO are şi ceva comic. Poate el rezolva astfel faraonicele datorii acumulate în ultimii 16 ani (mandatele lui George W. Bush şi Barack Obama) ? După 70 de ani, Germania a reuşit să-şi recucerească suveranitatea şi independenţa faţă de puterile de ocupaţie – SUA, Marea Britanie, Franţa, pe de o parte, şi Rusia în fostul RDG, pe de altă parte. Şansa Germaniei a fost construcţia europeană.
Fiecare dintre marile ţări europene a văzut în UE altceva. Franţa, de pildă, a crezut că va redeveni marea putere imperială care a fost şi că Parisul va deveni noua capitală a Europei, iar prin euro va ţine în frâu, va controla Germania. Perfidul Albion a crezut că poate să păcălească pe toată lumea, inclusiv pe nepoţii săi cam simpluţi de peste Ocean. Singură Germania a avut un obiectiv cu adevărat măreţ. Liderii săi, începând cu Konrad Adenauer şi, mai ales, cu legendarul Reinhard Gehlen, un genial maestru al informaţiilor, au înţeles că sub „umbrela” europeană îşi pot redobândi libertatea economică şi politică, suveranitatea şi independenţa. Încă o dată germanii au făcut lucrurile atât de bine, de „nemţeşte”, încât au obţinut mult mai mult. Ei conduc astăzi Europa, iar capitala Europei este la Berlin, şi nu la Londra sau la Paris. Cum arată în realitatea ei profundă această Europă germană e o altă problemă. E problema celorlalţi, mai ales a periferiilor, iar nu a Germaniei, care trăieşte un moment fast.
România se găseşte azi în faţa unei dileme hamletiene. Să meargă cu America ? Să meargă cu Germania ? Pentru că începe să fie clar, îndeosebi după alegerea impetuosului Donald Trump în SUA, că nu peste multi timp va trebui să optăm. Şi obligaţia de a opta devine sigură dacă franco-germanii îşi fac un NATO al lor, o armată europeană care să nu mai fie controlată de americani. Şi, de asemenea, un puternic serviciu de informaţii european. Oricât de „inteligenţi” (citeşte „şmecheri”…) şi de oportunişti ar fi românii, nu vor putea fi parte în acelaşi timp din două organizaţii de apărare şi securitate diferite. Chiar dacă cele două organizaţii se vor pretinde partenere sau chiar prietene. De altfel, aşa ceva în istorie nu s-a văzut.
Dar cine să anticipeze la Bucureşti ? Klaus Iohannis, preşedinte, sau Sorin Grindeanu, prim-ministru, două non-personalităţi plasate pe scaune de mâini nevăzute din spatele cortinei ? Eternul şi fascinantul Teodor Meleşcanu ? Un Minister de Externe îmbătrânit în mediocritate, inclusiv în alegerea tinerilor născuţi deja bătrâni ? Desigur, bătrânii sunt întotdeauna necesari (dacă nu ai bătrâni…), dar ei nu îi pot înlocui la infinit şi complet pe cei încă tineri, mult mai activi, imaginativi şi responsabili de destinul lor şi al copiilor lor. Un serviciu de informaţii externe care preferă să manevreze propaganda şi să facă business în interiorul frontierelor româneşti, călcând în picioare libera concurenţă capitalistă, pentru că în afara graniţelor ar fi mult mai periculos şi pentru că, de fapt, spionii noştri habar nu au de economie ?
Mai e timp să schimbăm ceva ? România se macină în lupte interne cu mize mici. Arestările pe bandă rulantă par să fie singura prioritate. În interesul cui ? Laura Codruţa Kövesi, DNA, răposata SIPA, Sebastian Ghiţă, Dan Andronic şi serialul său, spectacolele de seară de la Antena 3 şi România TV nu ţin loc de economie şi de viaţă politică reală. Gerontocraţii de la Bucureşti şi oligarhii lor interpuşi, mulţi azi ajunşi în puşcării, se apropie de un final previzibil şi foarte trist. Din păcate, îi duc cu ei în dezastru şi pe românii care nu au reuşit încă să plece în patru zări. România se apropie de un fiasco, de un faliment în zona deciziei. Ce ai întârziat să faci zeci de ani nu se mai poate repara pe buza prăpastiei. Iar prăpastia actuală nu e doar una românească, ci, după cum se vede cu ochiul liber, una planetară.

Petru Romoşan       

Între atâtea mizerii securistice sau securistoide, fraudarea alegerilor de către Traian Băsescu, folosirea în dispreţul legii a arhivei SIPA împotriva magistraţilor, o lume politică şi o elită intelectuală de toată jena amândouă, greu să mai găseşti o speranţă, vreo lumină, vreun sens. Zilele acestea se dau probele de aptitudini la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din Bucureşti şi, foarte probabil, şi la alte licee de artă din oraşe mari. S-a creat destul de repede o nouă modă : copiii vor să se facă pictori ca Adrian Ghenie. După ce au vrut să se facă atleţi ca Lia Manoliu, gimnaşti ca Nadia Comăneci, tenismeni ca Ilie Năstase sau Simona Halep, fotbalişti ca Gică Hagi, ziarişti ca generaţia de după 1990 care părea că aduce democraţia pe plaiurile noastre, azi copiii vor să se facă şi pictori ca Adrian Ghenie, cel mai scump pictor român din toate timpurile.
Adrian Ghenie s-a născut la Baia Mare în 1977, şi-a făcut studiile la Cluj, trăieşte şi lucrează astăzi la Berlin. Izbânzile sale comerciale aiuritoare – milioane de euro la marile case de licitaţii anglo-saxone – au fost primite mai întâi cu specifica reticenţă cârcotaşă românească, pe modelul că, „dacă suntem români, suntem sau escroci, sau proşti”. Sau încercăm prin diferite metode neortodoxe să ne fentăm destinul advers sau ostil. Dar „loviturile” comerciale ale tânărului artist clujean s-au repetat, Adrian Ghenie a confirmat de mai multe ori. Conaţionalii noştri s-au uitat mai serios, mai atent la picturile acestuia. Şi au descoperit că sunt totuşi ieşite din comun, cu totul neobişnuite. Cel puţin. Dacă nu cumva, poate, geniale.
Adrian Ghenie n-a apărut din neant. Se pare că l-a avut profesor pe Cornel Brudaşcu, un artist, un pictor născut în Sălaj dar trăitor la Cluj dintotdeauna, el însuşi în afara normelor cunoscute ale mediocrităţii. Un vizionar. Care recent a expus la Tate Gallery, la Londra, într-o întreagă sală, în indiferenţa totală a presei româneşti, preocupată de politică până dincolo de saţietate. Sunt câteva locuri în care contează cu adevărat să expui, vreo trei-patru în lume, iar Tate Gallery e unul dintre ele. Nu e încă destul de clar dacă Cornel Brudaşcu i-a fost profesor lui Adrian Ghenie la Institutul de Artă sau doar prin prezenţa sa greu de ignorat în Clujul artistic. Un merit esenţial în succesul fără egal pentru un artist din România i se atribuie criticului, curatorului şi negustorului de artă Maria Rus Bojan. Vom afla detalii în anii următori, pentru că reuşitele artistice şi comerciale ale lui Adrian Ghenie nu se vor opri mâine. Şi, de altfel, el nu e chiar singur. Tot doamna Maria Bojan e cea care a reuşit să-l readucă în atenţie pe maestrul Cornel Brudaşcu (un „babist” din Cluj) la cei aproape 80 de ani ai săi. Cota lui Brudaşcu a explodat şi ea. Pe lângă tânărul artist Adrian Ghenie, Maria Bojan i-a mai pus în circulaţie şi pe Victor Man sau Ciprian Mureşan. Iar recent l-a preluat în „ecuria” sa şi pe tânărul Alin Bozbiciu (27 de ani).
Începând din 1990, preţurile pentru arta modernă şi contemporană au luat-o razna. Cei mai scumpi pictori şi sculptori – Pablo Picasso, Vincent Van Gogh, Henri Matisse, Gustav Klimt, Paul Gauguin, Claude Monet, Mary Cassatt, Berthe Morisot, Edgar Degas, Constantin Brâncuşi, Amedeo Modigliani, Alberto Giacometti… –, artişti americani de după război – Mark Rothko, Jasper Johns, Jackson Pollock, Willem de Kooning – sau artişti foarte recenţi – Andy Warhol, Jean-Michel Basquiat, Yoshitomo Nara, Keith Haring, Zeng Fanzhi, Peter Doig etc. se vând la zeci şi sute de milioane de dolari. Recent, piaţa s-a mutat în Asia, China a depăşit SUA la vânzări, India creşte constant. De altfel, se pare că unul dintre colecţionarii fideli ai lui Ghenie e chinez.
Succesul lui Adrian Ghenie pe piaţa de artă mondială nu e unul izolat. În ultimii 30-40 de ani, fenomene precum cele ale lui Georg Baselitz, Anselm Kiefer, Miquel Barceló, Damien Hirst (n. 1965) au tot apărut. Lucrările acestor artişti în viaţă se vând la sute de mii şi milioane de euro. Şi mai sunt încă mulţi alţii. În ultimii ani, cei mai mulţi scump plătiţi sunt artişti chinezi. Tinerii absolvenţi ai liceelor sau ai institutelor de artă ar trebui să-şi orienteze studiile şi pregătirea practică şi spre China sau India, nu numai spre aproape „depăşitul” Occident. Marile realizări în domeniul artei, în pictură, sculptură, arte decorative, nu pot apărea fără o şcoală foarte temeinică. Iar de preferinţă şcoala ar trebui făcută pe acolo pe unde trece istoria, viitorul.