Petru Romosan

Cei care se luptă încă patetic cu comunismul, şi nu sunt puţini, au depăşit de mult nivelul de inadecvare la realitate al lui Don Quijote. Ei nu sunt neapărat de internat în spitalele de boli mintale, sunt mai degrabă nişte oportunişti laşi, care preferă un discurs conformist, gata făcut, „luptând” cu un duşman deja dispărut, şi care deci nu-ţi mai poate face nici un rău. Comunismul a murit cu acte în România în 1996, când neocomunistul moscovit Ion Iliescu şi a lui ceată de pseudo social-democraţi dar veritabili neobolşevici au pierdut alegerile în favoarea lui Emil Constantinescu şi a PNŢCD. Nu acelaşi lucru se poate spune despre braţul armat al Partidului Comunist, Securitatea, care continuă până azi să controleze, să conducă, să posede practic tot ce mişcă mai important, economic, politic, militar, religios, cultural etc. Desigur, prin Noua Securitate, reformată, europeană, atlantistă, orientată spre Occident adică, şi chiar anticomunistă, dar, după mulţi, şi antiromânească.
Şi totuşi, după plecarea lui Traian Băsescu, preşedintele cu două mandate al Securităţii, lucrurile au început s-o ia razna pentru Sistemul securist, monolitic, dictatorial din România. Şi asta chiar dacă Klaus Iohannis a fost ales mai întâi preşedinte tot de Securitate, de Vasile Dâncu, de Florian Coldea şi de Traian Băsescu însuşi, aşa cum s-a tot spus. La sugestiile şi sub supravegherea severă a străinătăţii, a partenerilor noştri, generoşi în sfaturi şi comenzi, dar fără doar şi poate şi cu acordul bătrânilor, gerontocraţilor Instituţiei. Cât despre gerontocraţie, o lectură a scurtului şi concentratului studiu Despre oligarhia din Sparta al lui Xenofon, prima carte de ideologie gândită şi scrisă în Europa, poate fi utilă pentru a înţelege şi Securitatea românească.
Nu e foarte clar cum s-a ajuns la catastrofele recente ale Securităţii numite Sebastian Ghiţă – despre care s-a scris că ar fi fost un fel de director adjunct acoperit al SRI, responsabil cu resursele, cu banii, un fel de Gioni Popescu din tânăra generaţie – sau Daniel Dragomir – un ofiţer de rang înalt arestat şi anchetat, deşi posesor de informaţii privilegiate şi de contacte multiple cu servicii de intelligence străine. Plecarea intempestivă şi prea puţin lămurită a lui George Cristian Maior din fruntea SRI, aproape eliminarea din Instituţie a directorului adjunct executiv, generalul Florian Coldea, alte mutări, treceri în rezervă, pensionări, demiteri şi demisii mascate descriu un început foarte serios de debandadă, de haos în chiar inima Sistemului securistic. Corul de elogii cântate de mulţimea de acoperiţi din presă pentru calităţile de reformator şi de modernizator de dictatură ale noului director SRI, Eduard Hellvig, e de-a dreptul hilar şi nu convinge pe nimeni, nici în interiorul ţării şi cu atât mai puţin în exterior.

continuare »

Petru Romoşan

Toamna se numără şi bobocii politici. Ceva foarte important e pe cale să se întâmple la Bucureşti – sentimentul e aproape palpabil. Toamna aceasta nu pare să semene cu altele, asta dincolo de greve, manifestaţii comandate pentru televiziuni, bătălii politice spectaculoase dar până la urmă rutiniere, ca întotdeauna, două-trei luni de agitaţie şi activitate supraturate. Două idei extreme sunt deja lansate pe piaţă : majoritatea PSD-ALDE va trece la suspendarea preşedintelui Klaus Iohannis sau, dimpotrivă, Klaus Iohannis, susţinut de Sistemul pe care-l slujeşte disciplinat, va reuşi să înlăture actualul guvern PSD-ALDE. Una din două. Ori-ori.
Dacă am ajunge la o a treia suspendare a unui preşedinte ales prin proceduri democratice măcar aparente, ar însemna că avem o foarte mare problemă. Ar însemna că instituţia prezidenţială nu e viabilă în ţara noastră şi că, deci, ar trebui desfiinţată. Ar însemna să trecem la o republică parlamentară, cu un prim-ministru puternic şi cu un preşedinte decorativ ales de Parlament, sau, eventual, să ne căutăm din nou, ca în secolul al XIX-lea, un rege. Cel mai probabil, altceva decât un Hohenzollern. Sau mai degrabă un suveran din panoplia celor douăsprezece mari familii domnitoare pământene.
Într-un registru discret până la mister trebuie plasată vizita patriarhului Chiril I al Moscovei şi al întregii Rusii la Bucureşti. Această vizită are loc într-un context mai larg foarte complicat. Angela Merkel a câştigat alegerile din Germania printr-un semieşec. Marele câştigător în Germania e, de fapt, AfD (Alternativa pentru Germania), care reprezintă noul populism, naţionalismul şi protecţionismul, economic dar şi al frontierelor. Doamna Merkel va compune, după toate aşteptările, un guvern mai slab şi mai puţin coerent. Donald Trump e deocamdată un preşedinte slăbit de războiul politic intern de la Washington. Vladimir Putin, prin patriarhul Chiril de astă dată, poate muta semnificativ, mai ales în vecinătatea apropiată.
China a anunţat surprinzător de puternice măsuri economice împotriva Coreei de Nord, a lui Kim Jong-un şi a regimului său impredictibil şi foarte periculos, mai ales pentru Coreea de Sud. China e azi o mare economie integrată mondial – relaţiile ei economice cu SUA sunt foarte substanţiale – şi nu-şi mai poate permite să susţină aventurile vecinului şi protejatului său comunist vetust. Ceea ce înseamnă că războiul nuclear devastator al SUA cu Coreea de Nord nu va mai avea loc.
Dar cine va câştiga războiul de toamnă din România ? Sistemul, prin Klaus Iohannis şi „acoperiţii” săi din justiţie, politică şi presă, sau cetăţenii, ajunşi la capătul răbdării, reprezentaţi în Parlament, din păcate, de o majoritate prea puţin mulţumitoare, performantă ? Dar, dacă vor pierde şi unii, şi alţii, ce altă forţă necunoscută ar putea să preia iniţiativa ? Un alt guvern tehnocrat, unul naţional de astă dată ? Sau Bruxelles-ul îl mai trimite o dată pe Dacian Cioloş, însoţit de doamna Prună şi de toată clica globalistă ? Va integra până la urmă şi România gruparea Vişegrad ?
Războiul de toamnă se duce de astă dată în numele justiţiei. Ministrul Tudorel Toader a făcut propuneri cu care judecătorii sunt de acord, dar care au declanşat isteria Sistemului, cu ai săi autointitulaţi luptători împotriva corupţiei – cei mai detestabili sunt, fără îndoială, acoperiţii descoperiţi din presă. Sistemul, supraponderal, arbitrar şi violent, antidemocratic, îşi face o publicitate deşănţată cu aşa-zisa luptă împotriva corupţiei tocmai pentru a acoperi, a face uitat faptul că el este chiar Marea Corupţie. Prin venituri speciale netransparente, prin pensii speciale, prin avantaje boiereşti şi ciocoieşti nelimitate. Politicienii nu sunt decât servanţii, fără îndoială corupţi şi ei, ai Sistemului, pe care acesta îi foloseşte şi îi schimbă după chef, îi arestează, cărora le confiscă averile. La fel procedează şi cu oligarhii săi care uită cine este adevăratul stăpân şi ţin să devină proprietari peste televiziunile Sistemului sau peste hotelurile lui din Deltă. Dar Sistemul pârâie din toate încheieturile şi în această toamnă chiar poate da faliment. Se anunţă un spectacol de pomină. Marele bâlci !

Petru Romoşan       

Alegerile din Germania din 24 septembrie 2017 sunt decisive pentru ordinea sau dezordinea mondială care va urma. O majoritate solidă, stabilă în jurul Angelei Merkel (CDU), cu acelaşi ministru de Finanţe, Wolfgang Schäuble, care împlineşte 75 de ani, îi va da Germaniei echilibrul necesar pentru a câştiga războiul economic nedeclarat dar în curs cu SUA şi Marea Britanie. Alegerile din Franţa, SUA şi, înaintea lor, referendumul care a adus Brexit-ul au pus politic la pământ cele trei mari puteri occidentale tradiţionale.
Donald Trump nu reuşeşte să devină cu adevărat preşedintele SUA. Partidul Democrat al lui Hillary Clinton, neoconservatorii, neoliberalii, inclusiv cei din Partidul Republican, pe care Trump, de fapt, îl reprezintă prea puţin, Wall Street-ul, media mainstream, Hollywood-ul îl împiedică să-şi pună în practică programul promis în campania electorală : „America First”, protecţionism, zidul cu Mexicul, revigorarea industriilor în interiorul frontierelor, un nou sistem de sănătate în locul lui Obamacare, tăierea taxelor şi simplificarea birocraţiei, punerea la plată a aliaţilor pentru costurile NATO etc. America e deci încurcată în propriul „război” intern şi nu este capabilă deocamdată de reacţii internaţionale substanţiale. Marea Britanie încearcă pe toate căile atenuarea efectelor economice dezastruoase ale Brexit-ului. Atât fostul premier laburist Tony Blair, cât şi actualul premier conservator, Theresa May, caută soluţii pentru un Brexit light – dacă nu pentru abandonarea pur şi simplu a acestei calamităţi pentru UK, atunci măcar înlocuirea ei cu o versiune asociativă cu UE. Theresa May a propus deja partidului său prelungirea perioadei de tranziţie cu încă doi ani (după 2019). În Franţa, după ce capitalul naţional şi internaţional, mână în mână cu „l’État profond” (Deep State) şi cu ajutorul presei înjugate (de la Le Monde şi Le Figaro până la Le Canard enchaîné, care s-a „ocupat” tenace de François Fillon), au făcut praf cele două mari partide istorice, de dreapta (Les Républicains) şi de stânga (Partidul Socialist), şi au adus la putere un preşedinte improbabil („poupée gonflable du capital” – Michel Onfray dixit) şi un partid fantomatic (La République en marche), compus din amatori de genul Nicuşor Dan şi USR, se încearcă şi reinventarea unei opoziţii de paie, conduse de o paiaţă politică, ultrastângistul demagog Jean-Luc Mélenchon.
Dar ce importanţă au pentru România aceste schimbări politice din câteva mari democraţii ? Dacă Germania va reuşi să aibă o conducere politică puternică şi stabilă, marele amor al serviciilor noastre, al SRI mai ales (dar, de fapt, toate serviciile fac unul singur, noua Securitate), cu CIA sau bătăile pe umăr ale lui Donald Trump pentru Klaus Iohannis vor cam fi date uitării. În Parlamentul României încă nu s-a votat cumpărarea de armament şi de tehnică militară din SUA. Germania, urmată disciplinat de Franţa, va reface la lumina zilei înţelegerile parţial subterane de azi cu Rusia şi China, iar puterile insulare, maritime (SUA, Marea Britanie şi Japonia) vor fi din ce în ce mai izolate economic. România va fi obligată să integreze fără rezerve noua ordine imperială europeană germană. În schimb, dacă în Germania, după alegerile din septembrie 2017, va exista o atomizare a votului, un Parlament pestriţ, cu multe partide mici, şi o majoritate slabă, iar marea coaliţie va fi refuzată de SPD, criza politică actuală din SUA, UK şi Franţa se va întinde şi în Germania, în toată Europa, şi deci şi în România. Iar o criză politică de amploare anunţă întotdeauna o criză economică pe măsură. Iată de ce merită să stăm, începând din seara zilei de 24 septembrie, câteva săptămâni (formarea unui nou guvern în Germania e un proces laborios) cu ochii pe situaţia politică de la Berlin, pe Germania, care este centrul, inima şi motorul noului imperiu european.
Marele răzbel de astăzi de la Bucureşti, dus de câţiva oligarhi (Voiculescu, Ghiţă, Băsescu, Năstase, Ponta…) prin televiziunile şi presa lor, cu Sistemul, cu Securitatea, cu Florian Coldea şi Laura Codruţa Kövesi, sau dus de Sistem, media şi acoperiţii lui cu Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu (alţi oligarhi) şi PSD-ul, îşi poate arăta lipsa de relevanţă în doar câteva săptămâni. „Bătăuşii” băştinaşi pot fi chemaţi brutal la ordine fie de partenerul american, fie de Bruxelles, de fapt, de Berlin, în funcţie de rezultatele alegerilor din Germania şi de evoluţia politică globală ulterioară.

Petru Romoşan       

Toţi cei care scriu la gazetă măcar o dată pe săptămână, comentând actualitatea internă şi internaţională, ar trebui să se lase de scris şi să acorde cu pompă interviuri „interesante”, marcaţi de importanţa momentului, interviuri pentru Deutsche Welle, Radio France Internationale, Europa FM, Digi TV şi oricui le mai vrea, mai ales marilor agenţii de presă străine, dacă e posibil, aşa cum a făcut săptămâna trecută Andrei Pleşu. Idolul aproape pierdut al tuturor domnişoarelor cu pretenţii intelectuale din cartierele Dorobanţi, Primăverii, Capitale, Andrei Pleşu, are dreptate. Actualitatea merită ignorată, iar cei capabili de-o oarecare performanţă ar trebui să se întoarcă la masa lor de scriitor, acolo unde se coc capodoperele gen Despre îngeri.
Poate cineva să conteste evidenţa că democraţia românească seamănă din ce în ce mai mult cu un balamuc general ? Deşi nu aparţinem spaţiului geografic balcanic, suntem din ce în ce mai balcanici. Ne-am balcanizat ireversibil : Antena 3 atacă Realitatea TV, Realitatea TV atacă la baionetă PSD, s-a întrerupt orice dialog între „neocomuniştii corupţi” (PSD + ALDE) şi „neosecuriştii justiţiari” (PNL „securizat” cu PDL, PMP-ul lui Băsescu luptă împotriva statului mafiot, fabricat tot de Băsescu, USR-ul scos hocus-pocus din pălăria Binomului…, Mirel Palada îi dă un pumn lui Mihai Goţiu şi-l trage de păr într-un studio TV…). Şi, pentru că veni vorba de Binom – încă o zicere reuşită a lui Ion Cristoiu pe urmele fostului său confrate într-ale poreclelor şi etichetelor de duh Corneliu Vadim Tudor -, ar trebui să observăm că fostul ziarist utecist ne-a mai aplicat o păcăleală. Care Binom, tovarăşe Cristoiu ? Care Trinom, tovarăşi ziarişti ? Avem un Monom de toată frumuseţea ! Un Monom sau un Moloh ? O dictatură militară făcută în civil, sub acoperire adică, chiar sub dublă acoperire (pentru că şi civilii au acoperiţii lor) : dacă DNA e doar o unitate sub acoperire a SRI, mai avem noi vreun Binom ? Câţi dintre procurorii colegi la DNA cu Negulescu-Portocală sau cu Emilian Eva sunt ofiţeri sub acoperire ? Sute ? Cine e şeful lor ? Balamucul nostru general (falimentul nostru) mai poate fi asimilat cu o democraţie consolidată într-o economie funcţională ?
Democraţia s-a practicat cu adevărat, mai mult sau mai puţin, în ultimii 200 de ani, în Anglia, Franţa şi SUA. În ultimii 70 de ani, după cel de-al doilea război mondial, SUA au pretins că sunt tata şi mama democraţiei, mai ceva ca Atena lui Pericle. Cele trei ţări sunt toate foste sau actuale imperii şi sunt obligate să practice „sportul democratic” pentru a-şi împărţi echitabil ce au luat de la alţii. Altfel, cetăţenii acestor democraţii şi-ar sparge capul între ei destul de violent.
Şi în România recentă, mai ales în ultimii 10-15 ani, s-a făcut multă gargară democratică, întotdeauna în inflexibila limbă a corectitudinii politice, impusă apăsat de centrele imperiale. Dar democraţia noastră băştinaşă e o fata morgana, o nălucă bună pentru un biet popor agresat, înjosit şi iluzionat. E foarte bună democraţia fără doar şi poate, numai că democraţia lui Churchill („Democraţia este un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum”) e un mare lux. Pe care nu şi-l poate permite chiar oricine. Democraţia se practică, ziceam, numai la centrul imperiilor, pentru cetăţenii de primă clasă deci, e cea mai bună metodă pentru „centrali” de a-şi împărţi prada adusă din războaie de cucerire, din coloniile stoarse la sânge, din exploatarea pe care o practică băncile şi multinaţionalele în afara centrului. Recent, miniştrii de Finanţe ai Franţei, Germaniei, Spaniei şi Italiei, dar şi ministrul de Finanţe al României au semnat o propunere de impozitare pe cifra de afaceri a multinaţionalelor americane din IT, GAFA – Google, Amazon, Facebook, Apple. În colonii, luxul democraţiei e inaccesibil, dar tocmai de aceea trebuie făcut continuu un mare tărăboi în jurul minunăţiilor pe care le poate aduce zisa democraţie. Trebuie să te înclini în faţa rezultatelor splendide ale democraţiei mai ceva decât în faţa Bisericii Catolice de pe vremea Inchiziţiei. Şi, bineînţeles, e admisă o singură limbă – nu e vorba despre latină, ci despre perfect normata limbă de lemn a corectitudinii politice.
Impresia multora e că Andrei Pleşu – deşi o asemenea presupunere îl poate opări – s-a lăsat de gazetăria curentă de greaţă, dar şi de frică. A mai păţit-o cândva cu „Meditaţia transcendentală”. Momentul actual repetă în regim democratic ultimii ani ai lui Ceauşescu, anii ’80-’89, mai răi de la un revelion la altul, când te puteai aştepta la orice : un dosar, o anchetă poliţienească din senin, o eliminare din peisaj. Mai bine, deci, ne retragem în simpaticul nostru turn de fildeş, pe care-l cunoaştem atât de bine, sau, chiar mai bine, ne căutăm un loc călduţ, o bursă, o emigrare, ceva, pe alte meleaguri ospitaliere. Alt intelectual al lui Băsescu, Mircea Cărtărescu, autor de articole de propagandă în Evenimentul zilei, i-a arătat acum câţiva ani lui Andrei Pleşu calea.
Nu prea demult, intelectualii publici erau foarte importanţi în România. Prin ei se instaura ocupaţia economică străină. Azi asistăm la o dramatică diminuare a importanţei intelectualilor, ziariştilor, scriitorilor de orice fel. Ziare, reviste şi edituri se închid în ritm alert, scad tirajele, scade distribuţia. În acelaşi timp, securiştii, militarii, procurorii, acoperiţii din justiţie, politică şi media au preluat scena principală. Daniel Dragomir, Florian Coldea, Laura Codruta Kövesi, Augustin Lazăr, Negulescu-Portocală, George Maior, Cozmin Guşă, Alexandru Grumaz, Cristian Diaconescu şi destui alţii sunt eroii televiziunilor de ştiri şi ai opiniei publice. Se militarizează România ? Ce fel de dictatură se va instala ?

Petru Romoşan       

În Statele Unite, atinse până acum de două uragane de o forţă şi o amploare nemaivăzute de zeci de ani, procurorul Robert Mueller, fost director al FBI (2001-2013), şi comisia sa specială de investigaţie continuă să ancheteze amestecul Rusiei în alegerile americane din 2016. Hegemonul se face de râs zi de zi în toată presa mondială din propria sa voinţă. Chiar dacă Putin l-ar fi pus cu mâna la Casa Albă pe Donald Trump (ipoteză ridicolă !), lucrul ar fi trebuit ascuns, şi nu expandat pentru a justifica eşecul lui Hillary Clinton, al neoconservatorilor, al neoliberalismului global, şi a minimaliza triumful evident al protecţionismului, al naţionalismului zis reacţionar, al unui populism fără limite, pe măsura lui Donald Trump. Anchetatorul Robert Mueller se pregăteşte să-i audieze şi pe numeroşii consilieri care l-au părăsit pe Trump sau au fost eliminaţi de Trump şi de anturajul său. Aceştia îi vor spune procurorului ce vrea el să audă. Povestea ridicolă cu amestecul Rusiei şi al lui Putin în politica americană la vârf nu se va opri deci mâine. Clanul Clinton, contributor important la confuzia politică de azi din America, a ajuns la a doua carte semnată de Hillary care îi explică eşecul şi nu vrea în ruptul capului să-şi recunoască sfârşitul carierei. Ultimul vinovat indicat de Hillary Clinton e chiar Bernie Sanders, foarte iubit de tinerii americani.
Dar nu numai noul preşedinte american e contestat şi nu reuşeşte să-şi intre în rol pentru a-şi îndeplini cu succes obligaţiile. Noul preşedinte francez, Emmanuel Macron, a coborât brutal în sondaje şi e la rândul său contestat virulent. Până şi New York Times, neoliberal şi pro-Clinton, într-un lung editorial, îl face praf. La fel ca principalii analişti independenţi din Franţa. Economistul Jacques Sapir scrie, comentând cele două derapaje de la ambasada Franţei din Bucureşti şi din adunarea de la Atena, în care îi atacă inadmisibil pe francezii săi de pe teritoriu străin : Macron „a fost ales printr-un qui pro quo, cu un număr mic de voturi. Emmanuel Macron e preşedinte în lipsă de ceva mai bun. Toată lumea o ştie, e evident, mai puţin pentru el însuşi…” ; „Tinereţea preşedintelui merge în această direcţie, ca şi viaţa protejată pe care a dus-o până la alegeri. Să fii premiantul clasei, un om pe care cei puternici îl reperează şi protejează, să lucrezi cu un alt preşedinte, François Hollande, şi apoi să devii ministru, în fine, să-ţi trădezi protectorul dar nu fără să-ţi fi găsit protectori noi şi, în sfârşit, să ajungi la vârful puterii, toate acestea nu te pregătesc neapărat pentru adversitate. Chris Bickerton, în editorialul său din 7 septembrie din New York Times, îi face lui Emmanuel Macron un portret cu vitriol. Constatând prăbuşirea lui în sondaje, se întreabă dacă acest preşedinte nu suferă cumva de aroganţa unui copil răsfăţat.” ; „Regina Maria-Antoaneta n-a spus probabil niciodată „dacă n-au pâine, să mănânce cozonac”. Dar această frază s-a lipit de ea şi a condamnat-o în ochii opiniei publice chiar înainte de a fi fost judecată. Emmanuel Macron, în schimb, chiar a pronunţat vorbele care îi vor fi în veci reproşate [i-a insultat pe francezi la Atena, spunând : „voi fi absolut hotărât, n-o să cedez nimic, nici leneşilor, nici cinicilor, nici extremiştilor” – n.a.]. N-are deci de ce să se mire că provoacă ură şi furie. N-are a se mira nici că, printr-o nenorocire, capul i-ar putea ajunge până la urmă într-o ţepuşă…”
Nici în Germania, motorul şi liderul incontestabil al UE, ca să nu spunem „centrul imperiului”, lucrurile nu par să stea mai roz înaintea alegerilor din 24 septembrie. Angela Merkel e epuizată politic, în afară de austeritate şi migranţi nu prea mai are multe de propus. Mulţi germani o contestă chiar violent. Celălalt candidat, al SPD, o fostă stângă, preluată şi ea de neoliberalismul global, nu are un candidat credibil. Martin Schulz a făcut deja o carieră mult peste puterile sale, împins de la spate, foarte probabil, de deep state-ul german. Aşa a ajuns preşedinte al Parlamentului European, în dauna unui Adrian Severin, între alţii, un politician mult mai pregătit, mai complex decât foarte modestul socialist german. În Marea Britanie, forţele statu quo-ului luptă din răsputeri pentru blocarea Brexit-ului. La mai bine de un an de la votul stupefiant al britanicilor (din 23 iunie 2016), lira scade constant, pierderile economice şi dezastrul social care se prefigurează în rapoarte vor fi, probabil, enorme şi greu suportabile. Mândria britanicilor de a se fi eliberat de sub tutela germană şi franceză, mai ales germană, are un preţ foarte mare şi nu aduce încă beneficii palpabile.
Donald Trump a anunţat deja măriri de taxe pentru maşinile germane importate. Recent, ministrul francez al Economiei şi Finanţelor, Bruno Le Maire, a anunţat la rândul său măriri de taxe pentru giganţii IT americani Google şi Amazon. Miniştrii de Finanţe ai Germaniei, Italiei şi Spaniei susţin schimbările propuse de francezi. Războiul economic SUA-UE poate începe deci. Cu consecinţe incalculabile. O urmare directă va fi şi pentru ţările din Estul Europei, printre care România. Vom cumpăra arme de la americani sau de la francezi ? Ambele propuneri sunt pe masă. Ministrul român al Apărării şi-a prezentat într-un mod destul de misterios demisia. Preferinţa românească pentru americani se loveşte de realitatea că noi aparţinem economic UE, principalele schimburi comerciale ale României sunt cu UE, şi nu cu SUA lui Donald Trump. La fel, principalele investiţii în România sunt europene, începând cu foarte reuşita Dacia-Renault.
Toamna lui 2017 se anunţă foarte periculoasă pentru toată lumea, începând cu americanii, care suferă pierderi colosale de pe urma uraganelor ce s-au abătut asupra lor în Texas şi în Florida. Nu numai că economic lucrurile merg foarte prost, dar nici liderii mondiali nu au idei noi, cum scrie pe afişul de campanie al lui Martin Schulz („Viitorul are nevoie de idei noi.”). Se întrevede un viitor fără idei noi şi fără oameni politici consistenţi.

Petru Romoşan       

         Se dedică domnului Adrian Severin,
         puşcăriaş într-o ţară în care justiţia
         e o caricatură

De foarte mulţi ani, de 27 de ani, de la lovitura de stat anticomunistă numită „Revoluţie”, dar de fapt de vreo 80 de ani, cât o viaţă lungă de om, din 1944, de la începutul ocupaţiei ruseşti (numită eufemistic „sovietică”), cu trupe de ocupaţie pe teritoriu până în 1958, dar cu servicii secrete până azi, România e condusă de impostori, de pseudo, de înlocuitori, de „nechezoli”. O ştiu şi copiii – „regele e gol”.
Preşedinţi, secretari generali, prim-miniştri, miniştri, adjuncţi, deputaţi şi senatori – „Caligula imperator şi-a făcut calul senator” –, consilieri de stat, directori de ziare şi de reviste, academicieni făcuţi pentru pensie, scriitori şi artişti „mari” fără legătură cu domeniile lor, militari şi securişti recrutaţi pentru defectele şi viciile lor, mulţi adunaţi din sate prăpădite şi din cele mahalale, contraselecţie conform normelor NKVD, profesori universitari făcuţi pe puncte de Partid, care de care mai impostori, mai falşi, mai zero baraţi, ocupând locuri care nu li se cuvin, dar cu toţii mari specialişti în secuvenism (li se cuvine…). Cu o asemenea armată de lăcuste, lipitori, râme, paraziţi în fruntea ţării, cum putea să arate România după 80 de ani de invazie, de devastare ?
Culmea, ţara noastră arată mai bine decât ai putea să te aştepţi după faptele acestor nevertebrate pentru că alte multe mii de anonimi, ne-carierişti şi ne-escroci, fără funcţii şi fără grade de tinichea, fără doctorate false, fără pensii speciale, stoarse din puţinul populaţiei, s-au sacrificat şi continuă să se sacrifice. Fără să se aştepte la recunoaştere publică, la recompense, la pensii speciale, la nimic. Ba dimpotrivă, primesc ce e mai rău, inclusiv puşcăria, ca fostul jurist, ministru şi scriitor Adrian Severin. Să facem liste de la Gheorghe Gheorghiu-Dej până la Klaus Iohannis, trecând prin Nicolae şi Elena Ceauşescu ? De la Justinian Marina, patriarh, la Mugur Isărescu, eternul şi fascinantul guvernator al Băncii Naţionale ? De la A. Toma la Mircea Cărtărescu ? De la Mihail Roller la Lucian Boia ? Are vreun rost ? Ar trebui să umplem o carte de o mie de pagini cu nume ale crimei, ale hoţiei, ale incompetenţei, ale minciunii, ale imposturii monstruoase.
Mai bine să facem o listă cu doar trei-patru probleme care trimit azi, poate pentru totdeauna, România la cimitirul istoriei. (Cioran, ca mulţi alţii, glosa şi el pe marginea dispariţiei popoarelor din istorie.)

1. Clasa conducătoare de azi e la fel de mizerabilă şi nereprezentativă ca şi clasa conducătoare din anii ’50. Inutil să cităm încă o dată numele binecunoscute. Sunt aproape toţi nişte făcături, „creaţii” ale Securităţii de ieri şi de azi, care e cam aceeaşi, trecută de la ocupaţie rusească la ocupaţia occidentalilor, cu copii, cu nepoţi, cu căţei şi cu purcei.
2. Băncile, ca şi justiţia, sunt instrumente ale ocupaţiei străine. Toată populaţia băştinaşă le percepe ca pe nişte ordinare tarabe de camătă.
3. Justiţia este subiectul cotidian – dimineaţa, la prânz şi seara – de contestare şi dispreţ al presei, al partidelor şi chiar al justiţiabililor. Cu binoame, cu trinoame, cu celebra fostă procuroare comunistă şi mai mult decât atât Monica Macovei, cu Augustin Lazăr, cu Laura Codruţa Kövesi, cu Livia Stanciu, cu Florian Coldea şi, mai ales, cu Traian Băsescu.
4. Poporul român tânăr, muncitor, activ, deştept e în emigraţie. Între 4 şi 5 milioane de emigranţi români în noua şi minunata eră democratică…

Adrian Severin, care stă azi în puşcărie fără judecată dreaptă, fără probe administrate şi fără expertize admise, doar pentru că a fost naiv şi fraier în faţa unor provocatori străini versaţi, poate îşi merită soarta. Nu din motivele pretinse pentru care a fost închis, ci pentru ceea ce nu a făcut atunci când a fost în mai multe guverne. Şi ca el mulţi alţii. Nu neapărat pentru ceea ce se afirmă că au făcut (probele în procesele lui Adrian Năstase şi Dan Voiculescu, de exemplu, sunt mai mult decât ridicole şi penibile), ci pentru că nu şi-au apărat competent ţara atunci când au fost la manete. Poate pentru că nu aveau ce căuta ei la asemenea manete…
Se mai poate face ceva ? Soluţii, planuri, proiecte ? Ţara e din nou sub ocupaţie, colaboraţioniştii sunt câtă frunză şi iarbă, ei se simt bine, sunt nu doar mulţumiţi, ci şi insolenţi, şi îşi gândesc viitorul copiilor lor pe alte meridiane, ca de atâtea ori în istorie. Azi, din afara „borcanului”, soluţii colective nu se mai întrevăd. Dar, ca întotdeauna, soluţiile individuale nu sunt excluse. Deocamdată nu şi pentru Adrian Severin, care scrie din ce în ce mai limpede profilul României de azi.

Petru Romoşan       

Propaganda poate face minuni. Despre Ceauşescu şi despre Elena sa sinistră, Odiosul şi Sinistra, s-a scris cât în lună şi în stele, mai ales începând din 1971, după Tezele din iulie, la întoarcerea din Coreea de Nord. S-a ajuns la „Dunărea gândirii”, „Geniul Carpaţilor”, „Marele Conducător” etc. Sociologii şi ziariştii, agitatori înveteraţi, se întreceau în fabricarea unei realităţi alternative în vreme ce poporul suferea cumplit. S-a scris şi s-a vorbit astfel despre Ceauşeşti şi despre regimul lor până aproape în ziua în care au fost împuşcaţi, de Crăciun, la Târgovişte. Deşi modernizaţi, liftaţi, „democratizaţi”, călătoriţi şi bursieri, propagandiştii de azi fac cam acelaşi lucru, ba uneori sunt chiar mai perverşi decât cei de ieri. Destui sunt aceiaşi. Temele pe care mint, le înfloresc, le mistifică sunt multe, mai ales cele mai grave, cele mai importante. Dar subiectul despre care se tace cel mai gros e catastrofalul subiect al migraţiei.
România este pusă de Eurostat, alături de alte câteva ţări din Estul Europei (Bulgaria, Croaţia, Lituania şi Letonia) pe o hartă a surselor migraţiei contemporane. Cu nimic diferită de Siria, aflată în război, sau de Africa şi Orientul Apropiat sau Mijlociu. Desigur, despre cei între 3 şi 5 milioane de români plecaţi mai ales în Spania, Italia, Marea Britanie dar şi în restul globului se scrie, se dau statistici ONU şi europene etc. Cel mai frecvent sunt date cifrele de valută trimisă în ţară, din care încă se mai plătesc pensii speciale, parlamentari numeroşi, o clasă conducătoare viermănoasă, mizerabilă, bani cu care se mai aprinde lumina, se mai mişcă trenurile şi mai zboară avioanele TAROM-ului, care, iată, se apropie de faliment. Şi care sunt cifrele ? Mai întâi banii : după Ziarul financiar, „din 2006 până în 2015, românii din străinătate au trimis acasă peste 52 de miliarde de euro, cu mult peste nivelul investiţiilor străine din aceeaşi perioadă (de circa 41 de miliarde de euro în ultimii zece ani)”. Vă amintiţi câte tone de hârtie au fost înnegrite cu investiţiile străine şi cât de mult s-a tăcut despre banii trimişi acasă de români ? Avem, tot în Ziarul financiar, şi comentariul sinistru-comic al sociologului Sandu, mare profesor : „Este firesc să ne aşteptăm la o scădere a volumului remitenţelor odată cu creşterea vârstei medii a diasporei româneşti în străinătate. Cu cât românii emigranţi stau mai mult acolo, cu atât vor veni mai puţini bani în ţară.” Vechiul sociolog Dumitru Sandu, profesorul multor propagandişti de azi, vorbeşte „ştiinţific” de marea tragedie românească în curs. Cam ca Elena şi Nicolae Ceauşescu pe vremuri despre alimentaţia ştiinţifică. Tot la categoria cifrelor dezastrului românesc în curs avem estimări foarte diferite în legătură cu numărul celor plecaţi, în funcţie de surse. Surse străine, pentru că sursele autorizate româneşti lipsesc cu desăvârşire. Se tace gros, se tace vinovat. Un studiu mai recent al ONU dă cifra de 3,4 milioane de români plecaţi după 1989. În fiecare an pleacă din ţară un oraş mediu, pentru anul în curs se estimează 85 000 de plecări. Anul trecut ar fi plecat vreo 200 000. Cifrele trebuie luate cu toată precauţia – Institutul Naţional de Statistică nu ne ajută deloc, se ocupă şi el de propagandă sau tace în păpuşoi. S-a văzut şi la ultimul recensământ şi la alegerile succesive din ultimii ani. Rămâne faptul teribil că suntem comparaţi cu Siria, deşi în România nu se înfruntă încă armat marile puteri, nu avem triburi care se urăsc de moarte de generaţii, nu suntem şiiţi şi sunniţi, şi nu avem nici ISIS. Decât dacă nu cumva locul ISIS e ţinut de instutiţii care ar trebui să lucreze pentru interesul României.

continuare »

 Petru Romoşan       

Îşi va termina Donald Trump mandatul de preşedinte la Casa Albă ? Întrebarea se pune foarte serios după eliminarea strategului său principal, Steve Bannon, un conservator autentic din familia lui Viktor Orbán sau Jarosłav Kaczyński, politicieni mai proape de noi geografic. Miliardarul Trump, cum îl numesc în continuare democraţii în America, redevine ce a fost dintotdeauna, un reuşit om de afaceri, iar sistemul dominat de „neoliberalismul progresist” şi penetrat de neoconservatori îl recuperează, mai ales prin fiica sa, Ivanka Trump, şi prin ginerele său, Jared Kushner. Trump a declarat că el este propriul său strateg. Criticii săi de dreapta susţin, dimpotrivă, că prin ieşirea din joc a lui Steve Bannon a plecat păpuşarul şi a rămas doar marioneta. Să ne reamintim că Steve Bannon a condus echipa lui Trump în ultimele trei luni de campanie şi că el e considerat principalul artizan al victoriei finale a acestuia pentru Casa Albă. CNN, New York Times, Washington Post, ca şi Partidul Democrat explodează de bucurie în urma plecării lui Bannon de la Casa Albă. Au reuşit să-şi elimine principalul adversar.
O asemănare puţin remarcată e cea dintre noul preşedinte american, Donald Trump, şi noul preşedinte francez, Emmanuel Macron, care s-au şi întâlnit de 14 Iulie pe Champs-Élysées, la Paris, cu ocazia defilării de Ziua Franţei. Amândoi reprezintă triumful guvernanţei asupra guvernării. Amândoi au câştigat alegerile şi urmează să-şi conducă ţările ca nişte şefi de întreprindere. Franţa a devenit un fel de Renault pentru Macron, iar SUA un fel de General Motors pentru Trump. O fi bine ? O fi rău ? Democraţia e, oricum, în grea suferinţă atât în SUA, cât şi în Franţa, aşa cum o afirmă majoritatea analiştilor serioşi. În SUA, cele două partide, republicanii şi democraţii, au rămas încă intacte, dar în Franţa, atât socialiştii, cât şi conservatorii din Les Républicains au fost pulverizaţi. Noul partid La République en marche, al preşedintelui Emmanuel Macron, ultramajoritar în Parlament, seamănă uluitor cu mai puţin reuşitul USR din România. Cele două partide or fi având aceiaşi părinţi ?
La noi, „Puiul” Securităţii, Puiu Popoviciu (ginerele tovarăşului Ion Dincă), ne face cu mâna goodbye de la Londra. Tot aşa cum Sebastian Ghiţă ne-a spus pe sârbeşte (pe ruseşte ?) la revedere de la Belgrad. Dar lui Traian Băsescu, groparul flotei româneşti şi apoi al întregii Românii, nu-i pasă. Deşi „toţi oamenii fostului preşedinte” sunt arestaţi, anchetaţi, nişte infractori de anvergură, el continuă să presteze ca deontolog pe nişte televiziuni care amintesc tot mai mult de faimoasele vespasiene de la Roma, locul unde cetăţenii se uşurau în grup şi stăteau de vorbă, nişte talk-show-uri antice, ce mai ! E de adăugat totuşi că multe afaceri din epoca Băsescu (ANRP, Microsoft, EADS, Ministerul Transporturilor, Ministerul Dezvoltării şi Turismului…) nu au fost nici pe departe clarificate de DNA şi de SRI.
Populiştii, „reacţionarii”, „regresivii”, naţionaliştii – Viktor Orbán şi FIDESZ în Ungaria, Kaczyński şi dreapta conservatoare în Polonia, Brexit-ul în inima fostului Imperiu Britanic, victoria lui Donald Trump în America, Modi în India, Erdogan în Turcia, Putin în Rusia – au câştigat câteva bătălii, dar sistemul mondial de putere e în continuare controlat de „neoliberalii progresişti”, care reprezintă interesele băncilor, fondurilor de investiţii, multinaţionalelor, celor 1 %. Paradoxal, li se asociază celor 1 % şi feministele, activiştii LGBT, Open Society a lui Soros, ONG-urile care susţin drepturile minorităţilor şi pe migranţi. Preluarea puterii politice nu înseamnă deocamdată controlul asupra puterii economice. Naţionalismul declarativ nu e încă naţionalismul economic sau financiar şi nici protecţionismul pe care le revendică naţiunile, cei 99 %. Războiul dintre marile entităţi economice, Finanţa mondială şi statele-naţiuni e în curs, iar învingătorul e încă necunoscut.

Petru Romoşan

Brexit-ul, întronarea lui Donald Trump şi incalificabilele alegeri prezidenţiale şi parlamentare din Franţa, cu propulsarea tânărului anonim Emmanuel Macron pe post de preşedinte şi a unei mişcări fabricate în câteva luni pe post de partid, au schimbat, probabil ireversibil, faţa democraţiei în chiar nucleul civilizaţiei occidentale. Pentru că, dacă vorbim de democraţie în ultimii 200 de ani, nu ne putem referi decât la Anglia, SUA şi Franţa, şi nu la Italia lui Mussolini, la Spania lui Franco, la Germania lui Hitler sau la Rusia lui Lenin şi Stalin. În Marea Britanie şi în SUA am asistat la o victorie a populismului împotriva „neoliberalismului progresist” (Barack Obama, Hillary Clinton, laburiştii şi conservatorii britanici deopotrivă, François Hollande…). În Franţa a fost o victorie a capitalului, a băncilor împotriva marii naţiuni franceze, unde a fost ales un om care-i reprezintă mai degrabă pe Rothschild, Soros, Goldman-Sachs, plus echivalenţii lor francezi, decât pe fermieri, profesori, muncitori, ingineri şi, în general, pe toţi francezii cu bască şi baghetă.
În România, succesul PSD-ului lui Liviu Dragnea, Olguţa Vasilescu, Codrin Ştefănescu (ventrilocul lui Adrian Năstase) a fost tot o victorie a populismului, dar unul de tip neocomunist, împotriva dreptei bancherizate, cămătărizate, globaliste şi total controlată de noua-vechea Securitate. Dar, după ce şi-a dat jos propriul prim-ministru, Sorin Grindeanu, prin moţiune de cenzură pentru că ar fi fost preluat complet de securismul de dreapta, şi după ce a scos naiv la suprafaţă pensiile speciale cu care se autogratifică nelegitim Sistemul, PSD-ul pare că se apropie de pierderea guvernării. Cele vreo 3 milioane de voturi socotite în contul PSD-ului nu-i dădeau în nici un caz dreptul lui Liviu Dragnea să terorizeze întreaga populaţie cu sublimul lui program de guvernare, seară de seară, pe Antena 3 sau România TV, oficine de propagandă docile ale mult prea celebrilor Dan Voiculescu şi Sebastian Ghiţă. Ar fi fost poate mai corect din partea lui Liviu Dragnea să vorbească despre ferma de porci a fiului său, despre Tel Drum, despre Crescent-ul lui Dan Voiculescu sau despre Asesoft-ul lui Sebastian Ghiţă, ambele conectate direct la inima Sistemului. La nici un an de la alegeri, PSD a renunţat cu totul la programul lui de guvernare pe seama căruia a făcut atâta tărăboi.
Despre populism, neoliberalism, declinul democraţiei, migraţii, decăderea politicului şi despre multe altele – desigur, fără trimitere la Liviu Dragnea şi la PSD –, am citit cu profit şi în volumul Die grosse Regression, apărut mai întâi la Suhrkamp (Berlin, 2017 – editor Heinrich Geiselberger) şi tradus apoi în mai multe ţări occidentale, în franceză sub titlul L’Âge de la Régression. Pourqouoi nous vivons un tournant historique (Premier Parallèle). Autorii sunt intelectuali din toate orizonturile – sociologi, istorici, economişti, scriitori, politologi –, cei mai mulţi dintre ei oameni tineri care predau în marile universităţi. Vom traduce în continuare câteva pasaje pentru a transmite fidel gândirea lor.
Nancy Fraser (n. 1947, SUA – „Neoliberalism progresist contra populism reacţionar”) : „Victoria lui Trump nu oglindeşte doar un sentiment de revoltă împotriva Finanţei globale. Alegătorii săi nu au respins neoliberalismul pur şi simplu, ci neoliberalismul progresist. Ar putea să pară un oximoron, dar avem aici o aliniere politică reală şi perversă, care constituie cheia înţelegerii alegerilor prezidenţiale americane şi, poate, a altor evoluţii în curs aiurea. În forma sa americană, neoliberalismul progresist reprezintă o alianţă a principalelor noi mişcări sociale (feminism, antirasism, multiculturalism, apărarea drepturilor LGBT) şi a unor sectoare de vârf cu maximă valoare adăugată din Finanţe şi din servicii (Wall Street, Silicon Valley şi Hollywood). Această alianţă este efectiv aceea a forţelor progresiste şi a forţelor capitalismului elitar, este vorba mai ales despre financiarizare.”

continuare »

Petru Romoşan       

Subiectul pensiilor speciale e unul cu adevărat delicat. Tratat cum e acum de PSD-Dragnea-Olguţa Vasilescu şi de preşedintele Iohannis (susţinut de instituţiile de forţă, cărora le datorează aproape totul), adică politicianist, cu scopul nemărturisit de a trece în rezervă nişte generali din serviciile speciale fabricaţi pe bandă rulantă de aventurierul Băsescu (omul lor !), subiectul s-a extins violent împotriva mai ales a magistraţilor, a ofiţerilor din Securitate şi din Armată, principalii beneficiari ai aşa-ziselor pensii speciale. Actuala conducere a PSD şi preşedintele Iohannis nu pot fi bănuiţi în nici un fel de subtilitate sau de dotări intelectuale speciale. Ei sunt doar la fel ca majoritatea părinţilor şi bunicilor lor care obţin azi pensii speciale.
În acest moment al istoriei, în România avem trei popoare româneşti. Primul, cel mai activ, cel mai curajos, e peste graniţă. Vreo 4,5 spre 5 milioane de oameni plecaţi recent. Al doilea popor e cel al pensiilor şi veniturilor speciale. De câte ori nu şi-au mărit cu tupeu parlamentarii veniturile fără să-i cenzureze cineva ? Şi sunt de multă vreme atât de numeroşi ! O adunătură în care domină cei bine hrăniţi, interlopii, infractorii pur şi simplu, şi care acoperă întreg teritoriul naţional. Al treilea popor român e compus din toţi ceilalţi, cei cu pensii şi cu venituri mici.
La începutul anilor ’90 era foarte trendy să susţii punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Era vorba despre lustraţie. Mai ales intelectualii din vestul ţării îşi construiseră un argument de moralitate, de respectabilitate din susţinerea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Unde ne găsim astăzi, după 27 de ani ? PSD confirmă şi reconfirmă integralitatea pensiilor speciale ale multor „tovarăşi” care poate ar fi meritat să fie lustraţi, să li se aplice punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara.
Spuneam că subiectul e cu adevărat delicat. E foarte uşor să te bagi cu cizmele în drepturile foştilor ofiţeri din serviciile secrete. Unii dintre ei chiar au servit statul român, au riscat mai mult decât o mulţime de generali din armată, priviţi azi cu mai multă îngăduinţă, care s-au luptat ani de-a rândul cu construcţiile şi cu culesul porumbului sau al merelor şi strugurilor. Şi am avut o armată foarte numeroasă într-o lungă perioadă de pace, datorată echilibrului nuclear. Pe de altă parte, e destul de greu de înţeles de ce azi procurorii sunt asimilaţi cu judecătorii şi devin astfel magistraţi, când, de fapt, ar trebui asimilaţi cu poliţiştii, adică ofiţeri ai statului român. Cu drepturile lor integrale, bineînţeles. Pălmaşii din Ministerul de Interne, cei care au rămas cel mai aproape de poporul din care provin, sunt, fără îndoială, cei mai nedreptăţiţi. Cât despre profesori, învăţători, doctori şi asistente, salariile lor sunt extrem de mici, mai ales dacă le comparăm cu pensiile speciale.
România este azi o oligarhie gerontocratică, cu o falsă glazură democratică, cerută expres de UE şi de SUA. Cum ziceam, pe lângă poporul român cu pensii speciale, avem şi poporul român cu pensii mici. Cei cu pensii speciale îşi pot asigura hrană, îngrijiri, medicamente scumpe, iar cei cu pensii mici vor pleca la Domnul inevitabil mai repede. Mai rămân să emigreze încă vreo 4 milioane înspre Vestul Europei şi înspre continentul nord-american ca să ne atingem în sfârşit marele ideal : poporul român din exterior va plăti integral pensiile speciale ale poporului român din interior. Vorbim doar de cei privilegiaţi, de cei cu pensii şi cu venituri speciale, pentru că majoritatea celorlalţi, poporul român cu pensii mici, cu salarii de mizerie, vor fi plecat de mult spre loc luminat, loc cu verdeaţă, unde nu e durere, nici întristare, nici suspin.
Ce ne lipseşte este o filosofie coerentă a felului în care putem să trăim împreună, în societate, în comunitate, în statul român pe care îl mai avem. Aceasta putea fi reconcilierea naţională pe care cei cu pensii speciale nu au vrut-o şi pentru că foarte mulţi dintre ei ar fi rămas fără zisele pensii speciale. O asemenea filosofie nu o putem aştepta nici de la Parlament, nici de la guvern, nici de la partide şi nici de la servicii. Cei mai mulţi dintre oamenii care populează aceste instituţii sunt rezultatul evident al unei contraselecţii. De ce ar avea nevoie un pensionar român de o pensie de patru până la zece ori mai mare decât aceea a altui pensionar român ? Ce se plăteşte, de fapt, prin aceste pensii speciale ? Crime ? Servicii inavuabile în avantajul Sistemului ? Obedienţă, complicitate, iresponsabilitate agravată, laşitate ? Dacă vrem să înţelegem ce este misteriosul Sistem, e suficient să ne uităm la cine încasează pensii speciale. Ei sunt Sistemul ! Sistemul de după 1947, perpetuat în 27 de ani de tranziţie. Nici boierii de altădată nu aveau asemenea rente cash. E limpede că nouă, românilor, ne lipseşte cu totul o filosofie a trăitului împreună.