Petru Romoşan

Nimeni nu se mai aştepta la nimic de la ministrul apolitic al Justiţiei. Apolitic dar susţinut de Călin Popescu Tăriceanu, care va fi, probabil, şi principalul beneficiar al isprăvii ministrului. Patrioţii, mulţi la număr, erau siguri că ministrul Toader a fost şi el încălecat de Sistem, de Statul Paralel, dacă nu cumva făcea el însuşi parte din odiosul sistem securistic de foarte mulţi ani. Reprezentanţii de drept ai Sistemului, menestrelii şi măscăricii acestuia începuseră deja să-l mângâie pe chelie ca pe unul de-al lor, un om serios, un politician matur, care înţelege, nu-i aşa, comandamentele momentului.
Dar n-a fost să fie. Profesorul de drept de la Iaşi, rector, fost judecător la Curtea Constituţională, i-a surprins pe toţi, şi pe unii, şi pe ceilalţi. Printr-o operă de oratorie magistrală, chiar dacă vieux jeu, parcă mai mult politică în punerea ei în scenă decât tehnicist juridică, a făcut-o praf şi pulbere pe zeiţa impostoare a Justiţiei, această „faraoancă Nefertiti” (dixit pupincuristul prea celebru CTP, un impostor violent şi dezgustător la rândul său). Dar, de fapt, ca în basm, croitoraşul cel viteaz (pe limba lui Klaus Iohannis, Das tapfere Schneiderlein, de la culegerea Fraţilor Grimm citire) a doborât „şapte dintr-o lovitură” şi chiar mult mai mult decât atât, adică pe toţi cei care apucaseră să scrie ode şi epode despre mediocra procuroare dar piesă unghiulară a sistemului securist, precum şi pe toţi cei care îi citiseră sau îl ascultaseră pe Klaus Iohannis în conferinţa sa de presă cu infinite delicii „sistemice”. Nu vor fi uitaţi : Klaus Iohannis, într-un discurs dintre cele mai revoltătoare, Gabriel Liiceanu, care o susţine comic pe Kövesi pentru preşedinţie, Andrei Pleşu, „(plăcut) surprins” de Kövesi la conferinţa ei de presă plină de minciuni patente deja probate („Avea ţinută, avea stil, avea iradierea normalităţii”), Cristian Tudor Popescu, pe culmi de arguţie prostească şi abjecţie, cum i se întâmplă des, şi toată banda de trâmbiţe, trompete, vuvuzele, fluiere, flaşnete ale Sistemului totalitaro-democratic care controlează azi România (Rareş Bogdan, Ioana Ene Dogioiu, Dan Tapalagă, Cristian Pantazi, Digi24 compact, ca o unitate disciplinată etc., etc.).
Dar de la conferinţa de presă, în care câţiva ziarişti, în frunte cu vopsitul, dubiosul Cătălin Tolontan, şi-au dat arama „paralelă” pe faţă (dacă mai era nevoie), România s-a rupt disproporţionat în două. De o parte, populaţia nefericită şi neputincioasă, servită de o clasă politică într-adevăr dintre cele mai mizerabile, fabricată tot de Sistem, şi de câteva televiziuni aparţinând unor proprietari dintre cei mai controversaţi, condamnaţi sau cu procese serioase în curs, iar de cealaltă parte, Sistemul, Statul Paralel, care, cu familiile lor cu tot, nu însumează mai mult de 300 000 de indivizi. Să facem şi precizarea obligatorie : nu toţi foştii ofiţeri de Securitate şi din armată, şi nici toţi cei care lucrează azi în asemenea structuri de forţă sunt neapărat oamenii sistemului odios de ocupaţie. Dimpotrivă. Primii care ne vor putea scoate din decăderea în care ne găsim, cu riscuri majore pentru ei înşişi şi familiile lor, vor fi patrioţii care lucrează în acele structuri, printre rinocerii şi crocodilii irecuperabili.
Ca niciodată în istoria ei, România e ocupată de mai multe puteri străine simultan, plus sistemul bancar cămătăresc internaţional şi cel al multinaţionalelor care ne exploatează la sânge. Dar, aşa cum s-a întâmplat mai mereu în epocile de pierdere a demnităţii şi suveranităţii naţionale, România e ocupată mai ales de români. Străinii se folosesc cu succes de arendaşi şi argaţi locali (colaboraţionişti diverşi, quisling-i, gauleiter-i, satrapi…). Trebuie să recunoaştem, această parte marginală a Europei, la răspântia imperiilor mereu înfometate, a produs şi produce prea multe lichele dispuse la orice, în numele binelui propriu. Lichele care ştiu să se bată cu cărămida în piept şi să se autoproclame cu tupeu genii culturale şi civilizaţionale (Pleşu, Liiceanu, CT Popescu…) sau chiar salvatori ai patriei (Băsescu, Iohannis).
Desigur, aceasta e doar o apologie, poate chiar o odă sau doar o epigramă în proză, scrisă în onoarea unui om cuminte, reţinut, preocupat poate în exces (timp de un an) să se menţină în cadrele profesionale, care a încercat, într-un moment astral al vieţii sale, să întoarcă soarta României de unul singur. Este vorba, bineînţeles, de ministrul Justiţiei, Tudorel Toader. Cei mai mulţi români cred că a şi reuşit indiferent de ce va urma.

Petru Romoşan       

Dacă se confirmă că şi fostul ministru al Dezvoltării şi Turismului, fosta şefă a Cancelariei prezidenţiale a proamericanului şi pro-Angela Merkel Traian Băsescu, Elena Udrea, colegă şi şefă a lui Andrei Pleşu, intelectual fin şi bine orientat la „ecleruri”, deci, dacă Elena Udrea s-a stabilit legal lângă prietena şi colega ei de la Drept (la privat), Alina Bica, fostă şefă DIICOT-crimă organizată, în Costa Rica (ce frumos nume de ţară !), lucrurile se complică rău în România. Putem anticipa că şi fostul preşedinte Traian Băsescu (două mandate !), fost primar al Bucureştiului, de mai multe ori ministru al Transporturilor şi, mai ales, negociator PSAL la începutul ascensiunii lui, va fugi în Costa Rica ? Şi-a făcut deja bagajele ? A făcut deja transferurile necesare ? Elena Udrea şi-ar cumpăra casă în Costa Rica. Se poate presupune că ea şi-a făcut deci transferurile corespunzătoare. Sub protecţia autorităţilor române şi cu acordul celor americane ? Este Costa Rica tot un protectorat american ?
Cine va mai fi interesat s-o urmeze pe Elena Udrea şi, mai ales, eventual, să-l urmeze pe Traian Băsescu în Costa Rica, ţară care nu mai are armată din 1949 dar are cel mai bogat patrimoniu natural din lume ? Sorin Blejnar, fostul şef al ANAF, azi un om cu câteva „neplăceri” judiciare ? Horia Georgescu, fostul şef al ANI (Agenţia Naţională de Integritate), condamnat deja în primă instanţă la 4 ani de puşcărie cu executare ? Emil Boc, imaculatul fost excesiv de îndelung prim-ministru al lui Traian Băsescu ? Radu Berceanu, Adriean Videanu, Vasile Blaga, cei trei crai ai pedelismului băsist distrugător de ţară ? Roberta Anastase şi Teodor Baconschi, cei doi specialişti în numărare „băsistă”, unul în Parlament, celălalt la ambasada din Paris ? Crinuţa Dumitran, de la ANRP, cu pagube de miliarde, protejata lui Ioan Oltean ot Bistriţa, zis şi „Neluţu’ mexicanu’ ” ? („Penalii” vor putea lua calea Madagascarului, unde supervedeta lor, Radu Mazăre, le poate pregăti o nouă Mamaie, Mamaia Nova.) Florian Coldea, George Cristian Maior, ambasadorul american al României la Washington, Laura Codruţa Kövesi, încă preşedintele Klaus Iohannis, promovat şi el de acelaşi Sistem, vor alege, poate, direct Miami, în Florida, pentru merite excepţionale de punere a României pe butuci. De transformare a ei într-o Argentină, într-un Chile sau altă ţară sud-americană în secolul trecut.

continuare »

Petru Romoşan       

Am mai spus-o : democraţia de patent occidental trebuia încercată pe câini înainte de a fi impusă fostelor ţări comuniste din Europa de Est. Reuşita spectaculoasă a Chinei e o proba solidă în acest sens. După ce peste 4 milioane de români şi-au părăsit ţara şi alţii continuă să o părăsească în ritm alert, în mare număr, orice proiecţie a înfăţişării naţionale peste 10, peste 20 de ani, şi cu atât mai mult peste 50 de ani e riscantă, în fapt, irelevantă. Ne pot salva migraţiile masive care se anunţă spre UE venind din Africa, Orientul Apropiat şi unele ţări din Asia ? Cine ştie să răspundă ? Moştenirea pe care au lăsat-o Securitatea şi nomenclatura comunistă copiilor şi nepoţilor lor e una catastrofală. Probabil că nici nu putea fi altfel.
Care sunt cele mai căutate „meserii” azi în România ? Probabil, ca un făcut, cele mai căutate slujbe sunt cele din serviciile secrete. Mamele române visează cu ochii deschişi : îşi vor copiii spioni sau securişti, şi chiar mai bine, „acoperiţi” ai acestora în politică, justiţie sau media. O fi vreo legătură cu vechea lume comunistă şi cu ocupaţia sovietică ? Dacă nu se poate la „servicii”, pentru că e pe pile rare, căci trebuie să vii dintr-o familie cu pedigree în serviciile speciale (tată, mamă, unchi, socru – un nepotism exacerbat, un fel de nouă aristocraţie militară sub acoperire), atunci merge şi Ministerul de Interne, o instituţie-mamut, cel mai întins şi greu minister, fără de care nu se poate. Dacă nici în Ministerul de Interne, atunci e bun şi Ministerul Apărării, deşi armata regulată aproape a fost desfiinţată, ca şi cum nu am mai avea inamici externi, ci doar interni. Nimic nou sub soare. Uniforma a fascinat întotdeauna şi oferă familiilor siguranţă, venituri rezonabile, concedii cu bonus, pensii devreme şi substanţiale. Iar noi nu suntem numai daci, ci şi ultimii urmaşi ai Romei, cea care a trăit din războaie. Urmaşii lor de azi, românii, dacă nu se pot război cu alţii, se războiesc cu populaţia civilă, o pun cu botul pe labe, o lasă fără mijloace de subzistenţă.
Imediat după căderea comunismului, toţi băieţii dotaţi şi care refuzau realitatea oribilă postcomunistă, de început de tranziţie, au vrut să se facă preoţi şi călugări. Dar destul de repede, timpul luând viteză capitalistă, şi-au abandonat iluzoria vocaţie. Îi găseşti azi prin presă, în televiziuni, pe site-uri şi bloguri, în edituri sau în Parlament, în politică. Şi, cu rare excepţii, nu par că vor să-şi mai amintească de „rătăcirea” abruptă din prima tinereţe. Dacă nu „securişti” sau „spioni”, poliţişti sau preoţi, atunci măcar funcţionari în ministere, în primării şi consilii judeţene, în agenţii şi companii de stat. Cei mai mulţi au provenit dintre contabilii şi economiştii produşi pe bandă rulantă de ASE sau dintre juriştii fabricaţi de şcolile de drept care s-au înmulţit precum ciupercile după ploaie. Au proliferat şi au fost foarte prizate şcolile de jurnalism şi şcolile de ştiinţe politice. Ziariştii şi politicienii au fost o altă supraproducţie după cea de preoţi şi călugări. Doar şcolile profesionale de altădată, cele de meserii practice şi utile, au dispărut aproape cu totul.

continuare »

Petru Romoşan       

Cei mai buni americani, clasa medie, clasa medie superioară (middle class, upper middle class), oameni cu studii la marile universităţi americane şi din lume ar vrea o Americă normală, nu una imperială, dominatoare, agresivă şi „protejând” mafiotic, contra taxe impuse, toată planeta Pământ. Aceşti americani, cei mai buni americani, vor o ţară banală, la fel ca alte democraţii (Marea Britanie, Franţa) din lumea occidentală. Ce nu par să înţeleagă aceşti minunaţi americani recenţi e că nivelul lor excepţional de viaţă nu poate veni decât de la o Americă imperială, care face războaie cui vrei şi cui nu vrei, care vinde din belşug arme, care conduce NATO în interesul Americii şi care face pe jandarmul global fără să ceară voie pentru asta de la nimeni.
De ani buni însă America a intrat într-o derivă aparent ireversibilă, cel puţin în ultimele patru mandate prezidenţiale, cele ale lui George W. Bush (republican, neoconservator) şi cele ale lui Barack Obama (democrat, neoconservator), dacă nu cumva deriva a început chiar la primul mandat al lui Bill Clinton, soţul ultimei candidate democrate (neoconservatoare), eşuată în cursa pentru Casa Albă. Dimpotrivă, cursa pentru Casa Albă a mult prea celebrului de decenii Donald Trump şi încă într-o mai mare măsură rezistenţa lui în primul an de mandat au surprins America, dar şi restul lumii, mai ales lumea interesată de America şi de politica globală. Dincolo de respectul cuvenit oricărui şef de stat ales democratic, oricine şi oricum ar fi el, pentru că-şi reprezintă poporul, la un an de mandat îndeplinit în condiţii extreme, Donald Trump impune Americii şi întregii lumi o stimă pe care nimeni nu a putut-o anticipa în 2016.
Media mainstream americană, ca şi media din majoritatea statelor europene, dar şi din alte părţi ale lumii au avut în 2017, probabil, cel mai prost an din lunga lor istorie. New York Times, Washington Post, CNN, dar şi Le Monde sau Obs în Franţa, precum şi multe alte faimoase întreprinderi de presă şi media au fost în cursul ultimilor doi ani, mai ales în 2017, nişte derizorii, detestabile instrumente de demolare a preşedintelui ales prin vot democratic în SUA. Pe faţă, la lumina zilei, grosolan, imbecil, în dispreţul total al legilor şi al bunului-simţ comun. Prin media sa mainstream, prin prestaţia multor politicieni ai săi, America a intrat într-o neverosimilă eră de balcanizare. Prin „balcanizare” lumea occidentală înţelege câteva lucruri. E vorba de o formă de haos social şi politic, de state care nu pot fi guvernate, de fragmentare a unor state în regiuni mai mici care nu se pot înţelege între ele şi îşi fac războaie. Va ajunge America să se şi fragmenteze teritorial ? Vom avea un stat California independent ? Sau un Texas de sine stătător ? Deocamdată, balcanizarea e ideologică şi mediatică, războaiele „interregionale” se poartă între politicieni şi între organele mass-media. Anumite titluri de presă nu-şi vor mai reveni niciodată, nu vor mai avea parte de încrederea cititorilor neafiliaţi, independenţi. Media independentă, responsabilă, câtă a mai rămas în America şi în UE, s-a mutat pe site-uri şi pe bloguri, de multe ori improvizate, fără resurse. Împotriva mediei independente se practică variate forme de hărţuire, intimidare şi cenzură. În Franţa, spre exemplu, noul preşedinte Macron a început o evidentă ofensivă de control pentru ceea ce el consideră a fi „fake news”. Germania a legiferat deja cenzura şi controlul la începutul lui 2018 (legea NetzDG).

continuare »

Petru Romoşan       

Cine conduce totuşi România ? Cine sunt păpuşarii din spatele mediocrului, cenuşiului, nulisimului Liviu Dragnea ot Teleorman ? Răspunsurile sunt gata găsite : „Sunt americanii !”, „Sunt nemţii lui Merkel, dom’le ! Economia primează !”, „Ba nu, sunt evreii, e Israelul, ei conduc lumea !”, „Nu, nene, sunt ruşii, ăştia n-au plecat niciodată de-aici ! Au cele mai bune servicii secrete !”
Un prim răspuns curat, clar am fi putut avea acum un an dacă preşedintele nostru tragicomic, Klaus Iohannis, „ficusul”, „momâia”, ar fi acceptat-o pe Sevil Shhaideh prim-ministru. Cuplul Nicolae Ceauşescu (Liviu Dragnea) şi Elena Ceauşescu (Sevil Shhaideh) ar fi fost din nou refăcut după capul, după mintea oţelită a celor care decid şi manipulează din umbră, servitorii vechiului regim care îi instrumentează pe studenţii, elevii, subalternii, pe copiii şi nepoţii lor. Pentru că noi suntem totuşi încă daci, iar sfatul bătrânilor, areopagul, gerontocraţia conduce şi va conduce încă multă vreme România. De ce nu avem şosele, autostrăzi ? Pentru că bătrânii nu prea se mai deplasează şi nu mai au nevoie de aşa ceva. Ei stau mai degrabă în fotoliu, se uită la televizor, se bucură de succesele urmaşilor lor direcţi şi se delectează cu talentele artistice ale unor stele de altădată, promovate tot de ei.
S-a mai remarcat : prin Traian Băsescu şi Elena Udrea, gerontocraţii vechiului regim au reuşit să-i reîncarneze de minune pe Nicolae şi Elena Ceauşescu. Altă încercare de reîntruchipare a fost cu Adrian şi Dana Năstase. Părea la vremea ei o mare reuşită. De ce s-a oprit, ce n-a mers ? Cunoscătorii insistă pe lăcomia lui sau a ei, incompatibilă cu interesele superioare ale Partidului. În sfârşit, prin Liviu Dragnea şi Vasilica Viorica Dăncilă, Tovarăşul şi Tovarăşa trăiesc din nou plenar. Şi, odată cu ei, toţi servitorii lor devotaţi de altădată şi mândrii lor urmaşi, capitalişti de stat („de cumetrie”, Ion Iliescu dixit) şi practicanţi ai comediei democratice la care ne obligă partenerii noştri externi. Nicolae Ceauşescu fusese găsit mai demult. Liviu Dragnea era întru totul corespunzător. Marea problemă a fost cu tovarăşa Elena : Sevil Shhaideh, Carmen Dan sau Viorica Dăncilă ? Până la urmă a constatat şi un tovarăş regizor venit de la Hollywood că doamna Viorica Dăncilă e ideală pentru rol.
Dar realizarea e şi mai mare, mai importantă, tovarăşi. Nu-i avem numai pe Liviu Dragnea şi Viorica Dăncilă în rolurile eterne, imuabile ale Ceauşeştilor, avem şi guvernul sau chiar guvernele lor. Pe veşnicii Emil Bobu, Ion Dincă, Gheorghe Oprea, Suzana Gâdea, Lina Ciobanu, Aneta Spornic, Alexandrina Găinuşe, Ludovic Fazekas, Constantin Olteanu, Ion Păţan, Ion Cioară, Trandafir Cocârlă, Ilie Verdeţ, Ioan Totu şi încă pe atâţia alţii îi vom putea vedea la televizor seară de seară în lunile următoare şi în anii care vin. În frunte cu tovarăşul de la Educaţie, care taie deja „pamblica” pe Internet şi e solid susţinut de vreo 30 de rectori universitari PSD.
Tovarăşii Ceauşescu tocmai au fost aniversaţi la frumoasa vârstă de 100 de ani. Cel mai potrivit omagiu este chiar înscăunarea cuplului politic Dragnea-Dăncilă, o reîncarnare de vis ! Pentru lumea anglo-saxonă, nu suntem noi ţara lui Dracula ?
Dar de ce nu mutăm Capitala în Teleorman ? La Alexandria sau chiar mai bine la Videle ? În guvernul Mihai Tudose am avut, după diverse calcule neconfirmate, vreo 70-80 de secretari de stat din judeţul ales de Dumnezeu ca să conducă trista noastră ţară. Câţi teleormăneni sau videeni (de la Videle) vom avea în guvernul Dăncilă ? Dacă am muta măcar guvernul pe ministere în cele câteva oraşe ale Teleormanului, oamenii s-ar simţi acasă şi ar munci mai bine pentru propăşirea patriei. În plus, dacă vor veni turcii sau, mă rog, americanii, nemţii, israelienii, ruşii, cum au venit cândva poterele după Constantin Brâncoveanu, l-ar găsi mai greu sau nu l-ar găsi deloc pe Liviu Dragnea şi nu-i vor mai tăia capul. De la Ghencea Militar, tovarăşii Nicolae şi Elena Ceauşescu privesc mulţumiţi spre guvernul României şi spre PSD, demn urmaş al PCR. Şi tovarăşul Ceauşescu are toată încrederea că Liviu Dragnea şi Călin Popescu Tăriceanu (FUS – Frontul Unităţii Socialiste) vor lupta cu Uniunea Sovietică, pardon !, cu Uniunea Europeană pentru apărarea suveranităţii, integrităţii şi demnităţii „tutulor” românilor.

Petru Romoşan       

Cine e azi omul forte al României ? Cine face şi desface, şi iar face şi desface guverne în România ? Un anume Liviu Dragnea, fiul miliţianului Dragnea din comuna Gratia, judeţul Teleorman. Pe cine analizează, intervievează, breaknewsează cu ultima sa apariţie, declaraţie, rumoare Antena 3 (Dan Voiculescu – Crescent, Dunărea, puşcărie) sau România TV (Sebastian Ghiţă – miliardar SRI, inculpat şi anchetat, el fugitivo în Serbia) ? Este, bineînţeles, vorba de „penalul”, condamnatul deja cu suspendare, inculpatul din nou Liviu Dragnea, omul fără de care România ar cădea gios.
Pe averea lui Liviu Dragnea DNA a dispus un sechestru până la concurenţa sumei de 127 547 366,34 RON, adică aproximativ 27 de milioane de euro. ICCJ a confirmat sechestrul. „În dosarul Tel Drum – deschis cu o mare şi neexplicată întârziere – n.n. – Liviu Dragnea este acuzat de constituirea unui grup infracţional organizat, de două infracţiuni de folosire sau prezentare cu rea credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri europene şi de două infracţiuni de abuz în serviciu cu obţinere de foloase pentru sine sau pentru altul, fapte comise în perioada în care era preşedintele CJ Teleorman” etc., etc. Şi încă : „Suspectul Liviu Nicolae Dragnea, preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, a iniţiat un grup infracţional organizat care acţionează şi în prezent şi din care au făcut şi fac parte funcţionari ai instituţiilor din administraţia publică şi persoane din mediul de afaceri.”
E vorba de acelaşi Liviu Dragnea care a hotărât doar într-un an nominalizarea a patru prim-miniştri – Sevil Shhaideh, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose, Viorica Dăncilă – dintre care trei au fost şi acceptaţi de deja controversatul de la Cotroceni, Klaus Iohannis, care joacă în rolul tragicomic de preşedinte al României. Momâia zisă „ficus” de la Cotroceni a refuzat-o totuşi pe doamna Sevil Shhaideh pe motive aparente pentru toată lumea, că e turcoaică şi musulmană, deşi el însuşi e sas şi luteran, adică nu român majoritar şi ortodox. Ce a mers pentru sibian nu a mai fost acceptat pentru dobrogeancă. Desigur, amândoi sunt cetăţeni români. Logică prezidenţială şi securist-patriotică, mă rog. Păpuşa cam stricată Sorin Grindeanu a fost bună, „Terente de Brăiliţa”, Mihai Tudose, a fost magnific, Viorica Dăncilă va fi sublimă, numai Sevil Shhaideh nein !

continuare »

Petru Romoşan       

Din timp în timp, prin diverse voci, unele chiar cât de cât serioase, ni se induce ideea că am avea nevoie de o dictatură. Că lucrurile nu mai pot merge aşa, că democraţia, aşa cum o practicăm noi, e o crasă bătaie de joc. Ce fel de dictatură ? O dictatură militară sau o sănătoasă dictatură sub acoperire a Securităţii vechi şi noi, care e aceeaşi ? E adevărat, armată nu prea mai avem, iar cea pe care o avem nu pare deloc interesată să preia răspunderea puterii totale. Se mulţumeşte cu salarii grase, cu vizite de lucru la partenerii euroatlantici, şi e oricum sub controlul NATO, care la rândul său e controlat de SUA. Dar Securitatea, cu nenumăratele ei servicii, care se calcă între ele pe bocanci şi cam taie frunză la câini ? Pe vremuri, când mai aveam presă scrisă, câteva sute de ofiţeri se ocupau conştiincios cu cititul ziarelor. Astăzi inspectează zilnic Internetul… Securitatea, care, de altfel, a preluat acoperit puterea prin Traian Băsescu, Florian Coldea, Laura Codruţa Kövesi, Roberta Anastase, Monica Macovei, Emil Boc şi toată banda, Securitatea e cu totul altceva, e mult mai răspândită, proteiformă, şi deci mai puternică. Securitatea poate să pună de o dictatură, una moale (soft în engleză, molle în franceză), de rahat, desigur, dar aparent funcţională. Funcţională ? Da, pentru ea însăşi, pentru familiile tribului, pentru establishment şi pentru ocupanţii străini.
Dar ca să faci o dictatură, fie ea şi sub acoperire, a securiştilor vechi şi noi, ai nevoie de un dictator. Cine se prezintă, cine are profilul, cine e realmente interesat ? De-o bună bucată de vreme, Cozmin Guşă se antrenază la vedere pe Realitatea TV pentru ceea ce ar putea fi marele rol al vieţii sale. Cu doi servanţi docili la dispoziţie, cândva totuşi ziarişti ca oricare alţii la Ziua de Cluj, dar nu numai cu ei, pentru că toţi angajaţii Realităţii TV sunt pregătiţi în tot momentul să-l servească pe noul mare om cu chelie şi zâmbet mefistofelic adecvate ca să-şi facă în cele mai bune condiţii pregătirea cu public pentru rolul de dictator al României care pare să-i fie destinat. O jumătate de oră, o oră, două ore şi mai mult, marele om al viitorului se exprimă despre geopolitică, politică internă, economie mondială şi, vai, economie românească, morală publică, aranjamente obscure din măţăraia PSD şi PNL, scenarii, dezvăluiri, analize şi sinteze. În studio sau prin telefon şi cu foarte mulţi invitaţi în platou, unii chiar profesori universitari sau foşti miniştri, care îl ascultă disciplinat, cu ciocul închis şi ridicat în vânt ca să prindă informaţia.
Dar cine este noua Dunăre a gândirii, noul Geniu al Carpaţilor ? Vechea Securitate i-a inventat pe Traian Băsescu şi Elena Udrea după modelul Nicolae şi Elena Ceauşescu pentru că alte modele nici nu avea. Cozmin Guşă seamănă leit cu ultimul Ceauşescu – vorbeşte numai el şi trebuie să-l ascultăm toţi. Noua producţie de televiziune pare direct ieşită din capul unor generali foarte în vârstă. Cozmin Guşă ar fi devenit celebru după ce ar fi tipărit exact nouă articole devastatoare împotriva lui Ion Iliescu într-un obscur ziar judeţean din Cluj, Mesagerul transilvan. Mai înainte, debutase în afaceri vânzând ţigări şi „ciungă”. După unele informaţii tot din judeţul Cluj, ziarul la care scria Guşă dădea rezultatele multaşteptate de la Caritas, jocul piramidal de tristă amintire din oraşul de pe Someş. A devenit, nu se ştie prin ce miracol, un fel de director al trustului de media Intact al lui Dan Voiculescu. La fel de miraculos a fost avansat de Adrian Năstase, prim-ministru în epocă, secretar general al PSD. Cum ? Cine ? De ce ? Mister !

continuare »

Petru Romoşan       

De ce merg lucrurile catastrofal azi în România ? De ce au plecat 4 sau 5 milioane de români peste graniţe, dintre care cei mai mulţi nu se vor mai întoarce niciodată ? Şi, mai mult, nu e exclus să plece în anii următori încă vreo 3 sau 4 milioane ? După 2004, ultimul an de putere al foştilor activişti comunişti Ion Iliescu, Adrian Năstase şi al echipelor lor de aceeaşi provenienţă comunistă din PSD-ul de atunci, au venit „prooccidentalii”, adică securiştii vechi şi noi, cu Traian Băsescu şi Elena Udrea, şi a început cu adevărat dezmăţul corupţiei şi al vânzării de ţară en gros, cu flota „rezolvată” mai demult (dosar închis în 2007), cu pământurile, cu pădurile, cu băncile, cu fierul vechi al vechii industrii etc., etc. Noua adunătură a fost la fel de mizerabilă, dacă nu cumva a şi depăşit-o pe cea care a ajuns la putere după 1947, anul abdicării regelui Mihai. Înlocuirea lui Traian Băsescu cu Klaus Iohannis, operă a aceloraşi „occidentali”, şi revenirea unui PSD înnoit cu Victor Ponta şi apoi cu Liviu Dragnea (plus premierii lui de paie) nu au schimbat mare lucru. Dezmăţul continuă. Dar avem în plus şi războiul româno-român pe justiţie şi pe economie, pe corupţie. Care sunt personajele care ne-au dus în şanţul în care ne găsim ? Sunt multe, mari, medii şi mărunte.
Unul dintre aceste personaje dubioase, vizibil şi audibil numai când şi când, este consilierul, expertul Iulian Fota. Care profeţeşte, în 29 decembrie 2017, pe site-ul cu cântec ziare.com : „În studiile internaţionale despre această zonă a Europei, România este definită ca „frontline state”. Ştiţi ce înseamnă asta ? Dacă, Doamne fereşte, începe războiul cu Rusia, el, războiul, va începe pe teritoriul nostru. De ce credeţi că toată vara s-au făcut teste la sirenele de apărare civilă ? Militarii au priceput mesajul, clasa politică ce mai aşteaptă ?”
Cine e Iulian Fota ? A fost consilier pe securitate naţională al „Împăratului cu şapcă”, Traian Băsescu (cartea lui Radu Călin Cristea merită din plin să fie citită şi comentată). Azi, Iulian Fota e directorul colegiului Academiei de Informaţii a SRI. Mai demult, prin 1996-1997, a fost un fel de băgător de seamă la PNŢ-CD. Cât de creştin-democrat, de „ţărănist” a fost atunci Iulian Fota nu a aflat încă nimeni. În nici un caz colegii lui ţărănişti, azi dispersaţi sau pripăşiţi pe la alţii.
Cum bine se ştie, „Împăratul cu şapcă”, Traian Băsescu, a fost consiliat de doi Iulieni, Iulian Fota şi Iulian Chifu, doi arivişti frenetici, ajunşi până la vârful statului român într-una din cele mai întunecate perioade din istoria sa. Prenumele le-a fost dat de părinţii lor probabil în amintirea împăratului romano-bizantin Iulian Apostatul (331-363, împărat între 361 şi 363), cel care a încercat să elimine creştinismul şi să reînvie cultele păgâne. Culmea, nu foarte diferit de Iulienii de azi şi mâine !

continuare »

Petru Romoşan       

Germania intră în 2018 fără un guvern rezultat din alegerile ţinute în toamna lui 2017. Steaua Angelei Merkel, născută în fosta RDG, susţinută de inegalabilul german Helmut Kohl şi ingrată faţă de acesta, se stinge lent dar sigur. În mod normal, conservatorii din CDU-CSU nu vor mai reuşi o mare coaliţie tot cu Merkel cancelar. De ce nu s-a propus încă public un cancelar de la SPD într-o mare coaliţie cu dreapta creştin-democrată şi conservatoare ? Şi dacă Germania are interesul să amâne formarea unui nou guvern ? Pentru ce ? Poate aşteaptă să se întâmple ceva cu Donald Trump în SUA şi cererile acestuia de contribuţii financiare substanţiale la NATO să nu mai fie de actualitate ? Ca şi anunţatele acţiuni cu impuneri de taxe, de contravenţii, de sancţiuni care vizează mai multe ţări exportatoare spre SUA, în primul rând Germania şi China ? Sau poate aşteaptă o schimbare de macaz majoră a britanicilor în afacerea Brexit ? În orice caz, cuplul franco-german pare să sufere de unele disfuncţionalităţi după venirea tânărului Emmanuel Macron, cu aspiraţii napoleoniene, la Élysée. Lentoarea cu care germanii îşi fac un nou guvern e stranie. Dacă interesul lor naţional ar fi impus-o, problema ar fi fost deja rezolvată eins, zwei…
Recunoscând statului Israel dreptul de a-şi stabili capitala la Ierusalim, Donald Trump a reuşit o mare lovitură de imagine. Dacă preşedintele american ar fi propus şi o soluţie la spinoasa problemă palestiniană, ar fi reuşit mai mult de-atât, ar fi făcut istorie. Lovitura de imagine cu Ierusalimul a venit după ce reuşise să treacă noile legi fiscale, cu cele mai mari scăderi de taxe de la Ronald Reagan încoace. După ce în 2016 a dus o fulminantă campanie electorală şi a câştigat preşedinţia, în 2017 a rezistat atacurilor fără precedent ale susţinătorilor clanului Clinton, ale Partidului Democrat, ale presei mainstream, cu navele amiral New York Times, Washington Post, CNN în prima linie, cu Hollywood-ul, cu toţii patetic înfrăţiţi împotriva sa şi făcând involuntar cea mai mare campanie publicitară posibilă pentru Rusia şi pentru Vladimir Putin. Puţini mai cred că Donald Trump a fost ales în SUA cu ajutorul Rusiei, cum falimentar pretind adversarii săi, dar, după un an la Casa Albă, de-o manieră spectaculoasă, Donald Trump îl aminteşte pregnant pe Ronald Reagan, considerat cel mai mare preşedinte de la democratul John F. Kennedy încoace.
În România, lupta dintre cele două tabere, între „estici” şi „vestici”, a atins paroxismul. „Esticii”, autohtonişti (traficând discret cu Israelul, şi nu cu Rusia, cum pretind „vesticii”), sunt urmaşii direcţi ai partidului comunist şi ai structurilor sale de putere, ele însele „paralele” cu poporul român, declaraţi corupţi, nedemocratici, primitivi, retardaţi. „Vesticii” sunt cohorte azi întinse (câteva zeci de mii) ca urmare a prezenţei SUA şi a Europei de Vest de dinaintea şi de după aderarea la NATO şi la UE. Cele două tabere par acum definitiv ireconciliabile, incapabile să mai dialogheze cât de cât civilizat. Cine are dreptate ? Nici unii, nici alţii. Cea mai mare confuzie însă e dată de consecinţele catastrofalelor mandate, câştigate dubios, ale lui Traian Băsescu, un „vestic” (fost „estic”), patron al celei mai întinse corupţii de după 1989, al maximei distrugeri şi decăderi naţionale. Anul 2018 se anunţă a fi unul violent, ambiguu, mizerabil, an în care populaţia României, care nu e numai „estică” sau „vestică”, are de pierdut. Căci nici „esticii” şi nici „vesticii” nu sunt poporul român, ci doar tagma jefuitorilor.

Petru Romoşan       

De ce s-a gripat Uniunea Europeană ? De ce şi-au pierdut cetăţenii celor 28 de state, azi numai 27, poate mâine pleacă şi Polonia şi vor fi doar 26, încrederea în Bruxelles şi Strasbourg, în Comisia Europeană, în Parlamentul European şi, mai ales, în moneda euro ? Până nu demult, Uniunea Europeană, fostă Comunitate Europeană, părea că va fi un nou Imperiu Bizantin faţă în faţă cu noul Imperiu Roman, care e SUA, şi va dura mai mult de o mie de ani.
Trei ţări, Germania, Franţa şi Marea Britanie, erau în construcţia europeană mai egale decât celelalte 25 (Emmanuel Todd – Où en sommes-nous ?, Éditions du Seuil, Paris, 2017). Marea Britanie, cu armata sa încă performantă, putere nucleară, şi mai ales cu al său City, a reprezentat o piesă majoră pentru Uniunea Europeană. Prea mult cântatul în falset „cuplu franco-german”, cu pretenţiile lui de lider incontestabil al Europei, a reuşit să-i convingă pe britanici să voteze incredibilul Brexit. Un important contributor la bugetul european a dispărut. Negocierile pentru ieşirea Marii Britanii din UE sunt în continuare complicate, dificile şi cu consecinţe imprevizibile atât pentru britanici, cât şi pentru UE. Parisul şi Frankfurtul îşi dispută întâietatea de mâine ca piaţă financiară a UE. Mari bănci (HSBC), multinaţionale şi importante instituţii UE îşi mută sediile centrale de la Londra către Paris, Berlin, Amsterdam etc. Marea Britanie poate deveni, la marginea imperiului european, un enorm paradis fiscal (nu este deja ?) protejat de o putere nucleară şi de „verişorii” americani. Dar cel mai mare pericol pentru întreaga Europă, pentru membrii sau ne-membrii UE, este, de fapt, chiar liderul politic şi economic al Uniunii, noua Germanie, reîntregită cu sprijinul fostei Uniuni Sovietice (sprijinul ar fi costat 38 de miliarde de dolari), cu capitala la Berlin.
Atât Germania, cât şi Franţa trăiesc în dogma creşterii economice anuale neîntrerupte de 2-3 %. Teorii consistente, serioase ale descreşterii controlate (românul Georgescu-Roegen e un precursor) nu sunt luate în considerare de politicieni trecători şi miopi, şi nici de patronatul german sau de cel francez. Ca să poţi avea o asemenea creştere economică, trebuie să ai, pe lângă alte lucruri, şi o creştere corespunzătoare a populaţiei. Care să-ţi permită măcar să menţii nivelul cantitativ al mâinii de lucru existente şi, eventual, să o sporeşti printr-o imigraţie controlată, aleasă. Dar Germania are cea mai mică creştere a natalităţii din Europa, chiar mai mică decât cea din nefericita Românie.
Panica patronatului german că ar putea pierde preeminenţa economică şi că i s-ar diminua câştigurile, transmisă ca atare guvernului german, e cea care stă la baza teoriilor absurde în legătură cu obligaţiile ţărilor UE de a accepta cote de imigranţi decise de tehnocraţii de la Bruxelles, sub controlul strict al Berlinului, se înţelege. Germania transferă propria sa obsesie tuturor ţărilor din UE, care au alte tipuri de economii şi echilibre, altă istorie şi alte aspiraţii.
„Germania are nevoie de mână de lucru ! Economia merge din plin şi întreprinderile germane cer braţe de muncă pentru a face să meargă uzinele. „Piaţa noastră de muncă are o cerere mare”, confirmă Frank-Jürgen Weise, preşedinele Agenţiei Federale a Muncii. Atunci când va ieşi la pensie generaţia baby-boom, problema întreprinderilor se va accentua. După un studiu al Fundaţiei Bertelsmann, ţara va avea nevoie de cel puţin 500 000 de imigranţi pe an de-acum până în 2050 pentru a-şi reînnoi personalul. „Germania trebuie să renunţe la ideea că va fi suficientă imigraţia din Uniunea Europeană. Căci nu va fi”, insistă Jörg Dräger, preşedintele Fundaţiei Bertelsmann” (Le Soir, 23.09.2017). După diverse observatoare demografice, în august 2017, 22-23 % din populaţia actuală a Germaniei rezulta din imigraţie. Cifrele recente ale emigraţiei spre Germania (vezi E. Todd, op. cit.) ar fi următoarele : între 2010 şi 2015, din Siria au venit 409 666 de persoane ; în aceeaşi perioadă, din Afganistan au sosit 127 921 ; din Asia, 913 092 ; din Europa, au ajuns în Germania 1 756 035 de persoane, dintre care numai din UE 1 559 941. Din Polonia, în acelaşi interval, au plecat în Germania 354 150 de persoane ; din Italia, 140 131 ; din Bulgaria, 155 831 ; din Ungaria, 110 640 ; de pe continentul african au ajuns în Germania 194 031 de persoane.
Din România au plecat în Germania 86 274 de persoane numai în 2015 ! În întregul interval 2010-2015, din România au pornit spre Germania 319 426 de persoane. Toate lecţiile pe care ni le administrează UE în general şi Germania în particular, cele pe teme de justiţie, despre MCV, despre democraţie în linii mari, de multe ori prin oameni plătiţi din banii noştri, ca Monica Macovei, Dacian Coloş, Raluca Prună, plus oengişti băştinaşi, manifestanţi instrumentaţi sau plătiţi cu nimica toată, aceste lecţii sunt, de fapt, nişte evidente escrocherii, imposturi, intoxicări. UE, indiferent de planurile sale iniţiale, sprijinite şi de SUA, este astăzi doar o vastă operaţiune în folosul câtorva ţări bogate, îmbătrânite, dezarticulate moral (creştinismul trebuie eliminat, căsătoriile unisex sunt obligatorii…) şi în derivă democratică. Iar România e dintre ţările cele mai abuzate de construcţia UE, de globalizare în general. În urma distrugerii organizate a economiei româneşti şi a aplicării imoralelor şi pseudoeconomicelor programe de austeritate marca Merkel şi UE, milioane de români cu înaltă şi medie calificare (viitori şomeri sau precari acasă) au fost preluaţi fără vreo contrapartidă, în numele libertăţii de circulaţie a persoanelor, de economiile mai dezvoltate din Vest. O formă rafinată de război modern.
După ce a folosit în avantajul său ţările din sud-estul Europei, mai întâi pe cele din fosta Iugoslavie, apoi România, Bulgaria, Moldova, Ucraina, Germania a trecut la absorbţia masivă a populaţiilor musulmane, din Siria, Irak, Afganistan şi unele ţări africane. Revoluţiile Primăverii arabe au devenit o sursă de mână de lucru ieftină, un nou sclavagism, pentru producătorii de şuruburi şi maşini, pentru patronatul german. Problema e că musulmanii, ca şi turcii acum 40-50 de ani, nu se vor integra prin diluare, nu vor deveni nici germani, nici catolici sau protestanţi. Se anticipează apariţia unor „califate” create de mecanicismul, obtuzitatea şi foamea de câştig a liderilor germani. O spirală maladivă a productivităţii şi eficienţei.
Unde suntem noi, românii ?, ca să parafrazăm titlul cărţii marelui demograf francez Emmanuel Todd. România trebuie să se trezească din ultimul coşmar european (tot german !) în care a fost vârâtă legată la ochi de elitele ei iresponsabile şi chiar să se pregătească pentru abandonarea acestei corăbii nebune, destructive pentru naţiunea noastră. E greu de crezut că ne pot fi acum de vreun folos prezidentul Klaus Iohannis, ambasadorul Emil Hurezeanu, directorul Eduard Hellvig sau Grupul de la Cluj…