Petru Romoşan       

Sâmbătă 9 iunie 2018, după consacrarea, în sfârşit, a Simonei Halep la Paris, la Roland Garros, am avut spre seară marele spectacol tragicomic oferit de Partid (PSD+ALDE) contra Securităţii „monstruoase” (Klaus Iohannis, Binomul SRI-DNA, Traian Băsescu, Laura Codruţa Kövesi, Florian Coldea, protocoalele SRI-Parchete, SRI-Curţi de justiţie etc.). Urmaşii direcţi ai PCR şi autointitulaţii discutabili urmaşi ai dinastiei Brătienilor au ţinut discursuri de tip Europa liberă de dinainte de 1989 împotriva Securităţii criminale într-o regie care părea asigurată în întregime de Antena 3, de Mircea Badea, Mihai Gâdea şi producătorii lor. Peste 100 000 de activişti veniţi din toată ţara cu triburile lor au ocupat Piaţa Victoriei, dându-ne impresia că nimic nu s-a schimbat după 1989 şi că Partidul Comunist e veşnic. După ani de spaimă provocată de DNA, de Laura Codruţa Kövesi, de SRI-Maior-Coldea, pesediştii s-au răcorit pentru o seară.
În martie 1953, Lavrenti Beria, şeful NKVD, l-ar fi asasinat cu perna pe dictatorul I.V. Stalin şi Securitatea sovietică a preluat temporar controlul asupra Partidului şi statului sovietic. (Lavrenti Beria însuşi a murit violent în luna decembrie a aceluiaşi an.) Lucrurile s-au repetat cu venirea la putere a lui Iuri Andropov, Mihail Gorbaciov şi Vladimir Putin însuşi. În România, după fuga în SUA a securistului sovietic acoperit Ion Mihai Pacepa, Nicolae Ceauşescu, care era deopotrivă şeful Partidului şi al Securităţii, a trecut Securitatea (prea infestată de sovietici) pe planul doi şi a dat mai multă putere PCR-ului. Ceea ce i-a cauzat. În 1989, Securitatea (prin agenţii sovietici) l-a asasinat de Crăciun. Pe el şi pe infernala sa Elenă. Şi i-a făcut ulterior praf familia. Aşa merg lucrurile din noaptea timpurilor. Şi nu numai în regimurile comuniste, ci în toate dictaturile şi imperiile.
Bătălia dintre Partid şi Securitate se poartă azi cam peste tot. Inclusiv în America, unde preşedintele ales Donald Trump, susţinut de militari, a pornit un război fără precedent cu statul subteran globalist. În Europa de Est, tot Polonia şi Ungaria, ţările care au condus lupta împotriva comunismului, sunt şi azi în avangardă pentru recâştigarea suveranităţii, independenţei, demnităţii, drepturilor şi libertăţilor propriilor cetăţeni.
PSD şi ALDE pretind azi cu un imens tupeu că ei sunt Democraţia, Constituţia, Libertatea şi Prosperitatea. Iar inamicii lor de moarte sunt Klaus Iohannis, Laura Codruţa Kövesi, SRI şi DNA, securişti, procurori şi judecători acoperiţi sau aserviţi. Cum România de azi, ca şi România de ieri, este o ţară specializată în formele fără fond (onoare lui Titu Maiorescu !), la fel şi votul acordat lui Liviu Dragnea şi Călin Popescu Tăriceanu a fost deturnat de a doua zi după ce alegătorul a aplicat ştampila. Doar gargara, pretenţiile goale, jongleriile propagandistice cu cifre, minciunile cele mai sfruntate sunt practicate „cu sufletul curat”, nonşalant. Călin Popescu Tăriceanu şi Liviu Dragnea au ţinut discursuri de preşedinte şi, respectiv, de prim-ministru, ca şi cum s-ar fi născut politic ieri în Piaţa Victoriei şi nu ar avea în spate 20-30 de ani de activitate politică foarte contestabilă. Împreună cu aceeaşi Securitate pe care ieri o blamau atât de violent. Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. A uitat cineva colaborarea lor cu Traian Băsescu şi cu Sistemul ? Au contestat ei victoria dubioasă a lui Klaus Iohannis în alegeri ? Au fost cumva absenţi din comedia „democratică” a ultimelor trei decenii ?
Cu cine să mergi, pe cine să crezi ? Pe Tudorel Toader, un profesor de drept remarcabil dar cu un profil dintr-un timp comunist revolut, sau GDS-ul şi revista 22, înfiinţate în 1990 de Silviu Brucan, cu oameni înregimentaţi globalist, antinaţionali feroce, fără să cunoască o limbă străină ca lumea, doar o modestă limbă română ? Ce probe de competenţă şi performanţă au oferit până acum aceşti obraznici „analişti” de gazetă ? Pe cine să alegi între Viorica Dăncilă, nevotată de poporul atât de des invocat, şi Laura Codruţa Kövesi, care pare să servească, aşa se spune, cu convingere, interese străine ? Şi-a depăşit până acum vreodată Ludovic Orban (PNL) mărunta-i mediocritate ? Ce garanţii mai poate oferi o viitoare preşedinţie Iohannis, Tăriceanu, Dragnea sau Cioloş ?
În vreme ce noi ne continuăm războiul româno-român, în lumea foarte mare se întâmplă lucruri cu adevărat importante. În Canada a avut loc un G7 (SUA, Franţa, Marea Britanie, Germania, Italia, Japonia, Canada), încheiat cu un eşec grav. În China, Organizaţia de la Shanghai (China, Rusia, India, Pakistan, Kazahstan şi alte câteva ţări din fosta URSS) a pus în discuţie integrarea Iranului în sânul său. Cele două fronturi economice, politice şi militare ale viitorului se precizează ameninţător. România nu e decât un membru marginal al unei Europe din ce în ce mai dezbinate, în pragul unor schimbări foarte periculoase. Evoluţiile politice din Italia şi Spania anunţă un posibil fiasco al monedei euro. Lupta dintre Partid şi Securitate e singurul răspuns pe care-l pot da politicienii şi securiştii noştri la marile provocări de azi ?

Petru Romoşan       

Chinezii sunt peste tot. Şi vor fi din ce în ce mai mulţi. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea se spunea că lumea albă, Europa, e expusă pericolului galben. În fapt, sugestia venea de la o interpretare tardivă a unui catren al lui Nostradamus, care şi-a scris centuriile pe la jumătatea secolului al XVI-lea. Însuşi împăratul german Wilhelm al II-lea folosea în 1895 sintagma „pericol galben” pentru a desemna Extremul Orient, care i se părea că ar ameninţa civilizaţia occidentală. În secolul XX, mai toate marile oraşe din Vestul Europei şi din America de Nord aveau deja în compoziţia lor un cartier chinezesc, un Chinatown. Bucătăria chinezească, diversă, rafinată, completă, e singura care concurează cu succes peste tot în lume gastronomia franceză. De vreo 10-15 ani însă, expansiunea chineză a luat proporţii. Pe marele aeroport parizian „Charles de Gaulle”, difuzoarele nu mai „vorbesc” de ceva vreme numai în franceză şi engleză, ci zborurile către şi din nordul şi sudul Chinei sunt anunţate şi în chineză.
Dar cel mai interesant fenomen chinez e cel de pe piaţa de artă. Artiştii chinezi, mai ales pictorii din ultimii 50 de ani, se vând la foarte multe milioane de dolari sau euro. Cifra de afaceri a pieţei de artă din China şi Hong Kong depăşeşte deja cifra pieţei americane. În 2017, spune site-ul Artprice.com, s-au vândut în China 89 400 de loturi pentru suma totală de 5,1 miliarde de dolari. În acelaşi an, în SUA, au fost vândute 82 000 de loturi pentru 5 miliarde de dolari, dar cifra americană e umflată de vânzarea unui singur tablou, o pictură a lui Leonardo da Vinci, Salvator Mundi, la 450 de milioane de dolari (9 % din cifra totală a pieţei din SUA). Chinezii îşi repatriază masiv de câţiva ani buni patrimoniul ajuns în ultimii 200 de ani în posesia marilor puteri coloniale din Europa, mai ales în Franţa. La Drouot, complexul caselor de licitaţii din Paris, un fel de Bursă cotidiană a artei, la orice licitaţie în care apar obiecte chinezeşti – ceramică, diverse arte decorative, sculptură, grafică, pictură – vezi în sală instalaţi cel puţin 40-50 de chinezi care cumpără tot la preţuri adesea neverosimile, stupefiante. Casele de licitaţie franceze îşi îngraşă semnificativ cifra de afaceri mai ales cu câte o mare vânzare, uneori de 5-10 milioane de euro, de pictori chinezi deveniţi de puţină vreme celebri. Zao Wou Ki şi Chu Teh-Chun sunt sistematic vedetele unor mari licitaţii la Paris, Londra sau Hong Kong. Iată unde au ajuns preţurile pentru cei mai importanţi pictori chinezi : Qi Baishi (1864-1957) 50 000 000 euro, Fanzhi Zeng (n. 1964) 28 000 000 euro, Zao Wou Ki (1921-2013) 18 000 000 euro, Zhang Xiaogang (n. 1958) 9 800 000 euro, Xu Bei-Hong (1895-1953) 7 300 000 euro, Liu Xiaodong (n. 1963) 8 000 000 euro, Fang Lijun (n. 1963) 6 700 000 euro, Zhou Khunya (n. 1955) 3 000 000 euro etc., etc.
Destul de recent, negustorii de artă chinezi au început să cumpere din plin şi artă occidentală. Americanii, britanicii şi francezii vând în cantităţi mari, la preţuri destul de mici, artă europeană din secolul al XIX-lea, care pentru ei ar fi ieşit din modă. Iar arta mai veche, cu excepţia capodoperelor, e, la rândul ei, complet „demodată”, dar nu şi pentru chinezi. Chinezii cumpără aproape tot. Thierry Ehrmann, pitorescul fondator şi director al Artprice, declara într-un interviu pentru Vanity Fair (ediţia franceză) : „Recitiţi-l pe Machiavelli ! Un război nu se încheie până când una dintre părţi nu se înstăpâneşte pe arta celeilalte.”
Chestiunea prezenţei economice a Chinei actuale nu e doar o problemă de număr. E una de foarte mare număr. (Cum glumea un prieten : „It’s never about money, it’s always about more money.”) Numărul miliardarilor şi al milionarilor din China le provoacă ameţeală occidentalilor. Şi fiecare dintre aceşti potentaţi chinezi e un centru de putere – mai mic (milionarii) sau foarte mare (miliardarii). China e de multă vreme „uzina lumii”, mai ales a SUA. La preţuri de producţie extrem de mici. Dar încet-încet banii s-au adunat în China. Şi bogaţii chinezi pot să cumpere azi aproape orice : podgorii de mare tradiţie din Franţa, uzine de top în Germania, castele şi alte proprietăţi în Italia, clădiri şi întreprinderi emblematice în America. După ce au achiziţionat foarte mult pământ şi zăcăminte în Africa. Dar azi chinezii cumpără mai ales artă. Artă chineză, dar, iată, de curând, şi artă europeană. Pe care încearcă şi reuşesc să o obţină au prix chinois („la preţ chinezesc”). Pentru că înţeleg tot atât de puţin cultura şi civilizaţia europeană pe cât o înţeleg europenii pe cea chineză. Mai deloc, cum ar veni. Oferă, în general, 50 % din preţul afişat. Sau chiar mai puţin. Ca să nu se înşele. Şi le şi merge. Pentru că în Europa Occidentală lichidităţile s-au rarefiat dramatic. Nu e oare o răzbunare pentru costurile infime la care marile industrii de lux şi-au fabricat în China mărfurile şi le-au revândut occidentalilor la preţuri exorbitante ?
Ar fi, poate, potrivită azi o parafrază la celebra melodie a lui Jacques Dutronc din 1966 : „700 millions de Chinois / Et moi, et moi, et moi” („700 de milioane de chinezi / Şi eu, şi eu, şi eu”). Azi există 1 miliard şi 379 de milioane de chinezi şi, pentru occidentali, e valabil în continuare „Et moi, et moi, et moi”… În faţa fluviilor umane chinezeşti copleşitoare, eul individualist din Vest continuă să gândească lumea cu filosofia eurocentrică. Chiar dacă Vechiul Continent şi America lui Trump refuză s-o admită, Asia, mai ales China şi India, se pregătesc să devină noul centru.

Petru Romoşan

Să mai scrii articole cu bătaie politică ? Să nu mai scrii ? Totuşi, nu poţi să nu te întrebi, măcar din când în când, dacă mai are vreun rost să înnegreşti hârtia cu speculaţii politice pentru o societate atât de posedată de ură, de resentiment, fragmentată, divizată, fracturată şi cu sechele atât de grave nevindecate – poate vindecabile doar în timp. Oricum, mizele mari au fost de mult jucate, la începutul anilor ’90, până prin 2000. Sunt cunoscuţi şi câştigătorii, şi perdanţii. Câştigătorii au luat totul, perdanţii, doar praful de pe tobă. Numai vreo doi-trei autori de opinii politice s-au îmbogăţit peste măsură, ceilalţi se mulţumesc cu salarii modeste prin redacţii mereu ameninţate sau scriu, ca subsemnatul, de amorul artei. Nu-i avem aici în vedere pe soldăţeii din televiziuni, încolonaţi pentru o cauză sau alta, care sunt plătiţi regeşte tocmai pentru încolonarea lor totală.
Comparaţia între ultimii ani, vreo cincisprezece, cu anii ’50, ani ai instalării violente a ocupaţiei sovietice (ruseşti), se face frecvent, are întemeieri serioase, dar e, în acelaşi timp, parţială şi înşelătoare. Într-adevăr, în politică, în afaceri, dar şi în presă, în justiţie, în poliţie, servicii secrete, în învăţământ, mulţi nechemaţi sunt perfect comparabili cu servitorii odioşi ai sovieticilor din anii ’50. Simplişti, vulgari, inculţi, bădărani, apucători, criminali până la urmă. Prototipul ideal e marinarul obraznic şi băgăreţ Traian Băsescu. Dar lumea deschisă de azi, cu paşapoarte la purtător, cu circulaţia persoanelor în UE doar cu cartea de identitate, cu Internetul şi noile tehnologii care-ţi permit accesul la informaţie de pe toată planeta, nu seamănă deloc cu puşcăria generală în care au intrat practic toţi românii după 1945 până în 1965 sau cu închiderea de după 1980, dictată de o putere intrată în decrepitudine.
Din multe puncte de vedere, partenerii sau „protectorii” de astăzi ai României (preferăm aici să nu le spunem „ocupanţi” sau „colonialişti”) sunt totuşi net preferabili ocupaţilor sovietici din anii ’50. În plus, nu avem azi puşcăriile pline de deţinuţi poltici ca în anii ’50, deşi se spune, probabil pe drept, că şi în ultimii ani am avut deţinuţi politici (Adrian Năstase, Sorin Roşca Stănescu, Adrian Severin, familia Popovici, Dan Radu Ruşanu, Decebal Traian Remeş şi destui alţii).
Şi totuşi, în ultimii 28 de ani, 4 sau 5 milioane de români au plecat spre toate orizonturile, cei mai mulţi în Spania şi în Italia. De ce au plecat aceşti oameni ? De ce ? Mai nou, iată, pleacă şi politicieni şi miliardari recenţi, miniştri, primari, oameni de afaceri, chiar şefa DIICOT (crimă organizată) spre Costa Rica, Madagascar, Londra etc. Pleacă nu numai românii în căutare de studii, muncă, trai decent, dar şi destui dintre cei care au produs falimentul de azi al ţării. A crezut cineva în România că Elena Udrea era la locul ei la cancelaria prezidenţială, în Parlament sau în fotoliul de ministru, chiar superministru (Ministerul Dezvoltării) ? Poate doar gaşca ajunsă la putere după 2004, pentru că nu era deloc diferită de Elena Udrea. E aproape sigur că şi actuala guvernare, discreţionară, PSD-ALDE, cu Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu, Gabriela Vrânceanu Firea, Viorica Dăncilă, Olguţa Vasilescu, Niculae Bădălău etc., va da exilaţii săi foarte bogaţi, dacă nu cumva şi câţiva deţinuţi politici.
Desigur, România e foarte bogată, numai românii sunt foarte săraci, de aceea putem trăi încă iluzia supravieţuirii statului naţional unitar român. Dar, când ne aducem aminte cine ne conduce, ne apucă brusc ameţeala şi obligatoriu ne întrebăm cât mai poate dura iluzia că suntem totuşi o naţiune, că mai avem un guvern, un preşedinte, o reprezentare diplomatică, instituţii de forţă care să ne apere şi pe noi, „populiştii”, şi nu numai pe „ei” (tot „ei” erau numiţi şi în vremea lui Dej şi a lui Ceauşescu).
Mai are azi cu adevărat România un preşedinte ? Mai avem pe bune un prim-ministru ? Nu a devenit votul o rutină fără nici un conţinut, o escrocherie ieftină ? Nu e invocarea atât de insistentă a votului popular sau a celui din Parlament doar un penibil cinism ? Deci, ce facem noi aici, noi, cei care înnegrim hârtia despre o politică pe care nu o mai vede nimeni ? Să mai scrii politică ? Să nu mai scrii ? Poate că totuşi da, dar mai rar, niciodată pentru unii sau pentru alţii, mai de departe, când ai de spus ceva cu adevărat nou.

Petru Romoşan

Ca şi dacii, strămoşii noştri contestaţi de experţii inepţi ai băsismului mecanic prooccidental, gen Iulian Fota, am ajuns apropiaţii Imperiului Occidental abia după ce acesta o luase la vale. Asta e, probabil, soarta ţărilor şi neamurilor de margine, cum suntem noi. Am fost marginea tardivă a Imperiului Roman, am fost marginea furnizoare (berbecuţi, miere, sare, soldaţi…) a Imperiului Bizantin şi apoi a Imperiului Otoman, marginea Imperiului Ţarist, marginea Imperiului Habsburgic şi apoi a celui de-al Treilea Reich, şi din nou marginea Imperiului Sovietic. Când acestor imperii a început să le meargă rău, au venit şi pe la noi, „de-au cerut pământ şi apă”, aur, grâu şi petrol, iar pentru că s-au întins prea mult, până la urmă au crăpat.
Noi nu am fost mai niciodată capabili să le facem faţă, nu am avut decât din când în când bărbaţi de stat ca Burebista şi Decebal, Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ştefan, Vlad, Mihai, Ion Ghica, Kogălniceanu, Titulescu, câţiva Brătieni (adevărata dinastie a României moderne) şi alţi Horea, Tudor Vladimirescu, Bălcescu, Avram Iancu. Azi, ca şi altădată, avem în fruntea bucatelor nişte gunoaie din mai toate punctele de vedere. Iar de-acum, răul care bântuie din ce în ce mai devastator Imperiul Occidental, a cărui margine suntem de-o bună bucată de vreme, a ajuns şi la noi şi face ravagii.
Recenta coaliţie a celor trei mari „democraţii” (în fapt, oligarhii agravate) occidentale împotriva nefericitei Sirii, tocmai ieşită pe brânci, cu ajutorul Rusiei şi al Iranului, dintr-un război nimicitor provocat de Occident, care a bombardat nişte clădiri goale mult mai ieftine decât rachetele azvârlite asupra lor (tomahawk-urile americane de alaltăieri ar fi costat 165 de milioane de dolari), ne dă măsura eşecului moral al marelui Occident. Războiul din Siria a fost câştigat pe toată linia în principal de Rusia, iar bombardamentul ordonat de Donald Trump, exaltat grotesc în media mainstream, nu va putea ascunde palma încasată de Occident. În Siria, occidentalii s-au asociat cu partea cea mai reacţionară a ţării, iar Rusia a susţinut partea mai modernistă, cu standarde de civilizaţie mai evoluate (vezi drepturile femeii), din care face parte şi tribul alawit al lui Bashar al-Assad. România e singurul stat din UE cu ambasadă deschisă la Damasc, fapt profund definitoriu pentru noi, pentru felul în care ne raportăm prin tradiţie la toate naţiunile.

continuare »

Petru Romoşan       

Mourons pour des idées, d’accord, mais de mort lente („Să murim pentru idei, de acord, dar de o moarte lentă”)
Georges Brassens

În sfârşit, ziariştii de toate obedienţele, sociologii, intelectualii publici, toate televiziunile au de lucru foarte serios. Protocoalele dintre SRI (Serviciul Român de Informaţii) şi justiţia presupus independentă (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul General, Consiliul Superior al Magistraturii, Inspecţia Judiciară, Departamentul Naţional Anticorupţie) vor fi analizate, pe drept cuvânt, pe toate feţele. Dar încă n-am auzit mai nimic despre sutele de ofiţeri acoperiţi din justiţie, procurori dar şi judecători, despre care se tot şopteşte pe la colţuri, prin birouri ferite că ar constitui o unitate secretă. Aceşti acoperiţi au asigurat, de fapt, funcţionarea protocoalelor, ei există dinainte de protocoale şi continuă să lucreze şi azi. Mai ales la DNA, dar şi la ÎCCJ, şi la DNA Ploieşti, la DNA Oradea sau DNA Braşov, şi, mai mult sau mai puţin, peste tot, în toată ţara. Cine va mai reuşi să ne convingă că aceste zvonuri sunt doar intoxicări ale justiţiabililor sau ale „corupţilor” ?
Dar pe lângă protocoalele SRI cu justiţia mai sunt şi altele. SRI ar fi impus şi semnat 64 de astfel de protocoale. Adică, parafrazând, Securitatea e în toate cele ce sunt şi în cele ce mâine vor râde la soare. Un astfel de protocol a fost semnat şi cu Ministerul Culturii şi odiosul protocol e încă activ. Pentru ce ? Pentru că turnătorii noştri sunt mai buni decât turnătorii lor ? Sau ca să sprijinim financiar proiectele turnătorilor noştri, legal acoperiţi, pentru că de ei avem noi nevoie ? Sau să crape, să moară proiectele celor care se cred independenţi de noi ?
În contextul vindicativ în care ne găsim, n-ar fi rău să ne întrebăm dacă „intelectualii lui Băsescu” au prestat pe bază de protocoale, cu finanţări grase şi diverse la cheie, sau au prestat pentru că au văzut în Traian Băsescu marele salvator de dreapta, prooccidental al nefericitei noastre naţiuni. „Intelectualii lui Băsescu” (de fapt, „fripturiştii lui Băsescu”, care şi-au arogat cu nesimţire titlul de „boieri ai minţii” – „boierii minţii” au fost Nicolae Bălcescu, Costache Negri, Vasile Alecsandri, Ion Ghica, paşoptiştii) au servit pe „protocoale” individuale sau colective, pe unităţi de producţie ? Sunt, au fost protocoalele băsiste foarte diferite de „protocoalele” din vremea lui Ceauşescu ? Au semnat, de exemplu, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu vreun protocol ca să fie atât de patetici, de disciplinaţi şi amorali, atât de propagandişti ? Au putut ei pleca la burse în Germania, sprijiniţi de Constantin Noica, fără nici un protocol ? Aurel I. Rogojan, în volumul „Fereastra serviciilor secrete”, spune că lucrurile au stat altfel. Oare cei care au plecat spre Vest, pe jos spre Ungaria sau înot peste Dunăre în Iugoslavia, nu ar fi semnat şi ei orice fel de protocoale ca să scape din raiul comunist ? N-ar trebui inventat şi un CNSAS pentru epoca de tablă (nu de aur) Băsescu ?
România pare pornită, în sfârşit, pe drumul recâştigării demnităţii ei, a unei foarte parţiale independenţe şi suveranităţi. Dar ne vor permite principalii noştri parteneri strategici, SUA (prin NATO) şi Germania (prin UE), să pornim pe drumul unei minime şi autentice democraţii ? Vor înţelege ei că vremea dictaturilor de felul celei a lui Pinochet în Chile e revolută ? Şi că vaporeanul Traian Băsescu, mizerabil camionagiu de mare, un fidel executant, pe post de Pinochet în Europa de Est, a fost un dezastru până şi pentru partenerii noştri ? Instalarea la Casa Albă a noului şi neobişnuitului preşedinte Donald Trump a dat speranţe românilor. Vor fi aceste speranţe confirmate ?
Deocamdataă, Traian Băsescu nu a fost arestat şi nici măcar chemat la Parchet sau Poliţie. Şi nici George Cristian Maior, semnatar, alături de Florian Coldea şi Laura Codruţa Kövesi, al protocoalelor neconstituţionale care impun dictatura noii Securităţi, nu a fost rechemat de la post, din Washington. La fel cum ambasadorul american nu a fost încă înlocuit cu unul care să aducă suflul nou al unei altfel de politici americane la Bucureşti, cea a administraţiei Trump.
Deşi prin Klaus Iohannis şi falsul tehnocrat Dacian Cioloş s-a continuat epoca securistică şi nedemocratică Băsescu, adevărata societate civilă din România (iar nu cea în soldă), după ce a fost marginalizată, injuriată, discreditată un deceniu şi jumătate, pare că s-a trezit. E greu de crezut că mai poate fi readormită. Şi asta e o veste superbă pentru România ! Ca o lumânare de Paşti. Ca o Înviere.

Petru Romoşan       

Cine are azi interes să transforme Rusia într-o nouă Germanie ultranaţionalistă, războinică şi, într-un final, foarte periculoasă pentru lumea occidentală, aşa-zisa altădată lume liberă ? Nu sunt cumva urmaşii direcţi ai Finanţei şi ai patronatului industrial occidental care l-au trimis pe Vladimir Ilici Lenin, într-un tren blindat, din Elveţia în Rusia în 1917 ? Nu sunt urmaşii, cel puţin în gândire, în spirit, ai celor care l-au lăsat, ba chiar sprijinit pe Hitler să devină ce a devenit ? Azi, sponsorii lui Hitler sunt binecunoscuţi : Henry Ford, patronatul cărbunelui şi al oţelului, Thyssen, Krupp etc., etc. Iar fără capitalul venit de pe Wall Street, nu ar fi existat nici IG Farben, nici Adolf Hitler şi nici al doilea război mondial.
Povestea spusă recent de Theresa May despre otrăvirea spionului rus-britanic Skripal şi a fiicei sale, poveste reluată imediat în SUA de Rex Tillerson, încă şef al Departamentului de Stat la acel moment, dar şi de preşedintele Donald Trump, cu expulzările de diplomaţi ruşi care au urmat, inclusiv din România şi Moldova, seamănă prea de tot cu basmul cu cocoşul roşu. Adică pare a fi o invenţie prea de tot ridicolă. I-a mai văzut cineva pe Skripal şi pe fiica sa, vii, bolnavi sau morţi ? Ruşii pretind că, dacă într-adevăr au fost otrăviţi cei doi, fapta le este imputabilă britanicilor. Cine are dreptate ? Ce probe avem într-un sens sau în altul ? Nici una. Poţi declanşa un nou război rece numai pe o poveste cu cocoşul roşu ? După cum se vede, poţi. Îşi mai închipuie lumea occidentală că e crezută pe cuvânt, orice ar povesti politicienii ei ? Elita complice, poate. Poporul, nu. După povestea cu armele de distrugere în masă spusă de Colin Powell şi de Tony Blair, compromişi pentru totdeauna, şi atâtea alte fabulaţii „din raţiuni de stat”, politicienii occidentali încă mai cer să fie crezuţi fără probe ?
O publicaţie franceză readuce în actualitate o opinie a celebrului George Kennan, fost ambasador american la Moscova (1944-1946), fost şef al Departamentului de Stat (1947-1948), inventatorul politicii americane de „îndiguire” a puterii sovietice. Opinia aceasta datând din 1998 (publicată în New York Times de Thomas Friedman la 2 mai 1998), când marele diplomat american avea 94 de ani, conţine o analiză foarte severă a noii politici americane, de după căderea URSS, de extindere a NATO cât mai aproape de frontierele noii Rusii : „Da, povestiţi copiilor şi nepoţilor că aţi trăit în epoca lui Bill Clinton şi William Cohen, în epoca lui Madeleine Albright şi Sandy Berger, în epoca lui Trent Lott şi Joe Lieberman, şi că aţi fost prezenţi la crearea noii ordini de după războiul rece, când aceşti giganţi ai politicii externe şi-au pus creierii laolaltă pentru a naşte… un şoricel. Noi suntem în era piticilor. […] Eu cred că este începutul unui nou război rece. Cred că ruşii vor reacţiona treptat de-o manieră adversă şi că aceasta va avea un efect asupra politicilor lor. Cred că e o eroare tragică. Nu există nici o raţiune de a face aşa ceva. Nimeni nu era ameninţat. Această extindere va face să se răsucească în mormânt Părinţii Fondatori ai acestei ţări. Noi ne-am angajat să protejăm un mare număr de ţări, deşi nu avem nici resursele şi nici intenţia de-a o face în chip serios. […] M-au iritat în mod special trimiterile la Rusia ca la o ţară care moare de dorinţa de a ataca Europa de Vest. Oamenii oare nu înţeleg ? Diferendumurile noastre erau cu fostul regim sovietic. Şi acum noi le întoarcem spatele acestor oameni care au organizat cea mai mare revoluţie din Istorie ca să pună capăt regimului sovietic, şi asta fără vărsare de sânge.”
Cum se poate explica această ofensivă împotriva Rusiei, bazată doar pe cazul (probabil, inventat) Skripal ? Simplu : operaţiunea psihologică Russiagate în SUA a eşuat lamentabil, iar Brexitul se dovedeşte a fi o teribilă gaură neagră, economică şi politică, pentru Marea Britanie şi, mai ales, pentru guvernul conservator al lui David Cameron (care a organizat referendumul) şi al Theresei May (care trebuie să gestioneze Brexit-ul). Criza generală în care a intrat Occidentul nu poate fi totuşi explicată populaţiilor nemulţumite doar prin diabolizarea Rusiei în general şi a lui Vladimir Putin în particular.

Petru Romoşan       

Cu perfect anonima Viorica Dăncilă, prim-ministru, am atins culmi nebănuite ale democraţiei securiste la Bucureşti. O democraţie de mămăligă, cu whisky american şi bere nemţească.
Pe de o parte, Viorica Dăncilă, prim-ministru, din Videle, Liviu Dragnea, preşedinte PSD, preşedinte al Camerei Deputaţilor, din Alexandria, din acelaşi judeţ ca şi Videle, Teleorman, Călin Popescu Tăriceanu, preşedinte ALDE, preşedinte al Senatului, etern şi fascinant ; pe de altă parte, Klaus Iohannis, preşedintele României, Ludovic Orban, preşedinte PNL, lângă ei SRI, cu Geroge Cristian Maior, Florian Coldea, Eduard Hellvig şi toată banda, DNA, cu Laura Codruţa Kövesi, susţinută de comisari români şi de comisari străini, se zice ; dar şi CNSAS, ANI, alte unităţi care succesiv au făcut tot răul de care au fost în stare, pe banii românilor, împotriva românilor, în aplauzele românilor, până s-au stins lent instituţiile, dar nişte impostori continuă să fie plătiţi gras. Li se adaugă Traian Băsescu, care n-a fugit încă în Costa Rica şi nici nu a fost arestat, la fel şi trupele lui de politicieni penali, încă nici condamnaţi definitiv şi nici fugiţi în lumea largă, pentru că au cu ce, au făcut sume peste sume. Plus televiziuni, ziarişti acoperiţi (George Maior dixit), interlopi şi prostituţie. Actorii unei piese de teatru absurd, un teatru antinaţional, penibil democratic. Cum au ajuns toţi aceşti „actori” pe locurile în care se mai găsesc încă ? Pentru că toţi sunt falşi şi impostori. Nimic nu-i destina unor atari demnităţi, răspunderi sau măriri. Să ne spună Securitatea, cea veche şi cea nouă, aceeaşi. Pentru că ea l-a fabricat pe Băsescu, recunoscându-l ca pe cel mai rău dintre ai săi şi meritând deci avansare maximă. Şi nu tot Binomul îl joacă azi pe Dragnea în foi de viţă ? Este Liviu Dragnea un dictator sau doar marioneta jalnică a Binomului ?
Se mai poate face bine România ? Nu, nu se mai poate face bine. Nu pentru generaţiile prezente. Când ţi-ai dat destinul pe mâna unor infractori, impostori, bagabonţi, cu repetiţie, Băsescu, Ponta, Dragnea etc., nu ai dreptul să te mai aştepţi la ceva sănătos, normal. Ţi-ai compromis prezentul şi viitorul. Nici un om sănătos la cap şi capabil nu-şi va mai propune să îndrepte ce a fost stricat de mai multe ori. Lucrurile se vor rostogoli, când mai rău, când mediocru, dar bine n-are cum să mai fie. Pentru o foarte lunga perioadă. E ceea ce au înţeles milioanele care au plecat deja. Patru sau cinci milioane ?

continuare »

Petru Romoşan

În 2012, când Traian Băsescu a fost demis nu numai de Parlamentul României (adică de politicieni pretins corupţi şi incompetenţi în masă), ci şi de toţi românii prin vot liber exprimat şi a fost repus în funcţie de un anume Philip Gordon, emisarul lui Hillary Clinton, şefa Departamentul de Stat al SUA în acel moment, şi de Angela Merkel, cancelarul Germaniei, România a pierdut enorm. A pierdut cel puţin trei instituţii esenţiale pentru suveranitatea şi independenţa ei. Nici partenerii americani, nici partenerii germani (în numele UE) nu l-au salvat pe nevolnicul preşedinte român din filantropie, ci numai din interes. Interesul lor contra interesului nostru.
Se poate estima astăzi că în acel moment preşedinţia României a fost cedată Germaniei (şi UE), iar SRI, principalul serviciu de informaţii, şi DNA, parchetul care se ocupă de politicieni corupţi şi de oameni de afaceri români (nu şi străini) corupători, au fost cedate SUA, mai exact, CIA şi ambasadei americane de la Bucureşti, precum şi lui George Soros, care nu este niciodată departe de asemenea oportunităţi. Cine este şi ce reprezintă Soros e o altă poveste, care merită dezvoltată separat. Acesta a fost preţul menţinerii la Cotroceni a mizerabilei marionete Băsescu. Traian Băsescu, Klaus Iohannis, Florian Coldea, Laura Codruţa Kövesi au devenit corpuri străine foarte toxice în chiar inima statului român. Poate chiar atunci s-a născut mult evocatul azi Stat Paralel. Cu susţinerea unei armate media impresionante, compusă în principal din „acoperiţi”, în numele unui fals stat de drept şi a luptei împotriva corupţiei, prin DNA, o unitate cu o jurisdicţie de excepţie specifică dictaturilor despre care mai multe voci (vezi şi Sebastian Ghiţă) susţin că e complet controlată de SRI.
Dar Statul Paralel nu e o invenţie locală. Prin Barack Obama şi Hillary Clinton, oameni altfel cu aparenţe onorabile, Deep State-ul a preluat puterea în SUA. Apariţia spectaculoasă a lui Donald Trump, cu o puternică susţinere a complexului militaro-industrial, cu un an de campanie electorală atipică şi cu un an de guvernare nemaivăzută, în condiţii de adversitate extremă, a schimbat multe în America (şi, culmea, în bine, economic şi în sensul democraţiei), iar aceste schimbări americane încep să-şi facă simţite efectul (pozitiv, deocamdată în plan moral) şi în protectoratul România. Deşi ambasadorul a rămas acelaşi, cu aceleaşi maniere coloniale. Hans Klemm şi-a trăit ora lui de glorie : s-a imaginat satrapul României. O ţară cu 20 de milioane de locuitori şi cu peste 2000 de ani de istorie.
Primele semne vizibile ale schimbării se pot înregistra în dispariţia abruptă a unor echipe de presă care au slujit din 2012 încoace, dar unele deja dinainte, cu acoperiţi dar cunoscuţi de toată lumea : România liberă şi Hotnews. Se anunţă închiderea unor oficine asemănătoare, iar căţeii de pază ai democraţiei, ca revista 22 a mult controversatului Grup pentru Dialog Social, prin eterna şi fascinanta Andreea Pora, de exemplu, au devenit isterici, au turbat. De fapt, strigă ca din gură de şarpe, căci isterici au fost întotdeauna.
În acelaşi timp, după ce Florian Coldea a fost înlăturat de la conducerea operativă a SRI de către partea română a „combinei” puterii din serviciile secrete, nici Laura Codruţa Kövesi şi nici chiar preşedintele Klaus Iohannis nu se simt prea bine. Klaus Iohannis a dat un comunicat halucinant în legătură cu neamestecul CSAT în protocoalele ilegale de colaborare ale binomului SRI-DNA, cu care speră naiv să se spele pe mâini. Se încearcă astfel scoaterea instituţiei prezidenţiale din ochiul ciclonului.
Războiul româno-român de azi, o telenovelă teribilă, urmărită seară de seară cu sufletul la gură de milioane de români, îşi are originea în cele două mandate, foarte probabil amândouă ilegitime, ale lui Traian Băsescu şi în trădările acestui personaj profund nefast pentru România. Noile majorităţi din 2012 încoace, USL şi apoi PSD-ALDE, sunt diabolizate de falanga trădătoare, care se străduieşte, disperat şi zgomotos, să mute responsabilitatea dezastrului, inclusiv prin fuziunea ratată PNL-PDL, asupra adversarilor săi, care, de altfel, nu reprezintă nici ei vreo soluţie pentru România.
Dar ce este azi România ? E o dictatură sub acoperire (adică nu militară, ci securistoidă), o satrapie, o colonie jalnică sau chiar o democraţie europeană, aşa cum se pretinde oficial ? Orice democraţie – înainte de a fi înlocuită de oligarhie, aşa cum am învăţat de la Xenofon şi Aristotel – poate cădea în demagogie. Majoritatea democraţiilor de azi sunt atacate din interior tocmai de boala gravă a demagogiei. Democraţii sunt, de fapt, demagogi şi astfel obţin voturile chiar şi în cele mai vechi şi stimate democraţii. După Charles Gave, un remarcabil filosof politic amator dar venerabil finanţist şi investitor profesionist (poate fi citit pe site-ul său, www.institutdeslibertes.org, în afară de cărţile reeditate de curând), democraţiile de azi s-au transformat aproape toate în „ineptocraţii”. Charles Gave îşi explică teoria exemplificând cu „ineptul” François Hollande în Franţa. Adică e vorba de prostirea proştilor care se vor prostiţi de nişte proşti la fel ca ei. Prostocraţie sau tembelocraţie, cum ar veni. Să fie România de azi mai brează decât Franţa ?

Petru Romoşan

România s-a făcut cunoscută ca un contributor de primă mărime la toate avangardele europene din secolul XX. Un român, Tristan Tzara (Samuel Rosenstock, născut la Moineşti), e inventator si papă al dadaismului. La Zürich, la Cabaret Voltaire, i-a fost aproape şi Marcel Iancu, arhitect şi pictor major. Victor Brauner e unul dintre cei mai importanţi pictori suprarealişti, poate chiar cel mai interesant din generaţia a doua, împreună cu Oscar Dominguez, cel care i-a scos un ochi. Eugen Ionescu, pe urmele lui Caragiale, Urmuz şi Cugler, e un imens autor al absurdului în teatru. Dar pe lângă aceste mari nume mai sunt sute de artişti români de avangardă, dadaişti, suprarealişti, revoluţionari de toate orientările până la „lettristul” tardiv Isidor Isou de la Paris. Să-i amintim în devălmăşie pe câţiva : Jacques Hérold, Sandu Darie (în Cuba), Hans Mattis-Teutsch la Der Sturm (în Germania), unde a expus alături de floarea cea vestită a artei înnoitoare germane ; la fel, H.M. Maxy, cu studii la Berlin, în atelierul unui alt mare pictor român, Arthur Segal, a expus şi el la Der Sturm în 1924, Corneliu Michăilescu, cu experienţa avangardei italiene însuşite, Samuel Flexor (născut în Basarabia, afirmat la Paris şi, mai ales, în Brazilia, unde azi e pictor de muzeu), Benjamin Fondane (Fundoianu), Ilarie Voronca, Ion Vinea, Ionathan X. Uranus (Marcel Avramescu), Saşa Pană, Ştefan Roll, Hedda Sterne (la New York), ca şi soţul ei, celebrul grafician de la New Yorker, Saul Steinberg, şi el de origine română, cu studii în Italia.
Mulţi dintre ei erau evrei. România a avut, până la al doilea război mondial, una dintre cele mai întinse minorităţi evreieşti din Europa. Prin avangarde, prin mişcările politice şi culturale de stânga, acei artişti şi scriitori răspundeau defensiv sau ofensiv fascismului, legionarismului românesc (Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima), naţionalismelor exacerbate, dezlănţuite în toată Europa la acea vreme. Cei mai mulţi s-au manifestat spre maturitate altundeva decât în ţara lor de origine, România.
Am făcut acest tablou sumar al avangardelor româneşti din secolul XX pentru a ajunge la situaţia „dadaistă”, „suprarealistă”, „absurdă” la care ne uităm destul de neputincioşi astăzi la noi. La sfârşitul acestei săptămâni are loc un congres al celui mai mare partid din România, partid de guvernământ, PSD, partid pretins social democrat, de stânga, dar care bate „dadaist” la porţile grupului conservator din „suprarealista” Uniune Europeană. Grupul conservator de la Bruxelles e condus de marele Partid Conservator britanic, care tocmai se pregăteşte să părăsească Parlamentul European şi UE. A mai făcut-o şi Traian Băsescu, când a virat PD-ul peste noapte de la stânga la dreapta, de ce nu ar vira şi PSD-ul de la stânga la foarte dreapta de azi pe mâine ? De altfel, toate etichetele grupărilor din Parlamentul European sunt destul de absurdiste.

continuare »

Petru Romoşan

Un tânăr prieten, unul care contează mult pentru mine, ale cărui opinii mă interesează realmente, îmi spune direct, fără menajamente, ştie, de altfel, că are  uşă deschisă : „Vă citesc de ceva vreme, mă rog, aveţi dreptate, lucrurile merg prost la noi, catastrofal, dar asta o ştie cam toată lumea, vai de capul nostru. Dar unde sunt soluţiile ? Cum ne scoatem ? De ce nu mergeţi mai mult pe cultură ? Sunteţi un om de cultură, e clar că pe acolo ar putea fi soluţiile. De ce nu căutaţi soluţii în direcţia asta greu de contracarat ? Noi toţi avem nevoie de soluţii, nu de plângerea inorogului… Vă rog să mă iertaţi, dar eu cam aşa văd lucrurile. Şi cred că nu sunt singurul.”
Tânărul meu prieten are toată dreptatea. De altfel, cum se ştie de multă vreme, tinerii au întotdeauna dreptate. Pentru că viitorul e de partea lor. Ei sunt copiii noştri. Cum să nu-i iei în serios chiar dacă ar spune prostii ? Dar ei nu prea spun prostii, ei au doar brutalitatea, inconştienţa şi naivitatea vârstei lor. Da, foarte probabil că singura salvare naţională care ne rămâne e cultura. Nici un imperiu, deci nici UE, nu e capabil să legiferezee în acest domeniu până la capăt. Dar în cultură meciul se joacă la scara unu pe unu. Bineînţeles, dacă avem ce oferi, ce propune original şi dacă ştim să o facem, nimeni nu va putea să ne interzică să existăm. Însă la fel de adevărat e şi faptul că impostura, falsul, escrocheria nu sunt nicăieri mai acasă decât în cultură. Formele se mimează uşor, pretenţiile goale pot fi susţinute de instituţii şi organizaţii, cu burse şi cu cariere. Deşi aproape niciodată nu e vorba de mari câştiguri financiare în sine.
După 1989, toţi mediocrii din poezie, pictură, sculptură, teatru, roman, eseu, muzică au crezut că, în sfârşit, a venit vremea lor, a venit „libertatea”. Că nu vor mai fi chinuiţi cu întrebări despre talent, despre meserie, despre tenacitate, şi că, în fine, se pot afirma. Cum să-i opreşti ? Au şi ei o singură viaţă. Dacă nu acum, când ? Nu la fel e şi în politică ? Nu avem prea mulţi salvatori care nu s-au salvat decât pe ei înşişi şi au uitat definitiv de ceilalţi ? Democraţia nu e cumva şi paradisul mediocrităţii ? Nu e clar că nu e loc pentru toată lumea la masa prezidiului ?
Într-adevăr, pentru ţările mai mici, singura salvare permisă e cea prin cultură. Numai că ţările mari vor să transforme ţările mici în consumatoare ale culturii lor. Filme americane, cărţi şi mâncăruri franţuzeşti, muzică britanică, tehnică germană, haine şi pantofi italieneşti… Cine mai are curajul şi puterea să afirme în aceste condiţii cultura română, o cultură marginală ? Şi cum să o facă ? Prin filme mizerabiliste, prin romancierii prea puţini pe care îi avem ? Prin Adrian Ghenie şi ceilalţi câţiva pictori de la Cluj ?
Da, ne putem salva prin cultură chiar dacă ne-am pierdut suveranitatea şi independenţa, dar cu adevărat importante sunt proiectele care depăşesc micile ambiţii personale, gloriolele care durează doar un anotimp. Asemenea proiecte sunt deja în curs de desfăşurare chiar dacă nu ţin întotdeauna scena. Ele sunt ocultate de politicieni şi demagogi diverşi care se pun în poză şi ne bombardează zilnic cu mizeria şi nemernicia lor. Proiectele cel mai bine susţinute, finanţate şi promovate sunt cele făcute cu voie de la poliţie, nu cele care merg împotriva curentului. O fi „poliţia” cel mai bun decident şi critic cultural ?
De fapt, ajungem fără să băgăm de seamă la vechea „rezistenţă prin cultură”, adică acolo de unde am plecat acum 28 de ani. Dar noul stat democratic şi, mai ales, capitalist finanţează mult mai zgârcit rezistenţa împotriva lui prin cultură decât o făcea vechiul stat socialist pentru disidenţii şi „rezistenţii” săi. Statul se preocupă de propagandă mai întâi, de voturi, de succesul personal al celor care îl reprezintă. Iar asaltul mediocrităţii şi al imposturii a atins în cultura română de azi cote cu adevărat alarmante.
„Rezistenţa prin cultură” e mai actuală azi ca niciodată. Dar „rezistenţa” e o vorbă gravă, poate însemna chiar salvarea unei naţiuni în vremuri de restrişte şi bejenie prezentate de propagandă ca o culme a progresului.