Petru Romoşan

Vă amintiţi anunţurile triumfaliste ale fostei eroine a muncii capitaliste Laura Codruţa Kövesi, care dădea la bilanţurile DNA noile cifre în bani rezultate din condamnările definitive ? E adevărat, Ministerul de Finanţe, Fiscul nu s-au ridicat niciodată la înălţimea eficacităţii DNA, care părea că depăşeşte în beneficii Automobile Dacia SA. Laura Codruţa Kövesi amintea irepresibil de producţia de oţel pe cap de locuitor din anii socialismului, de miile de tone de grâu şi de porumb la hectar sau de cincinalul realizat în patru ani şi jumătate.
Într-un discurs din 23 august 1949, tipărit de Editura Partidului Muncitoresc Român, Ana Pauker vorbea chiar de realizarea în Uniunea Sovietică a cincinalului în patru ani : „În aceste lupte, clasa muncitoare, sub conducerea Partidului Comunist, îmbărbătată de succesele măreţe ale construirii socialismului în URSS (primul plan de cinci ani îndeplinit în patru ani, în timp ce în lumea capitalistă bântuia criza economică) a ridicat steagul luptei împotriva fascismului, împotriva planurilor financiare ale imperialiştilor de complectă aservire economică a României.”
Azi se vorbeşte destul de liber despre aproape orice. Despre America, despre China şi Rusia, dar şi despre Securitate, despre Noua Securitate care i-ar patrona pe Klaus Iohannis, PNL şi USR. De vinerea trecută a intrat pe ţeavă şi Eduard Hellvig, un politruc liberal recent, devenit mare şef de intelligence. Se va ajunge din nou până la socrul său, Viorel Dumitraş, colonel de Miliţie din Sălajul lui Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu, colonel care l-a făcut să plângă pe Coposu în 1990, în faţa casei memoriale a lui Iuliu Maniu ? (După relatarea lui Ioan-Andrei Gherasim : ”a fost prima și singura dată, după 1990, când l-am văzut pe președintele Coposu cu lacrimi în ochi, în momentul în care a încercat să intre în casă, și nu a putut, deoarece conacul era închis cu lacăt. Mă aflam la 20 de metri de casă și lângă mine erau încă doi colaboratori ai Seniorului: Marius Lupuțiu, decedat din păcate, și Mișu Barcan, precum și colonelul Viorel Dumitraș, care îi spunea unui subaltern de-al său următorul lucru, și asta vă rog să o transmiteți mai departe, dragi sălăjeni: « Niciodată, cât voi fi eu șef al poliției Sălaj, Coposu nu va intra în această casă ! » Aceste cuvinte le-am auzit eu personal, pe data de 3 mai 1990” – inpolitics.ro, 20 februarie 2015).
Dacă şi-ar da cineva osteneala să cerceteze originea reprezentanţilor diverşi ai statului de azi, ne-ar face pe toţi să ne luăm lumea în cap pentru că ne-ar pune dinainte imaginea unei dictaturi dintre cele mai meschine şi monstruoase. Urmaşi de nomenclaturişti, urmaşi de ofiţeri de Securitate, de Miliţie şi Armată, gineri, nurori, cuscri, fini, veri şi verişoare fără număr. Un nepotism multilateral dezvoltat, clanic, tribal, primitiv, dar foarte sigur pentru cei care fac parte din marea „familie”.
Au fost luaţi la întrebări, în presă dar şi de DNA şi de celelalte parchete, politicieni, oameni de afaceri, noii proprietari (noii îmbogăţiţi). A scăpat cineva ? Da, au scăpat în proporţie de masă presarii, televizioniştii, mass-media în general, în afară de câţiva moguli, bineînţeles (Dinu Patriciu, Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vîntu, Sorin Roşca Stănescu, Dan Diaconescu, Adrian Sârbu, Dan Adamescu, Sebastian Ghiţă etc.). Dar mogulii nu erau neapărat ziarişti – ei erau proprietari. Şi aproape nici unul nu părea să fi înţeles în ce fel de ţară trăieşte şi unde este adevărata putere. Un important ofiţer de servicii secrete al vechiului regim scria că ziariştii sunt cel mai uşor de recrutat, în principal ca informatori. Mai ales ziariştii de investigaţie, dar şi cei specializaţi în economie sau justiţie. Nu neapărat şi jurnaliştii culturali, cum se întâmpla până în 1989, pentru că arta-cultura nu mai interesează pe nimeni în această nouă epocă de acumulare primitivă, sălbatică de capital. Explicaţia e simplă : ocupaţia de securist se suprapune aproape perfect pe profilul ziaristului. Doar scopurile ar trebui să fie diferite. Dar de multe ori ele nu sunt deloc diferite. Ziaristul de investigaţie poate fi un securist foarte bine acoperit.
În faimoasa revistă de caricaturi L’Assiette au Beurre, în numărul din noiembrie 1906, un ziarist i se adresează unui patron corupt şi infractor în timp ce-i pune sub nas nişte hârtii : „Domnule, iată şpaltul articolului pe care vrem să vi-l consacrăm. Va fi o foarte bună afacere pentru dumneavoastră. Dacă-l publicăm, n-o să vă coste nimic ; dar, ca să nu apară, directorul meu vi-l cedează la 20 000 de franci.”
În ultimii 30 de ani s-au câştigat foarte mulţi bani din presă într-o ţară atât de săracă. Ca şi mulţi politicieni sau ofiţeri, vin din comunism şi mulţi ziarişti. Şi nu e vorba doar de presa centrală. Presa se gargariseşte cu titlul de a patra putere în stat, pe lângă puterea executivă, cea legislativă şi cea judiciară. Putere, putere, dar fără prea mari răspunderi, în schimb, cu mari beneficii şi multe pretenţii. În urmă cu nu prea mulţi ani, cohorte de tineri voiau să se facă ziarişti ca să salveze ţara de comunişti şi de corupţi. De ce s-au interesat atât de puţin parchetele de presă ? Din cauza protocoalelor ? Pentru că presa era parte în protocoalele semnate de SRI cu justiţia (parte a SRI) ? Cum de presa, atât de înţesată de jurnalişti de investigaţie, lucrând aproape numai pe surse şi depăşind mereu norma la dezvăluiri, n-a aflat atâţia ani nimic de existenţa blestematelor protocoale ? Tocmai acele protocoale care au transformat România într-o ţară nefuncţională ! Ca şi în cazul celorlalţi „corupţi” din politică şi afaceri, pentru a descifra dubla caschetă a „ziariştilor” şi a corupţiei lor morale şi economice, trebuie urmat faimosul îndemn „follow the money”. În treacăt fie spus, el îi e atribuit când informatorului celor doi ziarişti celebri, zis Deep Throat, din Afacerea Nixon-Watergate, când lui Elliot Ness, agentul FBI care l-a prins în anii ’30 pe Al Capone căutându-l de evaziune fiscală, căci crimele mafiei nu puteau fi probate.
Merită şi media un tratament egal cu al celorlalte puteri cu care se tot măsoară şi compară. Poate viteazul ministru al Justiţiei, Tudorel Toader, şi noii procurori-şefi pe care se pregăteşte să-i propună se vor ocupa şi de presa care a fost şi de cea care a mai rămas. După ce şi-au făcut banii, patronii multor oficine de presă s-au retras misterios, ca la un semn, din prima linie, cu justificări necreditabile de eficienţă economică. În alte ţări europene, presa scrisă n-a dispărut ca la noi, ca măgarul în ceaţă, chiar dacă a trecut prin crize mari şi mici, economice şi tehnologice. Contribuţia presei postdecembriste la dărâmarea României recente – prin campanii concrete, prin orientări deliberate, prin jocul colaboratorilor, prin propagandă… – a fost totuşi substanţială.

Petru Romoşan       

Tema presantă a acestor zile de august este necesitatea absolută a opririi războiului româno-român, care face ravagii de prea multă vreme. Cum procedăm ? De unde începem ? Şi, mai ales, cu ce continuăm ? Manifestaţiile antiguvernamentale şi anti-PSD care nu se mai termină în Piaţa Victoriei de aproape doi ani au totuşi o justificare. Justificarea se numeşte „Liviu Dragnea”, preşedintele PSD, deja condamnat de două ori, o dată definitiv şi a doua oară în primă instanţă. Celor care au trăit în România în ultimii 50 de ani Liviu Dragnea le aminteşte brutal două personaje politice : Nicolae Ceauşescu şi Adrian Năstase. Gorbaciovistul Ion Iliescu a fost parcă mai perestroika şi mai glasnost decât Ceauşescu şi Năstase. Deşi posedat încă de tânăr de morbul puterii, nu s-a comportat ostentativ ca un veritabil dictator.
Cele vreo trei milioane de voturi obţinute de PSD nu justifică şi nu explică puterea enormă, dizgraţioasă, excesiv de iritantă pentru foarte mulţi pe care Dragnea o are şi o exercită la vedere asupra PSD şi asupra guvernului României. Reacţiile deplasate, în oglindă, ale preşedintelui Klaus Iohannis (participare la miting, sprijin pentru miting neautorizat, cereri neputincioase de demisie adresate primului-ministru), susţinut, se spune, de SRI, pot fi înţelese într-o oarecare măsură. Puterea lui Liviu Dragnea nu se poate explica prin bani, ci doar prin foarte mulţi bani. Pentru că întreţinerea unui partid, mai ales cel mai mare partid, cere foarte mulţi bani. Ca şi campaniile electorale, mai ales cele câştigate cu doar vreo trei milioane de voturi atunci când pentru demiterea lui Traian Băsescu în 2012 au votat 7,4 milioane de români. Pentru PSD au votat foarte mulţi pensionari, funcţionari de stat, alte categorii dependente, care nu produc dar costă foarte mult de la bugetul general (autostrăzi nefăcute, şcoli şi spitale neconstruite, învăţământ în decădere, diminuarea dramatică a serviciilor medicale, dublată de plecarea medicilor şi a altor cadre medicale…). Pensiile speciale ale celor care au ţinut şedinţe de partid unic până în 1989 sunt la locul lor. Dar pe lângă abuzarea bugetului de stat în scopuri evident electorale încă de pe vremea guvernului Victor Ponta, au mai fost şi imensitatea campaniei electorale conduse de „jupânul” Dragnea cu televiziuni obediente până la lehamite, deplasări în toată ţara, mitinguri peste mitinguri, mese peste mese, care toate trebuie să-l fi costat foarte mult pe preşedintele PSD. În plus, PSD a fabricat „din cuţite şi pahară”, cu mulţi bani, evident, un partid pe care l-a băgat în Parlament, ALDE, cu Tăriceanul său, atât de util ca să întreţină confuzia liberală. Tăriceanu a mai fost, de altfel, canişul PSD câţiva ani în care a condus, sub preşedinţia Băsescu, un guvern liberal minoritar sprijinit de PSD.

continuare »

Petru Romoşan

Istoria se repetă destul de penibil. În 2003-2004, Adrian Năstase, atotputernicul prim-ministru PSD, l-a „avut în mână” pe Traian Băsescu. Lăsând doar curs liber dosarului Flota, fără să se amestece în treburile justiţiei, Adrian Năstase l-ar fi scos definitiv din viaţa publică pe marinarul zurbagiu şi infractor (dosarul Flota, dar şi multe alte dosare de la Ministerul Transporturilor şi de la Primăria Bucureştiului), ajuns deja mult prea sus pentru capacităţile şi pregătirea sa. Dar Năstase era perceput ca fiind la fel de corupt, la acel moment chiar mai corupt decât Băsescu, îngâmfat, cu destinul politic consumat, preocupat aproape exclusiv de creşterea averii proprii.
Să cităm un fragment dintr-un ziar, la fel ca multe altele, care redă problematica şi aerul epocii : “Pe de altă parte, în Modrogan percepţia ultimelor jocuri de culise este aceea că Ion Iliescu a dat drumul dosarului în justiţie pentru a se spăla pe mâini, lăsându-l pe Băsescu la mâna lui Năstase. Sentimentul nedeclarat al democraţilor este acela că Rodica Stănoiu va trimite dosarul la Parchet, şi nu la PNA, întrucât, spun ei, Joiţa Tănase ar fi mai apropiat de Adrian Năstase decât Ioan Amarie. Nu este încă foarte clar a cui premoniţie se va adeveri, cert este însă că anul trecut Adrian Năstase făcea o declaraţie referitoare la flotă, care capătă acum alte înţelesuri. – Dacă va fi nevoie, ne vom aminti şi noi de vânzarea flotei -, spunea supărat primul-ministru ca răspuns la acuzaţiile pe care Traian Băsescu le aducea liderilor PSD în legătură cu fraudele de proporţii de la RAFO Oneşti. El l-a ameninţat chiar pe Băsescu că se va reveni asupra unor acuze mai vechi de corupţie la adresa acestuia, cum ar fi – vânzarea flotei de 15 vapoare cu 15 dolari” (Curentul, 12 mai 2003).
Ştim ce a urmat. Cum s-a tot vorbit şi scris în altermedia românească, cu sprijin ocult intern, dar mai ales extern, voturile au fost până la urmă „numărate” pentru Băsescu. Ulterior, Adrian Năstase a pierdut PSD-ul, a ajuns în puşcărie pe un dosar ridicol, iar azi e scos legal din viaţa publică, politică în primul rând.

continuare »

Petru Romoşan       

Nu e pace în colonia UE, în neo-paşalâcul democraţiilor occidentale ! Nişte neo-tovarăşi, neo-conservatori şi neo-securişti din birouri umbroase au avut, se pare, încă o idee ciucă, pe măsura minţilor lor pătrate, neo-staliniste. Să-i aducă pe „diasporenii” lor (informatori, agenţi ?) – trupele lor interne, hashtag-rezistente, eşuaseră lamentabil – să dea jos guvernul PSD-ALDE cu un protest „internaţional”, o manifestaţie european-ecumenică, cu o minirevoluţie iohannistă, antisocialistă şi democrat-capitalistă de dreapta. Trupeţii externi şi-au dat mâna în Piaţă cu trupeţii interni (majoritatea) şi cu caftangiii de profesie. Dacă ar veni adevăraţii diasporeni ai României recente, fabricaţi cu milioanele de pseudodreapta lui Băsescu, Liiceanu şi Tismăneanu, falşii dreptaci de azi, Klaus Iohannis, Ludovic Orban, Dacian Cioloş, constructul USR (urmaşii în linie dreaptă ai băsismului) şi susţinătorii lor din statul paralel ar fugi mâncând pământul care încotro, spre Costa Rica şi Madagascar. Ar umple toate avioanele disponibile cu familiile lor îmbuibate şi s-ar face şi ei diasporeni de lux.
După „Colectivul meu”, după „guvernul meu” (impostorul agricol Dacian Cioloş, cu pseudotehnocraţii lui, cei mai mulţi fiind urmaşi direcţi ai politrucilor comunişti), diasporeanului de la Hermannstadt i s-a dat şi „protestul meu”. L-o fi cerut ? Tot montajul politico-mitingist n-ar fi fost posibil fără intensa activitate a vastei echipe artistice de agitaţie, zgomote şi ţâpurituri pe „televiziunile mele” mai ales, în frunte cu Realitatea TV, cu Cozmin Guşă şi Rareş Bogdan, dezlănţuiţi, dar şi pe reţelele de socializare, prost stăpânite de pesedişti, în cap cu Facebook-ul. Pe toţi „propagandiştii mei” îi identifică azi uşor oricine. Bomboana de pe coliva „propagandei mele” a fost, în ultimele zile, neo-muistul filosofard Liiceanu, nimeni altul decât cel mai disciplinat şi cel mai harnic pupincurist şi fripturist al lui Traian Băsescu. Ţi se face şi milă de acest Liiceanu – nici la 76 de ani nu-l lasă la vatră, la pensie, îl tot pun să se facă de râs.
Ar trebui să ne reamintim în aceste momente cine e „viceregele” proţăpit, pus cu mâna la Cotroceni. De altfel, conştient sau nu, viceregele de carton Klaus îl imită pe regele Carol I, cu al său „poporul meu”. „Viceregele” a devenit şeful PNL peste noapte, a fost alungat jenant Crin Antonescu. Fără să mai apuce careva să lamurească istoriile cu copiii vânduţi, cu părinţii săi stabiliţi în străinătate, cu casele obţinute pe acte false, cu moştenirea imobiliară a unei organizaţii fasciste sau cu te miri ce colaborări mai vechi. Că „şifonierul”, „ficusul” de la Cotroceni nu e un om chiar liber se poate vedea din avion. Dar de acolo nu se vede la fel de clar şi cine îl manevrează. Dubitaţii similare ar trebui să funcţioneze şi despre fostul „prim-ministrul meu”, care ameninţă acum serios să devină înlocuitorul la Cotroceni al lui Klaus-cel-Ratat.
Despre PSD şi guvernul său Viorica Dăncilă, care a fost ţinta „protestului meu”, se pot spune, de asemenea, destule. Mai ales că PSD tot câştigă puterea de mai bine de 25 de ani, deşi după generaţia Adrian Năstase-Dan Ioan Popescu-Miron Mitrea-Ioan Rus-Ilie Sârbu etc. nu mai are cadre capabile să guverneze. Să fie în spatele lor adversarii geopolitici ai protectorilor lui Băsescu şi Iohannis ? La fel cum Viorica Dăncilă nu e un prim-ministru, ci doar o prepusă penibilă şi comică a neo-dictatorului Liviu Dragnea, PSD nu pare capabil să propună un candidat valabil la preşedinţie, ci se orientează mai nou spre Călin Popescu Tăriceanu, şeful unui partid asociat, cu etichetă liberală. Oricărui om de bună-credinţă îi vine greu să susţină o asemenea adunătură, oricât de stângist şi de naţionalist ar fi. Bineînţeles că PSD nu e şi nici n-a prea fost vreodată un partid social şi cu atât mai puţin unul „naţional”, date fiind nenumăratele măsuri ultraliberale (Victor Ponta) şi deloc „naţionale” (păduri, pământ, gaze şi alte resurse, ocrotirea multinaţionalelor abuzive etc.) pe care le-a luat. În plus, PSD a băgat în gard, în ultimii şase ani de guvernare, mii şi mii de întreprinderi mici şi mijlocii, în vreme ce s-a îngrijit doar de pensionari şi de funcţionarii de la stat, transformându-i în ostatici, în votanţii săi fideli.
„Protestul meu” urmăreşte oare doar îndepărtarea de la guvernare a PSD sau ţinta e livrarea totală a ţării ocupanţilor străini, care vor s-o guverneze pe faţă, fără „noua Securitate” băştinaşă, care i-a servit iresponsabil până azi şi care îşi cere şi ea partea ei ? E azi deja foarte clar că până la sfârşitul acestui an vom avea ori PSD, ori Klaus Iohannis şi Dacian Cioloş, cu trupele lor globaliste. Sunt oare coapte condiţiile pentru spargerea ţării chiar în anul Centenarului Unirii ? Ori PSD îl destituie imediat pe Klaus Iohannis, ori partidul zis socialist va umple, meritat sau nemeritat, puşcăriile. Deja preşedintele Klaus Iohannis a cerut anchetarea Jandarmeriei Române. În seara zilei de 10 august, atât el, cât şi servanţii lui, Ludovic Orban şi Dacian Cioloş, s-au situat de partea agresorilor femeii-jandarm şi, în general, net împotriva Jandarmeriei, care nu a atins nici pe departe cotele de represiune violentă care se practică în multe capitale occidentale, începând cu Parisul şi Berlinul. „Protestul meu” va continua până la „victoria finală” ?

Petru Romoşan

Am parafrazat celebrul titlu al lui Jean Giraudoux, La Guerre de Troie n’aura pas lieu. Am folosit traducerea românească încetăţenită, care pentru subiectul nostru poate fi mai potrivită decât traducerea cuvânt cu cuvânt din original. O avalanşă de articole şi de emisiuni de televiziune pare să pregătească opinia publică mondială pentru declanşarea iminentă a unui război de mari proporţii cu Iranul, cu consecinţe pe cât de greu de anticipat, pe atât de teribile.
De foarte mulţi ani, marea obsesie a longevivului prim-ministru israelian Benjamin Netanyahu pare să fie Iranul, cu capacităţile lui distructive, în ultimii ani cu bomba atomică în prezumată pregătire, cu crescânda lui prezenţă regională, toate orientate înspre aneantizarea statului Israel. Din câte se poate vedea în tweeturile recente ale lui Donald Trump, ca şi în ieşirea SUA din tratatul îndelung negociat cu Iranul, Benjamin Netanyahu pare să-i fi transmis preşedintelui american obsesia sa. „Un război cu Iranul ar defini, ar ocupa complet şi potenţial ar distruge preşedinţia Trump, dar i-ar bucura mult pe acei neoconservatori care nu vor să audă de Trump şi care-l dispreţuiesc cel mai tare. De ce se joacă atunci preşedintele Donald Trump cu o asemenea idee ? […] Dintre cei patru care decid în privinţa războiului, Trump, Pompeo şi John Bolton au vorbit despre schimbare de regim (în Iran – n. n.), în timp ce ministrul Apărării, James Mattis, a renunţat de curând la orice scop strategic de acest tip.” L-am citat aici pe Patrick J. Buchanan, care este şi autorul unei cărţi recente intitulată Nixon’s White House Wars : the Battles That Made and Broke a President and Divided America Forever.
Preşedintele iranian Hassan Rohani i-a răspuns preşedintelui Trump în iulie că „războiul cu Iranul e mama tuturor războaielor” şi „domnule Trump, nu te juca cu coada leului”. Irakul a invadat Kuweitul în 1990, pe 2 august, probabil încurajat de ambasadoarea americană (Catherine Glaspie). Luna august pare potrivită pentru declanşarea unor războaie care n-ar trebui să aibă loc. Cum se va schimba lumea dacă Iranul va fi atacat în august sau în lunile următoare de o alianţă SUA, Israel şi Arabia Saudită ? Care va fi impactul unui asemenea război asupra economiei mondiale ? Va fi chemată România, partener strategic al SUA şi ţară aflată într-o relaţie privilegiată cu Israelul, să se alăture unei asemenea coaliţii militare ? Primul răspuns probabil al Iranului va fi blocarea Strâmtorii Ormuz, prin care trec două treimi din exporturile de petrol din Orientul Mijlociu. Care vor fi urmările pentru România şi pentru Republica Moldova în cazul unui asemenea război ? Ce va face Rusia ? Va rata o asemenea oportunitate de a-şi rezolva problemele cu aşa-zisele ameninţări militare la adresa sa de pe teritoriul românesc ? În primul rând e vorba de Deveselu, cu presupusele sale „rachete balistice” (Mihai Fifor, ministru) şi cu baza Mihail Kogălniceanu. Iar veleităţile româneşti sau europene ale Republicii Moldova vor fi măturate pentru foarte multă vreme de aceeaşi Rusie ?
De ce şi-ar asuma preşedintele american Donald Trump riscuri atât de mari, inclusiv ratarea nominalizării sale de către Partidul Republican pentru al doilea mandat în 2020 ? Singurul răspuns care se impune e acela că are deja obligaţii pentru surprinzătoarea sa alegere din 2016. Obligaţii faţă de neoconservatori, faţă de puternicul lobby evreiesc american de dreapta şi, de ce nu, faţă de prietenul său personal Benjamin Netanyahu (un ultraconservator înainte de Vladimir Putin cel de azi, de Viktor Orbán, de polonezul Kaczyński sau de Trump însuşi, poate chiar un model pentru cei citaţi). Şi cum va rămâne atunci cu implicarea scandaloasă a Rusiei în alegerile americane ? Doar o enormă intoxicare şi praf în ochii americanilor în primul rând. Într-un interviu recent acordat lui Democracy Now şi reluat de multe ziare şi site-uri, celebrul Noam Chomsky avansează aceeaşi idee : „Intervenţia israeliană în alegerile americane depăşeşte cu mult („vastly”) orice ar fi putut să facă ruşii.”
Barack Obama, Hillary Clinton au refuzat să-l asculte pe premierul israelian care le-a cerut insistent un război cu Iranul. După ce a anunţat că mută ambasada americană la Ierusalim, Donald Trump va lovi Iranul cu mii şi mii de bombe din aer, de pe mare şi de pe uscat ? Un alt analist politic, Eric Margolis, vorbeşte despre preparative : „Pentagonul şi-a pus în plan un război aerian de mare intensitate împotriva Iranului, război la care Israelul şi Saudiţii s-ar putea foarte bine asocia. Planul comportă peste 2 300 de lovituri aeriene asupra ţintelor strategice iraniene : aeroporturi şi baze navale, depozite de arme, petrol şi lubrifianţi, noduri de comunicaţii, radare, fabrici, cartiere generale ale armatei, porturi, mari rezerve de apă, baze şi unităţi dotate cu rachete ale Gărzilor Revoluţionare.” Dotarea militară de azi a Iranului pare a fi anacronică, cu armament mai ales din anii ’80, atât american, cât şi rusesc, cu faimoasele Gărzi Revoluţionare capabile să se lupte corp la corp la sol sau să blocheze Strâmtoarea Ormuz, dar nu mult mai mult decât atât. Discrepanţa dintre înzestrarea militară americană şi cea iraniană e morbidă.
Nu ne rămâne decât să sperăm că războiul cu Iranul nu va avea totuşi loc. Şi că Donald Trump va reuşi o nouă întâlnire spectaculoasă, de data aceasta cu preşedintele iranian Rohani, pe modelul celei avute de curând cu Kim Jong-un, preşedintele Coreei de Nord.

Petru Romoşan       

De ce avem în fruntea ţării politicieni şi şefi de instituţii de valoarea, de calitatea, de fapt, de non-valoarea, de lipsa de calitate a lui Klaus Iohannis, Viorica Dăncilă, Călin Popescu Tăriceanu, Liviu Dragnea, Ludovic Orban, Dan Barna, Eugen Tomac, Eduard Hellvig, Gabriel Vlase, Augustin Lazăr, Laura Codruţa Kövesi, Gabriela Vrânceanu Firea, Mihai Chirica, Emil Boc, ca să-i numim doar pe cei care conduc azi România, guvernul României, Senatul şi Camera Deputaţilor, partidele, instituţiile de forţă, marile oraşe ? Cum e turcul şi pistolul, adică politicienii şi înalţii funcţionari nu pot fi mai buni decât populaţia pe care ar trebui s-o reprezinte. Aşa să fie ?
Să fie calitatea românilor care trăiesc astăzi aici de nivelul jalnic al politicienilor şi demnitarilor care-i reprezintă la Cotroceni, în Palatul Victoria, în Parlament, în parchete şi servicii, în primării şi, seară de seară, pe televiziunile de ştiri alocate ? Oricum, asta ni se induce clipă de clipă, sistematic, tenace, că noi, românii, suntem la fel de ciumeţi ca reprezentanţii noştri, la fel de imbecili, inculţi, hoţi, corupţi, mincinoşi, incompetenţi, arivişti pe sec, impostori, plagiatori ca ei. Aproape identici cu cei care semnează pentru noi tăierea sălbatică, descreierată, dementă a pădurilor, retrocedări ilegale de tipul ANRP-Băsescu sau cele din Transilvania, înstrăinarea subsolului, a petrolului şi a gazelor, vânzarea pamântului cel mai bun pe nimic către investitori străini. Noi punem ştampila pe buletinele de vot, iar cei votaţi ne vând pe câţiva arginţi, nu mulţi, pe care şi-i bagă în propriul buzunar.
De aceea am avea nevoie de DNA, o instituţie bazată pe o jurisdicţie de excepţie tipică unei dictaturi, de aceea am avea nevoie de protocoalele între SRI, DNA şi celelalte instituţii, de servicii secrete supranumerice, care să-i supravegheze pe votanţii unor asemenea politicieni iresponsabili, nevolnici, corupţi şi nepotriviţi. De aceea am avea nevoie de bani din ce în ce mai mulţi de la buget pentru aceste servicii foarte speciale, care să supravegheze, să controleze o populaţie incalificabilă, detestabilă. Avem un Minister al Apărării foarte lejer, serviciul militar obligatoriu, care avea şi un rol educativ, mai ales pentru tinerii veniţi de la ţară sau din mahalalele sărace, a fost suprimat, dar Ministerul de Interne, ca şi serviciile speciale au devenit supraponderale, cu mult peste ce ar trebui să fie ele raportat la o populaţie în continuă scădere. Populaţia României scade neîncetat ca urmare a unei natalităţi foarte slabe, explicabile, şi a unei emigraţii fără precedent în istoria ţării, tragice.

continuare »

Petru Romoşan       

A reapărut din hrubele Modroganului vechea-noua speranţă dreptace Vasile Blaga. De ce ar fi Vasile Blaga de dreapta ? Nimeni nu ştie să răspundă. Împreună cu toată banda de infractori protejată de neregretata Laura Codruţa Kövesi şi de Ambasada Americană a fostului establishment dinainte de Trump. De ce ? De ce a reapărut Buldogul, Vameşul, neo-Cozmâncă sau neo-Hrebenciuc al tranziţiei urât mirositoare Băsescu, cu şeful său PNL de sezon, Ludovic Orban, pus la colţ pe coji de nucă ?
Păi, nu a fost Vasile Blaga şeful de campanie prezidenţială al foarte nereuşitului nostru preşedinte actual ? A fost ! I s-a propus o nouă campanie de succes ? Foarte probabil. Dar planurile reale ale PDL-iştilor lui Blaga bat în altă parte. Bat către Călin Popescu Tăriceanu şi spre o reunificare a dreptei, alternativă la PSD-Dragnea. De vreo doi ani, inginerul lipsit de talent politic Tăriceanu are un discurs public aproape perfect. Cei trei-patru scribi ai săi, probabil cu Daniel Barbu în poziţia întâi, fac o treabă senzaţională. Ni-l arată pe Călin cel mecanic ca pe un mare şi curajos gânditor politic. Antena 3 şi România TV îl sprijină pe brânci. Justiţia l-a achitat spectaculos pe un dosar destul de inventat. C. P. Tăriceanu apare astfel şi inteligent, şi curajos, şi profund. Asta da performanţă ! Dar oare ce visează „profundul” (pentru că tăcut) Vasile Blaga, acest Octav Cozmâncă „atlantic”, „european” şi „democrat-liberal” ? Vasile Blaga se visează prim-ministrul preşedintelui Călin Popescu Tăriceanu. Klaus Iohannis va fi împins să se declare învins de Statul Paralel pe care-l reprezintă cam mediocru. Modelul a fost de mult patentat de Emil Constantinescu.
„Marele” politician Liviu Dragnea pare acum destul de uzat. Şi-a numit deja toate secretarele şi toţi subalternii miniştri sau prim-miniştri şi nu mai are rezervă de cadre. Teleormanul e totuşi un judeţ destul de mic şi sărac. Guvernul PSD-ului e perfect comparabil cu ultimul guvern al lui Ceauşescu, cu Dăscălescu, Postelnicu, Bobu şi ceilalţi. După ce nişte PSD-işti de la Cluj (Grupul ?) s-au gândit să-l propună candidat la preşedinţie pe academicianul Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei şi rector al UBB, adunătura PSD-istă naţională şi-a venit repede în fire şi i-a avansat pe Vasile Dâncu şi pe Corina Creţu. Mai bine de atât nu se poate ! Ăsta e chiar fundul sacului. Deşi, desigur, nici doamna Viorica Dăncilă nu va fi uşor de egalat. Geniul meschin al lui Liviu Dragnea ne-a lovit deja în moalele capului. Dar nu ne lăsăm, mai trăim şi aşa, încăpăţânat, chiar cu doamna Dăncilă prim-ministru !
Dacă vom fi furaţi pe dreapta sau pe stânga e tot un drac. Toată lumea ştie : orice om care se face azi politician are doar un gând, să fure. Şi ce este, de fapt, un politician român azi ? Este un individ care nu se pricepe la nimic dar are o ambiţie feroce. Vrea să reuşească în viaţă, adică să se îmbogăţească într-o singură generaţie cât cei care muncesc sau au talent în patru. Şi cum să facă asta dacă nu se pricep la nimic ? Simplu : intră într-un partid. De stânga, de dreapta, de centru, de extremă, nu contează. Dacă interesul general o cere, va schimba partidul. Pentru salvarea ţării şi, mai ales, pentru propăşirea sa personală. Alegerile care vin vor fi ca şi cele prin care am trecut deja.
Clasa politică democratică a fost fabricată în 1990 de Securitatea recent desfiinţată şi vărsată la Ministerul Apărării, cu mijloacele din dotare : informatori, agenţi, acoperiţi, copiii, nepoţii şi rudele de securişti, de procurori, de miliţieni, de foşti tovarăşi. Apoi noul Partid Securist Român s-a împărţit în socialişti sau social-democraţi, în creştin-democraţi sau ţărănişti, în mai multe aripioare liberale şi în România Mare, partidul de suflet al Securităţii adică. Ce începe atât de prost sfârşeşte şi mai prost. Aici ne găsim noi, românii, astăzi. Dar recent Securităţii i s-a găsit un nume „poetic” : Statul Paralel. Pentru că securiştii s-au înfrăţit cu ocupaţia economică străină (tu mă aperi de populaţie, eu te las să furi cu mine).
Chiar mai interesează pe cineva cine câştigă europarlamentarele, prezidenţialele şi legislativele ? Dacă Statul Paralel nu se hotărăşte să lase democraţia – care seamănă cu viaţa – să funcţioneze liber, alegerile care vin nu mai au nici un rost. De-acum încolo, Vasile Blaga, Călin Popescu Tăriceanu, Liviu Dragnea, Gabriela Vrânceanu Firea, Corina Creţu, Vasile Dâncu, dar şi Antena 3, România TV, Realitatea TV, Digi 24, binoamele şi trinoamele vor cânta doar prohodul României.

Petru Romoşan 

Un nătâng violent (Cătălin Avramescu), fost ambasador al României – dar avem prea mulţi impostori care servesc o Românie pe cale de dispariţie –, afirmă negru pe alb în ziarul Bursa că avem în Rusia o „Circotecă şi la Cupa Mondială de fotbal. Desfăşurat într-o ţară în care oponenţii lui Vladimir Putin sunt împuşcaţi în scările de bloc sau primesc, la micul dejun, ceai cu poloniu radioactiv, campionatul acesta este cel mai neinspirat din 1930 încoace”. Din 1930 – adică de când există campionat mondial de fotbal, primul fiind cel organizat la Montevideo, în Uruguay.
În schimb, ziarul francez conservator Le Figaro le pune cititorilor săi întrebarea „Organizarea Campionatului Mondial de fotbal este o reuşită ?”, iar 96 % dintre ei răspund „da”, 4 % răspund „nu”. Imbecilii noştri băutori de ceai de păducel sunt mai deştepţi decât imensa majoritate a cititorilor ziarului Le Figaro. În acelaşi sens, Victor Montagliani, preşedinte al Federaţiei Canadiene de Fotbal, vicepreşedinte FIFA şi unul dintre organizatorii Campionatului Mondial din 2026, care se va desfăşura pe continentul american pentru prima dată în trei ţări (Canada, SUA şi Mexic), afirma ieri la Moscova că actualul campionat găzduit de Rusia e, probabil, cel mai bine organizat din toată istoria campionatelor de fotbal. Victor Montagliani vorbea despre bunul management al distanţelor dintre oraşele în care s-au jucat meciurile, despre ospitalitatea cu care au fost primiţi milioanele de suporteri străini, despre înaltul standard de calitate care s-a fixat prin această ediţie. E adevărat însă că declaraţia canadianului a fost făcută pe Russia Today, actuala „Europă liberă” sau „Vocea Americii” planetară, care dă mari dureri de cap establishment-ului globalist.
România nu mai are, cel puţin la vedere, aproape deloc relaţii politice şi economice cu Rusia, cea pe care a slujit-o umil, adesea cu zel, după război, până spre 1996. Înalţii noştri funcţionari din serviciile secrete, din armată, din diplomaţie şi din politică sunt azi pupincurişti agravaţi ai Vestului, mergând de multe ori până la trădarea de ţară. S-au scris şi s-au spus destule în acest sens despre Laura Codruţa Kövesi, George Maior, Florian Coldea şi alţii, până la măruntul băutor de ceai de păducel publicat de Bursa. Toţi au fost ridicaţi în demnităţi de multdubiosul Traian Băsescu.
Dar subiectul acestor zile nu e vacuitatea absolută a politicii româneşti de azi. Acum e vorba despre fotbal şi despre campionatul mondial de fotbal din Rusia. Cu excepţia Franţei, toate „marile puteri” din fotbal s-au prăbuşit. Mai întâi, Italia şi Olanda au fost absente, eliminate din grupe. Germania, Brazilia, Argentina, Uruguay, Spania, Anglia au fost scoase şi ele din joc. Anglia, cea cu Brexit-ul, a ajuns totuşi in semifinale. Era cât pe ce să avem o finală Belgia-Croaţia, adică o mică naţiune din Vest contra o mică naţiune din Estul Europei. N-a fost să fie. Toată presa de specialitate scrie că Franţa pleacă favorită în meciul contra Croaţiei. Vom vedea peste câteva ore cum stăm, după ce vom cunoaşte rezultatul din teren.
Asistăm în fotbal la un triumf al micilor naţiuni împotriva marilor puteri economice, politice şi militare, cu aspiraţii imperiale evidente, agresive. Bătălia actuală din politică între „suveranişti”, „naţionalişti” , pe de-o parte, şi „globalişti”, „imperialişti”, multinaţionale, pe de altă parte, a fost câştigată clar pe gazon de micile naţiuni. Naţiunile au o viaţă lungă înainte, imperiile se cam duc de râpă. E, probabil, şi cazul Americii lui Donald Trump, cu datoriile ei colosale, susţinute doar de dolar, monedă mondială de schimb impusă, dar şi al Rusiei lui Vladimir Putin, limitată în ultimele decenii la preocupări militare şi cu o economie orientată exclusiv spre valorificarea resurselor naturale. După lumea bipolară (SUA-URSS), după pax americana, vine oare triumful naţiunilor, al ţărilor, al identităţilor ?

Petru Romoşan

PSD-ul e foarte bun, e minunat, e la fel de bun şi de minunat cum a fost PCR-ul, partidul unic al clasei muncitoare, condus timp de 25 de ani de genialul conducător, „Dunărea gândirii”, „Geniul Carpaţilor”, tovarăşul secretar general Nicolae Ceauşescu, până la victoria finală din 1989, când strălucitul conducător a fost împuşcat şi Partidul Comunist, dat dispărut. Tot aşa azi şi cu PSD-ul, condus de genialul lui conducător, Liviu Dragnea, cel de neînlocuit, singurul care cunoaşte în detaliu „sfântul program de guvernare”, votat de întregul nostru popor prin reprezentanţii săi şi care trebuie aplicat întocmai şi la timp.
PSD-ul a avut întotdeauna lideri contestaţi, excesiv de controversaţi, foarte detestaţi : „bolşevicul” Ion Iliescu, „coruptul” Adrian Năstase, „prostănacul” Mircea Geoana, „şobolanul” Victor Ponta (Dragnea dixit). Şi acum, pentru că probabil ne apropiem iarăşi de o victorie finală, recidivistul, condamnatul cu executare Liviu Dragnea. Moscoviţi, bolşevici, corupţi, penali, prostănaci, condamnaţi la puşcărie cu executare. Doar românii nu au avut niciodată nici o vină. Ei întotdeauna s-au plâns la cine i-a ascultat, dar s-au adaptat la orice condiţii. Capul plecat sabia nu-l taie.
Noi nu am avut Budapesta 1956, Praga 1968, Solidaritatea poloneză din anii ’80, doar ne-am boicotat istoria insuportabilă până aproape că am rămas fără nici o istorie. Iar dacă îţi boicotezi sistematic istoria, de fapt, propria viaţă, nu poţi avea conducători decât ca Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Klaus Iohannis, Liviu Dragnea sau Victor Ponta. Ei, conducătorii, vor fi întotdeauna vinovaţi, controversaţi, contestaţi, detestaţi, dar populaţia sau poporul nu va avea niciodată nici o vină. Şi va fi mereu o victimă a condiţiilor istorice impuse din exterior şi a mizerabililor ei lideri.
Să fie această greu de povestit transformare a poporului nostru într-un „popor vegetal” (Ana Blandiana) urmarea represiunii fără egal în celelalte ţări comuniste ocupate de sovietici dintre 1944 şi 1964 ? Am avut cea mai extinsă rezistenţă anticomunistă, numită „rezistenţa din munţi” („codrul, frate cu românul”), rezistenţii de pe întreg teritoriul ţării au fost lichidaţi, împuşcaţi sau băgaţi în puşcării până la ultimul. „Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, în timpul regimului comunist, în România au existat 44 de penitenciare principale şi 72 de lagăre de muncă forţată destinate deţinuţilor politici în care au pătimit peste 3 milioane de români dintre care 800.000 de oameni au murit” (historia.ro, Stelian Gombos, “Temniţele şi închisorile comuniste din România…”). Vladimir Tismăneanu, impostorul condamnator al comunismului, dimpreună cu “piratul” neocomunist Traian Băsescu, s-a născut la Braşov, pe atunci Oraşul Stalin, pentru că tatăl său fusese instalat acolo ca să se ocupe, pentru sovietici, de rezistenţa anticomunistă din munţi. Am avut deci puşcăriile şi lagărele pline de moşieri, burghezi, industriaşi, chiaburi, intelectuali, militari, preoţi şi de orice opozant real sau imaginar. Am avut colectivizarea, când Nicolae Ceauşescu a împuşcat el însuşi ţărani. A fost atunci slăbită pentru multă vreme fibra poporului nostru ? Foarte probabil. În anii tranziţiei, 4 spre 5 milioane de români, mulţi dintre cei mai buni, au părăsit România, o nouă slăbire a fibrei naţionale.
Ultima şedinţă a CExN al PSD aruncă o lumină teribilă asupra întregii Românii încă vii. Toţi liderii PSD, baroni sau baroneţi, îl susţin prin ridicare de mână ca un singur om pe providenţialul lor condamnat. Liviu Dragnea şi Viorica Dăncilă, prim-ministru improbabil, vor repara legile justiţiei din condiţia lor evidentă de impostori şi infractori. Susţinuţi indefectibil de impostorii şi infractorii din CExN al PSD. Ce n-a văzut Parisul ! De cealaltă parte a eşichierului, pe aşa-zisa dreaptă, Klaus Iohannis întârzie nepermis de mult să pună în aplicare o hotărâre definitivă, irevocabilă şi imediat aplicabilă a Curţii Constituţionale. Procuroarea-şefă a DNA, cea demisă de facto de Curtea Constituţională, în clar şi în scris, acordă interviuri într-o mare veselie în presa străină, cea pe arginţi tocmită.
Securişii noştri pretins patrioţi l-au menţinut în funcţie pe Nicolae Ceauşescu cel puţin 15 ani mai mult decât trebuia ca să se lupte cu ruşii şi cu ungurii. În fapt, îşi apărau interesele lor meschine cu orice preţ. La fel astăzi, Liviu Dragnea e menţinut în funcţie împotriva “statului paralel”, împiedicând venirea la putere a unui eventual guvern tehnocrat “nepatriotic”, împotriva lui Klaus Iohannis şi a tuturor duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi. Liviu Dragnea, împreună cu trompetele sale, se prezintă ca o întruchipare a aspiraţiilor naţionale, a statului de drept, şi cere ţării întregi să-l identifice, pe el şi pe PSD, drept salvatori ai naţiunii. Ca Nicolae Ceauşescu altădată. Aceeaşi logică. Lumea tăcută românească nu se poate asocia acum nici cu condamnatul Liviu Dragnea, dar nici cu seniorul Mihai Şora, fostul şef de cabinet al Anei Pauker. Această lume continuă deci să boicoteze istoria. Propria şi singura ei istorie. Iar consecinţele sunt marasmul politic şi societal generalizat, insuportabil.
Suntem noi o “democraţie originală” sau poate chiar mai mult, un nenorocit stat paralel cu realitatea, cu legile scrise şi cu cele nescrise, cu elementarul bun-simţ ? Mai e cineva ca noi în Europa ? Europa e cu ochii pe noi…

Petru Romoşan

România a pierdut în ultimii ani câţiva dintre puţinii ei istorici majori. Mai întâi l-am pierdut pe Florin Constantiniu, considerat de confraţi cel mai pur, cel mai dotat talent moral şi ştiinţific al generaţiei sale. Foarte recent i-am pierdut, unul după altul, la scurt timp, aşa cum se şi născuseră, pe Dinu C. Giurescu şi pe Mircea Maliţa. Cei doi chiar au semnat împreună o splendidă carte de istorie despre anii ’60 (Zid de pace, turnuri de frăţie. Deceniul deschiderii :1962-1972). Ce se ştie mai puţin e că Mircea Maliţa, din înaltele sale funcţiuni administrative şi politice, l-a protejat constant pe Dinu C. Giurescu, fiul istoricului Constantin C. Giurescu şi nepotul istoricului C. Giurescu. Mai înainte îl pierdusem pe scriitorul Mihai Pelin, devenit la maturitate un important istoric militar, atent deopotrivă la amarnica soartă a artiştilor români (Deceniul prăbuşirilor 1940-1950), şi un luptător fără egal pentru cauza românească şi adevărul arhivelor nemistificat. Să nu-l uităm în această cernită enumerare nici pe importantul istoric ieşean Gheorghe Buzatu.
Marii seniori ai disciplinei dispar unul după altul şi, în locul lor, ocupă scena publică aşa-zişi cercetători mici şi veninoşi, care-şi trag seva otrăvită aproape exclusiv din documentele toxice lăsate de fosta Securitate instituţiei rău compromise CNSAS. CNSAS are de mulţi ani un vădit conţinut antiromânesc, pro-globalist, filo-maghiar, internaţionalist amintind de Comintern, şi e servit de propagandişti amatori, care se intitulează adesea insolent „istorici”. CNSAS pare azi o unitate de Securitate acoperită, care caută frenetic luminile rampei, finanţată din bani româneşti, şi care, în numele unei pretinse cercetări a trecutului recent, se ocupă aproape exclusiv de denigrare, înjosire, discreditare a multor decenii de istorie naţională. Aruncă odată cu apa murdară din covată şi copilul, adică România. Cei care gravitează în jurul sinistrei instituţii contemporane sunt doar agitatori ai diverselor oficine străine, pe cât de violenţi, pe atât de diletanţi. Mădălin Hodor şi Gabriel Andreescu, două astfel de triste figuri, foarte probabil inventate iresponsabil de aceeaşi Securitate şi înşurubate bine în câmpul inamicilor noştri tradiţionali, şi-au găsit recent un nou cal de bătaie. Este vorba de academicianul clujean Ioan-Aurel Pop, noul preşedinte al Academiei Române, Academie care e ea însăşi o ţintă constantă a propagandei interne antiromâneşti. Propagandă finanţată – reamintim, insistăm – din banii ţării, şi care a fost inventată de serviciile româneşti, dar care, aparent, au scăpat-o din mână.
Totuşi, atacurile repetate, susţinute la acad. Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, membru titular din 2010 şi preşedinte din 2018 al Academiei Române, au un efect paradoxal. Îl profilează pe acesta ca pe un posibil, foarte credibil candidat la preşedinţia României. Cu şanse reale. Să lucreze Mădălin Hodor, Gabriel Andreescu şi alţii, deplin conspiraţi, adică fără s-o ştie nici ei, tot pentru Securitate, cea veche şi cea nouă, aceeaşi, care ar vrea să aducă la Cotroceni, după sasul Klaus Iohannis, un român din Ardeal ? Ioan-Aurel Pop este născut la 1 ianuarie 1955, la Sântioana de Cluj, în Transilvania. Alte voci insidioase sugerează că şi Ioan-Aurel Pop ar fi susţinut, ca şi Klaus Iohannis, Emil Boc, Ioan Rus, Ilie Sârbu, Vasile Dâncu, George Cristian Maior etc., tot de faimosul şi enigmaticul Grup de la Cluj.
În orice caz, istoricul Ioan-Aurel Pop este – după dispariţia marilor noştri istorici, care au reuşit, atât cât s-a putut, să-şi facă meseria de patrioţi români şi în comunism, şi în infecta tranziţie – unul dintre rarii reprezentanţi mai tineri ai respectabilei discipline care s-a putut afirma. A devenit chiar preşedintele Academiei, dându-i acesteia un chip mai proaspăt şi mai ofensiv. În biografia sa oficială de pe Wikipedia, Ioan-Aurel Pop apare ca important cercetător al „istoriei medievale a românilor şi a Europei Centrale şi de Sud-Est (instituţiile medievale româneşti, formaţiuni politice româno-slave din Transilvania, raporturile românilor din Transilvania cu spaţiul românesc extracarpatic, influenţa bizantină asupra românilor, raporturile Transilvaniei cu Europa Centrală şi Occidentală, structura etnică şi confesională a Transilvaniei. Este adept al curentului naţionalist)”. Este autor a zeci de volume şi sute de articole şi studii. Este şi autorul unei cărţi-replică la o carte a lui Lucian Boia, campion al „deconstrucţiei” istoriei românilor.
Poate fi deci acad. Ioan-Aurel Pop, actualul preşedinte al Academiei Române, un preşedinte al României mai bun decât modestul profesor de fizică Klaus Iohannis şi decât vaporeanul Traian Băsescu ?