Petru Romoşan       

Comploturile, conspiraţiile le aparţin mai degrabă celor care le pun în practică decât celor care vorbesc, în general în necunoştinţă de cauză, despre ele. Dar acuzaţi de comploturi, de conspiraţii sunt cei care vorbesc prea mult, nu cei care conspiră şi complotează, uneori cu succes, alteori fără. Iar conspiraţiile şi comploturile există la tot pasul şi de când e lumea. În politică, în servicii secrete, în justiţie, în economie. Se lucrează la fel de mult în umbră, pe ascuns, nu numai la lumina zilei.
Cea mai mare temere care-i cutreieră, care-i bântuie în aceşti ani pe români, pe cei care au rămas pe loc, pe cei care n-au emigrat încă e aceea a spargerii ţării, a ruperii teritoriale, a intrării marilor provincii istorice româneşti în asocieri politice şi economice care să ducă în cele din urmă la dispariţia României de azi. Atât apartenenţa la NATO, cât şi aderarea la UE au fost înţelese de români ca nişte garanţii internaţionale majore pentru păstrarea integrităţii teritoriale a României. De aceea românii au acceptat aproape orice, toate cererile indecente, hrăpăreţe ale occidentalilor cu care ne-am asociat. Am cedat active importante pe nimic, având în minte în primul rând menţinerea unui statu quo teritorial.
Dihonia politică a atins însă în ultimii ani nişte culmi care nu mai au nimic de-a face cu democraţia, cu lupta dintre putere şi opoziţie, cu disputele inerente ale partidelor. Acest război româno-român fără limite, fără raţiuni mărturisite are de ce să ne îngrijoreze. Să luăm numai cel mai vizibil exemplu : lupta politică (mai e doar politică ?) dintre Liviu Dragnea, preşedintele PSD, preşedintele Camerei Deputaţilor şi adevăratul prim-ministru al României din umbră, şi Klaus Iohannis, preşedintele României din ultimii patru ani.
Klaus Iohannis despre Liviu Dragnea : „Acest infractor, Dragnea, s-a cocoţat în fruntea statului şi progresează semnificativ în domeniul fake news.” Liviu Dragnea despre Klaus Iohannis : „Cineva poate să spună că el e infractorul care s-a cocoţat în cea mai înaltă funcţie a statului român.” Liviu Dragnea despre Klaus Iohannis : „Plângerea pentru înaltă trădare e aproape gata !” Klaus Iohannis despre Liviu Dragnea : „Cum se trezeşte un politician care mai este şi infractor să se ducă la televizor şi să ameninţe acolo şi magistraţii.” Liviu Dragnea : „Este un preşedinte fake, întors cu cheiţa.” Liviu Dragnea : „Iohannis a avut nu unul, ci nouă dosare penale.” Klaus Iohannis : „Unele partide de la noi – și mă refer la PSD – au îmbrăcat haina falsului patriotism, a naționalismului de fațadă și încearcă să câștige capital inducând teama și lipsa de încredere în valorile UE : e modul pesedist, cinic și iresponsabil, de a face politică.” Sunt doar câteva citate din zicerile celor doi politicieni unul despre altul, luate aproape la întâmplare dintre alte zeci care pot fi găsite pe Internetul care nu uită. Poate cineva să creadă că aceşti politicieni reprezintă aceeaşi ţară, România ? Sau e mult mai plauzibil că fiecare reprezintă o putere străină, iar aceste puteri se înfruntă nemilos la vârful statului român ? Pentru populaţia tăcută a României nu e deloc limpede dacă unul are mai multă dreptate decât celălalt.
Insultele şi injuriile lui Victor Ponta la adresa fostului său tovarăş şi adjunct Liviu Dragnea sunt atât de numeroase şi atât de “joase”, încât nimeni nu le mai ţine socoteala. Imprecaţiile lui Rareş Bogdan, prospătura liberală, şi ale invitaţilor la emisiuni, asemenea lui, la adresa partidului de guvernământ PSD au fost câtă frunză şi iarbă, iar multe nici nu pot fi citate, “hârtia” nu suportă asemenea mizerii. Violenţele, “pamfletele” care pot fi văzute şi auzite pe prea multele televiziuni de ştiri, site-uri, bloguri, conturi de Facebook nu mai au de mult nimic de-a face cu disputele politice, cu polemica. Aceiaşi indivizi, ca dintr-o unitate militară, antrenaţi, disciplinaţi, atacă, scot foc şi fum pe nări într-o singură direcţie. Ceilalţi sunt întotdeauna vinovaţi sau foarte vinovaţi. Ţintesc lichidarea definitivă, cel puţin morală, a adversarilor.
Vorbeam de comploturi şi conspiraţii. Şi dacă toată viaţa politică românească din ultimii ani, începând cu 2004, poate chiar din 1990, e regizată mai ales de comploturi, conspiraţii, de „lucrături”, de intelligence, de interese obscure ? „Lista lui Severin” din timpul mandatului prea soft de preşedinte al lui Emil Constantinescu o are în buzunarul de la piept aproape orice politician, orice ziarist – evident, vorbim de lista adusă la zi. O au şi ofiţerii de informaţii, care par că nu fac sau nu pot face mare lucru. Un ministru din guvernul României ar fi general KGB (KGB-ul nu mai există, dar succesorul său e numit popular la fel). Unii politicieni au o carieră foarte lungă, rezistentă la multiplele „intemperii” din tranziţie, care nu se poate explica doar prin talentul, cultura şi abilităţile lor. Prezenţa unor miniştri nuli, total incompetenţi în diferitele guverne s-ar explica prin conspiraţie, prin complot. Principalii lideri, cei mai cunoscuţi ziarişti şi cei mai importanţi candidaţi la preşedinţie ar reprezenta, de fapt, diverse puteri şi servicii speciale străine, şi nicidecum pe români. Aceste informaţii nu pot fi verificate aproape niciodată, dar comportamentul unor persoane publice dintre cele mai expuse confirmă ceva de speriat ipotezele complotiste. Chiar serviciile secrete româneşti ar fi împărţite în mai multe „bisericuţe”, „găşti”, facţiuni ale altora, şi nu ale românilor, care totuşi le finanţează pe aceste servicii secrete supranumerice, obeze.
Câteva teme revin obsesiv. Noi, românii, avem într-adevăr reprezentanţi la Bruxelles sau cei mai mulţi, în frunte cu Monica Macovei, dar şi comisarul Corina Creţu ar reprezenta interese străine, cele ale lui George Soros, de exemplu ? Şi, de fapt, pe cine reprezintă George Soros ? De ce se construiesc atâtea drumuri şi şosele în Transilvania şi mai deloc în Moldova, şi de ce se fac investiţii occidentale mult mai mari în aceeaşi Transilvanie decât în Oltenia, în Bucovina sau în Dobrogea ? De ce nimeni nu e capabil sau interesat să oprească măcelărirea pădurilor ? Etc., etc., etc.
Cât adevăr şi câtă fantezie se află în temerile românilor privind o viitoare spargere, chiar dispariţie a ţării lor ? Asemenea studii nu se prea fac. Şi nici nu se oferă informaţii indiscutabile. E ca şi cum ai fluiera în biserică, pentru că asemenea studii ar intra direct pe un teren minat, foarte periculos. România nu numai că şi-a pierdut o parte însemnată de populaţie, nu numai că a cedat suveranitate în favoarea NATO şi UE, ci pare să piardă, dacă nu le-a şi pierdut deja, rând pe rând, aproape toate prerogativele unui stat independent. Trebuie să fii naiv şi complet iresponsabil să-ţi închipui că, dacă toate spaimele românilor vor fi confirmate de fapte în viitorul apropiat sau mai îndepărtat, nimeni nu va răspunde de nimic.

Petru Romoşan       

Rău cu rău, dar mai rău fără rău ! Construcţia şi funcţionarea deficitare ale Uniunii Europene sunt criticate din toate direcţiile, mai ales de către gânditorii liberi, independenţi, cinstiţi, neînrolaţi. Ar fi mai bine pentru ţările bătrânei Europe dacă UE s-ar destrăma şi statele-naţiune şi-ar recuceri deplin suveranitatea, independenţa, şi-ar reinventa armatele proprii şi ar face o politică externă, mai ales comercială, proprie ? Exemplul în desfăşurare, pe viu, al Regatului Unit, care pare să fi intrat prin Brexit-ul său într-un haos politic fără ieşire infirmă puternic toate ipotezele anti-UE. City-ul londonez, cotat până mai ieri între cele trei mari pieţe bursiere şi financiare ale lumii, alături de New York şi Hong Kong (e vorba despre China, de fapt), pare să decadă la nivelul unei pieţe financiare emergente. Şi asta tocmai pentru că emergenţii părăsesc masiv Londra pentru Frankfurt, Paris, Madrid sau Amsterdam.
După ce presa mainstream din principalele democraţii vestice s-a compromis grav prin campanii penibile şi odioase de propagandă, cum e campania anti-Trump din The New York Times, The Washington Post, de pe CNN, MSNBC, dar şi din Le Monde, The Guardian, ziare germane şi din multe alte forme de media din toată Europa, cititorii doritori de informaţii şi idei corecte s-au îndreptat natural spre altermedia. Internetul te ajută, cu atât mai mult cu cât site-urile altermedia, în cele mai multe cazuri, pot fi consultate gratuit, ceea ce nu e cazul cu majoritatea articolelor din site-urile marilor ziare tradiţionale. Care nu numai că te mint, dar te mai şi pun să plăteşti pentru prostiile şi infamiile răspândite. Dar, desigur, acolo eşti cu „lumea bună” a exploatatorilor şi a profitorilor, de la oligarhi până la oengişti. În ceea ce ne priveşte, citim şi cităm pe oricine, inclusiv articole ale autorilor ruşi, chinezi şi indieni, cu condiţia să fie contribuţii proaspete, originale, nemanipulatoare. Sau, în orice caz, nu manipulatoare pe cărările deja prea bătute. Pentru că oricine face teorii politice şi economice manipulează mai mult sau mai puţin. Fiecare are o opţiune, obiectivitatea absolută nu există.
Un autor prea puţin cunoscut, care nici nu se prezintă, Paul Leleu, de pildă, este foarte convingător printr-o analiză nuanţată care încearcă să explice că UE nu e doar „rea” şi că trebuie să reflectăm serios la existenţa ei, chiar dacă are toate defectele din lume. Autorul vorbeşte aici despre situaţia Franţei faţă de Germania şi de puterile anglo-saxone, dar multe din ideile lui sunt utile şi pentru noi : „Este puţin spus că Europa are o presă proastă în mediile patriotice, de stânga, ca şi de dreapta. Şi totuşi, fiind vorba de interesul superior al Franţei, n-ar fi rău să diversificăm reflecţia pe această temă. Antigermanismul actual nu trebuie să mascheze inamicul ereditar al continentului : Imperiul Anglo-American. Europa şi euro sunt făcute responsabile de toate relele. Desigur, demonstraţiile economiştilor sunt convingătoare. Totuşi, la urma urmei, Statele Unite, Regatul Unit sau Japonia nu sunt în Zona Euro, dar au parte de aceleaşi vicisitudini ca şi restul lumii occidentale. Ceea ce trebuie să ne ducă la o relativizare. Germania a devenit ţapul ispăşitor al tuturor relelor noastre. Din toate părţile auzi injurii la ordoliberalismul german, ca şi cum ar exista un bun liberalism anglo-american. La scara istoriei, nu trebuie uitat că Germania nu este decât un duşman relativ al Franţei. Inamicul ereditar şi structurant este Anglia (şi America). De-a lungul secolelor, „perfidul Albion” n-a încetat să tragă sfori pentru ca puterile continentale să se omoare între ele, pentru ca apoi să tragă profit din conflicte pentru el însuşi. Începând din secolul al XIX-lea, Germania devine în Europa puterea economică rivală pentru bancherii anglo-americani (de unde şi crearea Antantei cordiale între Franţa şi Anglia în 1904). Eficacitatea industrială germană este capabilă să surclaseze dominaţia anglo-americană. Oarecum în felul în care China astăzi nelinişteşte atât de mult establishment-ul american. În 1918, Franţa a învins prima dată Germania şi în 1945 Rusia (sovietică) a învins a doua oară Germania. Dar cine a profitat de fiecare dată ? Imperiul Anglo-American !”
Actuala organizare neterminată a UE se cere înlocuită fie de o Europă a naţiunilor, fie de o Europă federală. Sau, poate, o combinaţie a celor două. Dar construcţia europeană va trebui terminată într-un fel sau altul. La fel cum Germania va fi obligată să-şi asume nu numai beneficiile, ci şi pierderile, ca în orice familie compusă din parteneri normali. Şi, foarte probabil, fără o Europă a apărării, SUA vor continua să domine Vechiul Continent al strămoşilor lor şi să tragă foloase prin NATO, ONU, prin FMI, Banca Mondială, prin alte bănci-mamut şi prin multinaţionale gen GAFA. Deşi „UE a fost concepută la început ca un mijloc de a supune continentul european, un versant civil al lui NATO. Dar, în acelaşi timp, anglo-americanii se temeau că nou-născutul le va scăpa din mână. Există o veritabilă partidă de poker mincinos în legătură cu UE între continentali şi anglo-americani”.
La nivelul de azi al construcţiei europene, România nu are nici un interes să fie în avangarda euroscepticilor şi cu atât mai puţin să gândească părăsirea UE. Iar faptul că are încă o monedă proprie şi încă nu este în Spaţiul Schengen ar putea fi folosite ca nişte avantaje majore. Cu condiţia, desigur, să avem nişte reprezentanţi capabili să le fructifice. Ceea ce, după cum ştim, nu ne este încă la îndemână. Probabil şi pentru că mulţi dintre cei care ar trebui să ne reprezinte pe noi la Bruxelles îi reprezintă, de fapt, pe alţii. Cum pare să fi fost până azi în cazul Monicăi Macovei şi cum se pregăteşte să o continue Laura Codruţa Kövesi (aleasă de ministrul Justiţiei Macovei la începutul băsismului devastator). Şi cum, fără îndoială, mai sunt şi mulţi alţii.
Dar, indiferent ce se va întâmpla cu UE, continentul european nu va dispărea de pe hartă. Mii de ani de civilizaţie nu se pot evapora de azi pe mâine.

Petru Romoşan       

Nu-i e bine vacii noastre, vine tata cu pielea pe băţ ! Orice speranţă de consens, de coabitare paşnică, chiar dacă avem vederi diferite, facem parte din „partide” diferite, avem vârste şi experienţe diferite, e de domeniul trecutului. Un război asimetric între toţi şi toate e în curs şi nimeni nu poate anticipa cum vor arăta pacea şi viitorul.
În SUA, procurorul Robert Mueller, fost director longeviv al FBI (echivalentul SRI de la noi), şi-a predat raportul în urma unei lungi investigaţii privind o eventuală coluziune a lui Donald Trump, a echipelor sale de campanie, a administraţiei sale cu Rusia, cu administraţia de la Kremlin a lui Vladimir Putin. Ancheta procurorului Mueller a făcut deja câteva victime, l-a blocat pe preşedintele Trump în exercitarea plenară a înaltei demnităţi cu care a fost învestit prin vot de poporul american. Se aşteaptă ca procurorul general al SUA, William Barr, care e, de fapt, ministru al Justiţiei după regulile noastre, să facă publice curând principalele concluzii ale raportului. Nimeni nu se mai aşteaptă ca acest raport să-l incrimineze în vreun fel pe preşedintele Trump.
De mai bine de doi ani, fără întrerupere, presa mainstream din SUA, dar şi CNN şi alte televiziuni se distrează să-l prezinte pe Donald Trump ca pe pudelul lui Vladimir Putin. Dar nu numai presa americană o face. Media americană mainstream, în serviciul comandat al Partidului Democrat şi al unei mari părţi a oligarhiei, a fost preluată servil de aproape toată presa mainstream din Occident, de la The Guardian la Le Monde, plus zeci de posturi importante de televiziune. În Le Monde din 22 martie 2019 a fost republicat un editorial al lui Alain Frachon din 24 ianuarie a.c., ceea ce probabil voia să semnalizeze că faimosul cotidian nu şi-a schimbat atitudinea : „[…] presa americană a schiţat în aceste zile, printre rânduri, fără să formuleze deschis chestiunea, această enormă ipoteză : şi dacă Donald Trump ar fi agent rus ? Sau ar fi „ţinut”, sub influenţa Moscovei, ca subiect de şantaj, sub o formă sau alta, din partea ruşilor ? Cel puţin suntem obligaţi să observăm această coincidenţă : politica preşedintelui pare lipită întru totul de obsesiile strategice ale Kremlinului. Că este vorba de slăbirea NATO, de separarea europenilor de Statele Unite, de a semăna zâzanie în interiorul UE sau de a lăsa Siria Moscovei, Trump îi „lustruieşte pantofii” lui Putin. […] În privat, Donald Trump ar flirta adesea cu ideea de a retrage Statele Unite din NATO, în clar, de a distruge pactul atlantic. S-a sforţat să destabilizeze Uniunea Europeană. Susţinând Brexit-ul, a sugerat Franţei să urmeze exemplul Regatului Unit ; a decis – o nenorocită lovitură sub centură – să diminueze statutul reprezentării UE la Washington. Şi asta nu e tot. Dând ordin de retragere a trupelor americane staţionate în nordul Siriei la mijlocul lui decembrie 2018, şi-a asumat riscul de a crea un „vid” pe care regimul de la Damasc şi aliaţii săi ruşi şi-au făcut plăcerea să-l umple – spre nemulţumirea Israelului şi a anumitor aliaţi europeni ai SUA.” Ce-ar mai fi de adăugat ?!
În Marea Britanie, Brexit-ul a devenit o psihodramă totală. Duminică 23 martie 2019, câteva sute de mii, după alte surse mai mult de 1 milion de britanici au manifestat la Londra împotriva Brexit-ului. Se profilează halucinant o repetare a referendumului pentru Brexit. De fapt, împotriva Brexit-ului, pentru rămânerea în UE. Ceea ce înseamnă, evident, aruncarea în aer a ideii de vot democratic. Adică cum ? Votezi până iese ce trebuie ? Psihodrama britanică, antrenând şi UE în vertijul ei, va continua, iar rezultatul nu poate fi astăzi prezis de nimeni.

continuare »

Petru Romoşan

Rareş Bogdan, capul de listă al PNL la europarlamentare, e chiar ce trebuie. La fel ca Laura Codruţa Kövesi, Monica Macovei, Corina Creţu i tutti quanti, de la Siegfried Mureşan la Ioan Mircea Paşcu, care ne reprezenta în toamna lui 1989 la Phenian, în Coreea de Nord, la Festivalul Internaţional al Tineretului şi care azi ne reprezintă la Bruxelles, este chiar vicepreşedinte al Parlamentului European. UE e cu ei, ei sunt UE. PNL, prin Rareş Bogdan, anunţă clar ce le va oferi alegătorilor săi la europarlamentare : vorbe goale, principii bombastice, insulte cât cuprinde la adresa adversarilor, mediocritate, incultură, stat paralel, SRI, Eduard Hellvig şi Klaus Iohannis, preşedintele über alles. Şi mai ales „emisiuni”. Multe emisiuni… Rareş Bogdan o să-şi facă „treaba”, cum îndeobşte se repetă ambiguu, scremut acest calc din engleză.
Şansele ca PNL să se apropie în jos, descendent, de 7 % sunt foarte bune. USR + Plus îl poate depăşi deja de la europarlamentare. Până la parlamentarele de anul viitor, după trei runde de alegeri ratate şi pierdute, se va duce lângă PNŢCD, nu într-un loc cu verdeaţă, unde nu este nici întristare, nici suspin, ci într-un cimitir al dracilor politici, dacă există aşa ceva.
Ai putea crede că e vorba de o conspiraţie împotriva partidului care se pretinde, impostor, moştenitorul direct al Brătienilor. Dacă e o conspiraţie, nu poate fi vorba decât de una a prostiei, a amatorismului, a incompetenţei crase. Cum să le poată face vreun bine alegătorilor săi acest PNL, condus de un Ludovic Orban nul (os de ofiţer de Securitate, şi nicidecum de Brătieni), împreună cu câteva dame isterice, obraznice şi foarte dubioase şi ele, şi mai ales cu PDL-ul Vasile Blaga, foarte exersat în meseria de hrebenciuc, specialist în EADS, când partidul nu poate face ceva de Doamne ajută pentru pentru el însuşi ? Faptul că peneliştii fac apel la „providenţialul” Rareş Bogdan va introduce pe scena publică o confuzie suplimentară între acţiunea politică necesară şi propaganda cea mai ordinară, ceea ce nu poate fi decât fatal pentru ce-a mai rămas din ghiveciul numit încă PNL (fostul PNL, PDL, Klaus Iohannis, statul paralel). O fuziune cu PMP-ul lui Băsescu se impune înaintea dezastrului final.
Rareş Bogdan – o non-identitate, un neant politic, o carte de joc, un joker sau, mai degrabă, un păcălici – a fost trimis, evident, în misiune. Misiunea lui pare a fi aceea de a arunca în aer PNL-ul, ultimul partid istoric, cel puţin cu numele, cu pretenţiile. Nu e deloc exclus ca guristul TV să se retragă în ultimul moment de pe lista PNL. Nu aşa s-a întâmplat şi cu Marian Munteanu, pupilul de suflet al lui Măgureanu, candidat PNL la primăria Capitalei ? Cu rezultatele care se cunosc. Şi chiar dacă va deveni europarlamentar PNL, asemănarea lui cu Elena Băsescu, Corneliu Vadim Tudor sau Gigi Becali e tot falimentară, cu toate ţipetele lui penibile de mare democrat. Cui va folosi până la urmă această sinucidere în grup a PNL ? USR-ului sau PSD-ului ? Şi unora, şi celorlalţi ? PNL, prin fuziunea cu PDL (sau PD), e considerat de multă vreme un partid al Securităţii celei vechi. USR e văzut ca partid al Securităţii celei noi şi care trebuie să câştige. Fii şi nepoţi contra taţi şi bunici. Pentru că totul se petrece, de fapt, în familie. Nepotismul e regula de fier pentru supravieţuirea Sistemului securistic.
După cum subliniază politologii occidentali, mai liberi pe altermedia, „înainte de a te întreba pentru ce partid şi ce deputat să votezi, este important să-ţi pui o altă întrebare : dorim ca deciziile vitale pentru ţară şi pentru populaţie să fie luate nu la nivel naţional, ci la un nivel supranaţional, independent de interesul naţional ? Dacă asta dorim, trebuie să mergem să votăm, prea puţin contează pentru cine. Dacă nu, trebuie mai bine să stăm acasă […], ca să rămânem în viaţa reală, cea în care avem un stat şi o naţiune, o lume democratică atât cât este posibil. O lume asupra căreia populaţiile pot avea încă un control” (Karine Bechet-Golovko). În acelaşi studiu se vorbeşte despre „suveranitatea europeană” (e citat Emmanuel Macron) – o enormitate, o înşelăciune –, se vorbeşte de „cetăţenie europeană” – o ficţiune, cum tot o ficţiune e şi moneda euro, devastatoare pentru cei mulţi –, iar în curând se va ajunge la oximoronul complet aberant „cetăţenie universală”. Asistăm, de fapt, neputincioşi la o despuiere a cetăţenilor europeni de toate drepturile câştigate în aproape 200 de ani de exerciţiu democratic (mai ales în Marea Britanie şi în Franţa) şi instaurarea unui nou medievalism economic (expresia lui Mircea Vulcănescu) sau chiar a unui nou sclavagism care nu-şi spune numele. Nu puţini sunt cei care afirmă că scamatorii de azi sunt, de fapt, tot scamatorii de ieri, cei care au impus comunismul în Rusia în 1917 şi în toată Europa de Est după cel de-al doilea război mondial.
Despre alegerile europene se va mai scrie mult şi neortodox. Deocamdată să spunem că, după Brexit, după Donald Trump, după Vestele galbene din Franţa, după punerea la colţ pe coji de nucă a Poloniei, a Ungariei şi a Italiei, după toate agresiunile venite dinspre UE la care România a trebuit să facă faţă, cu ambasadori complet nediplomatici la Bucureşti, multora nu le mai rămân decât trei abordări posibile faţă de votul cerut de această aşa-numită nouă Uniune Sovietică, nouă „închisoare a popoarelor”. Primul şi cel mai simplu răspuns este să nu te prezinţi la vot. Absenteismul masiv, prevestit deja de toate sondajele, va diminua capacitatea UE de a face rău mai ales celor mici. Dacă totuşi ţii să mergi la vot, poţi foarte bine să votezi alb, deşi votul alb nu este încă luat în considerare. Iar dacă insişti să votezi, atunci poţi să-i votezi pe eurosceptici, pe naţionalişti (cum ar putea fi eventualul canditat Sebastian Ghiţă, reprezentantul unor securişti seniori naţionalişti, care mai există totuşi), pe populişti, adică pe aceia care ţin cu poporul… şi nu cu tagma jefuitorilor globali.

Petru Romoşan

Va fi sau nu va fi Laura Codruţa Kövesi procuror-şef european ? Pentru unii, pentru progresiştii globalişti români, pretinşi „de dreapta” (avem şi noi faliţii noştri !), e o chestiune de demnitate naţională, deşi aceştia fug de ideea naţională ca dracul de tămâie. E vorba deci de o „demnitate naţională” de unică folosinţă, oportunistă, jetabilă. Codruţa lor miraculoasă (la fel ca Traian Băsescu, Monica Macovei sau Dacian Cioloş, miraculoşi, providenţiali şi ei) ar ocupa cea mai înaltă poziţie pentru un birocrat româno-european. Pentru ceilalţi, pentru înapoiaţii naţionalişti-populişti, de stânga-dreapta (majoritatea PSD-ALDE), dar mai ales pentru cei neafiliaţi politic, pentru spiritele critice care mai există totuşi, e un motiv de doliu naţional, de umilinţă maximă : „infractoarea”, „pârâta”, „inculpata” pusă pe liber de ministrul Tudorel Toader, o impostoare blamată seară de seară pe câteva televiziuni de ştiri şi pe site-ul profesional Lumea Justiţiei, făcută praf pe altermedia şi pe reţelele sociale, e ridicată pe un piedestal absolut nemeritat. Cum stau lucrurile cu adevărat ? Cine are, până la urmă, dreptate ? Răspunsul e simplu. Dar dacă, de fapt, UE nu e cu nimic mai brează decât prea de tot controversata Kövesi şi nu e decât o poveste cu sacul care şi-a găsit, în sfârşit, peticul ?
Cine mai e în stare să audă ştiri proaste, informaţii negre despre UE e servit regeşte, imperial chiar. Nu e UE însăşi un fel de Imperiu Bizantin ratat din faşă ? Fără să aibă curajul unei construcţii federale, aşa cum există în SUA, în Germania, în Rusia sau chiar în Regatul Unit, unele ţări europene (Zona euro) au renunţat la moneda lor naţională în favoarea unei ficţiuni, euro. Nu e dreptul de a bate monedă una dintre prerogativele esenţiale ale unui stat ? Este la fel ca dreptul de a avea o armată proprie. Şi o politică externă proprie, precum şi de a decide pacea sau războiul. Ţările europene, cu excepţia Franţei, după Brexit, nu au armate proprii consistente, dar sunt membre NATO, sub baghetă americană. Ţările din Zona euro nu mai au monedă proprie şi, de fapt, nu mai au nici bănci naţionale demne de acest nume, dar au euro şi au Banca Centrală Europeană de la Frankfurt. Ţările UE au şi un fantomatic Parlament, care nu hotărăşte nimic, dar costă faraonic. Este atunci UE un imperiu ? Cine e împăratul ? Recunoaşte cineva în Angela Merkel împărăteasa Europei ? Sau pe Emmanuel Macron împărat ? Şi la Constantinopol nu de puţine ori au fost doi împăraţi în acelaşi timp.
Şi, dacă vorbim de petice, întreaga construcţie europeană e una peticită pentru că s-a făcut în etape şi pe şest, împotriva intereselor naţiunilor, în avantajul unor interese oculte, obscure. Nu e o federaţie funcţională pentru că popoarele au refuzat sistematic federalizarea. Nu are un buget al său integrat, nu are un ministru de Finanţe şi nici un veritabil prim-ministru. Este doar o cârpeală, o imitaţie aproximativă de imperiu. Iar construcţia nu funcţionează. Sau funcţionează doar pentru unii, pentru Germania şi pentru globalişti îndeosebi.
Vorbeam de ştiri, informaţii, cifre proaste despre UE. Site-ul atlantico.fr îl intervievează pe Jacques Barrou, cercetător la CNRS (Centrul Naţional de Cercetări Ştiinţifice al Franţei) : „Atlantico : Cum putem estima fluxul plecărilor din aceste ţări, din Italia, Spania, Portugalia sau din Grecia, în ultimii ani ? Jacques Barrou : S-au făcut cercetări asupra emigraţiei din ţările cele mai atinse de criza care s-a declanşat în 2008. E vorba mai ales de ţările din Sud : Grecia, Spania, Italia, Portugalia. Trebuie să adăugăm aici Irlanda. După OCDE, fluxurile migratoare din aceste ţări au crescut considerabil din 2011 până în 2017 înainte de a începe să scadă. În Portugalia s-a depăşit cu 10 000 de plecări pe lună în 2012 ritmul plecărilor din anii ’60. În total, 500 000 de portughezi au părăsit această ţară de 10 milioane de locuitori. În Irlanda, s-a trecut de la 70 000 de plecări pe an în 2011 la 90 000 în 2016. Aceste cinci ţări au o veche tradiţie de emigrare, iar reflexul persoanelor atinse de criză a fost acela de a căuta în străinătate o soluţie la problemele lor. Dar şi guvernele au încurajat plecările ca să evite o presiune socială prea puternică.” Cercetătorul francez oferă mai departe alte cifre şocante. Cele mai multe plecări au fost din rândul tinerilor. În Grecia, şomajul a atins 48 % la cei de până în 25 de ani. Dar şi tinerii cu diplome au fost dezgustaţi de politicile duse de guvernele lor, care păreau să le sacrifice viitorul. Cele mai multe plecări au fost către Germania şi Marea Britanie, care au profitat de această mână de lucru calificată. Pe lângă ţările din Est, în frunte cu România, iată că şi Sudul Europei apare spoliat de mână de lucru tânără şi calificată.
Cine contestă faptul că marele model iniţial al întregii civilizaţii europene este Grecia Antică ? A fost, dar e posibil să nu mai fie. Pentru că de câteva luni guvernul grec actual a pus pe o listă a eventualelor privatizări siturile arheologice care înseamnă începuturile civilizaţiei occidentale : Cnossos, cetatea Spartei, Santorini, Salamina, Delfi, Delos şi multe altele. Şi, desigur, într-un viitor previzibil, ar putea fi vândute şi insulele mitice din Mediterana. Fiecare oligarh din nordul Europei va avea astfel insula lui în Grecia, în Marea Egee, un fel de vecin zombi al lui Ahile, Ulise, Agamemnon, al Elenei din Troia şi al Medeei, al lui Homer, Socrate, Platon şi Aristotel. Oligarhii fruntaşi, vegani şi băutori de sănătoasă apă plată, începând cu cei germani, bineînţeles, urmaţi îndeaproape de cei olandezi. Progresul nu poate fi oprit !
Numai cei care trăiesc încă într-un vis al Europei civilizate de altădată şi nu sunt la zi cu criza politică majoră din Franţa, Italia, Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda sau Regatul Unit mai pot fi şocaţi de interesul Bruxelles-ului, al UE pentru Kövesi a noastră, naţionala. În dezastrul în care se află, UE are mare nevoie de o Kövesi în anii următori. Care să-i aresteze pe toţi indisciplinaţii, necredincioşii UE. Asta dacă nu cumva, deşi totuşi foarte puţin probabil, ni se aplică încă o dată, pe modelul din 2004 Stolojan-Băsescu, o imensă manipulare şi ne vom trezi cu Laura Codruţa Kövesi candidata USR-Plus în alegerile prezidenţiale de la sfârşitul anului. Ceea ce ar fi, desigur, şi mai rău pentru noi decât o Kövesi procuror-şef european.

Petru Romoşan

Un foarte serios think-tank german (există şi aşa ceva !), CEP (Centrul de Politică Europeană de la Freiburg), caracterizat serios de totuşi în general seriosul Le Figaro, ne aduce nişte informaţii şocante în legătură cu moneda comună europeană, multhulitul euro. Se fac anul acesta 20 de ani de la naşterea a ceea ce era prezentat atunci drept viitorul concurent al dolarului. Ceea ce, după 20 de ani, nu s-a confirmat. Adevăratul concurent al dolarului e azi yuanul chinez. Plus dorinţa combinată ruso-chineză de a elimina dolarul din tranzacţiile internaţionale privind gazul şi petrolul, energia. Dar, în orice caz, moneda euro nu concurează dolarul pe pieţele internaţionale.
Cine a scos profit din euro ? Cifrele, care se mai pot şi discuta în sus sau în jos, sunt, cu adevărat halucinante. Principalele câştigătoare de pe urma introducerii monedei comune sunt de departe Germania – a câştigat 1 893 de miliarde de euro, adică 23 116 euro pe cap de locuitor – şi Olanda – cu 346 de miliarde de euro, adică 21 003 euro pe cap de locuitor.
Şi care sunt perdantele ? În ordine, Italia a pierdut 4 325 de miliarde de euro, adică 73 605 euro pe cap de italian ; Franţa, cu un minus de 3 591 de miliarde de euro, adică minus 55 996 euro pe buzunar de francez ; Portugalia a pierdut 424 de miliarde de euro, echivalentul a 40 604 euro pe cap de portughez. Italia, Franţa şi Portugalia sunt, evident, principalele ţări sărăcite. Urmează Spania (224 de miliarde, adică 5 031 euro pe cap de locuitor) şi Belgia (69 de miliarde de euro, adică 6 370 euro pe cap de belgian, valon sau flamand). Ideea că şi Grecia ar fi câştigat (2 miliarde de euro, adică 190 euro pe cap de biet grec), pe lângă Germania şi Olanda, e de un tipic umor german, dacă umor se poate numi. Să reamintim că studiul despre pierderile şi câştigurile datorate introducerii monedei euro pentru o parte din ţările UE aparţine, culmea, unui think-tank german (CEP). Dacă nu cumva e doar o naivă laudă de sine. E clar pentru toată lumea, mai ales pentru greci, că Grecia şi-a pierdut independenţa şi suveranitatea economică şi politică în favoarea Germaniei şi a unor mari bănci europene pentru multă vreme de-acum încolo.
Criticile şi atacurile la moneda euro s-au înmulţit în ultimii ani şi continuă să se înmulţească de la o zi la alta. Dar nici francezii şi nici italienii nu par dispuşi să abandoneze acest veritabil ochi al dracului pentru propria lor viaţă. În Franţa, de exemplu, doar 30 % dintre locuitori sunt pentru abandonarea monedei euro şi pentru revenirea la franc. Şi asta cu toate că principalii cai de bătaie ai manifestanţilor Veste galbene în Franţa sunt moneda euro, apartenenţa la UE şi Constituţia, considerată depăşită, din 1958. O lungă listă de mari economişti, europeni dar şi americani, precum şi alţi observatori avizaţi, fără a fi nişte extremişti sau populişti, s-au exprimat foarte limpede împotriva actualei organizări a UE şi mai ales împotriva monedei sale, euro. Care nu foloseşte, după cum arată şi think-tank-ul german, decât Germaniei şi Olandei, pauperizând în schimb restul Europei, Europa de Sud şi Europa de Est. Ca să nu mai vorbim de Marea Britanie, care şi-a păstrat, prudentă, lira sterlină în toţi aceşti ani şi nu a aderat la Schengen.
Ar mai fi de adăugat o observaţie. Diferenţa dintre câştigurile Germaniei şi Olandei (un total de 2 239 de miliarde de euro) şi pierderile Italiei, Franţei, Portugaliei, Spaniei (8 564 de miliarde de euro) e totuşi enormă, peste 6 000 de miliarde de euro. Unde s-au evaporat aceşti bani ? E de presupus că nu înspre statul american, care are el însuşi o datorie abisală, ci către entităţi globaliste, către mari bănci, fonduri de investiţii, multinaţionale, paradisuri fiscale. Moneda euro este pentru Europa principala explicaţie a marii crize sociale şi politice pe care o trăim azi, cu venirea la putere a populiştilor de dreapta şi de stânga în Italia, o combinaţie nemaivăzută, şi cu alegerea paradoxală, neobişnuită a lui Emmanuel Macron şi a partidului său de amatori LREM, care a declanşat extraordinara mişcare a Vestelor galbene, cu confuzia politică devenită cronică din Portugalia şi mai ales din Spania.
Construcţia europeană a fost de la început gândită de SUA, marele învingător în cel de-al doilea război mondial, în numele păcii, care şi-a impus dolarul ca monedă de schimb universală. După multe articole apărute în presă în ultimii ani, o carte publicată recent de Philippe de Villiers, celebrul politician vandeean, fratele generalului Pierre de Villiers, se ocupă de părinţii fondatori ai UE. Ei ar fi trei : Jean Monnet, Robert Schuman şi Walter Hallstein. Primii doi, francezi, erau stipendiaţi (există destule probe) de Departamentul de Stat al SUA, iar al treilea, german, era un fost personaj important în al Treilea Reich. Franţa, cu fantasmele ei imperiale neadormite, a crezut că se construieşte o Europă franceză. Până la urmă, Germania s-a folosit de UE ca să iasă treptat, pe neobservate, de sub dominaţia americană. Avem azi o Europă germană, controlată prin Banca Centrală Europeană de la Frankfurt, prin moneda euro (o foarte avantajoasă Deutsche Mark) şi prin birocraţi ca Jean-Claude Juncker, Donald Tusk, Frans Timmermans şi cohortele de funcţionari bruxellezi.
Românii nu sunt majoritar eurosceptici pentru că ei sunt majoritar românosceptici. Dimpotrivă, o majoritate de români pare să fie încă euroentuziastă. Şi politicienii, şi presa sever controlată oligarhic manipulează puternic în această direcţie. Brand-ul european aplicat pe fruntea unor foşti comunişti şi actuali corupţi hrăpăreţi înnobilează, dă o patină, un pedigree. Ce a câştigat şi cât a pierdut România de când a aderat la UE ? Cine sunt şi cine vor fi europarlamentarii români ? Soţii (a lui Victor Ponta, a lui Crin Antonescu), favorite şi favoriţi, fii, nepoţi, Buşoi (o categorie în sine…) etc. După Gigi Becali, Corneliu Vadim Tudor şi Elena Băsescu. Pe cine a reprezentat şi pe cine reprezintă această curioasă faună zis politică ? Pentru ce îşi încasează indemnizaţiile actuale enorme şi pensiile viitoare ? Ca să ridice mâna că sunt de acord cu ce ni se întâmplă ?

Petru Romoşan

Cunoscutul avocat Gheorghe Piperea trage un înspăimântător semnal de alarmă. E doar un whistleblower, un lanceur d’alerte, tradus la noi ca „avertizor de integritate”. Economia românească s-ar apropia de o catastrofă de dimensiuni nemaivăzute, iar politicienii, principalele canale de ştiri şi presa în general se preocupă până la ameţeală numai de problemele din justiţie, de Tudorel Toader, de Augustin Lazăr, de Laura Codruţa Kövesi, de fantomatici procurori europeni de peste 2-3 ani ai unui parchet european care nu se va naşte, poate, niciodată şi de alţi funcţionari corupţi, plătiţi din banul public, care s-a împuţinat şi se va subţia încă dramatic. „Ne paşte un cutremur economic”, spune Gheorghe Piperea.
Mai întâi nişte cifre halucinante, care amintesc de transformarea României într-o colonie a Uniunii Sovietice în anii ’50, cu sovromurile şi cu mamuţii economici socialişti : „Un număr de 100 de companii (dintre care doar 5 sunt româneşti) realizează 75 % din PIB-ul României. Plusvaloarea creată aici nu se impozitează decât în proporţii infime aici, întrucât tehnicile de optimizare fiscală reuşesc cu mare eficienţă să exporte această plusvaloare.” Despre insolvenţa care răvăşeşte întreprinderile româneşti : „Companiile în insolvenţă încă dau de muncă unui număr de cca 200 de mii de angajaţi. Companiile care nu sunt încă în faliment păstrează în piaţă cca 100 de mii de contracte de muncă. Păcat că unele dintre ele – cum ar fi CFR Marfă, CFR Infrastructura şi CEO – urmează să intre în insolvenţă curând, date fiind anchetele de concurenţă care se vor solda cu decizii de recuperare a unor ajutoare de stat de cca 400 de milioane de euro, respectiv, date fiind certificatele de CO2 lipsă, în valoare de cca 80 de milioane de euro.”
„În sectorul IMM – scrie avocatul Piperea –, jalea este şi mai deplină. Din cca 800 de mii de societăţi câte sunt înregistrate în România, mai mult de 350 de mii sunt de mult în faza terminală, întrucât au capital negativ (legea societăţilor impune ca, în cazul unor pierderi care depăşesc 50 % din activul net contabil, societăţile respective trebuie fie să îşi reîntregească, prin bani aduşi „de acasă” de acţionari, capitalul, fie să se lichideze). Mult mai grav este că din acest noian de societăţi, doar 2 % sunt „bancabile”. Vorbim, deci, de maxim 16 mii de societăţi care s-ar putea împrumuta la bănci, fie pentru a ieşi din dificultate, fie pentru a se dezvolta. Numai că şi în cazul acestora „şansa” de a se împrumuta la bănci este limitată. În anii care au trecut de la aşa-zisa trecere a economiei României la statutul de economie de piaţă, acele companii sau IMM-uri care au lucrat cu băncile s-au împovărat nu numai de datorii, ci şi de ipoteci sau de garanţii personale asumate de acţionari (care şi-au băgat în această găleată „selectă” şi rudele, prietenii sau societăţile afiliate).”

continuare »

Petru Romoşan

Scandalul din jurul Laurei Codruţa Kövesi este imens. Nimica nou cu adevărat, România recentă produce pe bandă rulantă scandaluri imense, iar de ceva vreme revoluţia democratic (fals)-capitalistă (capitalism primitiv) îşi manâncă, deplin satisfăcută, copiii. Laura Codruţa Kövesi, fost procuror general al României şi fost procuror-şef DNA (parchetul anticorupţie), a fost declarată suspectă pentru trei capete de acuzare : abuz în serviciu, luare de mită şi mărturie mincinoasă. Întreg sistemul de justiţie încasează o lovitură cu consecinţe devastatoare. După protocoalele ilegale, neconstituţionale SRI-Parchete, după compromiterea judecătorilor (mai puţini), dimpreună cu procurorii (mulţi, mai ales de la DNA), căderea practic deja consumată a „Slujirii” (intelectualul public Gabriel Liiceanu dixit) compromite durabil şi aşa fragila democraţie română post-1989, mai ales post-2004 (alegerea controversată a lui Traian Băsescu).

Evenimentul zilei (Dan Andronic), urmând alte destule surse, readuce în discuţie ipoteza nedovedită că Laura Codruţa Kövesi e, pur şi simplu, cetăţean american. Acelaşi lucru s-a spus şi despre generalul Florian Coldea, fost director executiv al SRI, dar şi despre Mircea Geoană cu câţiva ani în urmă. Prestigiul americanilor în România şi simpatia românilor pentru aceştia au fost serios compromise de oamenii de care s-au folosit pentru a-şi instala protectoratul (numit „parteneriat”) în România. Traian Băsescu, George Cristian Maior, Florian Coldea, Laura Codruţa Kövesi, Elena Udrea şi alţii ca ei, începând din 2005, sub foştii preşedinţi americani George W. Bush şi mai ales în cele două mandate ale lui Barack Obama, au risipit capitalul enorm de simpatie de care se bucura SUA în România şi au făcut uitată aproape complet antipatia, chiar ura cu care era tratată Rusia ca succesoare legitimă a fostei Uniuni Sovietice.

Lucrurile s-au schimbat semnificativ odată cu noua administraţie republicană de la Casa Albă a spectaculosului Donald Trump, deşi noul preşedinte nu a ajuns încă să-şi instaleze un nou ambasador, al său, la Bucureşti. Cohortele de slujitori băştinaşi ai fostelor administraţii americane par să fi fost în mare parte abandonate. Vladimir Tismăneanu, de exemplu, aproape a dispărut din prima linie a propagandei în România, a devenit cvasiinaudibil. „Proamericanii” locali au fost preluaţi în mare parte de UE, mai ales de Germania, sau se descurcă din enormele resurse, în special financiare, acumulate în ultimii 15 ani. Dar Germania îşi are deja propriii ei „faliţi” : preşedintele Klaus Iohannis, ambasadorul Emil Hurezeanu şi, după mai multe voci, evident, neconfirmate, chiar directorul SRI, Eduard Hellvig. Lor li se pot adăuga Dacian Cioloş, din Grupul de la Cluj, şi alţi înalţi funcţionari de la Bruxelles, care i-au alcătuit aşa-zisul guvern de tehnocraţi. Neocomuniştii deveniţi capitalişti de primă generaţie, hrăpăreţi şi primitivi, au recâştigat, începând din 2012, mare parte din controlul politic la Bucureşti, în ultimii doi ani chiar de o manieră autoritară. Astfel, „el lider maximo” Liviu Dragnea a numit discreţionar trei prim-miniştri şi, culme a luxului de putere pe care şi-l permite, este consiliat economic (împreună cu marioneta sa, Vorica Dăncilă) de Darius Vâlcov, un condamnat cu executare în primă instanţă la opt ani de puşcărie.

Impresia generală că vechile reţele sovietice de adâncime, azi ruseşti, cu control în servicii şi în economie, s-au reactivat şi susţin noua direcţie politică de la Bucureşti, rezervat proamericană, relativ eurosceptică, foarte amicală cu Israelul, e foarte puternică. Cât de fondată e această impresie e greu de stabilit. Percepţia poate fi însă explicată şi prin provenienţa noii oligarhii de la Bucureşti, care are o lungă tradiţie sovietică. Prin urmare, îşi poate prelungi apucăturile şi singură, fără vreun control moscovit.

Neoliberalismul galopant din cursul celor două mandate ale democratului Barack Obama au primit deja două lovituri fatale : Brexit-ul şi alegerea lui Donald Trump. Lovitura decisivă dată noii ordini neoliberale globale pare să vină, în schimb, din Franţa Vestelor galbene. Răscoala Vestelor galbene poate afecta durabil şi profund şi Germania, şi, desigur, şi Uniunea Europeană în întregul ei.

Căderea Laurei Codruţa Kövesi, după cea a generalului Florian Coldea, amândouă provocate de Sebastian Ghiţă, copilul de suflet al unor seniori ai Securităţii, plus fuga Elenei Udrea în Costa Rica par a fi doar începutul dezastrului pentru noua oligarhie din România postrevoluţionară. Noua oligarhie e compusă din urmaşii direcţi ai vechii nomenclaturi comunist-ceauşiste. Sunt copiii, nepoţii, ginerii, nurorile, cumnaţii, finii – un nepotism generalizat de tip tribal – ai foştilor lideri comunişti, urmaşii cadrelor (sau doar ai trepăduşilor) Securităţii, Miliţiei şi Procuraturii. Lista acestora e foarte lungă, în bună parte a fost deja întocmită, poate umple zeci, chiar sute de pagini, cu complicate filiaţii. SUA i-a preluat, probabil, programatic pe nemestecate, tot aşa cum a procedat cu naziştii din Germania posthitleristă (exceptând linia întâi, bineînţeles).

Prăbuşirea aproape sigură a zeiţei impostoare a justiţiei române este, fără ca deocamdată mulţi români să-şi dea seama, de un comic homeric. Fata fostului procuror longeviv comunist Lascu, cu un profil neosovietic involuntar dar, vai, cât de autentic !, adoptată de partenerii americani, se îndreaptă disperată spre noua Uniune Sovietică în disoluţie, cum este privită azi de mulţi Uniunea Europeană. Sâmbătă 16 februarie 2019, câţiva manifestanţi Veste galbene ardeau în Franţa cu urale steagul UE şi continuau scandând „Frexit ! Frexit ! Frexit !”. În România, războiul româno-român atinge în aceste zile cote maxime în precampania pentru alegerile europarlamentare… Cele două „partide”, cea progresist-globalistă şi cea naţionalist-populistă, se detestă, se execră sincer, definitiv, fără nici o rezervă. Spectacolul urii politice se autoalimentează deci la infinit.

Petru Romoşan

În a 13-a sâmbătă de manifestaţii a Vestelor galbene – trei luni de proteste deci –, 240 000 de francezi au fost din nou pe străzi, pe bulevarde, în pieţe, în deja miticele ronds-points (intersecţii de autostradă). Cifra e dată de sindicatul France Police-Policiers en colère. Cifrele date de Ministerul de Interne, condus de cel mai hulit cetăţean francez, după Emmanuel Macron, desigur, ministrul Christophe Castaner, nu mai merită citate nici cu titlu de inventar, atât de stupid manipulatoare şi mincinoase sunt. Parcă ar fi date de un guvern neocomunist de la Bucureşti. Televiziunea chineză CGTV (un CNN chinez) dădea sâmbătă seara, 9 februarie 2019, manifestaţiile Vestelor galbene de la Paris, Nisa, Toulouse, Lyon, Rouen etc. ca a doua ştire în jurnalul important al zilei după cea despre Anul Nou chinezesc.
Tot sâmbătă seara, principalele canale de televiziune franceze treceau sub tăcere sau dădeau ca ultimă ştire câteva informaţii sumare despre manifestaţiile masive ale „perifericilor” naţionali, poporul francez, cum ar veni. De necrezut cât de jos a ajuns clasa politică din Franţa azi, împreună cu întreaga medie mainstream, care o serveşte docil ! În schimb, Russia Today în limba franceză, cu sediul în Franţa, difuzată în direct pe Facebook şi pe Youtube, transmitea imagini în care mii şi mii de manifestanţi se scurgeau, paşnici, pe străzile şi bulevardele Parisului, spre Adunarea Naţională, unde totuşi a fost forţată violent intrarea de nişte extremişti, venind de pe bulevardul Saint-Germain şi îndreptându-se spre Champ de Mars, locul final de întâlnire de ieri. Câţiva manifestanţi care şi-au pierdut un ochi au fost intervievaţi ieri pe RT France, în vreme ce în faţa Adunării Naţionale încă un manifestant Vestă galbenă şi-a pierdut o mână din pricina unei grenade aruncată de forţele de ordine înarmate până în dinţi, parcă de război. Într-adevăr, după mai mulţi observatori, Franţa pare a se îndrepta spre un război civil, într-atât ruptura dintre clasa dominantă şi milioanele de francezi sărăciţi de euro, de globalizare, de pierderea suveranităţii în favoarea UE pare de nerezolvat.
Marea Britanie va părăsi, foarte probabil, UE pe 29 martie anul curent. Fără nici un acord – un hard Brexit. Consecinţa imediată va fi că britanicii vor refuza să mai achite contribuţiile convenite prin negocieri la bugetul UE, contribuţii care vor trebui preluate în dezordine, haotic de celelalte ţări membre. Cu efecte previzibile pentru bugetul UE şi, mai ales, pentru bugetele naţionale. Şi asta pentru că Germania şi Franţa le-au impus britanicilor, cu acordul proeuropenei Theresa May, un tratat inacceptabil, un deal de pedeapsă. Complexele şi idiosincrasiile germanilor şi francezilor faţă de insulari sunt istorice şi binecunoscute. Asistăm la o confruntare exemplară între democraţia liberală britanică şi imperiul nedemocratic, tehnocratic UE. „Cu Regatul Unit odată eliberat de Uniune, două blocuri se vor opune. Un pol continental, închis într-un ordoliberalism autoritar şi în stagnare demografică şi culturală. În faţă, o „anglosferă” compusă din Regatul Unit, Statele Unite, Canada şi Australia, mult mai dinamică. Anglosfera totalizează mai mulţi locuitori decât UE şi va câştiga în caz de confruntare economică” (Emmanuel Todd, Marianne, 4 februarie 2019).

continuare »

Petru Romoşan

Toată planeta a salutat şi încă se bucură de prezenţa la Casa Albă a neobişnuitului preşedinte Donald Trump. Nu numai Rusia, învinuită de amestec în alegeri, ci şi China, Iranul, Turcia, India, Israelul etc. Se bucură până şi fostele ţări comuniste din Estul Europei, azi teoretic capitaliste, membre UE şi NATO, printre care România, pentru că presiunea imperială americană (prin NATO, prin armată, prin CIA, NSA şi alte servicii speciale) a scăzut până aproape de zero. Războiul politic şi economic intern americano-american se înteţeşte şi se înăspreşte. E vorba de războiul între fostul establishment – Deep State, Partidul Democrat, media mainstream, Hollywood, Wall Street, Federal Reserve… – şi poporul american, mai ales albii sărăciţi în urma delocalizărilor din fostele megalopolisuri industriale, dar nu numai, care l-au ales pe pitorescul miliardar din imobiliare şi show-uri personale de TV, Donald Trump, susţinut şi el, de altfel, de o altermedia din ce în ce mai influentă, cu o audienţă enormă, foarte activă deşi cel mai adesea neplătită şi care a devenit infinit mai credibilă decât mainstream-ul.
Marea Britanie a fost deja aruncată în aer de ideea „ciucă” a fostului ei prim-ministru conservator David Cameron, aceea de a vota într-un referendum pentru plecarea din sau rămânerea în UE. Britanicii au votat să plece. Au trecut mai bine de doi ani de atunci. Sute de întreprinderi, bănci mai ales, americane în primul rând, bănci ale principalilor aliaţi ai UK, au părăsit deja Marea Britanie,  orientându-se spre Frankfurt, Paris, Amsterdam, Bruxelles, Dublin şi alte capitale din UE ale celor 27 „rămase” încă. Dar pierderile Regatului Unit sunt abia la început. Ce se va întâmpla cu frontiera dintre cele două Irlande după ce o Irlandă va fi afară şi cealaltă înăuntru, în UE ? Dar cu sutele de mii de cetăţeni britanici instalaţi pe continent, mai ales în multrâvnitul sud al Franţei, Franţa care are spitale mult mai performante şi, în general, un regim de securitate socială încă „socialist” ? Recuperarea Commonwealth-ului, care să compenseze pierderile rezultate din abandonarea Uniunii Europene, pare pentru moment doar un miraj. Trecutul imperial nu se mai întoarce.
A venit la rând Franţa, cu votul paradoxal pentru foarte tânărul Emmanuel Macron şi partidul său, LREM, partid inventat, ca şi el, de aceiaşi miliardari sau oligarhi francezi sub bagheta prietenilor lui Jacques Attali, miliardarii sau oligarhii globali, multinaţionali, care controlează bănci centrale, Federal Reserve, printre alte câteva sute, inclusiv BNR, condusă de 29 de ani neîntrerupt de acelaşi Mugur Isărescu (l-a depăşit pe tiranul Ceauşescu !). Fără să uităm multinaţionalele, în primul rând cele americane, de felul celor din GAFA. Triumful populismului în cele trei mari democraţii – Brexit în marea Britanie, alegerea lui Donald Trump în SUA, revoluţia în curs a Vestelor galbene în Franţa – poate să fie o renaştere, o refondare a democraţiei sau chiar începutul sfârşitului ei, adică trecerea la totalitarismul capitalist de stat. Restul planetei asistă activ la marile zvârcoliri care au cuprins nucleul dur al lumii occidentale. Pentru că, alături de populismul din America, Regatul Unit, Franţa, avem şi guvernarea populistă (dreapta dură şi stânga extremă, populiste amândouă, reunite) din Italia, îi avem pe Viktor Orbán în Ungaria şi pe Jarosław Kaczyński în Polonia, precum şi pe alţi conducători din Est sătui de neoliberalism. China, Rusia şi India nu au ratat ocazia şi se prezintă ca o alternativă credibilă la un Occident în derivă. De altfel, pentru toată lumea, centrul economic s-a mutat în Asia, având China în frunte.

continuare »