Petru Romoşan

Situaţiunea politică s-a clarificat mult în scumpa şi prea trista noastră ţară. Sistemul băştinaş, sub ochii vigilenţi ai comisarilor şi consultanţilor externi, a executat întocmai şi la timp alegerile europarlamentare în mai şi cele prezidenţiale în noiembrie 2019. La europarlamentare, procentele şi aleşii au ieşit conform planului pregătit în detaliu. S-a văzut de la o poştă lucrătura, mai ales cu voturile pentru UDMR în judeţele din Sud şi din Moldova, nelocuite de maghiari.

Factorul intern şi-a tras partea leului şi ficţiunea politică PMP l-a trimis pe Traian Băsescu la Bruxelles şi l-a scos din joc pe Călin Popescu Tăriceanu, cu al său la fel de ficţional ALDE. În plus, i s-a tăiat nasul PSD-ului, căruia i s-a atribuit un scor dezastruos. Rezultatul prea bun al PNL – în fapt, fostul PDL, care a terorizat neosecuristic România vreo 10 ani, împreună cu Traian Băsescu – rămâne profund dubios. Ascensiunea USR-Plus are o justificare externă clară, care corespunde ascensiunii Franţei la comanda UE în dauna Germaniei, şi astfel Dacian Cioloş conduce grupul parlamentar centrist Renew Europe al preşedintelui francez, Emmanuel Macron.

Alegerile europarlamentare, mai ales rezultatele lor, au fost decisive pentru ce a urmat la alegerile prezidenţiale. Jocurile pentru prezidenţialele din noiembrie fuseseră deja făcute în mai, la europarlamentare. Scorul de maidan (Bogdan Tiberiu Iacob) cu care a câştigat preşedintele în funcţie, Klaus Iohannis, împotriva contracandidatei pe care şi-a desemnat-o singur, Viorica Dăncilă, la indicaţiile stricte ale Sistemului, desigur, nu a făcut decât să confirme că deciziile erau luate, iar continuitatea cerută de Germania s-a impus. Lui Klaus Iohannis i se dăduse „guvernul meu” – pe care îl cerşise mereu, ce-i drept, dramatic, ultraminoritar, şi deci cu o credibilitate aproape de zero – încă înainte de cele două tururi ale alegerilor prezidenţiale. Cele două tururi au fost perfect inutile, foarte costisitoare (mai ales în străinătate) şi au discreditat temeinic ideea de alegeri democratice. Nu s-au deosebit deloc de felul în care se alegea Nicolae Ceauşescu în anii ’80 sau Ion Iliescu în anii ’90.

Acum ar trebui să fie clar pentru toată lumea că nici alegerile europarlamentare şi nici cele prezidenţiale din România nu sunt făcute pentru noi. Adică nu prea alegem noi, românii, iar aleşii nu reprezintă, evident, interesele noastre. În cele două rânduri de alegeri, europarlamentare şi prezidenţiale, factorul extern – UE, Germania, Franţa, NATO, cu interesele multinaţionalelor lor – controlează întregul proces, iar factorul intern nu e decât un executant docil, foarte disciplinat.

Singurele alegeri care ne mai rămân cu adevărat sunt cele locale, lucru absolut tipic pentru o colonie. Nici măcar alegerile generale, parlamentarele, care ar trebui să dea şi prim-ministrul, şi guvernul, nu e sigur că ne mai aparţin. Actualul guvern minoritar Ludovic Orban, cu cele 20 de procente reprezentare în Parlament, plus eventual 5 procente fantomatice ale PMP, ne indică anticipat că nici reprezentarea parlamentară autentică nu mai e decisivă pentru numirea şi confirmarea primului-ministru. Dalmaţienii răspândiţi în toate partidele pot schimba, la un semn, orice majoritate.

De ce insistă preşedintele ales, Klaus Iohannis, la fel ca USR-ul, să se facă alegeri parlamentare anticipate ? În fond, termenul acestora e doar peste un an şi votul dat de români în iarna lui 2016 ar trebui să fie totuşi respectat. Desigur, e deja limpede că Iohannis şi cei pe care îi reprezintă nu respectă nici Constituţia, nici deciziile CCR şi nici votul netraficat al cetăţenilor români. Explicaţia e, deci, simplă : prin următoarele alegeri parlamentare, procesul de ocupare a ţării, controlul prin false alegeri al tuturor pârghiilor de decizie se vor fi încheiat. Iar România va putea fi vândută, bucată cu bucată, pas cu pas, la preţ foarte redus, chilipir curat (bargain sale, la modul USR). Aşa cum s-a procedat şi până acum, între altele, cu pădurile ţării, lichidate în favoarea foştilor Habsburgi, austriecii, verii primari ai Germaniei.

Faptul, de o gravitate istorică, nu e unic în UE. I s-a întâmplat deja şi Franţei şi, în variate proporţii, li s-a întâmplat şi Italiei, Spaniei, Portugaliei, Irlandei şi, mai ales, Greciei. Dar asta nu e nici o consolare pentru noi. Lipsa cronică de politicieni patrioţi, competenţi şi responsabili, de partide care să-şi reprezinte cu adevărat electoratul, excesul de activism al unei societăţi civile total instrumentate, fabricată integral de Sistem, o presă prostituată şi în derivă economică, înţesată, la rândul ei, de „acoperiţi” şi de „descoperiţi”, sunt principalele explicaţii pentru actuala prăbuşire dureroasă a României. România devine fost stat suveran şi independent, şi prima provincie a noului imperiu european condusă direct de la Bruxelles şi Berlin, noua Romă bicefală.

Petru Romoşan

În Orăştioara de Sus, judeţul Hunedoara, comuna din sud-vestul Transilvaniei pe teritoriul căreia se găsesc cele mai importante cetăţi ale dacilor – Sarmisegetuza Regia, Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Feţele Albe… –, s-a spânzurat de balconul casei părinteşti, cu tricolorul în jurul gâtului, de Ziua Naţională, la 33 de ani, Rareş Demian, o reîntruchipare simbolică a marelui rege  Decebal.

Nici unul dintre cei care l-am cunoscut de când s-a născut pe blândul şi cumintele Rareş cel blond (şi dacii erau blonzi !) nu găseşte nici o explicaţie raţională, nici o motivaţie concretă plauzibilă. Rareş Demian era de câţiva ani, de vreo şase ani, preşedinte al Asociaţiei Valea Dacilor. La fel ca în Italia, Franţa sau Marea Britanie, asociaţia producea reconstituiri minunate ale anticei lumi a dacilor, înaintaşii noştri. Cu dificultăţi, cu poticneli, memoria oamenilor şi a locurilor era păstrată vie an după an.

În seara de dinaintea nenorocirii, Rareş şi soţia sa fuseseră pe dealul Ludeştilor, la Bârnea, s-o viziteze pe bunica soţiei. Seara s-a petrecut în calm şi bună înţelegere. Cu câteva zile înainte, mai mulţi prieteni care constituiseră Asociaţia Valea Dacilor (Frăţia Lupilor) se reuniseră şi făcuseră planuri, optimişti şi încrezători. Nefericitul tată al lui Rareş, Petrişor Demian, el însuşi fascinat de istoria dacilor şi a romanilor din regiune, fidel propagator al memoriei lor, interpretând bine informat rolul de ghid în munţii dacici, nu înţelege ce i s-a putut întâmpla băiatului său. Ce putem înţelege noi, rudele şi prietenii ?

Treizeci şi trei de ani cristici, tricolorul, Ziua Naţională a României – prea multe elemente care duc, vrând-nevrând, la o sinucidere simbolică. Ce a vrut să ne spună Rareş cu gestul său ultim, cu ştreangul tricolor în jurul gâtului ? Decebal, măreţul rege dac, s-a sinucis şi el în faţa inevitabilei ocupaţii imperiale romane. Coincidenţă, asemănare, mesaj ? Dacii au avut o relaţie specială, neobişnuită cu moartea. Nu se temeau de moarte.

Înainte de reinventarea dacilor, Rareş Demian şi prietenii săi, cu sprijinul prof.dr. Dorel Săndesc de la Timişoara, el însuşi originar din Orăştioara de Sus, reanimaseră tradiţii folclorice de pe Valea Grădiştei. În primul rând căluşarii, într-un spectacol cu care au ajuns până la Roma, capitala fostului imperiu, ca o întoarcere spre începuturi.

În reconstituirile lor istorice, tinerii hunedoreni nu l-au reîntrupat niciodată pe Decebal. Era prea mult, respectul absolut pe care i-l purtau i-a oprit. Au reînviat mulţi tarabostes, preoţi, magi, triburi, cu modestie, cu reverenţă şi cu deplină bună creştere faţă de marii lor înaintaşi. Straniu e faptul că în ultimii ani Rareş îl evoca din ce în ce mai des pe Zamolxis, misteriosul zeu al dacilor. Rareş Demian, prin moartea lui violentă şi de neînţeles, a plecat spre cerurile Daciei eterne, care sunt şi vor rămâne tot acolo, deasupra Munţilor Orăştiei.

Dacă e să încerc să mă fac traducătorul, improvizat oricum, al lui Rareş Demian, moartea violentă a acestui tânăr admirabil ar trebui să le închidă gura detestabilelor slugi ale curentului principal, practicanţi obedienţi ai corectitudinii politice care, foarte aliniat, dezvoltă teorii penibile despre dacopaţi. Cine uită nu merită (N. Iorga). Nu suntem bolnavi de trecutul nostru, suntem sănătoşi numai împreună cu el.

Petru Romoşan       

„Iohannis este unsul lui Dumnezeu, nu numai al poporului”, Traian Băsescu dixit. A devenit peste noapte fostul tovarăş Băsescu Traian – protejatul Elenei Ceauşescu, al lui Ion Dincă şi Gheorghe Oprea – un mistic regalist ? Foarte puţin probabil, deşi, deşi… Drumul Damascului e bun pentru oricine, chiar şi pentru fostul comandant Băsescu. E adevărat că Băsescu nu ne-a spus ce înţelege prin „Dumnezeu”. Îl cheamă cumva Traian pe respectivul ? A fost marinar şi pescar de oameni sub pseudonimul „Petrov” ?
Cea mai mare satisfacţie etalată public pentru realegerea lui Klaus Iohannis cu scor de maidan – în afara celei exprimate de Rareş Bogdan, poreclit, la rândul său, „Orhidel” sau „Batistuţă” – a trăit-o pe televiziuni, destins, Traian Băsescu. Începe cumva al patrulea mandat Băsescu ? Este Klaus Iohannis doar marioneta lui Băsescu ? Presa, prostituată, discreditată aproape complet şi deja abandonată de public, mai are încă cinci ani la dispoziţie să investigheze. Sau să primească noi dosare pe sub uşă, livrate anonim.
Într-un moment de cumpănă economică, poate chiar de cumpănă istorică, România este condusă la vedere de câţiva „clarvăzători” şi „salvatori naţionali” : Klaus Iohannis, Ludovic Orban, Rareş Bogdan, Raluca Turcan, Eduard Hellvig şi încă vreo trei-patru genii de aceeaşi anvergură. Dar toată greutatea e pusă doar în cârca încă tânărului şi şcolitului ministru de Finanţe, Florin Cîţu. I se pregăteşte deja soarta de ţap ispăşitor, deşi e evident că nu are altă vină decât aceea de a-şi fi asumat Ministerul Finanţelor ? Pesedistul rudimentar şi impostor calificat Eugen Orlando Teodorovici i-a lăsat, foarte probabil, o adevărată grea moştenire.
Soarta PSD-ului e şi ea pecetluită. Social-democraţia clasică e pe cale de dispariţie în întreaga UE, sarabanda cheltuielilor şi a risipei pentru bugetari (supranumerici) şi pentru simpatizanţi şi-a trăit de mult traiul în Europa de Vest şi se va încheia, foarte probabil, şi în Estul Europei. Rolul de scenă al PSD-ului, cel de partid de stânga, va fi preluat de USR, de PLUS, de Pro România, de Dan Barna, Dacian Cioloş şi Victor Ponta, şi asta încă începând cu următoarele alegeri, anticipate sau la termen (vezi Raoul Weiss, „Élections en Roumanie : une dépense inutile ?”, 26 noiembrie 2019, visegradpost.com).
Rolurile paradoxale jucate de Liviu Dragnea şi de Viorica Dăncilă în prăbuşirea PSD-ului nu au fost încă aproape deloc analizate. Ba chiar Liviu Dragnea apare ca un martir populist, iar Viorica Dăncilă ca o nouă Ana Ipătescu revoluţionară. Să fie tot „programul” tovarăşului „dă dreapta” Băsescu, care a fost pus în aplicare cu succes ? Nu e deloc exclus. Generalul Aurel I. Rogojan, autorul mai multor cărţi despre serviciile secrete, îi recunoaşte lui Traian Băsescu mari calităţi în domeniu (vezi recenta lansare a cărţii Puterea umbrei la Târgul Gaudeamus).
România intră într-o perioadă cu necunoscute majore, plină de riscuri şi pericole, în care nu se mai poate baza serios nici pe NATO, nici pe UE, în descompunere accelerată, şi mai ales deloc pe clasa ei conducătoare. Ca şi cum ţara s-ar fi întors la începuturile ei bâlbâite, pretins democratice, din anii ’90. PSD-ul, continuatorul inerţial al PCR, pare pus la pământ de partidele de dreapta, PNL şi PMP, care sunt mai degrabă nişte anexe forţate ale Noii Securităţi. Singurul care se simte ca peştele în apă e Traian Băsescu, încântat peste măsură de debutul celui de-al patrulea mandat al său. Desigur, Băsescu nu e singur, are în spatele său întreg Sistemul băştinaş, în conlucrare cu alte Sisteme, cele ale „partenerilor strategici”.
Să recapitulăm, pe scurt : Traian Băsescu a anexat PNL, în care a pitit şi salvat PDL, l-a îndepărtat pe Crin Antonescu de pe prima scenă politică, a ridiculizat PSD-ul prin Viorica Dăncilă, i-a neutralizat anterior pe Adrian Năstase, Liviu Dragnea şi pe ceilalţi lideri istorici şi a asigurat implozia ireversibilă a PSD-ului. În plus, şi-a pus la adăpost toţi fidelii, după ce i-a aruncat peste bord pe cei inconfortabili, ca Florian Coldea, Laura Codruţa Kövesi sau Elena Udrea. Ce pârghii de putere trebuie să ai pentru asemenea reuşite ? O fi numai Securitatea sau s-a amestecat şi Moscova, poate chiar mai mult decât s-a pretins că a făcut-o în SUA ?
E uşor de anticipat că PNL şi PMP vor fuziona, cum s-a şi vânturat recent în presă, iar Traian Băsescu va deveni preşedintele de onoare al noului partid popular, după modelul instaurat deja de Ion Iliescu la PSD. Sub această umbrelă, europarlamentar în plus, Traian Băsescu va conduce România de la Bruxelles şi de la Bucureşti. Prin televiziunile de ştiri, care-i transmit fiecare „panseu”, va asigura direcţia politică a ţării. Klaus Iohannis va putea să-şi vadă în continuare liniştit de concedii, excursii, vacanţe şi de weekendurile sale la Sibiu. România profundă, România reală va trebui să se descurce dincolo de televiziuni, de partide, de panglicari şi şmecheri publici, aşa cum a mai făcut-o de atâtea ori în istorie.

Petru Romoşan

Până la urmă trebuia să se întâmple şi asta : să vedem cu ochiul liber cum scamatorii din umbră scot din mânecă, hocus-pocus !, un preşedinte dovedit fără calităţi. Totuşi, ca niciodată, la aceste alegeri am avut parte de cel puţin doi candidaţi cât de cât acceptabili, deşi nici ei nu erau ideali, şi pe dreapta, şi pe stânga – e vorba de Dan Barna şi de Mircea Diaconu –, poate au mai fost şi alţii. Ne-am trezit în finală cu tusea şi cu junghiul. Faites vos jeux ! Rien ne va plus ! Sau Enjoy !, că tot mergem după lozinci americane.

Se poate spune că atât Mircea Diaconu – care a apărut în competiţia electorală tot la modul scamator, cu doi posibili candidaţi mai puternici decât el, Victor Ponta şi Călin Popescu Tăriceanu, retraşi de o mână nevăzută în rândul doi, discreţi şi disciplinaţi, cum nu le prea stă în fire –, cât şi Dan Barna – care l-a înlocuit din mers pe Dacian Cioloş, un candidat evident mai puternic decât Barna şi decât Klaus Iohannis însuşi, retras la rândul său şi înlocuit de Barna tot prin prestidigitaţie, tot prin campanie de presă otravită – ar fi făcut un tur doi mult mai soft, mai decent, mai „european”.

Ca şi în urmă cu cinci ani, parcursul lui Klaus Iohannis a fost încadrat cu grijă de puternice interese nevăzute, începând cu alegerea contracandidatului din finală. La alegerile anterioare fusese „găsit” Victor Ponta, cu un dosar la îndemână, dezvăluit parţial de cine altul decât de Traian Băsescu, preşedinte în funcţie ?!, un Ponta mult prea tânăr pentru funcţia de preşedinte în ochii alegătorului român foarte conservator, mult prea „neprezidenţiabil”, şi lucrurile au mers ca unse. În ultimele şase luni, modesta marionetă a lui Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă, a făcut o carieră fulminantă, la fel de bine încadrată. După scorul dezastruos atribuit PSD-ului la europarlamentare, după arestarea de a doua zi a lui Liviu Dragnea, ca să nu se mai facă numărătoarea paralelă a voturilor, Viorica Dăncilă a devenit preşedinta PSD, candidata PSD la prezidenţiale şi iat-o azi în turul doi cu un scor mulţumitor, ca în basmele cu zmei şi Feţi-Frumoşi. Tocmai bună să fie bătută măr de Klaus Iohannis, care-şi va adjudeca natural voturile lui Dan Barna şi ale USR-ului. Neinstrumentat, PSD ar fi avut vreo zece candidaţi mai competitivi decât diva din Videle.

Dar pentru cine sunt aranjate atât de bine jocurile ? Că doar n-or fi numai pentru vacanţele, călătoriile şi tăcerile lui Klaus Iohannis ! Să fie pentru Germania Angelei Merkel sau pentru Uniunea Europeană a Ursulei von der Leyen ? Nişte ipoteze uşor de instilat amatorilor de complotism. Dar dacă adevărul e sub nasul nostru, cunoscut de multă lume, dar foarte puţin evocat de marii noştri analişti TV, cu excepţia notabilă a doi ziarişti, Ion Cristoiu şi Cornel Nistorescu, care au numit clar primul mandat Iohannis „al treilea mandat Băsescu” ? Fiind noi mai la est, mai aproape de Rusia, Traian Băsescu ar fi preluat modelul Vladimir Putin-Dmitri Medvedev, care, de altfel, îl repeta pe cel cu Boris Elţîn-Vladimir Putin, şi şi-ar fi ales „Medvedev”-ul său. Înainte organizase un congres fake al rupturii în PDL, partidul său de suflet, în care a câştigat Vasile Blaga contra Elenei Udrea – Vasile Blaga, omul de totală încredere al lui Traian Băsescu şi care a reuşit imposibilul : a fuzionat PDL cu PNL, pohta ce pohtise Băsescu, PNL-ul pus în sarsanaua proprie. Din PNL au mai rămas azi sigla şi câţiva activişti de mâna a doua sau a treia, ca Ludovic Orban. Într-un târziu a fost adus în PNL şi Klaus Iohannis, care avea un mic partid la Sibiu, Forumul Democrat al Germanilor din România. Dacă „Medvedev”-ul lui Băsescu mai stă cinci ani la Cotroceni, toate afacerile, multe şi răsunătoare, toate vânzările şi trădările guvernării Băsescu vor fi prescrise şi uitate. Deja Băsescu joacă insolent la Bruxelles şi interminabil pe sticla televizoarelor noastre comedia „patriotului naţionale”…

Se mai poate întâmpla, în ultima săptămână de campanie, ceva care să răstoarne toate previziunile ? Vreun dosar al lui Klaus Iohannis ţinut la rece, în cămară, special pentru această ocazie ? Foarte puţin probabil. Dar realegerea teleghidată, ca şi alegerea de acum cinci ani, va avea totuşi meritul de a ne arăta de partea cui sunt serviciile noastre secrete, de partea poporului sau a unei grupări de tip mafiot, şi cât de mult se amestecă ele în viaţa politică. Cineva care a avut acces la dosare şi pare să-şi fi întocmit o arhivă-beton întrebuinţează informaţii clasificate la punct fix pentru a-şi fragiliza sau a-şi înlătura de-a dreptul adversarii politici. Aşa s-a întâmplat acum câteva luni cu Dacian Cioloş şi la fel s-a procedat cu ancheta „jurnalistică” a lui Rise Project în cazul lui Dan Barna.

Traian Băsescu, adevăratul jucător şi în aceste alegeri, împreună cu camarila, cu clica sa, se va fi salvat. Totuşi, acest lot va lăsa puţinilor profesionişti care mai există în Sistem o grea moştenire. Pentru că deja nu mai crede nimeni că STS, SRI şi SPP n-ar juca nici un rol în alegeri. Cu toate consecinţele inevitabile ale acestei neîncrederi devenită deja populară.

Petru Romoşan 

În vreme ce noi ne agităm (mai mult, mai puţin sau deloc) cu alegerile noastre prezidenţiale, pământul continuă totuşi să se învârtă (e pur si muove), iar politica mondială să ne aducă ştiri după ştiri, una mai şocantă decât alta.

Procedurile de impeachment pentru neobişnuitul preşedinte american Donald Trump au fost demarate prin vot, fără şanse reale de succes (nu a votat nici un ales republican) dar cu rezultate evidente în diminuarea rolului de jandarm planetar al americanilor, republicani şi democraţi deopotrivă. Celălalt mare lider politic populist mondial, conservatorul britanic Boris Johnson, a reuşit să declanşeze alegerile anticipate în Regatul Unit la 12 decembrie curent. În sfârşit, preşedintele francez Emmanuel Macron a făcut senzaţie recent cu interviul său din The Economist.

Preşedintele Macron afirmă că NATO se găseşte în moarte cerebrală – „ce qu’on est en train de vivre, c’est la mort cérébrale de l’Otan” (OTAN/NATO – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord). Macron a pledat din nou pentru o puternică Europă a Apărării : „[…] l’Europe qui doit se doter d’une autonomie stratégique et capacitaire sur le plan militaire. Et, d’autre part, rouvrir un dialogue stratégique, sans naïveté aucune et qui prendra du temps, avec la Russie” („Europa care trebuie să-şi obţină autonomia strategică şi capacităţile militare necesare. Şi, pe de altă parte, să redeschidă un dialog strategic, fără vreo naivitate şi care va fi de durată, cu Rusia”). După ce Marea Britanie va fi părăsit UE, singura armată majoră, completă şi fiabilă din UE va rămâne armata franceză. Ce a făcut fostul preşedinte Klaus Iohannis ? S-a dus fuga-fuguţa la Washington şi a acceptat toate cererile americane, deşi, nu-i aşa, mai ales după retragerea americanilor din Siria şi disidenţa Turciei (al doilea membru major al Alianţei), NATO se află în „moarte cerebrală”.

În acelaşi interviu deconcertant, Emmanuel Macron a atacat frontal sacrosanctul 3 % deficit admis, impus de Germania ca urmare a experienţelor ei nefericite din secolul XX, mai ales după primul război mondial, cu inflaţia distrugătoare din timpul Republicii de la Weimar. E vorba de menţinerea forţată a deficitului public al ţărilor din Zona Euro sub 3 % din PIB şi sub 1 % din bugetul european, care ar ţine de o dezbatere din secolul XX, „débat d’un autre siècle”. Asemenea limitări ţin pe loc dezvoltarea, împiedică investiţiile necesare viitorului, menţin lumea în dependenţă şi subordonare faţă de economia germană, într-o sărăcie cronică. Austeritatea (Austarität sau, mai des, Sparsamkeit) merkeliană nu a folosit decât exporturilor germane în interiorul UE. Prin plecarea Marii Britanii din Uniune şi prin formidabila ridicare a Chinei, Europa se marginalizează şi riscă să devină irelevantă (după Macron). Mulţi mari jucători globali sunt americani (Google, Amazon, Apple, Facebook…), iar ei, împreună cu creşterea economică ameţitoare, an de an, a Chinei, o trimit pe bătrâna Europă pe locul al treilea şi, probabil, pe termen lung, după ridicarea Indiei, chiar mai jos.

Dar noi, românii ? Suntem mici, domnule ! Iar cu politicienii noştri pigmei am devenit doar o colonie (Ilie Şerbănescu). Culmea e că primii noştri trei candidaţi la funcţia de preşedinte – Klaus Iohannis, Viorica Dăncilă, Dan Barna – chiar doresc să ne perenizăm statutul de colonie. Acesta ar fi chipurile visul nostru ! Să fim o piaţă de desfacere, un furnizor de mână de lucru ieftină şi calificată pentru Europa, să ne aliniem fără crâcnire la dorinţele, la exigenţele partenerilor noştri, toţi mai mari decât noi. Care au devenit şi stăpânii noştri.

Mai contează pe cine votăm ? Singurul care mai crede în România, cel puţin liric declarativ, dintre principalii candidaţi e actorul şi scriitorul Mircea Diaconu, confratele de meserie al noului preşedinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski. Dar iată că la sfârşitul campaniei electorale a rămas şi fără sprijinul iniţial al celor două mici partide, ALDE şi Pro România, care par să fi intrat în disoluţie. Singurul candidat româno-român credibil pare a fi prea mic pentru un război atât de mare. Va câştiga Klaus Iohannis din primul tur ? Dacă vor, SRI, SPP şi STS pot să rezolve problema, cu sau fără votul nostru.

Petru Romoşan 

De ce ar trebui reales Klaus Iohannis ? Cu ce realizări vine în faţa românilor după cinci ani prea lungi la Cotroceni şi le cere să pună din nou ştampila pe numele său ? Să vedem. Nu este Klaus Iohannis autorul frazei sinistre „a trebuit să moară oameni” pentru a fi înlăturat guvernul pesedist al lui Victor Ponta ? Pentru ce ? Pentru „guvernul meu” al lui Klaus Iohannis. Sintagma regală, un cvasiplagiat după Carol I, „guvernul meu” e o altă realizare a primului mandat al lui Klaus Iohannis. Iar „guvernul său” a fost foarte controversatul guvern fals tehnocrat Dacian Cioloş. În rest, ca şi Emil Constantinescu, Iohannis a fost ţinut de cei care l-au plasat la Cotroceni cât mai departe de decizia politică. Weekenduri, vacanţe, călătorii, vizite, Bruxelles etc.

Şi a mai realizat ceva Klaus Iohannis : a respins legi, a refuzat să numească miniştri pesedişti, a făcut obstrucţie în toate direcţiile, a stuchit otrăvit în direcţia pesediştilor care, numai întâmplător, sunt o bună parte a românilor. Şi, cu o haină roşie, s-a dus în piaţă să manifesteze împotriva guvernului legitim. Dar cea mai mare realizare a preşedinţiei Iohannis rămâne imunitatea asigurată lui Traian Băsescu şi PDL-iştilor, care s-au travestit, s-au deghizat impostor în PNL. Traian Băsescu a obţinut şi o „garsonieră” politică numai pentru el, partiduleţul PMP. Despre Bechtel, Microsoft, EADS, ANRP, despre flotă, despre afacerile lui Adriean Videanu, Radu Berceanu, Vasile Blaga (implicat până în gât în EADS) şi ale altor câteva zeci din camarila, garda apropiată a lui Traian Băsescu nu s-a mai aflat mai nimic. Zgomotul mediatic în jurul Elenei Udrea şi al Alinei Bica, amândouă libere azi, a acoperit totul. În următorii cinci ani, dacă va fi reales, Klaus Iohannis ştie ce are de făcut : imunitate în continuare pentru Traian Băsescu, pentru băsişti şi pentru el însuşi. Garagara cu justiţia, cu Laura Codruţa Kövesi, cu statul de drept va fi folosită în continuare.

De ce ar trebui aleasă Viorica Dăncilă, prim-ministru PSD recent demis prin moţiune de cenzură ? Singurul argument mai consistent cu care a reuşit să vină în faţa alegătorilor ar fi acela că este femeie, femeie pesedistă. Şi, probabil, pentru că reprezintă aparatul şi baronii PSD. Nu procedurile interne, aparatul şi baronii PSD au ales-o preşedinte al partidului după arestarea abruptă a patronului şi binefăcătorului ei, Liviu Dragnea ? Nu tot baronii PSD au avansat-o şi candidată la prezidenţiale ? Alegerea eventuală a Vioricăi Dăncilă interesează cu adevărat doar nucleul de conducere, activiştii din teritoriu şi posibilii fanatici, câţi or mai fi, PSD. Dar alegerea preşedintelui României nu e doar o afacere internă de partid. Oricât de mare ar fi partidul.

Aceeaşi întrebare, de ce ar trebui ales Dan Barna, preşedintele USR ? Cine îl va vota ? Îl vor vota iluzionaţii unui globalism fericit despre care vorbea în clar săptămâna trecută George Soros într-un interviu din New York Times. Îl vor vota destui corporatişti tineri care se recunosc în el şi, în general, oameni tineri care visează cu ochii deschişi „o ţară ca afară”. Dan Barna şi USR au fost şi vor fi susţinuţi de o parte a serviciilor şi a birocraţiei de top, aşa cum s-a tot scris. Iar mulţi dintre membrii de frunte ai USR sunt copiii şi nepoţii fostului aparat comunist şi sunt descrişi ca „neomarxişti”. Dar ei se cred ultraliberali şi globalişti când se cred, totuşi, ceva.

Cel mai recent sondaj IMAS (între fondatori, Alin Teodorescu) vine însă cu o mare răsturnare. În turul doi, alături de Klaus Iohannis va fi actorul şi scriitorul Mircea Diaconu, fost europarlamentar. Surpriza e cu atât mai mare cu cât Mircea Diaconu ar fi primul candidat din ultimii 30 de ani în care aproape toţi românii se pot recunoaşte. Cu bunele şi cu mai puţin bunele lor, cu susuri şi cu josuri. În plus, omul are un evident talent de comunicator. Ceea ce, într-o ţară ca a noastră, în care deciziile le iau alţii, în altă parte, e tot ce i-ar mai rămâne de făcut cu adevărat unui preşedinte. Să comunice. După mai mulţi observatori avizaţi, singurul care îl poate depăşi pe Klaus Iohannis e outsider-ul Mircea Diaconu. Asta dacă IMAS are încă o dată dreptate şi Diaconu ajunge în turul doi. (În 1978, Mircea Diaconu a primit, pentru volumul Şugubina, apărut în 1977, premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din RSR. În acelaşi an, eu însumi obţineam acelaşi premiu pentru debut în poezie. Marele nostru confrate Marin Preda primea premiul de publicistică pentru volumul Viaţa ca o pradă. Masa sărbătorească pentru câţiva premianţi şi redactorii lor a oferit-o la Capşa Marin Preda, care era şi directorul Editurii Cartea Românească.)

Cei din urmă vor fi cei dintâi ? Vor avea românii un preşedinte după chipul şi asemănarea lor ?

Petru Romoşan 

Criză mare, monşer ! Alegerile prezidenţiale de anul acesta vor avea loc fără o adevărată campanie electorală prealabilă. Asta arată cât de discreditată e clasa politică şi, chiar mai rău, cât de lipsit de valoare e votul popular. Fostul preşedinte Klaus Iohannis şi-a consolidat o reputaţie de amator de vacanţe, călătorii în străinătate şi consumator înrăit de weekenduri la Sibiu, de foarte modest vorbitor de română şi de încă mai modest, dacă nu nul, om politic, un perfect robot al Sistemului Paralel.

Klaus Iohannis a călcat în picioare Constituţia republicană, a ignorat şi ignoră chiar şi în această perioadă de campanie electorală Curtea Constituţională a României (CCR), dar nu a reuşit să stimuleze PSD, partid cu o largă reprezentare în Parlament (aproape 50 %), să-l suspende şi să-l trimită la un referendum de demitere, aşa cum i s-a întâmplat anterior de două ori lui Traian Băsescu. Cu toate acestea, se pronostichează că îi vor fi date, ca lui Nicolae Ceauşescu pe vremuri, 80 % din voturi (Ion Cristoiu, un mare iniţiat al Sistemului din ultimii 30 de ani, între alţii).

De peste 40 de zile, guvernul Viorica Dăncilă e fără mai mulţi miniştri titulari, iar mai recent e lipsit şi de miniştrii interimari care ar fi trebuit să fie confirmaţi de preşedinte. Dar Ana Birchall, numită la Ministerul Justiţiei de Liviu Dragnea din motive obscure, continuă să dea lecţii Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) şi tuturor profesioniştilor din justiţie cu un tupeu şi o obrăznicie ieşite din norme. Spre deplina satisfacţie a preşedintelui Iohannis. Guvernul Vioricăi Dăncilă, demis prin moţiune de cenzură dar aflat încă la Palatul Victoria, e lipsit şi de un ministru de Interne legitim, care să asigure buna organizare a alegerilor prezidenţiale. Ţara în marasm, în haos politic pare să „beneficieze” doar de „expertiza” a trei persoane : Klaus Iohannis, Rareş Bogdan şi Eduard Hellvig. Reputatul avocat Gheorghe Piperea a atras serios atenţia că viitorul preşedinte riscă să nu fie confirmat de CCR din cauza semnăturilor contestabile şi neverificate de pe listele tuturor candidaţilor.

Oricâte voturi le vor fi atribuite lui Klaus Iohannis şi Vioricăi Dăncilă, ele vor fi contestate în mai multe feluri, fie măcar şi în tăcere, de către cei care ştiu ce au votat. De o vreme, românii nu mai pot fi prostiţi şi nici nu mai pot fi îmbătaţi propagandistic, cu apă chioară şi rece, „democratică”, prin media prostituată. După trei mandate, două ale lui Traian Băsescu şi unul al lui Klaus Iohannis, instituţia prezidenţială, cu al sau CSAT neosovietic, e, probabil, compromisă iremediabil. Actuala organizare a funcţionării puterilor în stat, împreună cu Constituţia republicană care o reglementează, s-a dovedit deficitară şi producătoare doar de interminabile crize şi scandaluri.

Asistăm la sfârşitul unui regim republican de tranziţie, cu certe reminiscenţe din comunism – instituţia prezidenţială, de exemplu, a debutat în România abia cu Nicolae Ceauşescu –, şi oare sunt românii destul de maturi ca să-şi recupereze monarhia pierdută sub ocupaţie în 1947 ? Mai multe semnale publice ne indică această posibilă ipoteză. Cel mai important semnal l-a dat Principesa Margareta, cea care ar putea să devină viitoarea regină a României, prin discursul de un înalt patriotism ţinut recent la Haga. Discursul principesei a distonat total cu luările de poziţie ale preşedintelui român şi ale primului-ministru, obediente, laşe, pline de cedări ruşinoase.

Modul straniu, inexplicabil în care Călin Popescu Tăriceanu a renunţat la coaliţia cu PSD, la funcţia de preşedinte al Senatului şi, mai ales, faptul că a renunţat să candideze la preşedinţie, după ce vreo doi ani se arătase foarte interesat, ca şi lipsa de interes pentru aceeaşi candidatură a lui Victor Ponta, preşedinte de partid şi el şi fost candidat de turul doi la prezidenţiale, ne arată nişte oameni care par să ştie mai multe decât vor sau pot să spună despre funcţia de preşedinte din următorul mandat. Lipsa lor de apetit competiţional se adaugă discreditării deja pomenite. Sau doar au fost şantajaţi şi au renunţat ?

Dar ipoteza optimistă a reinstaurării monarhiei e doar una dintre cele posibile. Trebuie luată serios în considerare şi ipoteza unei dictaturi pe faţă a Sistemului Paralel (cu serviciile sale secrete, mână în mână cu justiţia de tip Ana Birchall şi interlopii numiţi „oameni de afaceri”), susţinută tot la vedere de o UE decrepită, aflată ea însăşi în stare critică. O dictatură măruntă, meschină şi întunecată, acreditată sub numele lui Klaus Iohannis pentru următorii cinci ani ? Există însă şi alte ipoteze, una mai rea decât alta din moment ce actuala Constituţie e abandonată şi chiar batjocorită, cu resursele sale normative epuizate…

Petru Romoşan 

Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti. Deşi PSD l-ar fi putut demite pe Klaus Iohannis de mai multe ori pentru încălcarea grosolană a Constituţiei României şi pentru alte destule nefăcute, până la urmă, Klaus Iohannis, împreună cu partidul şi orbanul său, e cel care a demis prin moţiune de cenzură guvernul PSD Viorica Dăncilă chiar în buza campaniei electorale, cu doar o lună înainte de primul tur al alegerilor prezidenţiale. Klaus Iohannis a manevrat pentru demiterea principalului său contracandidat, Viorica Dăncilă, candidata PSD.

Klaus Iohannis candidează voios şi mândru, fără guvern legitim (pe care l-a făcut praf el însuşi „pas cu pas”), cu toate resursele statului paralel la îndemână, cu SRI, cu SPP şi, mai ales, cu STS (cu softul său imbatabil – vezi rezultatele la europarlamentare !). Cât de brav e preşedintele nostru ultraminoritar ! La fel de minoritar e şi PNL, cu ai săi doar 95 de parlamentari (din 465). Adică mai puţin de un sfert din totalul parlamentarilor cu care vrea să încropească un guvern minoritar, cu susţinerea a nu mai puţin de cinci partide, plus independenţi şi minoritari.

De ce a încredinţat Klaus Iohannis formarea unui nou guvern unui liberal de-al său fără să se asigure că acesta ar putea reuni o majoritate în Parlament ? Pentru că îl doare în cot de Parlament, la fel cum l-a durut în cot de-a lungul timpului de Constituţie şi de Curtea Constituţională. Totuşi, până la urmă, acest preşedinte terminal sau viitorul preşedinte ales în noiembrie, care se poate chema şi Mircea Diaconu sau Dan Barna, va fi obligat să se supună realităţii şi să încredinţeze PSD formarea unui nou guvern. Doar PSD – altcineva decât Viorica Dăncilă, se înţelege – poate reuşi să strângă o majoritate. Cu oricare dintre partidele mici, cu UDMR, cu Pro România, cu ALDE sau chiar cu PMP. Cu unul singur dintre aceste partide, PSD poate strânge 233 de voturi. Iar dacă se forţează anticipatele în ultimul an al unui mandat parlamentar, nu e deloc exclus ca PSD să câştige din nou şi USR să trebuiască să mai „reziste” (#rezist + Mihai Şora) încă patru ani.

Dacă PSD va vota un guvern liberal, Ludovic Orban sau altul, candidata sa la prezidenţiale şi întreg partidul se sinucid politic. Lucrul e valabil şi pentru Victor Ponta, şi pentru al său, tot socialist, partid Pro România. De altfel, PSD, împreună cu Pro România şi, eventual, cu ALDE, fără Viorica Dăncilă, fără Victor Ponta şi fără Călin Popescu Tăriceanu şi susţinătorii lor cunoscuţi şi apropiaţi, poate face o majoritate confortabilă până în decembrie 2020.

În mai puţin de 10 zile, guvernul Ludovic Orban va fi trântit, foarte probabil, în Parlament. Sau, mai rău, liberalii nu vor reuşi nici măcar să întrunească un cvorum. Pentru că, dacă se ţin de cuvânt, cei peste 200 de parlamentari PSD vor fi absenţi. Şi starea de spirit a alegătorilor la prezidenţiale se poate schimba brutal în defavoarea deja fostului preşedinte Klaus Iohannis. Şi dacă Klaus Iohannis nu mai intră în turul doi ? Dacă vom avea un tur doi Mircea Diaconu-Dan Barna ? Sau, şi mai tare, Mircea Diaconu-Viorica Dăncilă ?

De mai bine de 100 de ani, în democraţiile europene sau nord-americane câştigă prezidenţialele candidaţii majoritari, care şi reprezintă, de regulă, religia cea mai răspândită, care au o familie frumoasă, cu copii, şi ai căror părinţi locuiesc, bineînţeles, în ţara candidatului. Dar România e specială (sau colonie ?). Părinţii lui Klaus Iohannis locuiesc, se pare, de multă vreme în Germania, familia Iohannis a preferat să investească în case („Noi nu avem copii, deci alţii au investit în copii, în educaţia copiilor, noi am investit în imobile”) dar a negociat sau a ajutat la negocieri în adopţii. În plus, Iohannis e sas (o minoritate foarte împuţinată în România) şi luteran într-o ţară ultramajoritar ortodoxă (81 % în 2011). Dar asemenea „chestiuni”, care sunt discutate de toată populaţia, nici nu trebuiesc amintite – incorectitudine politică !

Nimeni nu ştie cum se va ieşi din criza guvernamentală în care ne-au băgat Klaus Iohannis şi PNL. În orice caz, nimeni nu a înţeles ce drac sau ce draci l-au împins pe Klaus Iohannis să mai facă o nefăcută şi să dărâme guvernul Viorica Dăncilă cu doar o lună înaintea primului tur al alegerilor prezidenţiale. Nu e exclusă ipoteza că a vrut şi el guvernul său liberal pentru o lună sau măcar o săptămână, după cinci ani de frustrări pesediste sau tehnocrate (un an de Dacian Cioloş !). Avea şi el nevoie să le probeze liberalilor săi din teritoriu că merită să-l mai susţină pentru un al doilea mandat. Iar patronii săi din umbră şi consilierii proptiţi în jurul său l-au scăpat, probabil, din mână.

De-acum, orice variantă este posibilă. Mai puţin cea cu alegeri anticipate sau înainte de termen. Poate un guvern de mare coaliţie, pe modelul german, liberali-pesedişti, ar fi cel mai uşor de realizat. Un nou USL, cu alte cuvinte. Pentru că, în orice caz, partidele mici (USR, UDMR, Pro România, ALDE, PMP, plus independenţi şi alte minorităţi decât UDMR) nu vor reuşi să se înţeleagă ca să-l voteze toate pe Ludovic Orban şi PNL-ul preşedintelui Iohannis. Şi totuşi, un guvern stabil va trebui să organizeze alegerile locale din iunie şi alegerile parlamentare din noiembrie-decembrie 2020. Cele prezidenţiale din 2019 vor fi, probabil, organizate doar de servicii, mai ales de STS. Şi se mai anunţă şi o mare criză economică.

De câteva luni, toată media se ocupă de afacerea Caracal şi de Gheorghe Dincă, un candidat neobişnuit la prezidenţiale. A fost cea mai bună metodă pentru a împiedica dezbaterea pe tema obligatorie a „realizărilor” din ultimul mandat prezidenţial de cinci ani, mandat complet ratat. În ultima lună de campanie electorală nu se va discuta decât despre cum nu se poate încropi un guvern liberal minoritar – alt ecran negru. Despre viitor, despre angajamente ale candidaţilor, programe, promisiuni nici nu mai poate fi vorba. Este singurul mod în care Klaus Iohannis poate fi „ales” cu 80 %, la fel ca pe vremea lui Ceauşescu. Şi totuşi, ce-ar fi să asistăm la o spectaculoasă răsturnare de situaţie şi Klaus Iohannis nici măcar să nu intre în turul doi ? La o judecată sumară, mandatul său poate fi considerat cel mai slab din ultimii 30 de ani, binişor în urma mandatului lui Emil Constantinescu.

Petru Romoşan 

În România europeană şi pretins democratică se joacă o comedie „paralelă” (de la „Statul Paralel”, „Deep State”) de proporţii. Guvernul pesedist, condus de marioneta nereuşită Viorica Dăncilă (a lui Liviu Dragnea, arestat, dar nu în dosarul Tel Drum), a căzut şi e foarte bine că a căzut. Deşi condiţiile în care a căzut guvernul PSD sunt dintre cele mai dubioase. Încă o dată, eşecul Vioricăi Dăncilă era şi foarte previzibil, şi pe deplin meritat. Lucru valabil şi pentru lamentabilele cadre recente ale PSD, care au executat toate capriciile de mărire ale marionetei.

Dar de ce să avem neapărat un guvern liberal minoritar ? Sau un guvern liberal minoritar asezonat cu câteva partiduleţe, toate „paralele” ? De unde şi până unde ? După care aritmetică parlamentară ? În fond, PSD şi Pro România (compus din foste cadre PSD, printre care doi foşti prim-miniştri PSD) adună o majoritate calificată. Să facem nişte socoteli de şcoală primară, tovarăşi ! Socoteli pe care modestul profesor de liceu de la Sibiu nu pare capabil să le facă singur. Să-l ajutăm deci. Şi să-i aducem aminte că în spatele acestor cifre seci sunt milioane de oameni care au votat.

PNL, „partidul meu” şi al submediocrului dar bravului co-moţionist Ludovic Orban, are următoarea reprezentare parlamentară : 25 de senatori (din 136) şi 69 de deputaţi (din 329), adică un total de 94 de parlamentari. Acelaşi PNL are totuşi 1081 de primari dintr-un total de 3186. În oglindă, să vedem cum stă PSD, al cărui guvern tocmai a căzut prin votul a şase partide şi al unor independenţi şi minoritari, aproape toţi controlaţi de acelaşi Stat Paralel. PSD are 69 de senatori (din aceiaşi 136), adică are majoritate în Senat, şi 139 de deputaţi (din aceiaşi 329), deci un total de 208 parlamentari. PSD este de două ori şi ceva mai bine reprezentat în Parlament decât PNL, „partidul meu”, care totuşi va forma „guvernul meu” minoritar. În plus, PSD are 1708 primari din 3186, adică are şi aici o majoritate confortabilă.

În numele cărei Constituţii, al cărui spirit democratic şi al cărui stat de drept, al cărei morale publice, al cărei aritmetici electorale încredinţează cetăţeanul-preşedinte formarea noului guvern mai întâi unui liberal ? Să mai socotim o dată. PNL are 94 de parlamentari din totalul de 465, adică mai puţin de un sfert din totalul parlamentarilor. Şi cu şanse zero, cunoscute de toată lumea, de a întruni o majoritate. De altfel, mai multe partide mici au anunţat sau au dat de înţeles că nu vor vota un guvern Ludovic Orban, şeful de campanie al lui Klaus Iohannis (conflict de interese cumva ?). Ludovic Orban pare a fi nominalizarea la postura de candidat pentru postul de prim-ministru. Pentru a reuni o majoritate solidă, candidatul PNL la postul de prim-ministru ar trebui să obţină aproape toate voturile celorlalte partide sau grupuri de independenţi şi de minoritari altele decât PSD. Sau să obţină chiar voturile PSD tocmai debarcat – o absurditate ! O absurditate vândută ca rezonabilă de analiştii bătrâni ai Statului Paralel. În numele stabilităţii şi al interesului naţional. De ce a părăsit Călin Popescu Tăriceanu „măcelăria”, „ciolanul” ? Ce a primit sau va primi la schimb, cu ce a fost şantajat ? Mister total !

Pe de altă parte, ideea cu anticipatele e o şmecherie aparent fină, democratică, dar, în fapt, ordinară, a USR, partidul neomarxist al Statului Paralel, chiar o escrocherie, în orice caz, o minciună electorală gogonată. Pentru că aceste anticipate nu se pot face pur şi simplu. Decât dacă Parlamentul actual vrea să se sinucidă în grup, cu doar un an sau cu doar şase luni înaintea alegerilor la termen. Cu pierderea pensiilor speciale cu tot. Pe ce se bazează USR când vorbeşte atât de insistent de anticipate ? Să vedem. USR are 13 senatori (din 136) şi 27 de deputaţi (din 329). Adică 40 de parlamentari. Mai puţin de o zecime din totalul de membri ai Parlamentului actual. Şi nici un primar ! Poate USR declanşa alegerile anticipate, asta dacă le-ar dori într-adevăr ? Panglici electorale colorate pentru fraieri !

Dar fiindcă veni vorba de ponderea USR în Parlament şi de ultraeticele sale alegeri anticipate, să vedem şi cum stau Victor Ponta şi al său Pro România. Ponta anunţă aproape zilnic că a mai recrutat vreo 2-3 parlamentari, ca a mai reuşit un transfer de la PSD, cumva pe modelul transferurilor aproape cotidiene ale lui Gigi Becali din Gazeta Sporturilor. Pro România lui Victor Ponta are 3 senatori (din 136) şi 24 de deputaţi (din 329). Asta dacă nu a mai făcut vreun transfer noaptea trecută. Şi, la fel ca USR, nu are încă nici un primar. Nu face Victor Ponta un tărăboi disproporţionat faţă de „diviziile” aflate la dispoziţia sa în Parlament şi în teritoriu ? Cât de prostituată, de coruptă şi de acoperită este media mainstream de la noi ?

Cum e posibil să faci un guvern cu doar 94 de parlamentari (din 465) ? Nu ar trebui să renunţăm definitiv la Parlament şi să căutăm o soluţie originală, bineînţeles, „paralelă” ? Desigur, preşedintele „paralel” Klaus Iohannis şi „partidul său” sunt susţinuţi, dublaţi de partenerii noştri strategici (nu a fost recent Klaus Iohannis la Washington chiar de două ori ?), de politicienii traseişti, liberschimbişti, cu cheiţă, de presa şi media mainstream prostituate, de obezele noastre servicii speciale, cele mai numeroase pe cap de locuitor din lume, cu pensiile lor speciale cu tot, de procuraturile instrumentalizate, de elitele universitare şi culturale închiriate, lobotomizate.

Meciul Partid-Securitate din ultimii ani ai lui Ceauşescu a părut definitiv tranşat în favoarea celei din urmă. Prin decizii succesive din 12 ianuarie 1990 şi din 18 ianuarie 1990, Partidul Comunist a fost dizolvat şi scos în afara legii. CPUN, noul Parlament, a fost înţesat de ofiţeri acoperiţi, agenţi, informatori, colaboratori. O pleiadă de partide „democratice” a apărut ca după o revoluţie autentică, şi nu după o lovitură de stat, toate controlate, infestate de aceiaşi colaboratori ai invincibilei Instituţii. Totuşi, fostul bolşevic Ion Iliescu a pus pe picioare FSN-ul şi apoi PDSR-ul, iar fostul Partid a reînviat. Sub presiuni externe, Virgil Măgureanu, directorul SRI, a ales, la prezidenţialele din 1996, „schimbarea”. Patru ani mai târziu, din 2001, puternicul lider al PSD Adrian Năstase a preluat din nou controlul pentru Partid. Dar, din 2005 şi până azi, prin marinarul securist Traian Băsescu şi prin „paltonarul” (ginerele unui blănar) Klaus Iohannis, Noua Securitate „reformată” şi controlorii ei globali nu au mai cedat controlul. Încercarea PSD, a Partidului, prin Victor Ponta şi apoi prin Liviu Dragnea, de a deveni din nou forţa conducătoare a societăţii, a fost şi va fi aspru pedepsită. Nişte naţionalişti, nişte populişti, nişte corupţi ! Nu s-au învăţat minte după rezultatele de la recentele alegeri europarlamentare, când UDMR a căpătat voturi masive în judeţele fără maghiari şi Liviu Dragnea a fost arestat chiar a doua zi după alegeri. Între 2 şi 3 milioane de voturi li s-au părut dubioase multor observatori – un asemenea număr de voturi poate „alege” pe oricine preşedinte. Klaus Iohannis, omul Sistemului, „paralelul”, va mai primi un mandat de cinci ani, călcând în picioare (repetat) nu doar Constituţia, ci şi aritmetica.

Petru Romoşan 

Într-un clip publicitar produs de Papaya pentru emag (foarte probabil, înşelat asupra „calităţii mărfii”, situaţie prevăzută într-un articol de lege), tragedia deţinuţilor politici din anii ’40-’50 şi până în 1964 cel puţin, anii cei mai cumpliţi ai ocupaţiei comunisto-sovietice, e exemplificată cu figura „luminoasă” a stalinistului Mihai Şora. De fapt, mai probabil, a troţkistului Mihai Şora (vom reveni).

Bătaie de joc sau doar incultura abisală a unui tânăr publicitar ? Provocare, deci propagandă ? Comunistul francez Mihai Şora s-a întors de la Paris la Bucureşti în 1948 şi a ajuns direct în Piaţa Victoriei (ce coincidenţă !, ce reveniri la locul faptei !), în cabinetul tovarăşei Ana Pauker, ministru de Externe, foarte cunoscut agent sovietic. Era chiar şeful de cabinet al tovarăşei Ana şi vara se prezenta la serviciu în pantaloni scurţi şi în sandale, după propriile mărturisiri făcute prietenilor săi tineri în anii ’80. A fost şi Mihai Şora un agent al Cominternului în forma lui de atunci, transferat de la comuniştii francezi la comuniştii români în lipsă de cadre calificate ? Nu ştim încă, dar, foarte probabil, vom afla până la urmă (cum s-a întâmplat şi cu „deconspirarea” lui Petrov-Băsescu).

Ce e foarte sigur e că în anii ’50 şi până târziu, înspre 1970, a fost şi directorul unei mari edituri – propagandă deci –, aşa că Mihai Şora nu a fost printre victimele comunismului, ci, dimpotrivă, era înfrăţit cu călăii. „Aveam treizeci de ani – ne spune Mihai Şora în clip – când viaţa s-a oprit, când s-a lăsat cortina şi ziduri au început să fie înălţate. Aveam treizeci de ani când ne-au condamnat pe toţi la frică.” Cât de gogonată poate fi o asemenea zicere ? Mihai Şora e abuzat, manipulat de cei din imediata lui apropiere sau e vorba doar de o nefericită chestiune de vârstă ? Deocamdată, pretinsul „tomist” (de la Toma d’Aquino) nu s-a explicat public, deşi valul de indignare justificată a foştilor deţinuţi politici, a familiilor lor şi a unei bune părţi a opiniei publice care are respect pentru adevăr şi istorie e deja enorm. A fost Mihai Şora vreodată un autentic „tomist”, un fel de copie de doctor angelic ? Prestaţiile sale recente din Piaţa Victoriei şi nu numai ne obligă să-l percepem mai degrabă ca pe un banal troţkist.

La fel de banal ca şi banalul menşevic (un imitator !) şi troţkist pentru eternitate de la Washington Vladimir Tismăneanu. De unde şi până unde o asemenea drăcească (deloc angelică) perseverenţă în inversarea rolurilor ? Ne vine în minte imediat sinistra comedie a condamnării comunismului ca regim ilegitim şi criminal de către Traian Băsescu-Petrov şi Vladimir Tismăneanu-Tismeniţki, fiul Ciungului – un odios agent sovietic plantat de Moscova la Braşov (Oraşul Stalin) –, Vladimir Tismăneanu, el însuşi propagandist entuziast în anii ’70, cu sute de articole despre Marx, Lenin, PCR, Ceauşescu (şi poate şi despre Troţki pentru sertar). Până unde poate merge impostura criminală ? Criminalii de ieri şi urmaşii lor, în acelaşi timp hoţii proprietăţilor, spoliatorii (vezi ANRP-anii Băsescu), devin hocus-pocus „condamnatorii” propriilor crime şi ai propriilor jafuri, spolieri.

„M-a întristat mult inumana maculare a gânditorului Mihai Şora în zilele acestea. Totul are o limită. Dacă nu te impresionează cărţile sale, dacă nu dai doi bani pe atitudinea lui civică din ultimii ani, măcar de părul său cărunt ar trebui să te ruşinezi. Niciunul dintre noi n-o să ajungem nici la vârsta, nici la înţelepciunea sa vreodată” – Mircea Cărtărescu, pe contul său de Facebook, 4 octombrie 2019. Reacţia „sensibilă” a lui Mircea Cărtărescu e reprezentativă pentru „intelectualii lui Băsescu” de ieri şi de azi. Şi ne aminteşte articolele partizane, mercenare, vituperante, „băseşti” din Cotidianul şi din Evenimentul zilei de acum câţiva ani, articole de licean corigent, marcate de un verbiaj hiperbolic găunos, care l-au compromis grav pe scriitorul în vogă atunci.

În broşura intitulată „Programul păcii”, apărută înainte de Revoluţia din 1917, autorii „leninişti” spun că „tovarăşul Troţki critică teoria leninistă a revoluţiei proletariatului şi a victoriei socialismului într-o singură ţară şi spune că victoria socialismului este imposibilă într-o singură ţară, că victoria socialismului nu este posibilă decât ca o victorie în mai multe state principale (Anglia, Rusia, Germania, grupate în Statele Unite ale Europei), dacă nu, această victorie este cu totul imposibilă. El spune clar că : „O revoluţie victorioasă în Rusia sau în Anglia este de neconceput fără o revoluţie în Germania, şi invers ” (Trotski et le trotskisme – textes et documents, 1937, Paris, Bureau d’éditions). Uniunea Europeană de azi, cu Brexit-ul şi celelalte „populisme” în curs, nu face decât să-l confirme pe „profetul” Troţki. Revoluţia globalistă, progresistă de azi nu aminteşte violent de revoluţia permanentă a lui Lev Troţki ?

„Revoluţia permanentă” a tovarăşului Troţki este o versiune a menşevismului” (op. cit.). Revoluţie socialistă mondială, revoluţie progresistă globală, guvern mondial… – acelaşi drac. În România, din 2005 încoace, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis, impuşi preşedinţi, aplică în literă şi în spirit revoluţia permanentă troţkistă în varianta ei recentă, aceea de lovitură de stat permanentă. Klaus Iohannis, spre exemplu, ignoră cu nonşalanţă hotărârile CCR sau îşi pune haină roşie şi se amestecă printre #rezist. Cei doi au beneficiat de sprijinul teoretic al lui Vladimir Tismăneanu, al „intelectualilor lui Băsescu”, al lui Mihai Şora mai recent, al unei cohorte de politicieni de paie, al procurorilor corupţi de „protocoale” şi al mediei prostituate, închiriate.

A existat într-adevăr un testament secret al lui Lev Troţki ? Într-o adăugire din 3 martie 1940 la prezumtivul său testament secret, inspiratorul revoluţiei din zilele noastre ar fi scris : „Oricare ar fi circumstanţele morţii mele, voi muri cu credinţa nestrămutată în viitorul comunist. Această încredere în om şi în viitorul lui îmi dă chiar şi acum o forţă de a rezista pe care nu ţi-o poate da nici o religie.”