Petru Romoşan

Cu miliardarii în dolari Donald Trump pentru republicani (Trump a fost cândva democrat !) şi Michael Bloomberg pentru democraţi (Bloomberg a fost cândva republican !), candidaţi cu şanse în acest an la preşedinţia americană, presupusa mare democraţie americană îşi arată insolent conţinutul oligarhic, plutocratic. Alegătorii americani sunt cumpăraţi cu publicitate agresivă de sute de milioane de dolari, de miliarde. Bernie Sanders, singurul candidat cu un program social, economic şi politic complet, social-democrat comparabil cu social-democraţii din ţările nordice europene de la finele secolului XX, e diabolizat, batjocorit („Crazy Bernie”) de media prostituată („presstitute” – Paul Craig Roberts) întreţinută de Trump, Bloomberg şi de comparşii lor oligarhi, miliardari şi ei.

Mai e SUA o democraţie, aşa cum se pretinde urbi et orbi în tot momentul ? Îşi mai pot revendica americanii, cu toată civilizaţia lor materială, cu universităţile lor, ascendenţa democratică ateniană ? Sau, cu o armată răspândită pe toate continentele, în toate mările şi oceanele, şi cu o jurisdicţie extrateritorială fără precedent (inclusiv în România), e chiar o Spartă pur militară, o oligarhie, o plutocraţie şi la orizont o tiranie, o monstruoasă dictatură a banului ? Singura democraţie încă funcţională pare a fi cea din Regatul Unit, cu al său remarcabil prim-ministru Boris Johnson, omul care a reuşit să dea de pământ cu oligarhia britanică şi UE, interesată doar de afacerile ei, şi să încheie Brexit-ul, conformându-se votului popular de acum trei ani.

Democraţia franceză se descompune înspăimântător sub ochii noştri. Moneda euro, UE, preşedintele Emmanuel Macron şi majoritatea sa LREM (un USR deşănţat majoritar) sunt, în această ordine, contributorii principali la dezastrul democraţiei în Franţa. Germania şi democraţia sunt un subiect distinct, foarte complicat. Statutul prea îndelungat de protectorat american (ca şi în cazul Japoniei sau al Coreei de Sud) după epoca lui Hitler, care numai democraţie nu a fost în ciuda pretinsului său „naţional-socialism”, şi preluarea după 2007 de către Germania a conducerii imperiale a UE fac din această mare şi respectată naţiune un caz foarte special. De altfel, după plecarea Marii Britanii din UE, putem, foarte probabil, vorbi de democraţie doar în Germania, dar nu şi în UE controlată discreţionar de Germania, mai ales prin moneda euro (observaţia îi aparţine lui Emmanuel Todd, un mare intelectual francez adus la disperare de starea actuală a Franţei).

Care este situaţia în România din perspectiva funcţionării democraţiei ? O descrie foarte bine pe scurt Andrei Marga, fost ministru în câteva rânduri şi fost rector al Universităţii Babeş-Bolyai : „Vedem bine că preocuparea majoră pentru bugetul României a „preşedintelui” a fost să asigure buget cât mai mare pentru serviciile secrete şi Cotroceni. Situaţia este deja grotescă – România are mai mulţi generali decât armata americană, serviciile secrete au un buget mai mare decât cel al serviciilor omoloage din Franţa, iar la Cotroceni stă proţăpit un aparat sterp, care nu propune ceva în interes general, dar împiedică acum democratizarea” (Andrei Marga, „Ieşirea din nepăsare”, cotidianul.ro, 15 februarie 2020).

Care e legătura Partidului Naţional Liberal şi a noului/vechiului preşedinte Klaus Iohannis cu cultura română ? Cea mai bună ilustrare s-a arătat zilele acestea prin Irina Rimes, cântăreaţă, desemnată de ministrul Culturii ambasadoare a lui Brâncuşi : „Eu sunt mai mainstream. De mică am ştiut de Coloana Infinitului şi m-a fascinat. Am fost la Târgu Jiu, am vizitat unele dintre lucrările domnului sculptor. […] N-am avut mereu tangenţă foarte foarte mare cu cultura, cu cultura ne-contemporană pentru că am fost şi eu copil, am crescut la ţară. În momentul când am început să-l descopăr pe Brâncuşi, m-au fascinat lucrările lui că nu reprezentau neapărat cum se numesc. Se numeşte Poarta Sărutului, dar parcă nu înţelegeam de ce se numeşte aşa. […] Mâine, după ce trece febra, vom vorbi şi noi despre lucruri relevante, cum ar fi evenimentul de pe 19 februarie la Muzeul Naţional de Artă. Noapte bună” (extrase din postările artistei pe contul său de Facebook, apărute în presă). Iată de ce vor fi votaţi liberalii de o largă majoritate de români „mai mainstream” şi nu va mai fi nevoie să se ocupe tot STS-ul, ca până acum.

Dar cea mai odioasă faţă a noii democraţii iohanniste e dată de arestarea dr. Mircea Beuran, după o delaţiune deja clasică pentru DNA, fără nici un flagrant sau vreo probă materială cunoscută, aparent o banală cauză civilă. România din noul mandat Iohannis e şocată. Poate fi o opţiune raţională înlocuirea unei corupţii endemice (explicabile istoric) din lumea medicală cu noile bestii globaliste chitite să vândă sistemul medical românesc, cu tot cu medicina de urgenţă, capitalului străin fără chip ? Pot fi înlocuiţi Mircea Beuran şi colegii săi, unii deja inculpaţi sau chiar arestaţi, cu dubiosul Vlad Voiculescu, „băiatul securistului de la Viena”, fost ministru al Sănătăţii în guvernul „nepotului” Dacian Cioloş şi candidat impostor şi obraznic la primăria Bucureştiului ? Sau cu Emanuel Ungureanu, deputat USR, fost brancardier, specializat în plângeri penale în lumea medicală ? Triumful securismului în al doilea mandat Iohannis (de fapt, al patrulea mandat Băsescu !) e la vedere.

Cele trei luni ale guvernului ultraminoritar Ludovic Orban, împins cu forţa la Palatul Victoria de Klaus Iohannis, de serviciile secrete (prin „dronele” din Parlament), după trei ani cu Liviu Dragnea şi Viorica Dăncilă, ne arată în România un dezastru „democratic” deplin realizat. Nu cunosc pe nimeni care să creadă că ăsta e drumul cel bun pentru România. Şi cu atât mai puţin să creadă în făclia democraţiei pe care ar purta-o Partidul Naţional Liberal sub conducerea lui Klaus Iohannis, preşedinte-prim-ministru-dictator ventriloc de operetă, după căderea explicabilă a Partidului Social Democrat.

Petru Romoşan

Pentru propaganda #rezist şi pentru mulţi activişti liberali, PSD (Partidul Social Democrat) ar fi ciuma roşie. Pentru adevăraţii oameni de stânga, PNL (Partidul Naţional Liberal) e, cel puţin de câteva luni, de când cu realegerea „marelui lider”, a dictatorului de la Cotroceni, un sinistru icter galben (icterul e întotdeauna galben !). „Icterul galben” vine de la puterea capitalului, a aurului ? Cine să aibă dreptate ? Şi unii, şi alţii ? Nici unii, nici alţii ?

În mod natural, cu antecedentele sale comuniste, PSD susţine un stat egalitar, cu o dimensiune socială pronunţată. A mărit în ultimii ani salarii şi pensii. În dauna investiţiilor în infrastructură, educaţie, cercetare – în general, în economie. Aleşii PSD îşi datorează majoritar mandatele, locale şi naţionale, pensionarilor şi funcţionarilor statului. Funcţionarilor unui stat obez, dominat şi controlat de Ministerul de Interne, de Ministerul de Justiţie – cu judecătorii şi procurorii săi, mai ales cu DNA-ul impus din exterior – şi de serviciile secrete fără număr. Un stat obez, recesiv socialist, servit prioritar de Ministerul de Finanţe la întocmirea fiecărui buget. Cu pensii speciale la cheie. Recent au fost mărite şi salariile medicilor şi asistentelor. Dar nu şi cele ale profesorilor, ale educatorilor. Educaţia, cheia progresului pe toate planurile al întregii ţari, a rămas a cincea roată la căruţă. Ca să nu mai vorbim de cultură, de ani buni pe cale de dispariţie în mod organizat. La fel ca politica externă a României, de multă vreme inexistentă. Ministerul de Externe e bun doar de plasat ofiţeri, neveste, copii, familii întregi, amante. Cu imense costuri nejustificate.

„Icterul galben” depinde de factorul extern, care intervine în alegeri prin serviciile secrete, mai ales prin STS, prin SIE, prin SRI, fără de care nu se poate câştiga nici o competiţie electorală. În primul rând cea prezidenţială. Controlul extern e cel mai slab la alegerile locale, cu excepţia oraşelor mari, ele însele o pradă vizată din pricina bugetelor atrăgătoare. „Icterul galben” poate guverna trei luni, cum s-a văzut cu recentul guvern liberal al lui Ludovic Orban, chiar dacă are în Parlament doar un sfert din aleşi. Traseismul turbat, „dronele” (cf. Sorin Roşca Stănescu) sunt la ordinea zilei. Se ocupă „băieţii”, mânuiţi de scamatorii externi şi ajutaţi de media controlată prin acoperiţi (cunoscuţi de toată lumea). Poate în curând vor guverna şi cu 5 % reprezentare parlamentară, progresul nu poate fi oprit and the show must go on !

Programul de guvernare al „Icterului galben” e unul neoliberal, în fapt, ultraliberal, cel al statului minimal, al marelui capital care abuzează statul, al multinaţionalelor. Klaus Iohannis, un modest profesor de fizică, îmbogăţit dubios, „neoliberal”, se crede sincer un profet al ultraliberalismului fără piedici sociale (ciuma roşie). Sau poate nu se crede nimic dar execută brutal, simplist, întocmai şi la timp orice comandă externă. Împreună cu CSAT-ul său, cu guvernul său, cu DNA-ul său, cu Rareş Bogdan-ul său (un fel de pitic politic sau bufon al regelui) şi cu instrumentalizatele, „externalizatele” sale servicii speciale. Constituţia e o prostie de dânşii (ciuma roşie) inventată. Dacian Cioloş, o altă gură a comenzii externe, a şi anunţat că vor schimba Constituţia, dacă nu cumva o vor desfiinţa de-a dreptul.

Vechii liberali care îşi mai aminteau, fie şi foarte superficial, de istoria României, de dinastia Brătienilor, de „prin noi înşine”, „Răzgândeanu” şi „Căcărău” (foşti preşedinţi ai partidului), au fost aruncaţi peste bordul PNL-ului. Prin fuziunea cu PDL, partidul securiştilor dedulciţi la globalism, la internaţionalism capitalist, din vechiul PNL n-au mai rămas decât sigla şi câteva marionete disciplinate, ca „Sică Mandolină”, Ludovic Orban, şi Alina Gorghiu, cu ADN-ul corespunzător. „Răzgândeanu” s-a mai răzgândit o dată şi a lăsat PSD-ul în ofsaid, afară din Palatul Victoria. „Căcărău” a mai câştigat o dată la poker sau la ruletă şi şi-a plasat nevasta comisar european.

Dictatorul prea simpluţ de la Cotroceni doreşte pur şi simplu desfiinţarea PSD, „Ciuma roşie”. I-o fi promis ceva în acest sens lui George Soros sau Angelei Merkel ? Sau i s-a cerut asta expres şi aberant ? Un ordin ca atâtea alte ordine absurde venite din birouri care habar n-au ce e cu România dar îşi urmăresc cu ferocitate intrarea în cont a rentelor, „privatizarea” şi controlul întregii economii româneşti. Vom şti mai mult în lunile următoare. Clasa politică românească e azi praf şi pulbere, iar o altă clasă politică, serioasă, responsabilă şi competentă, nu are de unde să iasă. Aparent, românilor le mai rămâne doar să emigreze sau să ia, ca altădată, sub turci sau sub Habsburgi, calea codrului.

Sau astfel se asfaltează o autostradă pentru USR, pentru Dan Barna, Moise Guran, Nicuşor Dan, Clotilde Armand şi ceilalţi ? Tinerii din România au sau nu dreptul la un partid al lor ? Ce vor face aceştia şi eventualii lor patroni cu partidul (neomarxist sau progresist ?) e o altă problemă. Programul lor politic şi economic e deocamdată necunoscut, practic inexistent. Să fie bine şi la vară cald, jos ciuma roşie etc. nu e de-ajuns. Iar tinereţea în sine arată bine pe afiş, dar nu ţine loc de program. Anticipatele lui Iohannis (ideea USR, de fapt !) ne vor clarifica pe toţi.

În ciuda celor 45 de ani de comunism distrugător şi în ciuda celor 30 de ani de tranziţie haotică mascându-i ticălos, complice, interesat pe noii ocupanţi ai ţării, lumea românească e în continuare, în masă, tradiţională, „medievală” (cf. Mircea Vulcănescu – Spre un nou medievalism economic), creştină, „tribală”, având în centru familia şi clanul, credinţa şi neamul. Nici „Ciuma roşie” şi nici „Icterul galben” nu s-au obosit să înţeleagă cum trăiesc, cine sunt şi ce-şi doresc alegătorii pe care pretind că-i reprezintă. Unii s-au născut la estul României, ceilalţi la vestul României, dar poporul României se află undeva la centru, furat, maltratat, obligat să-şi caute, azi ca şi ieri, soluţii dincolo de politică.

Petru Romoşan

Nici o organizaţie media din România (ziare, televiziuni de ştiri, site-uri, altermedia etc.) nu pare interesată să urmărească îndeaproape, zilnic extinderea epidemiei de coronavirus, deja o pandemie după OMS, şi să ţină cotidian informată populaţia în legătură cu marea panică mondială în curs. Marile ziare occidentale, europene şi americane, ca şi televiziunile de ştiri sau cele generaliste chiar informează zi după zi despre numărul crescând de contaminări şi despre cel al deceselor, deşi deocamdată creşterea nu e exponenţială. Azi, în 02.02.2020, numărul raportat al morţilor în China e de 304, al îmbolnăvirilor de 14 000, iar al celor ţinuţi sub observaţie este de 137 600. Tot azi, 02.02.2020, s-a anunţat şi primul mort în urma infectării cu coronavirus din afara Chinei – este vorba de un filipinez întors în ţara sa din oraşul Wuhan, provincia Hubei.

Se închid frontiere terestre şi aeriene, se suspendă sine die zborurile înspre şi dinspre China, mai ales cele legate de Wuhan, epicentrul epidemiei. Peste 300 din top 500 cele mai mari companii globale sunt prezente la Wuhan sau în provincia Hubei, printre care Microsoft, Siemens, Renault, Honda, General Motors, Volkswagen, BMW, Peugeot etc. Industria mondială a automobilului foloseşte 200 000 de angajaţi direct la Wuhan şi peste 1 milion indirect. Wuhan şi provincia Hubei, în care e situat, constituie unul dintre marile centre industriale ale Chinei – sunt reprezentate, de asemenea, fabrici şi ateliere de materiale de construcţii, obiecte de artă decorativă, de papetărie şi articole sportive, produse alimentare şi băuturi nealcoolice etc. Wuhan şi regiunea Hubei, 56 de milioane de locuitori, sunt deja de două săptămâni în carantină severă, iar producţia industrială e grav compromisă, fabricile sunt blocate, iar aprovizionarea globală e puternic afectată.

Dacă pandemia se va prelungi dincolo de martie-aprilie, consecinţele pentru economia mondială riscă să fie catastrofale. Să nu uităm, China este uzina lumii, consumatorul american e complet dependent de muncitorul chinez. Restaurantele trag obloanele, avioanele şi trenurile nu mai circulă, şcolile s-au închis, fabricile funcţionează la subcapacitate, haotic sau se închid. În Hong Kong s-a hotărât deja că şcolile rămân închise până pe 2 martie, firmele lucrează de acasă în măsura posibilului. Economia reală, cea productivă, şi nu cea financiară şi speculativă, e deja serios atinsă. Se declanşează astfel noua mare criză economică despre care s-a tot vorbit, sub acoperirea coronavirusului ? Nimeni nu ştie să răspundă în acest moment.

Dar România nu pare a face parte din UE şi nici măcar nu e de pe planeta Pământ. Asta din punctul de vedere al acoperirii media, al interesului guvernanţilor români pentru ce se întâmplă în lume. Pentru că, altfel, farmaciile din ţară sunt în permanenţă în ruptură de stoc la măştile care pot proteja, fie şi imperfect, de contaminarea cu coronavirus. În plus, după unii cercetători, contaminarea nu se produce doar prin căile respiratorii, ci şi prin ochi. Are România stocul necesar de măşti ? Dar, mai grav, suntem capabili să detectăm acest foarte periculos virus ? Ministerul Sănătăţii nu se arată în nici un fel preocupat (nu e capabil ?) să informeze populaţia. Evitarea panicii nu-i scuteşte pe cei răspunzători de obligaţiile profesionale obiective.

Cele mai dure, mai draconice măsuri pentru a-şi apăra populaţia au fost anunţate de autorităţile de la Washington, care practic au suprimat contactele cu China şi au impus o carantină totală celor care vin din Wuhan şi din regiunea Hubei. Începând de duminică, 02.02.2020, autorităţile americane interzic intrarea pe teritoriul lor a tuturor persoanelor care vin din China, cu excepţia cetăţenilor americani. Dar măsuri asemănătoare au luat şi alte ţări, printre care Italia, care a introdus o procedură de stare de urgenţă pe şase luni, cu suspendarea tuturor zborurilor din şi spre China. Germania, în urma altor ţări, ca SUA, Franţa, Japonia, Elveţia etc., îşi repatriază în cursul lunii februarie cetăţenii din China după ce ieri, 1 februarie, un prim zbor militar a extras 110 germani din regiunea cea mai afectată. 180 de francezi au fost repatriaţi şi plasaţi într-un centru din sudul Franţei, lângă Marsilia, pentru o carantină strictă de 14 zile, la care şi-au dat cu toţii acordul în scris.

Doar la o lună şi jumătate după declanşarea alertei la coronavirus 2019-n COV s-au înmulţit iniţiativele pentru producerea unui vaccin. Institutul Pasteur din Paris a anunţat că a reuşit să izoleze faimosul virus – în câteva ore, specialiştii francezi au descifrat secretele codului său genetic. Sunt deja mobilizate 15 echipe pentru cercetare. Dar vaccinul, care va trebui să fie testat mai întâi pe animale, nu va fi disponibil înainte de câteva luni, poate chiar 20 de luni. Din primul moment al epidemiei cu coronavirus, laboratoare din China şi din Rusia au izolat, la rândul lor, tulpina virusului, contribuind major la detectarea eventualelor persoane contaminate, şi au dat startul la căutarea unui vaccin.

De unde vine virusul ? Este de origine animală, de la carnea de liliac sau de şarpe vândută ilegal în pieţele din Wuhan ? Este produs într-un laborator ca armă biologică ? Cum se propagă ? Cum te poţi apăra de el ? Există vreun tratament eficace până la fabricarea unui vaccin ? Cine e cel mai expus ? (Majoritatea celor decedaţi sunt persoane de peste 60 de ani care suferă de boli cronice, de inimă, de diabet etc. Dar tinerii pot fi purtători şi transmiţători involuntari ai coronavirusului.) Marile ziare (Le Figaro, Le Monde, New York Times…) încearcă să răspundă, pe chat-uri organizate, la întrebările cititorilor lor stresaţi. Presa română se ocupă insistent de mici mizerii PNL-PSD-Klaus Iohannis (inclusiv „afacerile”, bişniţele ministrului Sănătăţii, Victor Costache-Polisano Sibiu) şi e în mod evident indiferentă la spaimele cetăţenilor români. Iar faptul că ziariştii români în majoritate nu stăpânesc nici o limbă străină, nici măcar „engleaza”, pe care doar o maimuţăresc, nu-i ajută să se informeze rapid şi eficient, aşa că ne ţin la adăpost de coronavirus ca pe nişte struţi cu capul înfundat în nisip.

Noul guvern liberal, condus autoritar de paralelul, de arogantul Klaus Iohannis, cu CSAT-ul său, cu numeroasele lui servicii secrete, inclusiv SPP-ul generalului Pahonţu (vezi aiuritoarele dezvăluiri ale lui Gelu Vişan despre Lucian Pahonţu şi Daniel Funeriu), nu are astfel de greţuri. Iohannis vrea doar anticipatele sale, vrea guvernul său de paie, pus la dispoziţia comanditarilor, a patronilor săi globali. Dacă guvernul nu este capabil să gestioneze, să ţină sub observaţie şi să informeze populaţia în legătură cu marea teamă care a cuprins lumea, mai rămâne presa, fie ea doar altermedia, să le spună oamenilor câte ceva.

Petru Romoşan

Mai nou, de ceva vreme deja, suntem guvernaţi de Idiotul Satului. La nivel de comună, de oraş, de judeţ, de guvern, de ţară. Cine e, de fapt, Idiotul Satului ? Nu ne gândim la nimeni anume, nici măcar la cine vă gândiţi dumneavoastră. Pentru că, pe lângă Idiotul Satului (Prostul Satului, Nebunul Satului), am avut şi încă mai avem şi Curva Satului. Sau Infractorul Satului. Sau Coruptul Satului (e vorba mai ales de funcţionari, mici, medii, înalţi, până la primul-ministru). Şi, în aceste condiţii dificile, vitrege chiar, cu toţii aşteptăm progresul, bunăstarea, creşterea, viitorul. Avem vreo şansă ? Evident că nici una.

Dar cum am ajuns atât de jos dacă avem şi mari intelectuali publici – Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Dinescu, Vladimir Tismăneanu, H.-R. Patapievici, Mihai Şora, Lucian Boia… –, avem mari jurnalişti, deontologi desăvârşiţi – Ion Cristoiu, C.T. Popescu, Cornel Nistorescu, Mihai Gâdea, Radu Tudor, Victor Ciutacu, Denise Rifai, Cosmin Prelipceanu… –, iar mai nou avem şi „mari” ziarişti paraşutaţi cu hârzobul în politică – Rareş Bogdan, Moise Guran, după Gabriela Firea şi Dan Diaconescu (dar vor mai fi şi alţii) ?

De ce avem cu toţii acest ciudat sentiment de băltire, de împuţire a bălţii, de bătut pasul capitalist pe loc ? Ceva ne blochează, ne opreşte creşterea, evoluţia, dezvoltarea ? Să fie doar George Soros sau toată societatea se învârteşte în jurul cozii şi, de fapt, suntem nişte conservatori intratabili ? Conservatori ai comunismului multilateral eşuat, desigur. Suntem deja, într-adevăr, un stat eşuat (failed state) ?

De ce Mugur Isărescu nu poate fi înlocuit de nimeni de 30 de ani ? În România s-au născut atâta amar de ani doar idioţi economici, financiari ? De ce nu am rezolvat absolut nimic, în 30 de ani, cu Basarabia şi cu tezaurul de la Moscova ? De ce am recunoscut cu atâta uşurinţă că suntem total incapabili să ne autoguvernăm şi că avem o nevoie mortală numai de NATO şi de UE (şi nu de noi înşine !) ca să nu ne mănânce baubau ? Pentru că suntem guvernaţi de idioţi intratabili ? Cel mai probabil. De ce vrem ca disperaţii să integrăm Zona Euro, când toată lumea a aflat că moneda euro e moartea pasiunii şi a tuturor economiilor, inclusiv cele mai dezvoltate din Vestul Europei, ca Franţa, Italia sau Spania ?

Singura şansă, singura soluţie (toţi imbecilii cer imperativ soluţii !) e să ne luăm soarta în mâini. Să renunţăm la integrarea în Zona Euro şi să anunţăm clar că nu ne interesează Spaţiul Schengen. Două escrocherii monumentale ale noului colonialism. Şi să aşteptăm să vedem cum şi alţii, după Regatul Unit, părăsesc UE. Criza majoră din Franţa se datorează, după cei mai serioşi intelectuali şi experţi economici, monedei euro şi imperiului arbitrar, dictat, Uniunea Europeană. Francezii nu-şi vor putea rezolva multiplele crize dacă rămân în UE şi, mai ales, dacă nu abandonează moneda euro. Vom vedea încotro se îndreaptă această mare naţiune după şocul Brexit mai ales. Nici Italia, o extraordinară civilizaţie, nu se simte mai bine decât Franţa. Populiştii şi naţionaliştii pot oricând reveni la putere. Ce hotărâri vor lua ? Să fie oare sfârşitul trădătorilor (Luigi Di Maio a demisionat) ?

România stă la marginea Europei şi, neputincioasă, îi observă pe toţi. Cu complexe străvechi şi fără oameni de stat la manete. Condusă de idioţi şi de corupţi. Pentru că bărbaţii şi femeile de ispravă stau deoparte, nu se bagă în faţă. Pentru că nu sunt nici trădători, nici hoţi, nici idioţi sinucigaşi.

Petru Romoşan

Pentru cei care nu sunt încă lămuriţi pe deplin, merită să insistăm : societatea românească e una dominată de oligarhie, asemănătoare cu cea din Ucraina şi cu cea din Rusia, vecine, iar această societate se căzneşte să joace tontoroiul democraţiei. Dominanţii din România (de la George Soros şi multinaţionale – Telekom, Orange, Vodafone etc. – la latifundiarul Gigi Becali şi toată banda de inculpaţi şi condamnaţi, Dinu Patriciu fie iertat, Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vântu, Puiu Popoviciu şi destui alţii) simt încă nevoia să se acopere cu vălurile democraţiei. Oligarhii străini şi băştinaşi controlează tot ce merită să fie controlat. Economia, dar şi politica, milităria, sănătatea şi şcoala, şi sunt apăraţi până la ultimul fir de păr de servicii secrete supranumerice, de procurori (şi, parţial, de judecători), de poliţişti corupţi, mult prea „întreprinzători” şi ei. Travestirea oligarhiei în comedie democratică ţine de obligaţii europene şi americane sau oligarhia din România este interesată să-şi ascundă responsabilităţile, uneori criminale, sub ştampila votului universal (oricât de contrafăcut) ?

Evident, dacă în realitate avem o oligarhie (cea definită mai întâi acum 2500 de ani de Xenofon în Sparta), nu avem un preşedinte, un prim-ministru şi un guvern democratici. Iar Parlamentul este unul de paie, tragicomic, penibil, în care voturile PSD-Ciolacu nu mai contează. Este „ciocănitoarea” Raluca Turcan, viceprim-ministru fără portofoliu, un reprezentant de luat în serios al democraţiei româneşti sau doar un fel de Woody Woodpecker în interiorul PNL dar şi pentru opinia publică în numele preşedintelui ? (Ludovic Orban, actual prim-ministru : „Vă recomand să nu urmaţi stilul de carieră politică al Ralucăi Turcan, Mioarei Mantale, Elenei Udrea. Nu trebuie să treceţi prin patul nici unui şef dacă vreţi să ajungeţi în funcţii publice importante.”) Sau Raluca Turcan este mai degrabă, la fel ca marele europarlamentar Rareş Bogdan, “number one”, doar o vuvuzea, o trompeţică a satrapului naţional al oligarhiei ?

Ultima mutare importantă pe eşichier, foarte discutată şi îndelung “analizată”, translarea jurnalistului economic Moise Guran în USR (şef de campanie ?) merită, într-adevăr, să fie privită cu seriozitate. Moise Guran e un personaj mult mai consistent decât Rareş Bogdan, Robert Turcescu, Gabriela Firea sau Dan Diaconescu, alte exemple de ziarişti aspiraţi de politic. Guran poate fi comparat doar cu “sacrificatul” Ilie Şerbănescu, amândoi comentatori specializaţi, oameni capabili să înţeleagă marile mecanisme economice, indiferent de parti-pris-urile lor. Cei enumeraţi mai înainte – Gabriela Firea, Dan Diaconescu, Rareş Bogdan, Robert Turcescu – pot fi mai degrabă comparaţi cu Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Alexandru Mironov de la începuturile anilor ’90, şi ei ziarişti intraţi în politică. Moise Guran e un candidat posibil la postul de premier sau, peste cinci ani, chiar pentru Cotroceni.

Lovitura de imagine realizată de USR cu Moise Guran poate fi esenţială pentru următoarele două rânduri de alegeri. De unde şi suspiciunea că generalul Florian Coldea şi o parte a statului subteran ar fi amestecaţi într-o asemenea operaţiune. Va fi “translat” şi Cristian Tudor Popescu, colegul de emisiune patetic al lui Moise Guran de pe Europa FM, de aceiaşi oligarhi şi de servitorii lor militarizaţi ? Nu facem aici decât o modestă propunere. Şi poate vor mai fi şi alţii care să treacă de la ziaristica de propagandă direct în politică. Pentru că, oricum, presa nu prea mai există şi nici nu mai interesează multă lume.

Adevărata “chestiune” e că între politicienii şi ziariştii ultimilor 30 de ani nu prea sunt mari diferenţe. Şi unii, şi alţii, mai toţi, continuă să fie “arendaşi” sau “argaţi” ai marelui capital, ai oligarhilor băştinaşi dar mai ales străini. Ce este oligarhia azi ? Tribalismul din jurul miliardarilor recenţi, din interiorul serviciilor speciale şi al Ministerului de Interne (actualul ministru a descoperit întregi familii angajate în aceeaşi instituţie) este oligarchic, şi nicidecum democratic. Abia ieşiţi din comunismul nostru familist, tribal el însuşi, nici nu puteam redescoperi pe termen scurt altceva decât, cel mult, idealurile triburilor în capitalism, ale mafiilor, ale interlopilor.

Petru Romoşan

Motto : „Este guvernul meu şi trebuie să aibă aprobarea mea.”
Carol al II-lea, ianuarie 1938

Guvernul ultraminoritar liberal (democrat ? PDL ? băsist ?) condus de Ludovic Orban pare a suferi de toate relele şi de toate belelele. Asta dacă-i citim şi-i luăm în serios pe cei mai „autorizaţi” analişti. Aceşti analişti sunt, cu rare excepţii, cam aceiaşi care scriau şi în fosta presă comunistă de dinainte de 1989, reciclaţi în presa oligarhică postrevoluţionară, „liberă”. Sunt aceşti analişti obiectivi şi de bună-credinţă ?

Este prim-ministrul Ludovic Orban, ultraminoritarul (ca reprezentare parlamentară), la fel de slab, de nul, de contestabil cum au fost la timpul lor prim-miniştrii Mihai Răzvan Ungureanu, venit de la SIE, sau Dacian Cioloş, „europeistul” de meserie, tehnocrat, cu un unchi la purtător general de servicii (şi fost miliţian) ? Chiar dă lovituri fatale bugetului naţional intelectualul Florin Câţu, un autor de articole economice remarcabile ? Critica şi dărâmarea cu orice preţ seamănă leit cu lauda şi pupincurismul cu orice preţ. Şi critica dezlănţuită, şi pupincurismul nelimitat suferă de absenţa acută a spiritului critic şi vin mai degrabă din propagandă.

Nu e deloc exclus, după ultimele evoluţii internaţionale, să fim obligaţi nu peste prea mult timp să-i acordăm actualului guvern o mare bilă albă. Aceea că foarte fragilul guvern Ludovic Orban e încă un guvern compus din civili, cel puţin la prima vedere. Nici măcar Ludovic Orban, deşi fiu de ofiţer de Securitate, nu pare deloc „militarizat”. Dimpotrivă, actualul prim-ministru are o solidă reputaţie de… chitarist şi de gurist talentat. Analiştii „autorizaţi” nu sunt interesaţi deloc de adevăratul guvern, în fapt un al doilea guvern, cel nedemocratic, cel neales şi nevotat, cel oligarhic, CSAT. Despre care s-a tot scris că e o rămăşiţă a vechiului regim de dictatură, de tiranie. Iar CSAT are în componenţa sa prea mulţi generali, militari şi militarizaţi diverşi pentru a mai putea fi considerat un guvern civil. În frunte chiar cu preşedintele Klaus Iohannis, un purtător de cuvânt perfect al „statului de drepţi”.

PSD, cel mai mare partid din România, cu peste 200 de senatori şi deputaţi în actualul Parlament, şi-a abandonat fără greaţă programul, liderii şi se mulţumeşte cu o opoziţie excesiv de constructivă. Marcel Ciolacu, noul preşedinte, deocamdată doar interimar, disciplinat şi foarte bine instruit (doctorand la Academia SRI), reprezintă cu succes noul PSD, cel de după Liviu Dragnea, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose şi, mai ales, de după falimentul Viorica Dăncilă. Ca să-i critici acerb pe Ludovic Orban şi pe guvernul său, ar trebui să speri să vezi din nou PSD-ul la Palatul Victoria. Dar PSD-ul nu mai vrea nici în ruptul capului. Fuge de guvernare ca dracul de tămâie ! L-o fi speriat în aşa măsură măreţia lui Klaus Iohannis ?

Nu e deloc clar pentru populaţia tăcută de ce vrea „preşedintele meu” „alegerile mele anticipate”. Oricum, nu au nici o şansă să câştige aceste alegeri, fie ele şi anticipate, nici SRI, nici STS, nici DNA şi nici măcar MApN al actualului  ministru Ciucă (general demisionar, dar tot general), care eventual ar putea forma un nou guvern CSAT, ca o renaştere a „Frontului Renaşterii Naţionale” şi a dictaturii regale a lui Carol al II-lea din 1939. Istoricul Ioan Scurtu ne picta deja tabloul în urmă cu câţiva ani : „La 30 martie, partidele politice au fost dizolvate prin decret regal, spre „liniştea ţării”. La 16 decembrie 1938 a fost înfiinţat Frontul Renaşterii Naţionale, declarat „unica organizaţie politică în stat”. Acesta a fost singurul partid care a avut dreptul de a depune liste în alegerile parlamentare din 1-2 iunie 1939, astfel că a obţinut o victorie deplină. Între cei aleşi se aflau mulţi membri ai partidelor dizolvate, care acum se declarau „apolitici” şi „tehnocraţi” (s-a candidat în funcţie de profesii : agricultură şi muncă manuală ; comerţ şi industrie ; ocupaţiuni intelectuale). La şedinţa de deschidere a Parlamentului, desfăşurată în ziua de 7 iunie 1939, noii deputaţi şi senatori s-au prezentat în costume albe, uniforma de sărbătoare a membrilor FRN. Martha Bibescu – privind din balconul rezervat publicului – aprecia că aleşii naţiunii păreau a fi „spoiţi cu var ca nişte pomi fructiferi sau ca nişte WC-uri de gară, ca tot ce trebuie dezinfectat” (Ioan Scurtu, „Este guvernul meu”, Clipa, decembrie 2015, pp. 1, 5).

În plus, nu e deloc sigur că PNL, chiar cu ajutorul neprecupeţit al STS, va câştiga alegerile şi că vuvuzeaua preferată a preşedintelui, Rareş Bogdan, va deveni prim-ministru. Şansele cele mai mari le are parcă USR, partid descris ca antisistem, care nu a fost încă la guvernare. Şi atunci să vezi comedie : Klaus Iohannis preşedinte şi guvern USR, condus de Dan Barna sau de Nicuşor Dan ! Sau, de fapt, asta doreşte în secret Klaus Iohannis împreună cu scamatorii internaţionali (Soros etc.), un guvern USR ? Un fel de La République en marche pentru România ? Nu USR a fost primul şi cel mai consecvent promotor al anticipatelor ?

Dacă Iranul, Israelul şi SUA sunt pe picior de război, şi România e de mult pregătită. Miniştrilor şi parlamentarilor noştri, cei vechi sau cei anticipaţi, nu le lipsesc decât uniformele şi gradele la vedere. Dar „chestiunea” se poate rezolva în 24 de ore. Se pot chiar scoate de la naftalină uniformele albe ale Frontului Renaşterii Naţionale, partidul unic al lui Carol al II-lea. Pentru că în ultimii 30 de ani, 30 de ani de presupusă democraţie – dar ne putem duce liniştit până în 1939 –, nimic nu s-a schimbat. Ba chiar am reuşit să ne întoarcem, ca într-un remake hollywoodian, în anii ’50, cum au observat destui analişti, vechi şi noi deopotrivă, autorizaţi sau neautorizaţi.

Petru Romoşan

Ultima săptămână din 2019 ne-a adus o ploaie de articole despre piaţa mondială de artă. Aproape toate site-urile specializate în comerţul de artă şi destule publicaţii economice au propus propria lor perspectivă într-un domeniu dintre cele mai pasionante, la jumătatea drumului dintre creaţia artistică şi afaceri, bani, investiţii. Ce e nou cu adevărat ? Vom cita mai ales, traducând şi adaptând pentru publicul român, din „Géopolitique du marché de l’art”/Le marché de l’art contemporain (fr.artprice.com), un studiu aprofundat publicat de Artprice.

Piaţa americană de artă este primul motor al creşterii în 2019. Piaţa asiatică se diversifică şi se dezvoltă, în frunte cu Hong Kong-ul, care este un pod („bridge”) între Occident şi Asia. Piaţa americană superperformează, cu 724,5 milioane de dolari pe opere vândute, o cifră în creştere cu 18 % faţă de anul anterior, şi el cu foarte bune rezultate. Cu titlu de comparaţie, New York-ul (95 % din piaţa de artă contemporană din SUA) generează de 17 ori cifra de la Paris şi de 3 ori vânzările realizate la Hong Kong sau Beijing.

E adevărat însă că rezultatele americane sunt obţinute pe operele unui număr foarte restrâns de artişti. Cinci semnături – Jean-Michel Basquiat, Jeff Koons, Kaws, Christopher Wool şi George Condo – constituie soclul pieţei de artă contemporană top level din SUA. Vânzarea cumulată a lucrărilor lor (485,5 milioane de dolari în 12 luni) reprezintă un sfert din piaţa globală de artă contemporană. Nu mai puţin de 106 opere contemporane au depăşit un milion de dolari în SUA, contra 81 în Regatul Unit. Şi nici una în Europa… La fel de adevărat e că majoritatea operelor majore de artă contemporană din Europa se vând la New York şi la Londra. Oferta „haut de gamme”, de top, de vârf rămâne concentrată la New York şi la Londra, cu toată „dematerializarea” în creştere a licitaţiilor şi a posibilităţii de a achiziţiona la distanţă (prin Internet, la telefon).

Capitala mondială a licitaţiilor de prestigiu, New York-ul, concentrează şi cele mai prestigioase galerii de pe planetă, a căror influenţă dar şi suprafaţă fizică nu fac decât să crească. Galeria Zwirner se pregăteşte să-şi deschidă al patrulea spaţiu de expunere la New York, iar faimoasa Pace Gallery a anunţat pentru 2020 deschiderea unui spaţiu cu opt etaje, cu o suprafaţă de 7 000 m2, mult mai întinsă decât cea a lui Whitney Museum, care măsoară 4 500 m2. Aceste galerii oferă suprafeţe muzeale artiştilor pe care îi lansează spre celebritate.

Statele Unite concentrează în acelaşi timp operele cele mai scumpe (cu 46 din 100 cele mai mari scoruri mondiale), oferta cea mai densă (aproape 17 000 de loturi propuse spre vânzare) şi cea mai bună adecvare la cererea pieţei (25 % nevândute, faţă de 39 % media mondială). Hong Kong-ul ţine aproape jumătate din piaţa de artă contemporană în Asia şi 14 % din piaţa mondială. Performanţele în netă creştere (+ 56 %) îl aduc anul acesta în faţa Beijing-ului. Din ce în ce mai prestigioasă şi globală, oferta hongkongheză o concurează deja pe cea din Londra şi New York, cu câteva recorduri stabilite la Hong Kong în 2019, printre care o operă de Kaws, pe numele lui adevărat Brian Donnelly (14,8 milioane de dolari – de 15 ori estimarea înaltă anunţată de Sotheby’s şi cam cât tot comerţul de artă de toate genurile din România în 2019). Sotheby’s a reuşit, de asemenea, la Hong Kong recorduri personale pentru etiopiana Julie Mehretu (5,6 milioane de dolari), japoneza Yayoi Kusama (4,8 milioane de dolari) şi americanul Mark Grotjahn (3,4 milioane de dolari).

Veche colonie britanică, Hong Kong-ul, unde nu există nici o taxă pe importurile sau exporturile de artă, îşi joacă plenar rolul de platformă comercială şi artistică, în creştere cu fiecare an, făcând poduri între Est şi Vest. Tokyo este al cincilea oraş mondial pentru piaţa de artă după New York, Londra, Hong Kong şi Beijing. În Europa, Marea Britanie deţine locul dominant (23 % din piaţa mondială), înaintea Franţei (în 2019, doar 2,3 %). Piaţa de artă contemporană din Marea Britanie a rezistat destul de bine Brexitului (23 %, contra 30 % în anul precedent), în vreme ce piaţa s-a prăbuşit în Franţa (– 39 % faţă de anul precedent) şi datorită marilor mişcări sociale care au făcut Parisul nefrecventabil. Germania realizează doar 1,1 % din piaţa mondială, Italia 0,6 %, Austria 0,4 %, Belgia şi Polonia 0,3 % fiecare.

Marc-Arthur Kohn, commissaire-priseur (organizator de licitaţii) la Paris de vreo 45 de ani, ne aduce alte informaţii şi cifre pline de interes : „Christie’s, de exemplu, este deja în măsură să indice că 60 % dintre cumpărătorii săi licitează numai online, iar cei 12 milioane de vizitatori unici ai site-ului său înseamnă o creştere de 21 % faţă de anul anterior. Activitatea în online generează cca 30 000 de mail-uri pe săptămână. Achiziţionarea de către Sotheby’s, anunţată în ianuarie 2018, a start-up-ului american Thread Genius, care a lucrat pe funcţionalitatea recomandării muzicale a lui Spotify, arată încrederea casei de licitaţii în algoritmii şi tehnologia de recunoaştere a imaginilor ca instrument pentru a prevedea gusturile utilizatorilor şi pentru a le prezenta alte opere care i-ar putea interesa. Se pare că ar trebui să ne aşteptăm ca tot mai multe licitaţii să se facă online (ultima victimă pentru cei care preferă să privească de aproape arta înainte de a o cumpăra este licitaţia de artă erotică a lui Sotheby’s din februarie 2020). […] După ce s-a focalizat de-a lungul multor ani asupra unui număr mic de colecţionari, comerţul de artă pare, în aceste vremuri din ce în ce mai dificile, să încurajeze un evantai mult mai larg de clienţi internaţionali. În 2019, vânzările de artă din secolul XX mai ales au atins totalul lor cel mai înalt din toată istoria licitaţiilor publice şi nu există nici un motiv să credem că se va schimba ceva…” (Marc-Arthur Kohn, 31 decembrie 2019, www.agoravox.fr)

Fără îndoială, piaţa mondială de artă contemporană poate să le apară colecţionarilor şi iubitorilor de artă români de domeniul science-fiction. Cele câteva mii de euro pe care le obţin cu greu tinerii artişti români contemporani par foarte mult la Bucureşti, dar, după cum putem vedea, nu sunt decât nişte „bacşişuri” faţă de piaţa globală de artă contemporană. Capitaliştii români sunt încă în faza acumulării primitive de capital şi sunt deci mai interesaţi de imobiliare, terenuri, maşini scumpe, fotbal şi vacanţe. După mijloacele lor mult mai modeste. Timpul pierdut şi energiile risipite în interminabile şedinţe de partid vreo 50 de ani şi în bâlbâieli politice, lupte intestine fără sens, hoţie şi corupţie alţi vreo 30 de ani – tocmai într-o ţară cu un uriaş patrimoniu artistic, cu talente şi tradiţii dintre cele mai bogate şi rare, cu generaţii educate şi înzestrate cu ideal – îşi spun încă dramatic cuvântul.

Petru Romoşan

Aşa cum arătam deja în articolul anterior („Piaţa de artă în 2019”), casa de licitaţii Artmark domină autoritar, copios comerţul de artă din România. În anul 2019, vânzările declarate ale Artmark (vezi site-ul oficial) se ridică la aproximativ 10 260 000 de euro. Cea mai mare parte din această sumă a fost realizată din vânzarea de pictură din secolul al XIX-lea (Th. Aman, N. Grigorescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian etc.), interbelică (Th. Pallady, Gh. Petraşcu, N. Tonitza, Camil Ressu, Ştefan Popescu, N. Dărăscu, Iosif Iser, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Şirato, Arthur Verona, Octav Băncilă etc.) şi din pictură contemporană şi, mai nou, sculptură din a doua jumătate a secolului XX. Restul s-a obţinut din vânzarea de ceasuri, bijuterii, vinuri şi alte produse de lux.

Dincolo de marile licitaţii, câteva pe an, cu cifre impresionante pentru România, cel mai mare merit al Artmark este susţinerea constantă a artei contemporane – pictură, sculptură, obiecte decorative – prin cele câteva vânzări realizate în principal cu efortul Ioanei Ciocoiu. Destui artişti în viaţă au, graţie licitaţiilor Artmark, nişte cote solide sau măcar schiţe de cote. Cel mai bine vândut artist în 2019 este Ştefan Câlţia, dar şi cotele lui Horia Bernea, Georgeta Năpăruş, Constantin Piliuţă, Geta Brătescu au fost confirmate cu brio, fără să-l mai socotim aici pe Adrian Ghenie, care e hors concours. Remarcabilă este şi susţinerea casei de licitaţii pentru sculptura contemporană şi recentă.

În toamna lui 2018, Artmark surprindea piaţa cu încă un record : 340 000 de euro pentru Ţărăncuţă cu basma albă de N. Grigorescu (pe o estimare de 50-90 000 de euro), un ulei pe pânză, 43,5 x 29 cm, semnat, din fosta colecţie Lazăr Munteanu. În 2019, Artmark vinde un N. Tonitza, Lecţia (1920-1924), ulei pe carton, 60 x 49,5 cm, la 190 000 de euro şi un alt Tonitza, Maternitate, ulei pe carton, 40 x 30 cm, la 170 000 de euro. Cel mai bine vândut artist contemporan din acest an, cum spuneam deja, a fost Ştefan Câlţia cu Clovn cu coroană (2004), ulei pe pânză, 70 x 63 cm, la 20 000 de euro (pe o estimare de 5-8 000 de euro). O altă lucrare de Ştefan Câlţia, Sat (1991), ulei pe pânză, 97 x 97 cm, a atins în licitaţie 17 000 de euro. Tot în 2019, alte lucrări de Câlţia s-au vândut la 14 000, 12 000, 9 000 de euro etc. Horia Bernea are în continuare o cotă susţinută : Grădină (1994), ulei pe pânză, 110,5 x 143,5 cm, a fost adjudecat la 26 000 de euro (pe o estimare de 20-35 000 de euro).

Nici o galerie din România nu se poate lăuda cu cifre comparabile sau măcar apropiate. Nici măcar deja faimoasa Plan B de la Cluj, care se ocupă şi de interesele lui Adrian Ghenie – la cei 40 de ani ai săi, cel mai scump artist român din toate timpurile după Constantin Brâncuşi şi care a depăşit deja preţurile obţinute pentru Victor Brauner. Plan B, condusă de Mihai Pop, promovează şi alţi artişti contemporani şi recenţi : Ioana Bătrânu, Alexandra Croitoru, Miklós Onucsán, Belu-Simion Făinaru, Mihuţ Boscu Kafchin, Iulia Nistor, Cristian Rusu, Cristi Pogăcean, Gheorghe Ilea, Navid Nuur, Achraf Touloub, Victor Man, Gabriela Varga, Şerban Savu, Ciprian Mureşan, dar şi Horia Damian, Octav Grigorescu sau Mihai Olos. Bineînţeles, şi mulţi alţii. Plan B nu a comunicat cifre şi nici nu e clar dacă şi cât realizează vânzări în România sau doar adună marfă „românească” pentru pieţele externe.

Un deja celebru negustor de artă american de origine română, având galeria principală în Los Angeles (din 2006), Mihai Nicodim, şi-a deschis o filială şi la Bucureşti, în fostul Combinat al Fondului Plastic (Str. Băiculeşti nr. 29). Artiştii lui Nicodim – pe lângă Adrian Ghenie, Ciprian Mureşan şi Şerban Savu, deja menţionaţi – sunt Cristian Răduţă, Răzvan Boar, Daniela Pălimariu, Ecaterina Vrana (decedată, din nefericire, chiar în 2019, la numai 49 de ani) şi destui alţii. Nici în ceea ce priveşte Galeria Nicodim nu avem cifre şi statistici ale vânzărilor din acest an. Mihai Nicodim s-a făcut cunoscut şi apreciat pentru efortul său de a susţine tineri artişti români în Occident şi în special în SUA.

Casa de licitaţii Historic, deschisă în 2019, a realizat pe ultimele şase luni ale anului, din opt licitaţii, aproximativ 415 000 de euro. Reamintim că Historic este specializată în carte veche, carte rară, autografe, documente vechi şi de valoare. Casa Vikart, specializată în artă contemporană, pentru prima ei licitaţie organizată spre sfârşitul acestui an, a anunţat o cifră realizată de 89 250 de euro, cu o rată de adjudecare de 47,27 %, cu câteva vârfuri, printre care un Felix Aftene, Adoraţia, din 2011, acril pe pânză, 100 x 100 cm, vândut la 4 600 de euro, şi, din nou, Ştefan Câlţia, Casa cu pasăre, din 1998, ulei pe pânză, 60 x 60 cm, adjudecat la 10 500 de euro. Casa de licitaţii Alis nu şi-a anunţat încă rezultatele pe 2019.

Să nu uităm că şi la Cluj Galeria Quadro organizează importante licitaţii, mai ales cu artişti maghiari din toate generaţiile, dar nu numai. În licitaţiile galeriei sunt prezentaţi şi artişti români din Transilvania şi din Vechiul Regat. La ultima sa licitaţie, în această iarnă, Quadro a reuşit câteva recorduri, iar unele lucrări au fost achiziţionate de două muzee din Ardeal, muzee cu management performant. Astfel, Aurel Popp (1879-1960), cu tabloul Notre-Dame, ulei pe pânză, 110 x 131 cm, Paris, 1912, a fost licitat până la 16 000 de euro. Lucrarea lui Thorma János (1870-1937) intitulată Femeie în rochie japoneză, din anii ’20, 70 x 80 cm, ulei pe pânză, a atins şi ea 16 000 de euro. Tabloul lui Jándi Dávid (1893-1944), Răpirea femeilor, ulei pe pânză, 100,5 x 121 cm, s-a vândut la 25 000 de euro. În aceeaşi licitaţie, un Horia Bernea, Hrană (1982), ulei pe pânză, 31,5 x 31,5 cm, a fost adjudecat la 5 000 de euro. În Bucureşti se găsesc în continuare multe picturi ale artiştilor maghiari importanţi, de regulă neglijate de negustori şi de colecţionari.

În 2014, Emil Ene (care s-a ocupat îndeaproape de opera lui Paul Gherasim şi, probabil, va întocmi până la urmă şi un catalog ştiinţific), Monica Andronic şi Claudia Ene, fiica lui Emil Ene, au deschis frumoasa Galerie Romană din Piaţa Romană. Galeria a organizat expoziţii ale membrilor Grupului Prolog : Paul Gherasim, Horea Paştina, Valentin Scărlătescu, Mihai Sârbulescu, Constantin Flondor, Matei Lăzărescu, Christian Paraschiv etc. În ultima vreme, galeria condusă de Emil Ene şi Monica Andronic a vernisat câteva expoziţii consacrate unor familii de artişti : familia Ion, Ruxandra, Maria Grigorescu şi Adela Petrescu, familia Ion şi Ariana Nicodim, Dragoş Morărescu şi Irina Codreanu.

Galeria Dorobanţi din Str. Tudor Ştefan nr. 13, condusă de Genia Petreanu (absolventă de ASE) şi Marilena Dumitrescu (absolventă de filologie), este, începând din 1997, continuatoarea Galeriei Etalon (deschisă în 17 decembrie 1990 în clădirea Mario Plaza), de peste drum, ţinută de aceleaşi doamne. Cu discreţie şi profesionalism, cele două asociate au fost, probabil, cei mai importanţi negustori de pictură interbelică şi, în general, de pictură românească de după Revoluţie. Un alt fel de a face revoluţie – e vorba, bineînţeles, de o revoluţie capitalistă şi democratică, una civilizaţională. În 2020, Galeria Dorobanţi va sărbători 30 de ani de funcţionare neîntreruptă, un record al tranziţiei caracterizată de instabilitate cronică.

Din 2016, Valeriu şi Daniela Vochiţă au o galerie la aceeaşi adresă (Str. Tudor Ştefan nr. 13), dar la un alt etaj, din Dorobanţi, un fel de „cartier latin” al Bucureştiului de azi, şi sunt specializaţi în Art Nouveau-Art Deco şi în artă românească din interbelic şi din secolul al XIX-lea. Valeriu Vochiţă are şi o experienţă completă de negustor de artă la un foarte bun nivel la Bruxelles de mai bine de 12 ani.

Anticariat Unu nu e doar cel mai mare şi mai profesionist loc în care se negociază cărţi de toate felurile, ci e şi o galerie care propune lucrări ale micilor maeştri români, sculpturi de valoare, icoane şi piese de artă decorativă sau colecţionabile utilitare de larg interes. Cele mai interesante cataloage ştiinţifice, cataloage de expoziţii, retrospective, de grup sau personale pot fi găsite în primul rând la Anticariat Unu din Str. Academiei nr. 4-6. Lipsa de preocupare a caselor de licitaţie pentru materialul documentar al artelor, pentru cataloagele de expoziţie rare e cel puţin stranie. Absenţa sau rarefierea cataloagelor noi se explică şi astfel. Sindromul „generaţie spontanee”, foarte probabil de provenienţă comunistă, nu pare încă depăşit. Astăzi se vorbeşte despre o adevărată patologie neomarxistă agravată, una a lipsei rădăcinilor, a probelor, a trecutului.

Galerii care au adesea oferte atrăgătoare mai pot fi vizitate şi în Hanul cu Tei, fiecare cu specificul ei : Stelian şi Mihaela Raluca Mihalache, Mihai Oprişan şi Julieta Bojana, Ligia Rădulescu, Ioana Tomescu, Lucreţia Crăciun (Galeria Nemţoi), Nicolae Iamandi, Lucia Varlan, Elena Grigorescu. Alte galerii care merită să fie văzute se află pe Strada Buzeşti (Nicolae Ancan, Victor Gaiţă şi alţii) şi pe Strada Maria Rosetti (Doru Mihalache). O galerie importantă, somptuoasă, cu o ofertă extinsă s-a deschis pe Strada Polonă şi este condusă de foarte tânărul Alexandru Rădulescu.

Ne propunem să stăm de vorbă cu cât mai mulţi dintre actorii pieţei de artă şi, în măsura posibilului, să aducem colecţionarilor şi pasionaţilor cât mai multe informaţii utile. Cele câteva galerii de artă contemporană din Cluj (altele decât Plan B), Timişoara, Iaşi şi magazinele de antichităţi din toate oraşele ţării merită şi ele să fie urmărite îndeaproape.

Petru Romoşan

Revenim, cum am promis, cu o serie de articole despre piaţa de artă din România. Cele mai mari neajunsuri care macină domeniul – cantitatea imensă de falsuri aflate în circulaţie şi în colecţii, unele cu pretenţii, lipsa experţilor realmente calificaţi şi credibili, lipsa cataloagelor ştiinţifice pentru cei mai importanţi artişti români, puţinătatea expoziţiilor bine făcute dedicate maeştrilor de altădată – nu s-au rezolvat şi nici nu se pot rezolva într-un timp scurt, de azi pe mâine.

Aparent, dacă te iei după ultimele câteva licitaţii ale casei Artmark şi după destule cote mari şi foarte mari realizate, lucrurile par să meargă excepţional. Adevărata problemă e însă că, în afară de Artmark, cu câteva excepţii notabile, pe piaţa de artă şi de antichităţi nu mai e aproape nimeni. Cifrele impresionante (1 765 000 de euro la ultima licitaţie) realizate de Artmark reprezintă, foarte probabil, mult peste 50 % din piaţa la vedere, declarată şi impozitată. Unii observatori avizaţi din piaţă estimează partea Artmark spre 80-90 % din volumul întregului comerţ de artă din ţară. Negustorii „pe picior”, marginalii – nişte „microni” foarte utili unei vieţi bogate în valorificarea artei – s-au împuţinat şi ei, căci lipsa cumpărătorilor, dificultatea accesului la lucrări importante i-a trimis spre alte activităţi sau „la pensie”.

E drept că în anul care se încheie s-au deschis două noi case de licitaţie – o concurenţă care trebuia inventată –, Historic şi Vikart, ambele specializate. Historic a avut deja câteva licitaţii reuşite de carte veche, carte rară, autografe, fotografii vechi, manuscrise, documente, iar Vikart, care şi-a orientat profilul spre artă contemporană, a ţinut şi ea prima licitaţie. Casa Alis, care a deţinut pentru primii vreo 15 de ani după 1989 un monopol al licitaţiilor de artă, continuă să activeze şi astăzi. Dar, din 2014 încoace, majoritatea galeriilor de artă şi antichităţi din Bucureşti şi din ţară s-au închis. Iar cele care mai există azi trag din greu barca pe uscat. Doar pasiunea şi banii aduşi de acasă mai ţin deschise câteva galerii, altfel de tot interesul şi întotdeauna necesare.

Primul lucru care-ţi sare în ochi la ultimele vânzări publice e gustul discutabil al noilor cumpărători de artă, mai ales de pictură şi de sculptură. În timp ce Octav Băncilă şi Rudolf Schweitzer-Cumpăna, foarte accesibili celor mai puţini educaţi şi cultivaţi, bat record după record, mari maeştri, ca Theodor Pallady şi Gh. Petraşcu, se vând de multe ori, când se vând !, la mai puţin de jumătate din preţurile obţinute înainte de 2014, când piaţa de artă a suferit începutul unui foarte substanţial recul. Să fi devenit oare în câţiva ani Octav Băncilă un pictor mai bun decât Pallady sau Petraşcu ? Evident că nu. Problema e la noii cumpărători şi colecţionari, care şi-l apropie mult mai uşor pe Octav Băncilă sau pe Schweitzer-Cumpăna.

Cei mai vânduţi artişti sunt în continuare Th. Aman, N. Grigorescu, N. Tonitza şi, mai rar, Ion Ţuculescu. Ţuculescu pare totuşi să bată pasul pe loc, poate şi din cauza rarităţii pieselor majore disponibile. Foarte bine se vând şi Ştefan Câlţia, Constantin Piliuţă, Horia Bernea, Sabin Bălaşa dintre cei mai recenţi. Câţiva sculptori – George Apostu, Napoleon Tiron, Doru Covrig – s-au vândut în 2019 la preţuri interesante. Ion Andreescu şi Ştefan Luchian ating rareori nivelul ridicat scontat de colecţionari. Vasile Popescu, Petre Iorgulescu-Yor, Max Arnold, Lucian Grigorescu, Henri Catargi sunt achiziţionaţi rar, cu destulă dificultate. Corneliu Baba şi Alexandru Ciucurencu se vând bine, uneori la preţuri foarte ridicate.

Piaţa artei contemporane ar trebui să ocupe un loc constant în Ziarul financiar şi în Bursa, ca şi în paginile economice ale altor publicaţii. Ceea ce, evident, nu se întâmplă. De aceea ne propunem să revenim la acest subiect de mare interes pentru orice societate aşezată, evoluată. În ultimul timp se observă şi o rarefiere a capodoperelor, a pieselor rare propuse spre vânzare. Riscul e acela că în locul lor pot fi acceptate mult mai uşor lucrări controversate, false sau cu semnături adăugate. Iar dacă mai sunt şi pe gustul prea puţin şlefuit al deţinătorilor de averi „rapide” de azi, ele se pot vinde chiar la preţuri-record.

În ultimii ani, ani totuşi de criză, funcţionarilor Ministerului Culturii li s-a dezvoltat periculos apetitul de a legifera. Dar nu pe modele liberale, „deschise”, deja funcţionale în Uniunea Europeană şi îndelung verificate, ci pe „închideri” care aduc irepresibil aminte de anii ’50, de ocupaţie sovietică. Astfel, este dezbătută o posibilă nouă lege a patrimoniului mai draconică decât legile din ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Se merge până la proiectul de a repertoria complet colecţiile existente şi la controlul strict, realizat de „miliţienii” din minister. În acelaşi timp, comercializarea operelor de artă şi a antichităţilor se intenţionează a fi realizată numai de „agenţi autorizaţi”, dublaţi de experţi ai Ministerului Culturii, mulţi dintre ei făcuţi pe puncte şi pe alte criterii decât cele profesionale.

Recent, o licitaţie cuprinzând şi un fond Mircea Eliade (manuscrise, scrisori, documente, fotografii) a casei de licitaţii Historic a fost blocată brutal şi nelegal de Ministerul Culturii, prevenit de presupuşi istorici ai religiilor şi rude ale savantului. O măsură aflată în afara legii şi total neeuropeană, care împiedică exercitarea curentă a actului comercial, interpretând aberant problematica preempţiunii şi cea a copyright-ului, altfel clar şi detaliat statuate în lege dar nu destul de accesibile judecătorilor noştri. „Afacerea” e în desfăşurare şi, deşi casa de licitaţii a procedat perfect legal, e greu de spus cum se va încheia. Putem doar spera că lucrurile se vor lămuri în cadru legal, fără abuzuri şi fără arbitrar, ajutându-i astfel şi pe numeroşii intelectuali „ultragiaţi” de pierderile pretins „ireparabile” să înţeleagă că nu se pierde nimic, iar comerţul, în capitalism, nu e moartea culturii, altele şi alţii sunt cei care o pun în primejdie.

Vom reveni.

Petru Romoşan

La trei ani şi jumătate de la votul pentru Brexit, din 23 iunie 2016, britanicii au plebiscitat ieşirea din UE şi pe carismaticul lor prim-ministru Boris Johnson. Boris Johnson e de-acum cel mai puternic lider european, cu un mandat de cinci ani în faţă. Parlamentarii agăţaţi de interese corporatiste interne şi externe, susţinători ai rămânerii în UE, au fost măturaţi la alegerile anticipate din 12 decembrie. Johnson e fostul primar al Londrei (2008-2016), student şi absolvent de Eton şi Oxford (mari şcoli ale aristocraţiei de merit din Regatul Unit), unde a făcut studii clasice, şi reprezentant al Partidului Conservator în Parlamentul britanic din 2015. Fost ziarist şi editorialist, noul „ţar” Boris al Regatului Unit, încă tânăr (55 de ani), e mai şcolit, mai cultivat decât toată clasa politică britanică şi europeană. Asta împotriva propagandei globaliste, care vrea să ni-l livreze ca pe un excentric rudimentar, confuz şi campion al gafelor.

E clar deja pentru toată lumea, mai ales pentru noua Comisie Europeană, condusă de germana Ursula von der Leyen, că UK îşi va recăpăta libertatea de mişcare faţă de imperiul european, aflat în criză profundă, criză datorată în primul rând ficţionalei monede unice, euro. De altfel, se discută de ceva vreme posibilitatea de a inventa o nouă monedă, NEURO, un euro pentru Nordul Europei, condus, bineînţeles, de Germania. Redevine deci Marea Britanie un stat-naţiune ? Mult mai probabil, ea redevine ce a mai fost, redevine imperiu. Relaţiile ei cu Commonwealth-ul nu au fost abandonate niciodată, ele se bazează însă în mod esenţial nu pe armată, ci pe comerţ, afaceri, economie şi, mai ales, pe finanţe. Londra şi al său City au toate şansele să crească vertiginos după o scurtă perioadă de derută, nu chiar atât de profundă pe cât şi-au dorit propaganda globalistă şi Comisia Europeană.

În Franţa, grevele şi manifestaţiile în curs împotriva reformei sistemului de pensii, care se orientează spre uniformizare şi capitalizare, se adaugă protestelor organizate de deja faimoasele „Gilets jaunes”, care au ajuns la a 57-a săptămână, adică mai mult de un an. Mulţi experţi prevăd o încheiere destul de apropiată a carierei tânărului preşedinte Emmanuel Macron, un neoliberal anacronic într-o lume care tocmai renunţă la neoliberalism şi se întoarce la rolul fundamental, încă de nedepăşit, al statului. Deşi este considerată principalul partener al Germaniei la conducerea noului imperiu european, după Marea Britanie, Franţa ar putea proceda la un „Frexit” care riscă să arunce în aer toată construcţia UE de azi. Va fi Franţa următoarea ţară majoră care va ieşi din UE ? Ca şi Marea Britanie, Franţa are urgentă nevoie să se întoarcă la conducerea fostului şi viitorului său imperiu. Dacă şi Franţa va abandona până la urmă UE, va putea UE continua ? Fără îndoială, dar vom avea, de fapt, Germania Magna, Germania Mare, pe care ar fi putut-o realiza şi Adolf Hitler dacă ar fi fost sănătos la cap. În acest caz, ca şi în prima parte a celui de-al doilea război mondial, România va cădea cu totul în curtea din spate (backyard) a Germaniei şi a Austriei (Hinterhof), ceea ce se şi anunţă prin realegerea lui Klaus Iohannis din noiembrie 2019.

Prin diminuarea influenţei globale a SUA (cândva Fukuyama vorbea de „sfârşitul istoriei”, dar în favoarea SUA, evident – liberalism planetar, adică aşa-numita pax americana), fostele şi noile imperii se aliniază la start pentru istoria următorilor 50 de ani. În afară de SUA, China şi Rusia, vor reveni şi fostele imperii Marea Britanie şi Franţa, şi nu e exclus să se trezească şi Spania, pentru că şi Madridul e capitala unui fost imperiu, cel de limbă spaniolă. Lumea multipolară, cu 6-7 centre sau chiar mai multe, pare să renască. Pe lângă Olanda şi Portugalia, la rândul lor foste imperii, par să devină noi centre „imperiale” şi Brazilia, Africa de Sud, Turcia, poate şi Israelul. Va fi noua organizare de tip imperial o formă de tranziţie spre satul global de mâine, cu al său guvern mondial ? Rămâne de văzut şi de trăit. Deocamdată, au apărut două noi mari imperii deja recunoscute, China şi Germania, de o formulă diferită de cea clasică, un nou tipar, în principal economic, dar imperii care pot deveni mâine şi militare. Germania şi China sunt deja exportatori substanţiali de armament.

Ţările şi naţiunile mai mici vor încerca „mici antante” (precum aceea realizată cândva de Titulescu) sau vor intra cu totul sub cupola „protectoare” a unui imperiu sau a două imperii. În ceea ce priveşte România, rămasă încă patetic la orizontul aderării la NATO şi la UE (ambele în descompunere accelerată – vezi declaraţiile recente ale lui Emmanuel Macron şi Brexitul), cu o clasă conducătoare imatură şi foarte dispusă la a se pune în serviciul altora, lucrurile stau azi cât se poate de rău. Lamentabil chiar. Vişegradul, care a fost promovat iniţial de Papa Ioan Paul al II-lea şi de Vatican, şi are deci un fundament catolic, nu ne este din această cauză accesibil. Ne rămâne doar o apropiere bilaterală de Polonia sau chiar de Ungaria, ca să nu mai vorbim de fraternitatea ortodoxă cu Bulgaria, Grecia şi Serbia, toate aceste ţări lovindu-se de presiunile imperiilor vecine, Germania şi Rusia. Dar cine e azi capabil în România să impună o politică externă în interes naţional ?

După ce se vor fi reaşezat cele două mari naţiuni vestice, cea franceză şi cea britanică, vom putea reface, poate, alianţele tradiţionale pe care ne-am sprijinit atât de mult în secolul al XIX-lea, la naşterea Regatului României. În interesul lor, dar până la urmă un interes care concorda cu al nostru.