Petru Romoșan

Una dintre întrebările iritante, deranjante pe care mulţi jurnalişti de investigaţie americani au pus-o după 3 noiembrie 2020, ziua alegerilor prezidenţiale, a fost : cine e în spatele lui Joe Biden (şi al Kamalei Harris) ? Motivaţia e foarte clară : nici Joe Biden, diminuat de vârstă şi cunoscut de-a lungul ultimelor decenii ca un politician ambiţios dar mediocru, fără viziune şi fără iniţiative remarcabile, şi nici Kamala Harris, un politician până mai ieri anonim, o debutantă, nu puteau să i se opună buldozerului politic Donald Trump (deşi amator, din afara Sistemului). Cine a adunat în spatele lui Biden întregul establishment, Big Media, Big Tech, Big Pharma, părţi semnificative din CIA şi FBI ? Cine a neutralizat judecătorii şi Curţile, inclusiv Curtea Supremă ?

Să ne amintim că Joe Biden a câştigat şi alegerile primare ale Partidului Democrat în condiţii spectaculoase. Atât Tulsi Gabbard, cât şi Pete Buttigieg, ca să nu mai vorbim de faimosul Bernie Sanders se calificaseră în acea campanie în faţa lui Joe Biden. Ca prin farmec, la o mişcare de baghetă magică, Biden a câştigat inexplicabil în Super Tuesday mai multe state. Dar era o afacere internă a Partidului Democrat, susţinătorii lui Trump nu s-au prea interesat de aceste alegeri ale adversarului. Bernie Sanders, deşi de departe principalul favorit, s-a retras până la urmă în avantajul lui Biden, la fel cum o făcuse la primarele din 2016 în favoarea lui Hillary Clinton. Kamala Harris a participat şi ea la primarele Partidului Democrat, a obţinut un scor foarte mic şi nu a convins deloc.

După Joe Hoft, unul dintre fondatorii site-ului The Gateway Pundit (1 milion de vizitatori zilnic), dirijorul politic al noii echipe de la Washington este Barack Obama, fostul preşedinte de până în 2016. Într-adevăr, Obama, dincolo de figura sa de intelectual rasat, avocat, ca şi soţia sa, Michelle, este, după propria mărturisire, cel mai bun „construct”, cel mai bun „produs” al Şcolii lui Saul Alinsky, un Lev Troţki al mişcării „marxist-revoluţionare” de la Chicago, urmaşă a Şcolii de la Frankfurt.

Dar care e principalul susţinător al lui Barack Obama ? Lanţul slăbiciunilor… Pare a fi cel mai important finanţator al lui Joe Biden, celebrul George Soros. Soros este el însuşi absolvent al London School of Economics (LSE), o universitate în care s-a predicat încă din secolul al XIX-lea socialismul „esenian”. LSE a fost fondată de patru membri ai Societăţii Fabiene (Fabian Society) : Sidney Webb, Beatrice Potter Webb, Graham Wallace, George Bernard Shaw. Revoluţionarii neomarxişti, troţkişti George Soros şi Barack Obama s-au întâlnit, de fapt, mai demult, căci Soros a participat la punerea pe orbită a tânărului Barack Obama.

„Cine conduce cu adevărat tabăra Biden ? Cine va conduce ţara ? America şi lumea se întreabă cine conduce, în fapt, gangul Biden. Lui Joe Biden îi lipsesc în mod evident capacităţile cognitive, omul nu poate face nimic de unul singur. E nevoit să apeleze la ajutorul soţiei/asistentei sale în chip de cârjă ori de câte ori n-are la dispoziţie un prompter. Ştim cu toţii asta. Nu e vreun MARE secret. Îşi citeşte discursurile de pe prompter şi se şi împiedică. Deci, cine îi scrie speech-urile şi cine autorizează textul şi chiar temele evocate ? Joe n-o poate face. De cele mai multe ori, el chiar nu ştie unde se află. Unii suspectează că Obama e cel care conduce tabăra lui Biden. Obama a şi spus că vrea să conducă preşedinţia din spate. Dar să fie vorba numai de Barack şi de Michelle ? Mulţi cred că pe Obama îl manevrează strategul-şef George Soros. Soros şi gangul lui de globalişti îl urăsc pe preşedintele Trump, urăsc populismul, naţionalismul şi drepturile individului” (Joe Hoft – „Who is really running the Biden gang ? It’s not Joe Biden, so who could it be ?”, thegatewaypundit.com, 9.01.2021).

Deci, marele şef ar fi George Soros ? Nu, nicidecum. Are şi el pe cineva în spate, şi nu de ieri-de azi. Joe Hoft, fratele geamăn al lui Jim (amândoi contributori la The Gateway Pundit), crede că omul din spatele lui Soros este nu mai puţin celebrul lord Mark Malloch-Brown, fost vicepreşedinte al Băncii Mondiale, fost secretar adjunct al ONU, actualmente membru al Parlamentului britanic, reprezentantul Finanţei de la Londra, Finanţă acuzată de mulţi susţinători ai lui Donald Trump că ar fi transformat America într-o „corporaţie” încă de la 1871.

„Ştim că lordul Malloch-Brown supraveghea firma Smartmatic şi a recunoscut relaţiile dintre aceasta şi maşinile de vot Dominion. Aceste două firme constituie o piesă importantă din spatele fraudării masive din acest an electoral pentru ca alegerile să fie furate în beneficiul lui Joe Biden. Dacă am fi avut un Minister al Justiţiei, cei implicaţi ar fi fost deja arestaţi şi închişi. La scurt timp după alegerile din 2020, când democraţii şi Soros au crezut că alegerile au fost deja furate, Soros, în chip de răsplată, l-a numit pe amicul său, lordul Malloch-Brown, preşedinte al lui Open Society, grupul care coordonează şi finanţează multe dintre cauzele lui Soros care au distrus America aşa cum o ştiam” (Joe Hoft – „George Soros apparatchik lord Malloch-Brown believes „A global economy needs global institutions to govern it” – They hate president Trump and need him gone”, thegatewaypundit.com, 22.12.2020).

Mark Malloch-Brown şi-a expus viziunea despre starea actuală a lumii şi necesara nouă ordine mondială într-un volum intitluat „Revoluţia globală neterminată” („The Unifinished Global Revolution. The road to international cooperation”, Penguin Books, reeditare 2012). Prefaţatorul cărţii a ţinut să precizeze : „În „Revoluţia globală neterminată”, fostul secretar general adjunct al Naţiunilor Unite, Mark Malloch-Brown, pune un diagnostic provocărilor globale ale secolului XXI – pe măsură ce ne-am integrat mai mult, am ajuns să fim mai puţin guvernaţi. Guvernările naţionale nu mai posedă mijloacele necesare pentru a aborda problemele globale complexe, de la schimbările climatice la sărăcie, iar organizaţiile internaţionale încă nu au fost împuternicite pentru a umple golurile. […] Odată cu criza economică din 2008, mulţi au fost obligaţi să recunoască faptul că o economie globală are nevoie de instituţii globale care să o guverneze. Ceea ce e valabil pentru Finanţe – argumentează Malloch-Brown – e, cu siguranţă, valabil şi pentru sistemele publice de Sănătate, pentru sărăcie sau schimbările climatice. În „Revoluţia globală neterminată”, el ne cere să încurajăm existenţa unor instituţii internaţionale cât mai puternice şi valori care să susţină o adevărată agendă globalistă” (idem, 22.12.2020).

Şi atunci, cine conduce revoluţia „rasialistă”, a minorităţilor în general, împotriva „suprematiştilor” albi, revoluţie de orientare neomarxistă şi, mai exact, troţkistă din SUA ? Cine sunt oamenii din spatele preşedintelui Joe Biden şi al vicepreşedintei Kamala Harris ? Lucrurile nu sunt chiar atât de misterioase. Se scrie şi se vorbeşte despre asta. Desigur, nu în New York Times sau în Washington Post, care fac parte din dispozitivul noii revoluţii totalitare. Noul Lev Troţki al Americii pare să se cheme Barack Obama, fost preşedinte.

În acest moment, Partidul Democrat, condus (formal sau informal) de Barack Obama, Hillary Clinton, Nancy Pelosi, Chuck Schumer, sunt pe cale să anuleze bipartidismul (şi multipartidismul) şi să instaleze partidul unic, revoluţionar, neomarxist în America. Se inspiră inevitabil şi din experienţa chineză. Phill Kline, fost procuror general al statului Kansas, scrie : „Democraţii par decişi să instituie partidul unic în Statele Unite. Încearcă să folosească revolta de la Capitoliu ca argument pentru a trata disidenţa ca pe o infracţiune şi pentru a elimina vocile conservatoare din spaţiul public, şi, în acelaşi timp, speră să-şi folosească majoritatea foarte fragilă din Congres pentru a rescrie regulile care ne guvernează alegerile în aşa fel încât Partidul Democrat să poată rămâne la putere decenii de-acum încolo” („Democrats have released a roadmap to one-party rule”, realclearpolitics.com, 23.01 2021).

Cine e, de fapt, preşedinte în America ? Numele real al noului preşedinte pare a fi Barack Obama, care s-ar afla, din umbră, la al treilea mandat (neconstituţional), dacă nu cumva chiar la al patrulea, pentru că, în mandatul precedent, Donald Trump a fost mai degrabă şeful opoziţiei, al „deplorabililor” (poporul). Împotriva lui Donald Trump au fost trei tentative de impeachment, prima demarând chiar în februarie 2017, iar ultima prelungindu-se după încheierea mandatului. Şi în mandatul lui Trump la putere au fost tot complexul militaro-securitar, oligarhii (miliardarii), băncile, Big Tech, Big Media, Big Pharma, CIA şi FBI, marile fonduri de investiţii, în frunte cu BlockRock, care împreună fac infinit mai mult decât un preşedinte ales de popor.

Petru Romoșan

Ce a fost mai întâi : oul sau găina ? Covidul, micul coronavirus sau criza economică mondială ? Mai ales americană, mai ales a dolarului, a banilor de hârtie (fiduciari), dar şi a petrolului, a gazului, a resurselor de energie fosilă ? Cei mai atenţi observatori ai evoluţiilor economice spun că o criză de o amploare nemaivăzută din 1929-1933, declanşată, de fapt, în 2008, a adus în prim-plan SARS-CoV-2, trecut şi prelucrat prin laboratoare. Donald Trump a acuzat China de „scăparea” controlată a noului virus. China a replicat acuzând de acelaşi lucru SUA, armata SUA, prezentă la a şaptea ediţie a Jocurilor Mondiale Militare în 18-27 octombrie 2019 la Wuhan, regiunea Hubei. Ştiinţa nu a reuşit încă să producă în laborator nici unul dintre coronaviruşii aflaţi în circulaţie. Omul nu-l poate „naşte” pe coronavirus (creaţia viului rămâne încă apanajul lui Dumnezeu), dar omul îl poate „îmbunătăţi”.

Nu prea mai crede nimeni în marea molimă a covidului declanşată într-o piaţă de animale vii din Wuhan, cu lilieci şi pangolini. Cu excepţia, desigur, a politicienilor, a guvernelor din 194 de ţări afiliate la ONU şi la OMS, două instituţii globaliste din ce în ce mai discutabile şi mai discutate, a mass-mediei şi a medicilor, mai ales a politrucilor din Sănătate (ministere, comitete şi consilii ştiinţifice, şefi de direcţii regionale, directori de spitale şi clinici etc.). Curând se face un an de la începutul crizei sanitare – de fapt, s-a făcut deja un an, pentru că trebuie să punem la socoteală şi epidemia din China. Ies la suprafaţă teorii economice care încearcă să explice pseudorăzboiul mondial în curs, un război mai degrabă economic, cu aparenţă umanitar-sanitară. Dincolo de spectaculoasa criză sanitară, e evident că avem de-a face cu un război economic şi, eventual, cu unul care vizează controlul global al populaţiilor.

Toate planetele s-au aliniat în ultimii ani pentru a produce haosul în care am intrat în 2020. După părerea unui observator rus din SUA, Dmitry Orlov, inginer şi „colapsolog”, autor de cărţi de „colapsologie”, la originea haosului ar fi criza petrolului şi, în general, a limitării resurselor fosile pentru energie. Producătorii de petrol şi gaze nu ar mai fi putut da curs cererii de consum, şi asta cu câţiva ani înainte de marea criză din 2008-2010. Nu a mai rămas pentru marii decidenţi decât opţiunea încetinirii forţate, brutale a activităţii, şi deci a consumului. Astfel se consumă mai puţină benzină şi motorină pentru automobile, şi mai puţin kerosen pentru avioane. Teoria „colapsologică” avantajează, evident, producătorii de energii fosile, de petrol şi gaze, printre care la loc de frunte se află Rusia (Dmitry Orlov – „La pandémie pétrochimique”, lesakerfrancophone.fr, 18.01 2021).

Criza economică a pornit din SUA (cum s-a întâmplat şi cu criza subprimelor, a imobiliarelor din 2008), şi asta înainte ca Donald Trump să ajungă la Casa Albă. Scriitorul şi expertul financiar german Ernst Wolff spune că „furtuna de la Capitoliu” din 6 ianuarie 2020, ca şi evenimentele care au precedat-o şi au urmat-o, printre care alegerile americane, arată intenţia clară de a provoca în SUA un război civil sau măcar tulburări foarte grave : „Pentru a înţelege de ce ar trebui declanşată o asemenea violenţă, trebuie văzut adevăratul centru de putere din SUA : complexul digitalo-financiar, cu Microsoft, Apple, Amazon şi Facebook, împreună cu marii administratori de active BlackRock, Vanguard, State Street şi Fidelity la vârf. Acest complex digitalo-financiar a uzurpat mai multă putere în ultimii ani şi în ultimele luni decât oricare altă forţă dinaintea lui în toată istoria SUA” („Tempête sur le Capitole instrumentalisée par le complexe numérico-financier”, lesmoutonsenrages.fr, 27.01.2012, apud Kla TV).

Şi, într-adevăr, în 2020, marii câştigători pe Bursele americane şi pe cele din întreaga lume sunt giganţii citaţi mai sus. Pe lângă cunoscutele câştiguri ale Big Pharma. În plus, coronavirusul a permis introducerea pe scară largă în SUA, sub pretextul pandemiei, mai ales în statele conduse de democraţi, a votului prin corespondenţă. Vot care le-a fost extrem de favorabil Partidului Democrat, lui Joe Biden, mass-mediei mainstream asociate (”presstitutes”) şi comanditarilor din Big Tech şi din marile fonduri de investiţii : „Ultimele nouă luni de aşa-zisă luptă împotriva pandemiei au arătat cât de bine funcţionează această strategie : măsurile care au făcut să scadă nivelul de viaţă a aproape 2 miliarde de oameni, care au aruncat 130 de milioane de fiinţe în foamete şi au distrus pentru totdeauna milioane de mijloace de subzistenţă sunt astăzi prezentate opiniei publice mondiale ca fiind un mijloc de „protecţie împotriva unei boli” de către politicieni, jurnalişti şi oameni de ştiinţă cumpăraţi” (Ernst Wolff, idem). America e pe cale să-şi piardă preeminenţa globală de care s-a bucurat începând din 1945 – ultimele alegeri au făcut să planeze o umbră întunecată asupra multlăudatei democraţii americane. Pentru mulţi comentatori, decadenţa SUA are la origine epuizarea unui model economic şi civilizaţional (moral, ideologic, cultural). În plus, dolarul se află la capăt de drum şi va trebui înlocuit în anii următori ca monedă globală de schimb. SUA nu poate accepta noua stare de lucruri şi, împreună cu Occidentul, le fac vinovate pe China şi pe Rusia de propria lor decădere într-un asalt propagandistic din ce în ce mai puţin convingător.

Petru Romoșan

Informaţiile care au ieşit la iveală în SUA lui Donald Trump în legătură cu fraudarea alegerilor în Europa Occidentală, dar şi în cea de Răsărit n-au fost preluate în presă, în media mainstream. Nu s-au făcut investigaţii jurnalistice, nu au fost puşi în discuţie nici preşedinţi, nici prim-miniştri şi nici parlamentari aleşi dubios cu ajutorul unor maşini de vot inventate în SUA după 11 septembrie 2001 şi intrate în „producţie” din 2004, începând cu Venezuela : Dominion, Hammer, Scorecard etc. În România au fost sau nu folosite aceste maşini de furat alegeri şi softuri şmechere ? Sau, pentru că România e doar o colonie, întrebarea nici nu mai merită să fie pusă ?

De foarte multă vreme, de cel puţin 15 ani (2004), alegerile pretins democratice din Europa par să fi devenit o comedie tristă, la îndemâna oligarhilor, miliardarilor, posesori de mari averi şi de mari trusturi media, proprietari ai Big Tech şi ai asociaţilor lor. Şi, culmea, majoritatea populaţiilor nu par să fie nemulţumite de situaţie. Desigur, mai există media alternativă, media gratuită sau făcută cu mijloace puţine şi cu mai multă conştiinţă şi responsabilitate. Dar, atâta timp cât trusturile mari de media şi toată presa mainstream sunt în mâinile a nouă miliardari în Franţa şi sunt posedate de doar şase mari averi în SUA, efortul presei, al mediei alternative aminteşte inevitabil de mitul lui Sisif.

E limpede că democraţia şi-a epuizat resursele şi că intrăm într-o nouă epocă, una tehnocratică, în fapt, oligarhică (UE este bazată aproape în întregime pe tehnocraţie şi nu prea are de-a face cu democraţia). Pentru că tehnocraţii sunt doar absolvenţii marilor şcoli din Vestul Europei şi ai universităţilor nord-americane, iar ei sunt angajaţi, plătiţi de oligarhi, de marile averi, de marile concentrări de capital. Dacă până acum 20 de ani tehnocraţii supradotaţi şi foarte şcoliţi erau nişte asociaţi ai miliardarilor, în ultima vreme statutul lor s-a diminuat, nu mai sunt parteneri profesionişti ai angajatorilor lor.

Ce e straniu e că filosofii, profesorii marilor şcoli de economie şi de politică nu au reuşit să propună un model de societate aplicabil în post-democraţie. Şi iată că oligarhia (asemănătoare cu cea din Sparta antică), bazată pe bani şi armate (plus servicii secrete), se instalează treptat şi sigur în tot Occidentul. Iar populaţiile – Vestele Galbene în Franţa, „deplorabilii”, numiţi aşa de Hillary Clinton în America – votează degeaba, mecanic, pentru că votul lor nu mai are nici un conţinut şi e uitat a doua zi după alegeri. Politicienii „democraţi” şi media mainstream sunt preocupaţi doar să-i servească pe adevăraţii lor stăpâni, miliardarii, oligarhii. „Poporul” a devenit o noţiune lipsită de sens. Cunoscutul „government of the people, by the people, for the people”, care a strălucit în discursul lui Abraham Lincoln, aparţine trecutului.

Nu e întâmplător că în 2020, anul covidului, au ieşit la suprafaţă speculaţii sinistre în legătură cu necesitatea de a împuţina populaţia planetei. În numele ecologiei, al salvării aceleiaşi planete. Populaţiile au devenit parcă superflue, inutile. Chiar şi vaccinurile împotriva coronavirusului SARS-CoV-2 sunt primite cu suspiciune, se vorbeşte sotto voce despre efecte dezastruoase pe termen lung, despre pierderea capacităţii de reproducere, despre cipuri morbide. Neîncrederea „deplorabililor” în cei care deţin marile averi, aceiaşi care produc şi vaccinurile, atinge cote ameţitoare. Normal ar fi – fiind vorba de sănătatea publică şi de răspunderea naţională – ca vaccinurile şi marile companii farmaceutice să aparţină statelor, iar nu speculanţilor privaţi.

În România lui Traian Băsescu şi Klaus Iohannis absenteismul a bătut noi şi noi recorduri. Dar Klaus Iohannis a ştiut de la început, de când a fost ales primar al Sibiului, că nu poporul l-a ales. Popor pe care chiar de aceea îl dispreţuieşte. După un remarcabil articol recent din Evenimentul zilei (Ada Meseşan – „Căruţa cu paiaţe”, evz.ro, 21.01.2021), aparatul de stat, funcţionarii s-au înmulţit în ultimii ani pesedişti cu peste 400 000 de angajaţi, care, datorită legilor în vigoare, nu mai pot fi daţi afară. Chiar în 2020, PNL a mai făcut încă 1 200 de angajări în administraţia centrală. Pentru că nu s-a mai muncit. Ce fac aceşti funcţionari ? Mută hârtii şi fac trafic de influenţă ?

De ce nu au căldură şi apă caldă cartiere întregi din Bucureşti ? Traian Băsescu, Adriean Videanu, Sorin Oprescu, Gabriela Firea nu au făcut nimic pentru înnoirea reţelelor şi instalaţiilor ? Nu-i nimic, ei trăiesc la cădură, în vile luxoase, şi au averi considerabile. Pentru că ei au fost aleşi „democratic”. Au fost aleşi să trăiască bine. „România, singura ţară din UE în care angajaţii din administraţia publică câştigă cu 70 % peste media pe economie” (Ada Meseşan îl citează aici pe Ionuţ Dumitru, economistul-şef al Raiffeisen Bank România) […] „Ţara este în criză economică generată de pandemie ale cărei efecte au sufocat mediul privat. Peste 500 000 de oameni şi-au pierdut joburile, mii de firme au fost obligate să reducă la minim numărul de angajaţi dacă nu cumva au închis porţile” (idem, evz.ro). De ce s-a împrumutat Florin Câţu în 2020 ? Ca să plătească salarii la sute de mii de funcţionari de stat inutili ?

În România nu mai există ziare cu acoperire naţională, iar televiziunile au redevenit de stat prin finanţările de la buget. În 2020, cei mai mari proprietari de televiziuni din România au fost, de fapt, prim-ministrul Ludovic Orban şi, mai ales, marele erou al tuturor televiziunilor, marele prompterist de la Cotroceni, Klaus Iohannis. Dar în deciziile strategice ale ţării ei nu mai au nici un cuvânt de spus. Lucru care nu pare să-i deranjeze defel. Pentru că mediocritatea, nulitatea lor de arendaşi, de argaţi se simte la adăpost, fiind ei la ordin.

După venirea la putere a lui Traian Băsescu (cu Dominion ? Cu Scorecard ?), marile ziare au dispărut ca prin farmec. S-au mutat pe Internet, în site-uri, bloguri sau pseudoziare. Pentru că deveniseră inutile şi, mai ales, periculoase, România era deja încălecată de oligarhii internaţionali. Nouă ne-au fost arătaţi în cătuşe doar cei locali. România e singura ţară din lume în care media (pretins) alternativă e dominată de marile nume ale presei din anii ’90 şi care erau deja binecunoscute din anii ’80, anii târzii ai lui Ceauşescu (Ion Cristoiu, Sorin Roşca Stănescu, Cornel Nistorescu etc., altfel oameni talentaţi). Autorii celor mai odioase articole comandate de Sistem sunt oameni foarte tineri care nici nu prea stăpânesc limba română. Sau foşti consilieri prezidenţiali (Iulian Chifu, Iulian Fota etc.). Democraţia, ca şi presa din ţara noastră, e de râsu-plânsu (Nichita Stănescu) sau de râsul curcilor. Noroc că foarte mulţi români se mai pot îmbăta cu apă rece (într-o nesfârşită fugă de realitate) pe Facebook şi pe alte reţele sociale oferite de partenerul nostru strategic.

Pentru a încheia, să-l amintim pe Paul Craig Roberts, o mare conştiinţă a Americii contemporane, care de foarte mulţi ani scrie despre presă folosind expresia „presstitute” („presa prostituată”). Dar în SUA există o pleiadă de mari editorialişti, dintre care cei mai mulţi scriu şi cărţi : James Howard Kunstler, Brandon Smith, CJ Hopkins, Pat Buchanan, Caitlin Johnstone, Diana Johnstone, Michael Snyder, Chris Hedges etc. Nici unul nu scrie sau nu mai scrie de o bună bucată de vreme pentru marile ziare de genul Washington Post sau New York Times. În Franţa, în ceea ce a fost cel mai mare ziar de dreapta, Le Figaro, mai sunt toleraţi vreo trei mari ziarişti de altădată – printre care celebrul Ivan Rioufol. Restul redacţiei e în serviciu comandat.

Oligarhia (tirania, dictatura) în 2020 s-a impus prin tehnocraţii sanitari. În primul rând în SUA, contra lui Donald Trump şi a democraţiei, folosindu-se pe scară largă votul prin corespondenţă sub pretextul pandemiei. Mulţi profesori, savanţi, medici s-au opus vehement acestei instrumentalizări, spre onoarea lor, iar opinia publică i-a urmat şi le-a fost recunoscătoare. Dar se deschide aici un alt subiect.

Petru Romoșan

După 6 ianuarie, de fapt, din noaptea de 6 spre 7 ianuarie, ca urmare a „invadării” Capitoliului, când marii electori l-au ales pe Joe Biden preşedinte, şi mai ales după 20 ianuarie, când Joe Biden va depune jurământul, în SUA nu se mai poate, nu se va mai putea vorbi de fraudarea alegerilor. Şi nici în ţările partenere ale SUA, cum e România. Începând din 20 ianuarie, Joe Biden va deveni şi comandantul-şef al armatei americane şi va fi apărat de aceasta, care este de departe cea mai puternică şi mai bine dotată armată din lume.

Dacă instituţiile americane, FBI, Securitatea Internă, tribunalele statelor, Curtea Supremă, Congresul (Senatul + Camera Reprezentanţilor) au considerat că alegerile din 3 noiembrie 2020 nu au fost fraudate, asta înseamnă că, după standardele actuale în America, alegerile nu au fost fraudate. Şi poate că doar Donald Trump, care venea din afara partidelor (Republican şi Democrat), deşi a candidat pentru Partidul Republican, şi suporterii săi, ce-i drept, foarte numeroşi, au avut percepţia (subiectivă !) că alegerile le-au fost furate. Poate că lucrurile se întâmplă la fel în SUA de foarte multă vreme, fiindcă există un consens bipartizan : azi ne alegem noi, data viitoare vă alegeţi voi şi marea democraţie merge mai departe. „Pleacă ai noştri, vin ai noştri !” Sau, în franceză : „Je te tiens, tu me tiens par la barbichette !” („Eu te ţin, tu mă ţii de bărbuţă”). Aleşi republicani, senatori şi deputaţi, au votat „bipartizan” pentru alegerea lui Joe Biden în noaptea de 6 spre 7 ianuarie, iar în 13 ianuarie 2021 Camera Reprezentanţilor (şi 10 republicani) a votat „bipartizan” şi pentru al doilea impeachment  (premieră istorică în SUA) al lui Donald Trump.

Pe scurt, legal, constituţional, Donald Trump a pierdut un eventual al doilea mandat şi Joe Biden a fost ales preşedinte. Asta şi pentru că alegerile din SUA nu seamănă cu alegerile din vreo ţară europeană, iar votul popular pare să fie doar consultativ, nu decisiv, obligatoriu. Victoria veteranei democrate Nancy Pelosi prin a doua tentativă de impeachment votată în Cameră poate fi totuşi încă o victorie à la Pirus. Pentru că adânceşte învrăjbirea şi nu rezolvă nimic.

„Implozia unei naţiuni : tiranie digitală, insurecţie şi lege marţială” este un titlu de articol de pe site-ul Zerohedge din 14 ianuarie 2021 care rezumă situaţia la zi în SUA : „La asta am fost reduşi : suntem o gloată violentă. O naţiune aflată la un pas de legea marţială. O populaţie în arest la domiciliu. Un stat tehnocorporatist care îşi mânuieşte puterea pentru a imobiliza vaste întinderi ale ţării. Şi o Constituţie în zdrenţe. Ne trăim implozia pe numeroase fronturi, toate deodată. Asta se întâmplă când egoului, lăcomiei şi puterii li se îngăduie să treacă înaintea libertăţii, egalităţii şi justiţiei. Să o spunem clar totuşi : aceasta nu este o revoluţie. Aceasta este o bombă cu ceas” (John Whitehead şi Nisha Whitehead – „A Nation imploding : digital tyranny, insurrection, and martial law”, rutherford.org, 12.01.2021)

Încotro se îndreaptă SUA ? Pronosticul cel mai serios care se poate regăsi în toată presa cu simpatii pentru Rusia, dar şi în presa germană şi franceză, în cea americană alternativă, este secesiunea unor state americane. Adică dispariţia SUA ca mare putere globală. Încă un imperiu care şi-ar înceta existenţa după Uniunea Sovietică.

Legislatorii din Texas insistă în direcţia secesiunii statului lor (posibilitatea de a face secesiune a Texasului e înscrisă în Constituţie) de o SUA corporatistă („Corporaţia”), condusă de neomarxişti şi extremişti de stânga („comunişti”) care au fraudat alegerile din 3 noiembrie 2020. Alte state învecinate din Sud („Confederaţii”) şi-au anunţat intenţia de a se alătura Texasului. „Reprezentantul Texasului, Kyle Biedermann, într-o emisiune cu Chris Salcedo pe Newsmax TV de luni, 11 ianuarie 2021, şi-a prezentat proiectul de a salva Texasul de sub dominaţia marxiştilor democraţi care au furat puterea la Washington prin alegerile din 2020. Din moment ce comunismul e împotriva Constituţiei SUA, ar putea fi dificil pentru un tribunal să statueze împotriva unui exit al Texasului („Texit”)” (Jim Hoft – „Texas lawmakers consider secession over life under democrat marxism – several states interested in movement”, thegatewaypundit.com, 11.01.2021). Texit, după modelul Brexit, e o vocabulă din ce în ce mai folosită în comentariile din presa independentă americană.

Ruptura dintre republicanii din Sud şi din Centru şi democraţii „marxişti” de pe Coaste (Coasta de Est şi Coasta de Vest) se apropie de un maxim. Bernie G. Thompson, deputat democrat, şeful comisiei de securitate internă a Camerei Reprezentanţilor, i-a indicat pe senatorii republicani Ted Cruz (Texas) şi Josh Hawley (Montana) ca buni de pus pe o listă a celor care nu au voie să se urce într-un avion („terorişti interni” !) (Stephen Dinan – „Dem congressman suggests Cruz, Hawley be placed on non-fly list”, washingtontimes.com, 11.01.2021).

Deocamdată, marele subiect în toată lumea este suprimarea libertăţii de exprimare. Eliminarea preşedintelui american încă în funcţie, Donald Trump, de pe reţelele de socializare ale Big Tech – Twitter, Facebook, YouTube –, plus revista Forbes, şi alinierea pe aceeaşi poziţie a marilor companii americane şi vest-europene produce un val de proteste, inclusiv în zone ale presei de stânga. „Inchiziţie”, „stalinism”, „maoism”, „revoluţie culturală” (cancel culture…) sunt apostrofări la ordinea zilei. Google, Apple şi Amazon au blocat reţeaua alternativă Parler (un echivalent al Twitter). Pe lângă închiderea în case din cauza covidului, se restrânge grav şi libertatea de exprimare. Twitter a blocat conturile a peste 70 000 de membri Qanon şi ale altor suporteri ai lui Donald Trump. Dar atât Twitter, cât şi alte acţiuni ale noilor tehnologii cad, se prăbuşesc pe Bursele americane. Implozia democraţiilor e în curs. Tirania, ca şi comunismul, începe cu blocarea libertăţii de exprimare.

Constituţia americană, dar şi Constituţiile europene, care cândva au pus la loc de cinste libertatea de exprimare, libertatea de circulaţie, de întrunire, de asociere, libertatea religioasă, liberul acces la educaţie, la sănătate, la muncă par să fie în zdrenţe sub noua dictatură OMS, o dictatură cu faţă sanitară. Dar ideea că puterea Americii dispare odată cu democraţia e, fără discuţie, greşită, catastrofistă. Puterea Americii, chiar divizată, poate foarte bine continua ca o oligarhie tehnocratică.

Petru Romoșan

Deşi spectaculosul preşedinte Donald Trump a câştigat alegerile la urne cu peste 74 de milioane de voturi, cel mai mare număr de voturi obţinut în istoria americană pentru un preşedinte în funcţie care candidează la un al doilea mandat, contracandidatul său democrat, Joe Biden, a fost confirmat cu întârziere, pe 7 ianuarie, în Senat şi Congres (Senat + Camera Reprezentanţilor), şi, fără intervenţia Armatei, ar trebui să depună jurământul pe 20 ianuarie. Cu Joe Biden preşedinte, SUA pune cruce democraţiei, votului popular şi intră pe faţă într-o nouă eră, a oligarhiei şi tehnocraţiei. Iar Noua Ordine Mondială,The Great Reset, facilitată de teoria covidului şi de multiplele vaccinuri, poate începe. (Profesorul marseiez Didier Raoult spunea că vaccinul este foarte necesar pentru… salvarea economiei.)

În America, republica a fost întotdeauna mai importantă decât democraţia. Apoi imperiul a surclasat republica. Acum, Guvernul Mondial, folosindu-se de imperiul american în derivă, va încerca să se instaleze peste tot, inclusiv în China, Rusia, India şi Iran. Guvernul Mondial, elitele, oligarhii nu au nevoie de democraţie. „Deplorabilii” americani, cu preşedintele lor populist, nu au făcut decât să-i încurce şi să le întârzie „resetarea”. Cei doi preşedinţi pe care ar putea să-i aibă America în următorii patru ani, Joe Biden şi Kamala Harris, au fost finanţaţi la vedere de mari oligarhi cunoscuţi şi le sunt cu totul devotaţi acestora. Politicienii sunt doar interpuşii „tehnocratici” ai primilor 11-12 oligarhi ai planetei, marii miliardari. De ce se mai pretează totuşi oligarhii la comedia democratică, la farsa alegerilor ? Pentru că totuşi se tem de popor, de „We the People”, pentru că vechile cadre publice sunt greu de înlocuit.

De altfel, democraţia se găseşte în cea mai proastă postură în toate cele trei mari democraţii occidentale istorice : Marea Britanie, SUA, Franţa. Franţa are de câţiva ani „Biden”-ul său : Emmanuel Macron. Iar Partidul său Democrat se cheamă LREM (La République en Marche). Boris Johnson al Marii Britanii e de nerecunoscut după apariţia covidului. Toate deciziile sale sunt discutabile şi, după criticii săi, foarte proaste. În prezent, Marea Britanie suportă cel mai dur lockdown. În SUA s-a atins o nouă culme catastrofală a democraţiei, un nou record cu asaltul, înscenat sau nu, al Capitoliului. Un „manifestant” pitoresc s-a aşezat în jilţul preşedintelui Senatului american în văzul întregii lumi. Imaginea va fi un fel de epitaf al democraţiei americane reprezentative. Militari în uniforme de poliţişti (FBI ?) i-au ghidat pe cameramani şi pe ziariştii marilor canale de televiziune după ce le-au dat drumul în Capitoliu pretinşilor suporteri ai lui Trump (cu BLM şi Antifa deschizători de uşi şi ferestre).

În aceeaşi zi de 6 ianuarie s-a aflat că locurile rămase vacante pentru Senat în Georgia au fost câştigate de Partidul Democrat. Metodele sunt izbitor de asemănătoare cu cele folosite în cele şase swing states, atât de disputate, şi despre care justiţia a refuzat să se pronunţe. Din acest motiv, alegerea lui Joe Biden preşedinte va fi etern contestată.

După unele scurgeri de informaţii, o mână de democraţi şi de republicani pârâţi (RINOs – Republicans In Name Only – „republicani numai cu numele”) ar intenţiona să invoce al 25-lea Amendament pentru a-l destitui pe Donald Trump şi a-l instala pe Mike Pence ca preşedinte pentru cele câteva zile rămase până la inaugurarea din 20 ianuarie. O idee absurdă şi imposibil de pus în practică într-un timp atât de scurt. Mike Pence e acuzat de suporterii lui Donald Trump de trădare. Numirea lui Pence l-ar transforma în comandant-şef al Armatei şi ar îndepărta pericolul declanşării Legii Insurecţiei de către Donald Trump. Tot după ştiri greu de verificat, Trump s-ar găsi la Centrul de Comandă al Armatei din Texas, lângă Abilene, nu departe de Dallas.

Cu jurământul depus în 20 ianuarie 2021 şi înscăunat preşedinte al SUA, Joe Biden va fi veşnic pus în discuţie şi nu numai de alegătorii lui Donald Trump. Singura soluţie pentru reabilitarea democraţiei americane ar fi fost şi rămâne anularea alegerilor din 3 noiembrie 2020 şi organizarea de noi alegeri atât pentru preşedinţie, cât şi pentru Senat şi Camera Reprezentanţilor. Fără vot prin poştă şi maşini dubioase cu care s-au fraudat alegeri în SUA şi în alte ţări. Faptul că justiţia nu s-a exprimat în legătură cu validitatea alegerilor joacă de acum împotriva lui Joe Biden şi a Partidului Democrat. Pentru că poporul american nu poate fi ascuns şi nici abuzat până la capăt de Guvernul Mondial şi de Noua sa Ordine, SUA intră într-o epocă de mare instabilitate. Căci ori de câte ori poporul intră în locurile rezervate Puterii (Bastilia-1789, Petrograd-februarie 1917, Bucureşti-decembrie 1989, Moscova-1991 etc.) se termină o lume şi începe o alta.

Petru Romoșan

Criza sanitară din 2020, fabricată (din ce în ce mai multe voci autorizate contestă gravitatea molimei şi versiunea OMS) sau reală, a aruncat mari segmente ale omenirii în haos, mai ales Occidentul, partea considerată cea mai civilizată a lumii. Dar, dacă anul 2020 a fost un an foarte rău, anul 2021 promite să fie şi mai rău. Dacă aşa ceva e posibil.

În 2020 s-a încheiat, probabil, lunga perioadă (75 de ani) de după cel de-al doilea război mondial. Principalul câştigător al acelui război a fost, indiscutabil, SUA. Şi principalul beneficiar. Deci e natural ca SUA să fie principalul perdant al anului 2020, anul încheierii perioadei postbelice, al anului 2021 şi al anilor ce vor urma, după ce s-a crezut o vreme că prăbuşirea URSS (care a pierdut Europa de Est şi o parte din Asia) va duce la o pax americana prin care o singură putere (unipolară), SUA, va conduce pentru încă 100 de ani întreaga lume (New American Century). Dar n-a fost să fie. La orizont s-a ridicat China (rise of China), cu viteza ei de dezvoltare fără egal în istorie şi cu o populaţie de aproape un miliard şi jumătate. Pe lângă civilizaţia şi tradiţiile ei de peste 5 000 de ani. Astăzi China depăşeşte Occidentul în multe sectoare de vârf, în tehnologie, în sănătate, în educaţie şi cercetare, şi are o stabilitate politică de invidiat.

Anul 2021 începe foarte prost pentru SUA. Pe 6 ianuarie sau măcar pe 20 ianuarie ar trebui, în sfârşit, să ştim cine va fi noul preşedinte. Va fi Joe Biden, un preşedinte rezultat dintr-o colosală fraudă electorală, ales cu forţa de Big Money, Big Media, Big Tech, Big Pharma, sau va fi Donald Trump, care pare să fi câştigat în realitate votul americanilor, el fiind ales şi Omul Anului 2020 ? Dar în sistemul electoral american, neunitar, vetust, „vernacular”, votul popular are o importanţă relativă. Donald Trump, în 2016, a câştigat împotriva lui Hillary Clinton cu mai puţine voturi populare. Şansele cele mai mari sunt, evident, de partea lui Joe Biden şi a Kamalei Harris, vicepreşedinte, dar trebuie să aşteptăm ziua de 20 ianuarie, ziua în care noul preşedinte va depune jurământul.

Merită să insistăm asupra situaţiei politice, economice şi constituţionale din SUA pentru că evoluţia acesteia influenţează decisiv ce se întâmplă şi în Europa, foarte dependentă de SUA din 1945 încoace, la fel ca Japonia sau Coreea de Sud (din 1953). După înţelegerile de la Bretton Woods din 1944, dolarul a devenit moneda de schimb mondială, înlocuind în această poziţie lira sterlină. Dolarul şi-a menţinut acest statut şi după decuplarea de aur din 1971, iniţiată de Richard Nixon. Pentru 2021 se anunţă prima monedă digitală majoră emisă de China şi garantată de marea economie asiatică. Dolarul va mai încasa astfel o lovitură, care, probabil, nu va fi totuşi cea mortală.

Politic, nici Joe Biden şi Partidul Democrat, nici Donald Trump şi, parţial, Partidul Republican nu mai reprezintă o soluţie pentru toţi americanii. Nici nu mai contează cine are dreptate sau nu în alegeri. Curtea Supremă a refuzat să evalueze până acum, într-un fel sau altul, frauda electorală şi astfel, practic, şi-a făcut harakiri. O instituţie fundamentală a democraţiei americane s-a autoanulat. Marii şefi ai Armatei au declarat limpede că nu se amestecă în alegeri şi sunt împotriva unei legi marţiale eventual declanşată de fostul preşedinte Donald Trump. „Confederaţii”, cei din Sud (state conduse de Texas), dar şi secesioniştii potenţiali din centrul SUA şi-au adus aminte de Războiul Civil şi nu par dispuşi să-l recunoască preşedinte pe Joe Biden. Joe Biden şi Partidul Democrat au, în schimb, susţinerea Coastei de Est (cu New York, Washington, Boston, Philadelphia) şi a Coastei de Vest (cu San Francisco, Los Angeles, Portland, Seattle).

Ţările mari din Europa – Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia –, aflate şi ele sub controlul, prin OMS, al oligarhiei mondiale, traversează cea mai sumbră perioadă din 1945 încoace. Iar dezastrul economic, dezordinea, haosul sunt abia la început. Se prefigurează ample mişcări sociale, violenţă, instabilitate politică. Şi o cădere economică nemaivăzută de la criza din 1929-1933. Legăturile economice şi militare ale Europei cu SUA sunt dintre cele mai fragile. UE (Germania, de fapt) negociază tratate de investiţii cu China sub nasul SUA.

Dar România, unde este România ? S-a făcut mare caz în media de alegerile din 6 decembrie 2020 şi de formarea unei noi majorităţi şi a unui nou guvern. Adevărul brutal e că decizia politică pentru români nu mai e de ani buni în România. Integrarea în NATO şi în UE ne-a copleşit, ne-a depăşit puterile şi ne-a lăsat fără suveranitate. Guvernele succesive de la Bucureşti nu au fost decât curelele de transmisie ale unor decizii luate în câteva centre. Tot aşa cum serviciile secrete româneşti au devenit o „miliţie” care se ocupă de controlul populaţiei băştinaşe. Ca şi Justiţia „independentă”. De ce să-i mai urmăreşti atât de insistent pe nişte politicieni care nu mai pot decide aproape nimic din capul lor ? De multă vreme, viaţa politică de la Bucureşti e o pantomimă tristă şi ridicolă. Poate doar guvernatorul Mugur Isărescu, devenit de mult guvernator de ţară, să mai conteze cât de cât. Pentru că are „fir direct” cu Marele Centru. Multe ţări sunt conduse, de fapt, prin Băncile lor Centrale. Se pare că Florin Cîţu, prim-ministru, a fost, de fapt, alegerea lui Mugur Isărescu.

În 2021 şi în România e probabil să asistăm la o gravă instabilitate politică. Nu e deloc exclus ca partidul recent apărut, AUR, să crească şi să devină marele partid populist de mâine. Asta dacă pe lângă Călin Georgescu şi proiectul său de ţară („Hrană, apă, energie”), Florian Colceag, Sorin Lavric, Diana Şoşoacă vor veni şi alte personalităţi publice estimate „providenţiale”. Deşi în general ştim unde duce prea marea aşteptare de la „oamenii providenţiali”. Dar, foarte probabil, AUR nu e un partid neolegionar sau neoceauşist – lumea s-a schimbat ! –, ci doar încă un partid populist european. Iar populiştii de azi din Europa – Matteo Salvini, Jarosław Kaczyński, Viktor Orbán, suveraniştii din Franţa, naţionaliştii din Olanda şi Austria, şi chiar preşedintele Rusiei, Vladimir Putin – nu par deloc interesaţi de extremism şi de experienţele din interbelic ale unor lideri politici nefaşti.

Cele mai mari pericole din 2021 şi din anii următori vor veni din Occident, din SUA, din UE, de la dolar şi moneda euro. Capacitatea noastră, a românilor, de a ne apăra de aceste primejdii e aproape de zero. Tratatele şi aranjamentele în care am intrat (am fost băgaţi) în ultimii 30 de ani ne leagă fedeleş de soarta Occidentului, pe care atâta l-am preamărit şi admirat. Schimbarea în bine a lumii poate să vină doar din Asia, cu care n-am avut înţelepciunea şi puterea de a ne menţine toate legăturile. Am renunţat prea uşor la multe dintre avantajele pe care le aveam în relaţia cu China. Să ne amintim că relaţiile SUA cu China au fost facilitate la început de România. Care sunt speranţele, aşteptările populaţiilor de pretutindeni, deci şi din România ? Cei mai mulţi speră să se termine cât mai repede cu virusul, cu pandemia, cu vaccinurile, şi viaţa să-şi reia cursul abandonat la începutul lui 2020, în martie-aprilie. Patronii şi angajaţii din firmele mici şi mijlocii aşteaptă încă sprijinul guvernului naţional dar şi al UE pentru a-şi putea continua activitatea. Cei bolnavi speră ca în 2021 medicii să se ocupe cu grijă de toate bolile, mari şi mici, şi nu numai de blestematul de covid. Toată lumea speră să scape de măştile umilitoare şi despre care se spune că sunt şi inutile. Iluzii sau nădejdi întemeiate ?

Petru Romoșan

“Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 19, 24). Matei este unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Iisus şi multă vreme i-a fost atribuită Evanghelia după Matei. Conform tradiţiei, Matei, cel chemat de Iisus, era vameş, un perceptor de impozite, şi e de crezut că îi cunoştea bine pe cei bogaţi şi pe cei foarte bogaţi. Iisus Hristos : “Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă vor fi întâi” (Matei, 19, 30).

Noutatea teribilă a anului 2020, pe lângă pandemie, noutate trecută aproape sub tăcere în toată lumea, e dată de decesul democraţiei în vreo 200 de ţări, mai exact, în 194. Pentru că 194 de ţări au semnat cu OMS un “tratat” care prevede că directivele acestei organizaţii fantomatice, netransparente, finanţată şi controlată de o elită financiară dubioasă, trec înaintea Constituţiilor naţionale, Constituţii votate cu mândrie în toate aceste ţări, printre care şi marile democraţii occidentale. 194 de ţări au ratificat Regulamentul Sanitar Internaţional (RSI) al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS).

Acest regulament prevede : “în caz de criză sanitară majoră, toate statele membre se angajează să respecte toate directivele (consignes) emanând de la Consiliul Mondial şi să facă astfel încât toate aceste directive să primeze asupra legilor şi codurilor juridice ale statelor […]. Acest instrument constrângător de drept internaţional a intrat în vigoare la 15 iunie 2007 : “Ca răspuns la dezvoltarea exponenţială a călătoriilor, a comerţului internaţional şi a emergenţei bolilor şi a altor riscuri pentru sănătate, 194 de ţări din toată lumea au convenit să pună în aplicare Regulamentul Sanitar Internaţional (2005)” […] Astfel, când suntem scandalizaţi de deciziile abrupte luate fără dezbateri naţionale şi internaţionale, nu ar trebui să fim surprinşi…” (Dr. Gérard Delépine, “Le Conseil Mondial de l’OMS dicte très officiellement la conduite sanitaire des pays signataires dont la France”, francesoire.fr, 6.11.2020).

Dar să revenim la decesul democraţiei. În plus, ca lucrurile să fie clare pentru toţi pământenii, alegerile pretins democratice de atâţia ani în SUA (azi puse post-factum sub semnul întrebării, al dubiului) au fost furate în 2020 de o manieră nemaiîntâlnită, în văzul întregii lumi. Iar media mainstream din SUA, dar şi din tot Occidentul, din UE (Agence France Presse, Le Monde, Le Figaro, BFMTV etc. doar în Franţa) s-au prefăcut organizat că nu văd lovitura de stat din SUA şi din toată lumea aşa-zis civilizată. L-au celebrat din primul moment (înainte de-a avea rezultate verificate, departe de cele finale) pe Joe Biden.

Cu ajutorul măsurilor luate prin OMS de elita mondială, aparent pentru a proteja populaţiile de covid, Constituţiile din cele 194 de ţări au fost suspendate sine die, democraţia a fost abolită. Cine vrea să mai găsească democraţie trebuie să se uite spre Asia în general sau spre Africa, America de Sud sau Europa de Est. În Occident (Europa de Vest şi America de Nord), democraţia a intrat într-o lungă hibernare din care nu ştim dacă şi când se va mai trezi. În SUA, cei mai serioşi comentatori (pe care nu-i găseşti în media mainstream sau pe reţelele sociale ale Big Tech) vorbesc şi scriu, des şi pe larg, despre secesiune şi despre război civil, luând pulsul la zi al societăţii. După informaţiile venite din SUA alegerilor fraudate, în cel puţin 17 ţări europene, printre care şi România, au fost folosite maşini de numărat voturi şi softuri concepute anume pentru a frauda alegeri. După 2004, aceste “tehnici” au fost folosite experimental mai întâi în ţările revoluţiilor aşa-zis colorate, “portocalii”. În 2020, aceste maşini au fost folosite cu succes şi în ţara lor de origine, în SUA.

În România, noul Parlament a rezultat (6 decembrie 2020) dintr-o participare la alegeri de numai 30 %. 70 % dintre alegători nu mai contează pentru trimiterea aleşilor în Parlament şi pentru formarea unui nou guvern care fac legi şi decid totuşi pentru 100 % din populaţie. Asta fără să avem siguranţa că şi voturile celor 30 % prezenţi la urne (au fost într-adevăr 30 % ?) au fost numărate corect. Experienţa istorică ne îndreptăţeşte să avem toate îndoielile. Dar Klaus Iohannis, Florin Cîţu, Ludovic Orban, Dan Barna, Dacian Cioloş, Kelemen Hunor continuă cu neobrăzare să se creadă mari lideri aleşi democratic. O impostură insuportabilă. O comedie mizerabilă, în slujba oligarhiei internaţionale.

Azi e mai limpede ca oricând că politicienii şi ziariştii (sau măscăricii din mass-media) nu sunt decât nişte interpuşi, arendaşi şi argaţi ai oligarhilor, ai miliardarilor. Sunt doar un scut, o platoşă de protecţie a celor care cu adevărat conduc ţările şi lumea şi care sunt uniţi în scopurile lor, indiferent de graniţe şi de naţionalitate. Şi niciodată politicienii şi oamenii din media, fraţi siamezi, nu au fost mai detestaţi. Deşi ei au numai o responsabilitate secundară, de servitori, de circari tocmai buni de trimis în puşcărie. Desigur, se poate trăi şi fără democraţie. Aşa cum omenirea a trăit atâtea mii de ani fără telefon mobil, fără computer, fără televiziune, fără ziare, fără automobile sau curent electric, la fel a trăit şi fără democraţie.

Tucidide, marele istoric grec (născut, probabil, în Tracia, unde familia sa avea o mină de aur – Roşia Montană ?), e citat din ce în ce mai des cu “capcana” sa. Xenofon, autorul primului studiu despre oligarhie (din Sparta !), va fi din ce în ce mai citat în anii următori. Atât Tucidide, cât şi Xenofon au ştiut, de pe poziţii adverse, cu câteva secole înainte de Iisus Hristos, că, atunci când nu mai e democraţie, triumfă oligarhia. Iar diversele ei forme au fost descrise de Aristotel.

Este ceea ce ni se întâmplă şi nouă astăzi, în Europa şi în America de Nord. În China şi în Rusia, unde pretenţiile democratice sunt mult mai modeste, mai puţin predicante şi sforăitoare, cetăţenii nu au pierdut mare lucru în 2020. Şi nici covidul nu a făcut ravagiile economice din Occident. Iar ravagiile din Occident nu au fost numai economice. Aşa cum vom vedea în anii următori.

“The Great Reset”, Forumul Economic Mondial de la Davos, cu maestrul său de ceremonii Klaus Schwab, Fundaţia Bill şi Melinda Gates şi vaccinurile obligatorii, George Soros şi a sa Open Society, controlul Big Pharma, alegerile fraudate din America ne vorbesc răspicat despre înstăpânirea oligarhiei globale şi despre decesul democraţiilor în partea cea mai dezvoltată a lumii. Vor împlini nenorocirea criza economică inevitabilă şi continuarea artificială a propagandei pandemice în 2021 şi în anii următori. O răsturnare în sensul democraţiei a rezultatelor alegerilor din SUA e din ce în ce mai improbabilă, mai iluzorie. Dacă la 20 ianuarie 2021 Joe Biden va depune jurământul ca preşedinte al SUA, The Great Reset poate fi implementat în forţă. Căci Joe Biden crede că “zilele noastre cele mai întunecate în bătălia împotriva covidului sunt în faţa noastră, nu în urmă” (edition.cnn.com, 22.12.2020).

După unii experţi cu analize extreme (N. Bonnal), oligarhia în acţiune nu are “armate” mai mari de câtvea mii de oameni în fiecare ţară şi, probabil, un milion în toată lumea. Cine ar fi aceştia ? Sunt miliardarii, oengiştii, funcţionarii internaţionali, feministele exclusiviste, antirasiştii, anticreştinii, unele universitaţi occidentale, teroriştii “media”, bineînţeles, unele servicii secrete globale şi organizaţii oculte etc. După dictatura sanitară vor veni tirania digitală, prăbuşirea economică, teroarea, depopularea… Cultul “progresului” naşte mulţi dintre monştrii contemporani. “Şi să ne amintim că politicile de exterminare totalitară nu se instalează niciodată imediat : se aşteaptă, în general, 15 ani (Hitler, Mao, Stalin) pentru a deveni active – pentru că trebuie să se formeze călăii şi victimele. Noi suntem în anul I al coronavirusului. Aşteptaţi anul XV ca să vedeţi ce mai rămâne din voi” (N. Bonnal, “Le nouvel ordre mondial et ses bourreaux volontaires”, olivierdemeulenaere.wordpress.com, 21.12.2020).

Marea resetare (The Great Reset) a democraţiilor occidentale, cu Constituţiile lor democratice cu tot, a început în martie 2020 cu lockdown-ul, cu o dictatură medicală. “Preoţii” noii ordini mondiale (ordinea oligarhică) poartă halate albe. Deşi, paradoxal, ei îi servesc, conştient şi inconştient, pe “Copiii Întunericului”. Bătălia dintre “Copiii Întunericului” şi “Copiii Luminii” e în desfăşurare, iar “Copiii Întunericului” par să aibă totul de partea lor : banii, marile averi, noile tehnologii, media şi, mai ales, slăbiciunea celor mulţi. Şi totuşi, o ştim din veac, “Copiii Luminii” au învins până la urmă întotdeauna.

Petru Romoșan

Deşi am avut alegeri la începutul lui decembrie (6.12.2020) şi scena politică românească ar fi trebuit să se limpezească, formarea unui nou guvern bazat în sfârşit pe o majoritate pare să necesite o muncă sisifică, e o ţintă aproape de neatins. Avem un guvern interimar după demisia precipitată şi aiuristică a lui Ludovic Orban, cu un amator în fruntea lui, generalul Nicolae Ciucă, pe care ambasadorul american, Adrian Zuckerman, îl vede eternizat la Palatul Victoria (Ciucă a primit o importantă medalie americană în mijlocul negocierilor pentru formarea noului guvern). Desigur, guvernul Nicolae Ciucă ar trebui să servească prioritar interesele Ambasadei Americane şi pe cele ale ambasadorului Zuckerman.

Dar confuzia politică din colonia România pare să fie o prelungire naturală a confuziei politice de la Washington şi din întreaga Americă. Va fi preşedinte Joe Biden, aşa cum rezultă clar din socoteala marilor electori de pe 14 decembrie ? Va fi preşedinte în continuare Donald Trump, aşa cum cred înfocaţii săi suporteri, care insistă să afirme, împotriva evidenţei oficiale create de alegerea marilor electori (inclusiv în swing states, aflate încă în dispută), că alegerile americane au fost masiv fraudate ? Donald Trump nu l-a recunoscut încă pe Joe Biden ca preşedinte ales. Sau nu va fi nici Joe Biden şi nici Donald Trump, iar SUA vor trăi o vreme sub lege marţială, cu un guvern militar interimar, până la repetarea alegerilor prezidenţiale ? Generalul Michael Flynn, fost director DIA şi consilier pe securitate naţională al preşedintelui Trump, şi-a întărit ieri îndemnurile de a folosi armata pentru “noi alegeri” în statele-cheie (swing states). Şi a precizat că procedura legii marţiale nu e fără precedent, dimpotrivă, a fost folosită în SUA de 64 de ori (interviu dat la televiziunea Newsmax, 17.12.2020, citat de Daily Mail).

Amplele discuţii despre fraudarea alegerilor din 3 noiembrie 2020 făcute publice, cu toată blocada severă instituită de media mainstream, au avut un impact indiscutabil asupra alegerilor noastre parlamentare din 6 decembrie 2020. Aparatele şi softurile de provenienţă americană par să nu mai fi funcţionat aşa cum au funcţionat la toate alegerile din România din 2004 încoace. La noi s-a vorbit, eufemistic şi diversionist, doar despre responsabilitatea STS. Poate că şi rezultatele alegerilor europarlamentare de anul trecut au fost scoase tot din pălăria cu softuri. Rezultatele alegerilor europarlamentare din 2019 nu au fost confirmate de alegerile parlamentare din 2020, dar ne-au dat, în sinistrul an 2020, câteva guverne liberale Ludovic Orban, ultraminoritare, “guvernele mele”, scoase cu forcepsul de scamatori. Fără softuri şi maşini miraculoase de numărat voturi (Dominion, Hammer, Scorecard…), Traian Băsescu şi partiduleţul său de buzunar au rămas la doar câteva sutimi în afara Parlamentului. Şi dacă Traian Băsescu nu a câştigat, de fapt, nici un rând de alegeri ? Despre referendumul din 2012 nu mai vorbim, el a fost câştigat pentru Traian Băsescu de Joe Biden, Hillary Clinton şi secretarul său, Philip Gordon. Tot în lipsa softurilor a fost posibilă şi apariţia partidului populist-naţionalist AUR. Avem astfel şi noi populiştii noştri !

Preşedintele Klaus Iohannis nu se grăbeşte să numească un prim-ministru pentru că nu ştie cine va fi preşedinte în SUA la 20 ianuarie 2021. Deşi l-a felicitat din primul moment pe Joe Biden. Nu e totuna dacă va fi instalat preşedinte Joe Biden sau dacă vor începe, pe scară largă, arestările pentru fraudarea alegerilor, pentru coluziune cu puteri străine (China, Iran, Rusia), pentru corupţie generalizată în “mlaştina” (swamp) de la Washington. “Statul profund” din România are tot interesul să treneze, să-şi târască picioarele, ca să vadă mai întâi cum se sfârşeşte confruntarea istorică, titanescă din SUA. Şi să se pună de partea bună a lucrurilor, de partea viitorului. Deocamdată, acuzaţiile aduse de echipa Trump întregii familii Biden, în primul rând lui Hunter Biden, fiul lui Joe Biden, nu au dus la nici o trimitere în judecată, la nici o inculpare. Nici în cazul lui Hunter Biden şi cu atât mai puţin în cazul “preşedintelui ales” Joe Biden.

De altfel, acuzaţiile de corupţie şi, eventual, de înaltă trădare aduse până acum lui Joe Biden au fost refutate în bloc de Partidul Democrat, trecute aproape total sub tăcere de media mainstream şi de reţelele sociale ale Big Tech (Facebook, Twitter, platforma Youtube), şi ignorate şi de o bună parte a Partidului Republican. Există la Washington un consens politic bipartizan în privinţa ocultării unor afaceri ale întregii clase politice, afaceri care sunt confundate cu interesul de stat, cu interesul imperial. Atâta timp cât se achită impozitele, altfel mici, nu interesează natura unor fonduri provenite din străinătate, dacă nu e vorba de trafic de droguri, de persoane, de terorism etc.

După 14 decembrie, ziua desemnării oficiale a marilor electori, mai mulţi analişti americani de vârf au avansat pregnant ipoteza secesiunii unor state americane, în frunte cu Texasul, care nu-l recunosc pe Joe Biden preşedinte. Nu numai că jocurile nu sunt încă făcute în America, dar ele se îndreaptă spre cea mai periculoasă soluţie, aceea a secesiunii. Unii estimează că ar putea rezulta până la 11 state independente. Va repeta  SUA soarta URSS ?

Poetul grec din Alexandria Constatinos P. Kavafis, într-un faimos poem al său, “Aşteptîndu-i pe barbari”, descrie sfârşitul Imperiului Roman. Rămaşi fără soluţii, romanii şi-au pus nădejdea în barbari pentru a face să trăiască mai departe imperiul. La fel ca americanii cu China, Rusia, Iranul. Au trimis la hotare soli care s-au întors însă cu ştirea că nu mai există barbari. Concluzia e tristă : “Ce păcat ! Oamenii aceştia erau totuşi o soluţie…

România politică e cu ochii fixaţi pe Washington în aşteptarea noului preşedinte. Joe Biden ? Donald Trump ? Generalul Michael Flynn ? Care Americă ? Coasta de Est ? Texasul şi Sudul ? Coasta de Vest, cu California ? Midwest ? Utah ?

Petru Romoșan

“Înainte de Vadim este ceauşismul anilor ’70-’80. Şi am spus atunci că îşi are originile în Partidul Comunist devenit ceauşist. De aici s-a tras concluzia în minunata noastră presă că eu am spus că ăştia sunt de sorginte comunistă. Nici vorbă de aşa ceva ! În anii ’70 şi ’80 în România s-a constituit partidul ceauşist care nu mai era Partidul Comunist, nu mai avea nici o legătură” (CT Popescu, video, “Senatoarea care îl “şoşochează” pe CTP…”, digi24.ro, 12.12.2020).

După CT Popescu, Ceauşescu a recuperat voievozii, a recuperat Biserica şi aceasta a colaborat din plin cu regimul comunist, l-a recuperat pe Burebista, i-a recuperat pe daci : “Iar preoţii şi, în special, înalţii ierarhi ai Bisericii, au fost, aşa cum s-a dovedit ulterior, cu poreclele lor de cod, au fost turnători ai Securităţii, folosind taina spovedaniei ca să toarne la Securitate” (idem). CT Popescu – fost Adevărul, actual propagandist globalist frenetic – nu pare să fi auzit sau nu pare interesat de “Rugul aprins”, de martirii credinţei în comunism, de rezistenţa din munţi şi nici de patriotismul incontestabil şi devotamentul multor legionari şi simpatizanţi de-ai lor care nu pot fi judecaţi la grămadă, împreună cu cei care s-au făcut vinovaţi de crime.

“Ceauşescu a încercat să recupereze mişcarea legionară – au fost trimişi emisari, între care Adrian Păunescu, până la Mircea Eliade în America, la Chicago. Au fost trimişi ca să îi racoleze pentru regim. Ţuţea era deja ceauşist. Cu Noica s-a încercat acelaşi lucru. Acolo este matca” (idem). Analiza lui CT Popescu merită citită cu atenţie (reluată pe site-ul stiripesurse.ro). El spune, pe scurt, că AUR nu este nici legionar, nici neo-România Mare, ci este de-a dreptul neoceauşist. Are într-o mare măsură dreptate, dar asta înseamnă că AUR a fost fabricat, la fel ca România Mare, de ofiţeri din Securitate şi din Armată din anii ‘70-’90, lucru pe care parcă nu-l mai spune. E curajos până la un punct.

Ce nu clarifică CT Popescu, poate nici nu ştie până la capăt, deşi vorbeşte despre operaţiunea de recrutare a lui Mircea Eliade la Chicago de către Adrian Păunescu (a fost până la urmă recrutat Păunescu de americani ?), este vasta operaţiune de recrutare a legionarilor din Spania, Italia, Germania, Canada şi SUA, organizată de o falangă naţională din PCR şi serviciile secrete româneşti, cu acordul lui Ceauşescu. Bătrânii, experimentaţii şi patrioţii legionari din Exil au decis, printr-o înţelegere între ei, să se lase recrutaţi de tinerii securişti destul de inocenţi veniţi de la Bucureşti. Dar, de fapt, au recrutat ei Securitatea, PCR şi pe N. Ceauşescu. Aşa s-a născut naţional-comunismul românesc (“Căpitane, nu fi trist / Garda merge înainte / Cu Partidul Comunist”). Partidul Comunist a preluat cu toptanul programul economico-social al Mişcării Legionare – nu şi programul politic, evident. Deci, PCR a fost o reciclare, cel puţin din punct de vedere economico-social, a Mişcării Legionare. Adversarul era comunismul imperial din URSS.

Economiştii comunişti ai epocii (sub Dej şi Ceauşescu) nu au furat, fără să citeze, fără trimiteri, doar programul economic al Mişcării Legionare. Au preluat fără rezerve, desigur, după cât s-au priceput, programul economic al lui Mircea Vulcănescu, director al Datoriei Publice, marele patriot (deloc legionar !) din guvernul mareşalului Antonescu – “Problemele economiei româneşti după al doilea război mondial”, introducerea la o viitoare teză de doctorat, introducere redactată în 1946, înainte de arestarea sa finală (vezi Mircea Vulcănescu, Spre un nou medievalism economic. Scrieri economice, Editura Compania, Bucureşti, 2009). Să reamintim că un program gândit de Mircea Vulcănescu a dus la salvarea unei bune părţi a elitei româneşti interbelice : Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Vintilă Horia şi mulţi alţii, ca pictorul Horia Damian, au putut pleca în Occident, pe funcţii oficiale, în diplomaţie, şi cu burse oferite discret de statul român. A fost gândit şi un fond de salvare politică (după ocupaţia sovietică, anticipată încă din 1943), dar care a încăput pe mâinile unor Vişoianu sau Cretzianu.

Sursa “partidului ceauşist” (apud CT Popescu) şi a României Mari a lui CV Tudor era aceeaşi : Mişcarea Legionară. Nici ea nu era excesiv de originală sau numai naţională. Venea din fascismul lui Mussolini (Partidul Naţional Fascist, creat în 1921) şi din naţional-socialismul lui Hitler. Nu e deloc întâmplător că Ambasada Israelului la Bucureşti s-a exprimat cu îngrijorare în legătură cu intrarea în Parlament a AUR.

Configuraţia politică din România după alegerile din 6 decembrie 2020, deşi evident simplificată, apare ca şi mai inconsistentă, mai confuză, cu puţine şanse de a rezista o întreagă legislatură de patru ani, cu previzibile alegeri anticipate la cheie. Harta politică s-a simplificat ; guvernul ultraminoritar Ludovic Orban e interimar şi demisionar ; Pro România, cu Victor Ponta şi Călin Popescu Tăriceanu, e neant ; doar Traian Băsescu mai dă telefoane în America (apud Cozmin Guşă) şi, probabil, şantajează tot ce mai poate şantaja pentru un pumn de voturi în plus. AUR, partidul neolegionar, neoceauşist, neo-România Mare şi, în fapt, etern securist, e noua vedetă a Parlamentului în curs de constituire.

67,52 % dintre români nu au votat cu sistemul politic neosecurist. Majoritatea care face guvernul (PNL+USR+UDMR) acoperă doar 15,39 % din electoratul românesc posibil : PNL 8,31 %, USR-Plus 5,15 %, UDMR 1,91 %. AUR a fost votat doar de 2,98 % din electorat (rezultatevot.ro). Cât de fragil şi de puţin reprezentativ este Parlamentul României la vreme de mare criză ?

Petru Romoșan

Acum că am scăpat de partidul din buzunarul de la spate al lui Traian Băsescu, PMP, o mică adunătură de oportunişti, şi că Victor Ponta şi Călin Popescu Tăriceanu au fost trimişi prematur la pensie, împreună cu colegii lor, să vedem cu ce am rămas în Parlament. (Mihai Tudose : “Îmi pare rău pentru Tăriceanu, a supravieţuit la cinci căsătorii şi l-a omorât Ponta” – Antena 3, 7.12. 2020, apud Bogdan Tiberiu Iacob FB)

Ce fel de partide s-au salvat vremelnic în Parlament ? Avem un partid neomarxist, soroşist, de fabricaţie locală pe patent occidental, USR, care reprezintă un bun canal de negociere, o curea de transmisie cu Partidul Democrat din SUA dacă Joe Biden câştigă alegerile. USR este util şi în relaţia franco-română dacă Emmanuel Macron şi partidul său, LREM, vor reuşi să se menţină la putere după 2021 (cel mai prost an pentru toată lumea din 1930 încoace). În oglindă cu partidul neomarxist (USR) avem, iată, şi un partid neolegionar, AUR.

Marea surpriză AUR pentru “public” nu e chiar o surpriză pentru Statul Profund băştinaş, care anticipează încă o posibilă victorie a lui Donald Trump în alegeri. Alegerile americane încă se joacă, pentru Donald Trump au votat cca 74 de milioane, iar naţionalismul şi suveranismul în SUA sunt în continuă creştere. AUR poate fi un bun canal de comunicare cu Partidul Republican şi cu o eventuală nouă echipă Trump. Pe de altă parte, având în vedere creşterea naţionalismului, suveranismului şi populismului în toată Europa, AUR poate fi util şi în alte dialoguri, cum ar fi cele cu Ungaria, Polonia, dar şi cu Italia lui Matteo Salvini. Ipoteza că AUR ar fi un partid de inspiraţie rusă sau chineză nu pare deloc serioasă. Statul Profund autohton a reuşit, în sfârşit, să fabrice în viteză un partid neaoş, de data asta mult mai aproape de partidul legionar decât de încercările aproximative care au fost PUNR şi România Mare.

“Pentru noi începe un război ideologic al cărui deznodământ va sta în înlăturarea actualei clase politice. În patru ani vom disloca partidele din Parlament. Vom schimba figurile, vom primeni limba, vom aduce bucuria de a fi români. Vom regăsi gustul mistic de a fi creştini în umbra oricărei catapetesme din bisericile din ţară. Vom recăpăta căldura pe care ne-o dă gândul de a fi una în virtutea apartenenţei la un neam. Vom aduce exaltarea de a fi parte dintr-un întreg numit România” (Sorin Lavric – “De murit, murim cu toţii. Nu e păcat să nu ne dăruim României ?”, QMagazine, 7.12.2020).

Toţi cei care l-au citit pe Sorin Lavric – scriitor, filosof, eseist, senator AUR de Neamţ – în textul de mai sus au simţit un puternic fior legionar. E doar un frison literar sau mai mult decât atât ? În cel mult un an vom fi, probabil, lămuriţi. Dacă se vor organiza alegeri anticipate în 2021, din cauza crizei economice, a pandemiei, a instabilităţii politice, AUR poate deveni chiar primul partid politic din România. Cu Călin Georgescu, Florian Colceag, Ovidiu Hurduzeu, Sorin Lavric, Andrei-Emil Dîrlău (teolog şi filosof), AUR are deja un nucleu politico-ideologic fără concurenţă în celelalte partide. Şi, probabil, or mai fi şi alţii.

Despre PSD şi PNL, două partide-sistem, unul pretins de stânga, socialist sau neocomunist, celălalt pretins de dreapta, zis liberal şi pseudopopulist, nu prea mai sunt multe de spus. Amândouă partide “oportuniste” (în sensul lui D. Gusti), corupte, compuse din incompetenţi şi oricând potenţial penali, PSD şi PNL par să se afle la final de carieră deşi au fiecare acum cca 30 % din Parlament. Ambele sunt recesiv comuniste şi ne-au făcut o tranziţie mizerabilă. Celelalte două partide, astăzi doar pe locurile trei şi patru, USR şi AUR, le pot marginaliza uşor la un nou scrutin, în mijlocul unei mari crize. UDMR continuă să fie singurul partid etnic din Europa, o altă aberaţie care nu poate dura veşnic.

Criza economică devastatoare care se anunţă pentru 2021, de ce nu şi pentru 2022 ?, îl poate confirma pe Sorin Lavric (“În patru ani vom disloca partidele din Parlament” – vezi citatul de mai sus) – o predicţie care se poate împlini, de fapt, mult mai repede. Şi copia ratată a lui Carol al II-lea, Klaus Iohannis, riscă, la rândul său, să fie dislocată c-un drum. Ne întoarcem iar în interbelic, cum ne-am mai întors de câteva ori, şi în anii ’60, şi în anii ’90, şi chiar după 2004 ? Criza în curs pare să o repete în mai grav pe cea din 1929-1933, condiţiile ar fi deci reunite…